| CATEGORII DOCUMENTE |
| Administratie | Drept |
Capacitatea de folosinta - parte componenta a capacitatii civile - este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii. Aceasta definitie o gasim in alin. 2 art. 5 din Decretul nr. 31/1954. Ea este egala si recunoscuta tuturor persoanelor. Sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura nu au nici o inraurire asupra capacitatii.
In literatura juridica, capacitatea de folosinta mai este definita ca "aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii"[1] sau, intr-o alta formulare, ca "parte a capacitatii civile a omului, ca aptitudinea acestuia de a avea drepturi si obligatii civile" .
Avand in vedere dispozitiile Decretului nr. 31/1954 si ale Pactului International privind drepturile civile si politice ale omului, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, capacitatea de folosinta a persoanei fizice poate fi definita ca fiind "acea parte a capacitatii civile care consta in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii civile"[3].
Constand in aptitudinea omului de a fi titular, purtator de drepturi si obligatii civile, capacitatea de folosinta exprima insasi esenta calitatii omului de a fi subiect individual de drept civil.
Capacitatea de folosinta a persoanei fizice are ca surse legislative izvoarele de drept civil, dintre care: Constitutia, Codul civil, Codul familiei, Decretul nr. 31/1954.
Privind notiunea de subiect de drepturi si obligatii in dezvoltarea ei istorica, observam ca ea s-a dezvoltat in stransa legatura cu aceea a continutului acestor drepturi si obligatii. In sclavagism si feudalism numai unii dintre oameni erau subiecte; insa foarte multe - sclavii, si in anumite limite iobagii - au fost obiecte ale raporturilor juridice. Sclavii, fiind supusi regimului juridic al bunurilor nu aveau capacitate de folosinta. Stapanul avea dreptul de a dispune de sclav, ca de orice lucru. In dreptul roman sclavii se aflau sub "puterea parinteasca" a sefului familiei, care avea asupra lor drept de viata si de moarte.
Cu timpul insa, potrivit unei dispozitii a imparatului Antonius Pius, stapanul care se purta cu cruzime fata de sclav avea obligatia de al vinde, iar cel care si-a ucis sclavul fara motive raspundea ca de uciderea unui sclav strain. Imparatul Constantin a mers si mai departe, oprind definitiv executarea sclavilor de catre stapanii lor.
Lupta sclavilor impotriva acestui regim lua uneori forma unor rascoale de mari proportii. Dupa invingerea rasculatilor condusi de catre Spartacus, de exemplu, multe dintre marile latifundii au fost impartite in loturi mici si date in arenda coloniilor.
In secolele urmatoare, colonatul constituia o forma, folosita tot mai frecvent, prin care pamantul era incredintat ca peculiu unor sclavi, o forma prin care acestia au si capatat statutul juridic al unor semicolonii. Starea de dependenta a acestora, s‑a asemanat, cu timpul, foarte mult cu aceea a coloniilor.
In feudalism, pana in secolul al XVI-lea iobagul din Tara Romaneasca si Moldova avea inca dreptul de stramutare. La sfarsitul secolului, "Legatura lui Mihai" a desfiintat acest drept, astfel ca iobagul nu mai putea parasi pamantul pe care se gasea, fiind legat de glie. Dreptul de stramutare a fost desfiintat cateva decenii mai tarziu pentru vecinii din Moldova, de catre Miron Barnovschi.
Indreptarea legii" din timpul lui Matei Basarab prevedea la glava 296, zac. 18, ca atunci "cand va fugi taranul de locul si de la stapanul sau, atunce nimenilea nicaierea sa nu-l primeasca; iara de-l va si primi deodata, atunci de graba sa-l intoarca inapoi la statul lui de unde iaste"[4]. Aceeasi dispozitie o gasim si in "Cartea romaneasca de invatatura" din timpul lui Vasile Lupu, la "pricina dentaiu", zac. 18[5].
Capacitatea de folosinta a iobagului a fost restransa si prin agravarea pedepselor daca fapta penala era savarsita de catre un "rob sau naemit, sau slugoiu"[6]. Situatia juridica a iobagului ajunsese in secolul al XVII-lea sa fie apropiata de cea a robului. Aceasta apropiere nu rezulta insa numai din ingustarea capacitatii de folosinta a celui dintai, ci si dintr-o anumita dezvoltare a capacitatii de folosinta a robilor care se datora, in primul rand, rolului din ce in ce mai mare pe care acestia il jucau ca mestesugari ai satelor. Viata lor nu mai depindea de bunul plac al stapanului si chiar cu privire la "averea" lor, drepturile acestuia erau limitate.
Taranii iobagi au continuat lupta lor pana in ultimele decenii ale secolului al XIX. Chiar dupa punerea in aplicare a Codului civil din 1864 - intocmit dupa modelul Codului Napoleon si decretat la cateva luni dupa desfiintarea formala a iobagiei prin legea rurala a lui Alexandru Ioan Cuza si a lui Mihail Kogalniceanu - taranii au fost nevoiti sa lupte pentru calitatea lor de subiect de drepturi si obligatii.
Potrivit art. 6 din Decretul nr. 31/1954 "nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta (decat in cazurile si conditiile prevazute de lege) si nimeni nu poate renunta, nici in parte nici in tot la capacitatea de folosinta."
Capacitatea de folosinta a persoanei fizice are urmatoarele caractere juridice: legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate si universalitate.
Legalitatea este insusirea capacitatii de folosinta a persoanei fizice de a nu putea fi reglementata decat prin lege, sub toate aspectele sale: instituire, inceput, continut, incetare. Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinta a persoanei fizice este exclusiv de domeniul legii, ea nefiind de domeniul vointei individuale.
Instituirea capacitatii de folosinta a persoanei fizice este realizata, de lege, data de catre art. 4 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: "capacitatea civila este cunoscuta tuturor persoanelor" si de art. 5 alin. 1 (prima parte) din acelasi Decret: "persoana fizica are capacitatea de folosinta si, in afara de cazurile prevazute de lege, capacitatea de exercitiu".
In art. 15 (1) din Constitutie se prevede: "Cetatenii beneficiaza de drepturile si libertatile consacrate prin Constitutie si alte legi si au obligatiile prevazute de acestea".
Caracterul de generalitate consta in faptul ca, prin capacitatea de folosinta a persoanei fizice se exprima aptitudinea generala si abstracta a omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile. Dupa cum s-a precizat in literatura de specialitate, "capacitatea de folosinta prefigureaza, potential, toate drepturile subiective pe care le poate dobandi o persoana fizica. Ea nu se confunda cu aceste drepturi ci exprima numai aptitudinea generala, abstracta, de a le dobandi."
Acest caracter rezulta din definitia generala a capacitatii de folosinta data de alin. 2 al art. 5 din Decretul nr. 31/1954: "Capacitatea de folosinta este capacitatea de a avea drepturi si obligatii"[7].
Caracterul inalienabil consta in insusirea capacitatii de folosinta a persoanei fizice de a nu putea forma obiect de renuntare, in tot sau in parte, si nici obiect de instrainare. Acest caracter este consacrat de art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 astfel: "Nimeni nu poate renunta, nici in tot, nici in parte, la capacitatea de folosinta.".
In aplicarea acestui caracter in doctrina s-a precizat ca: ". inerenta calitatii de fiinta umana, capacitatea de folosinta nu poate constitui obiect al unor acte juridice de renuntare din partea subiectului de drept caruia ea apartine.
Vor fi lovite de nulitate absoluta acele acte juridice prin care un subiect de drept renunta, partial sau total, temporar sau definitiv la capacitatea sa de folosinta.
Nu trebuie insa confundate renuntarea la un anume drept subiectiv, concret sau instrainarea unui astfel de drept, operatii pe deplin posibile, cu renuntarea la insasi aptitudinea generala de a dobandi acel drept sau de a-si asuma o anumita obligatie, aceasta din urma renuntare fiind de natura a aduce atingeri insasi calitatii de subiect de drept, fiind interzisa de lege."[8].
Daca renuntarea partiala la capacitatea de folosinta a persoanei fizice nu este permisa , a fortiori nu este admisa renuntarea totala, care ar echivala cu o adevarata "moarte civila" a fiintei umane.
Caracterul intangibil al capacitatii de folosinta consta in faptul ca nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta decat in cazurile si in conditiile prevazute de lege (art. 6 alin. 1). Aceasta inseamna ca legea interzice ingradirea capacitatii de folosinta, admitand-o doar in mod exceptional in anumite cazuri expres prevazute de ea. Este vorba de ingradiri ale capacitatii de folosinta si nu de lipsire a unei persoane fizice de capacitatea de folosinta.
In literatura noastra juridica, ingradirile aduse capacitatii de folosinta sunt incadrate in doua mari categorii: ingradiri cu caracter de sanctiune si ingradiri care au drept scop ocrotirea intereselor unor persoane sau a unor interese generale.
Ingradirile cu caracter de sanctiune - aceste sanctiuni se pronunta prin hotarari judecatoresti - sunt, de cele mai multe ori, de natura penala. Potrivit art. 247 Cod Penal "Ingradirea de catre un functionar a folosintei sau a exercitiului drepturilor vreunui cetatean, ori crearea pentru acesta a unor situatii de inferioritate pe temei de nationalitate, rasa, sex sau religie, se pedepseste.". Uneori insa, sanctiunile penale pot avea efect si in ceea ce priveste raporturile juridice civile sau de dreptul familiei, cum este cazul prevazut de art. 109 Codul familiei.
Din ingradirile din prima categorie, ca exemplu, mai mentionam si art. 64 Cod Penal care prevede pedeapsa penala accesorie a interzicerii unor drepturi ca: dreptul de a alege si de a fi ales in organele de stat, dreptul de a ocupa o functie care implica exercitiul autoritatii de stat, dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii, drepturile parintesti, dreptul de a fi tutore sau curator.
Ingradirile cu caracter de sanctiune gasim si in legislatia familiei care intervin si in cazurile cand faptele comise nu au caracter penal (unele din acestea se pronunta prin hotararea judecatoreasca, altele prin dispozitia organului administrativ imputernicit sa dispuna luarea masurii). Astfel, potrivit art. 109 Codul familiei, instanta de judecata este cea indreptatita sa pronunte decaderea parintelui din drepturile parintesti, daca sanatatea sau dezvoltarea fizica a copilului este primejduita din modul de exercitare a drepturilor parintesti, prin purtarea abuziva sau prin neglijenta grava in indeplinirea indatoririlor de parinte, ori daca educarea, invatatura sau pregatirea profesionala a copilului nu se face in spirit de devotament fata de tara. De asemenea, potrivit art. 138 Codul familiei tutorele va fi indepartat daca savarseste un abuz, o neglijenta grava sau faptele care il fac nevrednic de a fi tutore, precum si daca nu-si indeplineste multumitor sarcina.
Ingradiri cu caracter de sanctiune (civila) gasim si in Codul civil. Astfel, conform art. 655 Cod civil "sunt nedemni de a succede si prin urmare, exclusi de la succesiune: condamnatul pentru ca a omorat sau a incercat sa-l omoare pe defunct; acela care a facut contra defunctului o acuzatie capitala declarata de judecata calomnioasa; mostenitorul major care, avand cunostinta de omorul defunctului, nu a anuntat aceasta justitiei". Art. 703 Cod civil prevede ca "Erezii care au dat la o parte sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni, nu mai facultatea de a se lepada de dansa; cu toata renuntarea lor, ei raman erezi si nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse".
A doua categorie de ingradiri (care urmaresc ocrotirea unor interese personale) se infatiseaza sub forma unor incapacitati speciale de a incheia anumite acte juridice sau de a dobandi anumite drepturi.
Din incapacitatile speciale prevazute de Codul civil, cu titlul de exemplu mentionam: art. 807 Cod civil care ingradeste dreptul minorului de 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumatate din bunurile de care ar putea sa dispuna daca ar fi major; art. 809 Cod civil care interzice minorului de 16 ani sa dispuna prin testament in favoarea tutorelui sau; art. 810 Cod civil care opreste medicii si farmacistii de a primi donatii sau legate de la persoana pe care au tratat-o in boala de care acesta a decedat; art. 1309 Cod civil care prevede ca judecatorii, procurorii, asesorii si avocatii nu pot cumpara drepturi litigioase a caror solutionare este de competenta tribunalului judetean in a carui circumscriptie teritoriala isi exercita functia sau profesiunea; art. 1307 alin. 1 Cod civil conform caruia "vanzarea nu se poate face intre soti".
Ingradiri de natura celor mentionate gasim si in Codul familiei. Astfel, conform art. 128 Codul familiei "este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore, sotul, o ruda in linie dreapta ori frati sau surorile tutorelui, de o parte, si minor, de alta", iar conform art. 133 alin. 3 din Codul familiei "Minorul nu poate sa faca, nici chiar cu incuviintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia". Din art. 36 alin. 2 Codul familiei se poate deduce, prin interpretare, incapacitatea sotilor de a imparti pe cale amiabila, in timpul casatoriei, bunurile care sunt proprietatea lor comuna in devalmasie.
Pe langa ingradirile prevazute de Codul civil si Codul familiei trebuie sa le enumeram si pe cele din Legea nr. 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor.
Conform art. 3 alin. 1 "Cetatenii straini si apatrizi nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor".
Potrivit art. 2 alin. 2 din lege "in toate cazurile de dobandire prin acte juridice, intre vii, proprietatea funciara a dobanditorului nu poate depasi 200 ha teren agricol in echivalent arabil, de familie".
Potrivit art. 2 alin. 3 incalcarea dispozitiilor alin. 2 se sanctioneaza cu reductiunea actului juridic pana la limita suprafetei legale.
Nerespectarea dispozitiilor legale care instituie ingradiri ale capacitatii de folosinta a persoanei fizice evocate mai sus, atrage, dupa sine, sanctiunea nulitatii.
Nulitatea actelor juridice incheiate cu nerespectarea ingradirilor capacitatii de folosinta a persoanei fizice poate fi absoluta sau relativa.
Nulitatea absoluta intervine cand prin incheierea actului juridic prohibit se incalca norma juridica ce instituie ingradiri ale capacitatii de folosinta a persoanei fizice care ocroteste un interes general obstesc.
Nulitatea relativa intervine atunci cand, prin incheierea actului juridic interzis sau nesocotite dispozitii legale care ocrotesc un interes personal.
In multe acte normative care reglementeaza aceste ingradiri se prevede expres, ca, incalcarea dispozitiilor prin incapacitatile instituite atrage raspunderea penala, administrativa, disciplinara, materiala si civila, dupa caz.
In afara de ingradirile legale, pot sa existe si ingradiri conventionale de contracte, adica limitari convenite de parti, insa ele nu reprezinta incapacitati, ci doar obligatii de a nu face (de exemplu de a nu incheia un anumit contract).
Un principiu fundamental al dreptului civil roman este acela al egalitatii in fata legii civile. Pe planul capacitatii de folosinta a persoanei fizice, acest principiu se exprima tocmai in "egalitatea" acestuia.
Decretul nr. 31/1945 consacra, expres, acest caracter in art. 4 alin. 2 astfel: "sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asupra capacitatii".
Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului consacra, expres acest caracter. Astfel art. 3 prevede ca: "Statele parti la prezentul pact se angajeaza sa asigure dreptul egal al barbatilor si al femeilor, de ase bucura de toate drepturile civile si politice enuntate in prezentul pact".
In art. 26 din pact se prevede "Toate persoanele sunt egale in fata legii si au fara discriminare, dreptul la o ocrotire egaland partea legii. In aceasta privinta legea trebuie sa interzica orice discriminare si sa garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egala si eficace contra oricarei discriminari in special de rasa, sex, culoare, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, origine nationala sau sociala, nastere, avere sau intemeiata pe orice alta imprejurare".
Si respectarea acestui caracter este asigurata atat prin mijloace de drept civil, cat si de drept penal.
In recenta Conventie cu privire la drepturile copilului se prevede, in art. 2 pct. 1 ca: "Statele parti se angajeaza sa respecte drepturile care sunt enuntate in prezenta conventie si sa le garanteze tuturor copiilor care tin de jurisdictia lor fara nici o distinctie indiferent de rasa, sex, culoare, limba, religie, opinie politica sau alta opinie a copilului sau a parintilor ori a reprezentantilor sai legali, de originea lor nationala, etnica sau sociala, de situatia lor materiala, de incapacitatea lor, de nasterea lor sau de alta situatie".
Un ultim caracter al capacitatii de folosinta este acela al universalitatii care consta in insusirea acestuia de a fi recunoscuta, atribuita tuturor oamenilor. Acest caracter este expres consacrat atat in reglementarea nationala, cat si in cea internationala.
Decretul nr. 31/1945 dispune in art. 4 alin.1: "Capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoanelor", iar in art. 6 alin.1 ca: "Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinta.".
Prin art. 16 din Pact se dispune ca: "Orice om are dreptul de a i se recunoaste pretutindeni personalitatea juridica".
Daca persoanei fizice i se pot stabili anumite limite sau ingradiri ale capacitatii de folosinta, prin dispozitii legale exprese, ea nu poate fi lipsita total de aceasta capacitate care exprima, in esenta calitatea de subiect de drept civil.
Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este stabilit de art. 7 alin.1 din Decretul nr. 31/1945 astfel: "Capacitatea de folosinta incepe de la nasterea persoanei.".
Ca regula, data nasterii este data inceputului capacitatii de folosinta a persoanei fizice.
Aceasta data se dovedeste, in cele mai multe cazuri, cu actul de stare civila care este "certificatul de nastere", eliberat in conditiile legii, care are o rubrica speciala consacrata acestui aspect: data nasterii (an, luna, zi), indiferent ca inregistrarea nasterii este in "termen" ori "tardiva".
Solutionarea cererii de inregistrare tardiva a nasterii este de competenta instantei in a carei raza teritoriala se afla domiciliul sau sediul petitionarului. Cand nu exista alte date, iar expertiza medico-legala nu poate indica luna si ziua nasterii persoanei gasite, instanta va stabili ca acestea sunt ultima luna din an, si respectiv, ultima zi din luna in lipsa altor date, se prezuma ca locul in care a fost gasita persoana este locul nasterii sale[10].
Pentru a avea drepturi si obligatii omul trebuie sa existe, si ca sa existe, trebuie sa se nasca viu. Un copil nascut mort nu a fost niciodata persoana fizica si nu a putut dobandi drepturi si nici nu a putut avea obligatii.
Aptitudinea generala si abstracta de a avea drepturi si obligatii, ca simpla aptitudine, nu face necesara existenta discernamantului. De aceea, subiectul de drept are aceasta calitate, indiferent de varsta sa.
De la regula inscrisa in art. 7 alin. 1, in conformitate cu care nasterea reprezinta momentul dobandirii capacitatii de folosinta, in alin. 2 al aceluiasi articol, exista si o exceptie, in sensul ca "Drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu".
Cu privire la capacitatea succesorala a persoanei fizice, art. 654 Cod civil prevede: "Pentru a succede trebuie neaparat ca persoana ce succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii.
Copilul conceput se considera ca exista.
Copilul nascut mort este considerat ca nu exista".
Dispozitiile privind recunoasterea capacitatii de folosinta in favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 61 Codul familiei, care reglementeaza "timpul legal al conceptiunii", astfel: "Timpul cuprins intre a trei suta si trei suta opt zecea zi dinaintea nasterii copilului este timpul legal al conceptiei. El se socoteste de la zi la zi".
Aplicatii ale exceptiei se gasesc si in materie de donatii si testament. Astfel, art. 808 Cod civil prevede: "Este capabil a primi prin donatie intre vii oricine este conceput in momentul donatiunii. Este capabil a primi prin testament oricine este conceput la epoca mortii testatorului".
Exceptia dobandirii capacitatii de folosinta de la conceptiune era cunoscuta in dreptul roman, fiind exprimata in adagiul "infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur" (copilul conceput se socoteste nascut atunci cand e vorba de drepturile sale). Exceptia aceasta se mai numeste, in doctrina, si capacitatea de folosinta anticipata.
Pentru ca exceptia sa-si gaseasca aplicare este necesar sa fie intrunite, cumulativ, doua conditii: sa fie vorba de dobandirea de drepturi de catre copilul conceput, nu si de asumarea de obligatii; copilul sa se nasca viu, nu si viabil.
Prima conditie decurge din insasi natura exceptiei, de a fi o masura de favoare pentru copilul conceput, dar nenascut inca. In aplicarea acestui aspect, in doctrina s-a precizat, de drept cuvant, ca: "Prevederea legala la care ne referim (art. 7 alin. 2) prezinta un netagaduit interes. Astfel, de exemplu, daca in timpul sarcinii mamei, sotul acesteia decedeaza, in lipsa prevederii care ia in considerare ca subiect de drept, si pe copilul nenascut, dar conceput, acesta ar trebui sa fie exclus de mostenirea tatalui sau, ceea ce ar crea o grava injustitie."
Aceasta prima conditie este indeplinita nu numai atunci cand e vorba de dobandirea, de catre copilul conceput, a unui drept subiectiv determinat (ut singuli), ci si atunci cand el este chemat la o succesiune intreaga ori la o fractiune dintr-o mostenire, cu toate ca aceasta inseamna atat activ cat si pasiv succesoral. Aceasta solutie se intemeiaza pe doua considerente de drept:
Copilul dobandeste dreptul, iar nu obligatia de a mosteni;
Potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1945: "Acceptarea mostenirii cuvenite unui minor, indiferent de varsta. va fi socotita totdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventar". Acceptarea sub beneficiu de inventar prezinta avantajul, printre altele, ca exclude raspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului (raspunderea este intra vires hereditas).
In ce priveste a doua conditie, pentru a fi considerat nascut viu este necesar si suficient ca acel copil sa fi respirat macar o data (ceea ce se dovedeste prin prezenta aerului in plamani, prin proba numita a docimaziei). Chiar atunci cand a murit imediat dupa nastere, copilului i se intocmesc doua acte de stare civila: actul de nastere si actul de deces.
Inregistrarea mortii este de neconceput fara o inregistrare corelativa a nasterii, pe acest din urma registru avand a se scrie faptul juridic al mortii[11].
Un copil nascut mort este considerat ca nu a dobandit capacitatea de folosinta anticipata, aceasta imprejurare avand semnificatia unei conditii rezolutorii.
Prin urmare, in vreme ce capacitatea de folosinta anticipata este conditionata, cea dobandita - potrivit regulii - de la nastere este pura si simpla, neafectata de modalitatea conditiei.
Exceptia dobandirii cu anticipatie a capacitatii de folosinta indica drept data a acestei dobandiri data conceptiunii. Cum aceasta data nu poate fi stabilita post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumtia timpului legal al conceptiunii.
Potrivit acestei, ca data a conceptiunii poate fi considerata oricare zi din intervalul de 121 de zile cuprins intre a trei suta zi si a o suta opt zecea zi dinaintea nasterii copilului.
Din redactarea art. 61 Codul familiei rezulta ca textul instituie doua prezumtii: prezumtia celei mai lungi gestatii (de 300 de zile) si celei mai scurte gestatii (de 180 de zile) si prezumtia ca era posibila conceptiunea copilului din oricare din zilele intervalului cuprins intre a trei suta zi si a o suta opt zecea zi dinaintea nasterii copilului.
In ce priveste natura acestor prezumtii, este unanim admis ca prima prezumtie este juris et de jure; aceasta inseamna ca nu poate fi rasturnata prin proba contrarie. Deci este inadmisibila proba care ar tinde la o asemenea rasturnare, deoarece s-ar ajunge ca, prin hotarare judecatoreasca sa se modifice legea ceea ce este nepermis.
Cea de a doua prezumtie formeaza obiect de controversa, sub aspectul naturii sale. Solutia dominanta este in sensul calificarii acestor prezumtii ca o prezumtie juris tantum.
In consecinta este admisibila proba care tinde sa stabileasca ca era posibila conceptiunea numai intr-o anumita portiune a intervalului de 121 de zile, cu excluderea celeilalte parti acestui interval legal.
Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este exprimat atat in definitia data, cat si in acel caracter numit "generalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice".
Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice consta tocmai in aptitudinea omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile. Acest continut se obtine din reunirea a doua laturi: latura activa - aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile - si latura pasiva - aptitudinea persoanei fizice de a avea obligatii civile.
Acest continut al capacitatii de folosinta a persoanei fizice il intalnim in toate cazurile, cu exceptia capacitatii de folosinta anticipata (art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1945) in acest caz fiind cuprinsa doar aptitudinea de a dobandi drepturi subiective civile, iar nu si obligatii.
In stabilirea capacitatii de folosinta a persoanei fizice trebuie sa se tina seama de anumite reguli sau principii:
a) Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice se stabileste prin raportarea la sistemul legislativ al unui stat, in vigoare la un moment dat; in acest "sistem legislativ" sunt incluse nu numai reglementarile nationale, interne ci si reglementarile internationale (Pacte, Conventii internationale privind drepturile civile ale omului) adoptate de un anumit stat; aceasta prima regula impune cerinta examinarii continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice in dinamica sa; pentru Romania, aceasta regula infatiseaza o semnificatie aparte: anumite ingradiri ale capacitatii de folosinta a persoanei fizice, existente anterior Revolutiei Romane din Decembrie 1989, au fost inlaturate; paralel cu acestea, a intervenit o imbogatire a continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice prin introducerea de noi drepturi ori restabilirea altora.
b) Intinderea reala a continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice se determina numai prin luarea in considerare a ingradirilor acestei capacitati, astfel cum acestea sunt stabilite de legislatia unui stat, la un moment dat; aceasta a doua regula decurge din prima, completand-o; prin urmare adevaratul continut al capacitatii de folosinta a persoanei fizice se exprima astfel: capacitatea de folosinta a persoanei fizice cuprinde aptitudinea omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile, dar cu ingradirile prevazute expres de lege; in retinerea ingradirilor capacitatilor de folosinta a persoanei fizice trebuie de avut in vedere atat ingradirile care sunt masuri de protectie a unor interese individuale ori generale, cat si acelea care au caracter de sanctiune.
c) Pentru stabilirea continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice trebuie avute in vedere nu numai izvoarele specifice ale dreptului civil, si actele normative care sunt izvoarele specifice pentru alte ramuri de drept, in masura in care se refera la elemente ale continutului acestei capacitati; (ex. Codul penal, Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990); aceasta regula de determinare a continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice trebuie luata in seama mai ales in stabilirea corecta si completa a ingradirilor acestei capacitati.
d) Stabilirea continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice se face cu luare in considerare numai a aptitudinii omului de a fi titular de drepturi si obligatii civile, iar nu si de alta natura, apartinand altor ramuri de drept (de exemplu: dreptul constitutional administrativ, muncii si protectiei sociale, comercial, familiei); se poate observa ca aceasta regula da expresie solutiei pe care am adoptat-o in problema vocatiei capacitatii civile, sub aspectul continutului acestei capacitati; regula pe care o avem aici in vedere prezinta importanta teoretica si practica.
In ce priveste drepturile si obligatiile fundamentale ale cetateanului roman, prevazute in Constitutie, dintre acestea se retin, pentru continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice, numai acelea care sunt preluate si dezvoltate de izvoarele specifice ale dreptului civil.
In ce priveste drepturile consacrate in pactele internationale privind drepturile omului; sub acest aspect, nu va fi retinut, pentru continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice "Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale", ci numai "Pactul international cu privire la drepturile politice" iar, din acest pact doar prevederile referitoare la drepturile civile, nu si cele referitoare la drepturile politice (care fac parte indeosebi din capacitatea de drept constitutional, de drept penal, de drept procesual); mai sus trebuie observata si in privinta dispozitiilor cuprinse in Conventia Internationala cu privire la drepturile copilului, care a fost ratificata de Romania prin legea nr. 18/1990.
Cele patru reguli de determinare a continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice se pot exprima prin doua propozitii:
a) Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este dat de aptitudinea omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile;
b) In acest continut nu intra drepturile interzise prin ingradirile capacitatii de folosinta si cele apartinand altor ramuri de drept.
In prezentarea sistematizata a continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice se poate apela la anumite criterii. Dintre acestea, doua sunt mai semnificative: criteriul naturii drepturilor civile: patrimoniale ori nepatrimoniale si criteriul sursei lor legislative, adica cel al actului normativ care le consacra; acest ultim criteriu poate fi disjuns in consacrarea interna (nationala) si consacrarea internationala (Pacte, Conventii) a drepturilor civile si a obligatiilor civile.
In acest context, sunt de mentionat prevederile art. 20 din Constitutie: "Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interceptate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
Daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarilor internationale".
Se poate apela, insa, si la utilizarea combinata a celor doua criterii de mai sus.
In determinarea continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice trebuie avute in vedere ingradirile aduse acestei capacitati, prin prevederi legale exprese.
Din caracterul intangibil al capacitatii de folosinta rezulta consecinta juridica ca nu pot exista ingradiri ale acestei capacitati decat in cazurile si in conditiile prevazute expres de lege.
Ingradirile capacitatii de folosinta a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacitati de drept civil. Prin urmare nu pot fi calificate drept ingradiri ale capacitatii de folosinta a persoanei fizice anumite limite, ingradiri sau incompatibilitati care opereaza in alte ramuri de drept (precum dreptul constitutional, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul civil, etc.). dupa finalitatea lor, incapacitatile drept civil pot fi impartite in doua categorii: incapacitati cu caracter de sanctiuni si incapacitati cu caractere de masuri de protectie sau de ocrotite.
Dupa modul cum opereaza, incapacitatile de drept civil pot fi impartite in doua categorii: incapacitati care opereaza de plin drept (ope legis), prin simpla incadrare a persoanei fizice in ipoteza normei care stabileste incapacitatea - precum si incapacitati care opereaza prin efectul unei hotarari judecatoresti ramasa definitiva; aici se incadreaza unele incapacitati - sanctiunile.
Dupa izvorul lor incapacitatile de drept civil pot fi clasificate in: incapacitati stabilite in legea civila si incapacitati stabilite in legea penala.
Categoria incapacitatilor cu caracter de sanctiune este formata din doua subdiviziuni: ingradiri cu caracter de pedeapsa penala si ingradiri cu caracter de pedeapsa civila.
Dintre ingradirile cu caracter de pedeapsa penala fac parte pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi si pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.
Potrivit art. 52 a Codului penal "Pedepsele sunt principale, complementare si accesorii.
Pedepsele principale sunt:
a) Detentiunea pe viata,
b) Inchisoarea de 15 zile la 30 ani si
c) Amenda de la 1.000.000 pana la 500 milioane lei.
Pedepsele complementare sunt:
a) Interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani
b) Degradarea militara;
Pedeapsa accesorie este interzicerea unor drepturi anume prevazute de lege".
Potrivit art. 64 Cod penal: "Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi consta in interzicerea unui sau unora din urmatoarele drepturi:
a) Dreptul de a alege si de a fi ales in autoritatile publice si in functii elective publice;
b) Dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat;
c) Dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesia de natura celeia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii;
d) Drepturile parintesti;
e) Dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea drepturilor prevazute la litera b) nu se poate pronunta decat pe langa interzicerea drepturilor prevazute la litera a), afara de cazuri cand legea dispune altfel."
Dintre drepturile prevazute de art. 64, pentru dreptul civil prezinta relevanta cele mentionate la literele d) si e).
Potrivit art. 71 din acelasi Cod: "Pedeapsa accesorie consta in interzicerea tuturor drepturilor prevazute de art. 64.
Condamnarea la pedeapsa inchisorii atrage de drept interzicerea drepturilor aratate in aliniatul precedent din momentul in care hotararea de condamnare a ramas definitiva si pana la terminarea executarii pedepsei.
Dispozitiile aliniatelor precedente se aplica si in cazul cand s-a dispus pedeapsa inchisorii cu executarea la locul de munca, interzicerea drepturilor prevazute in art. 64 lit. d) si e) fiind lasate la aprecierea instantei."
Astfel, se poate observa ca, pe cand ingradirea constand in pedeapsa penala complementara opereaza prin efectul hotararii judecatoresti, ingradirea constand in pedeapsa accesorie opereaza de drept.
In subcategoria ingradirilor cu caracter de pedeapsa civila intra, in primul rand, decaderea din drepturile parintesti, in conditiile art. 109 din Codul familiei.
Potrivit art. 109: "Daca sanatatea sau dezvoltarea fizica a copilului este primejduita prin felul de exercitare a drepturilor parintesti prin purtarea abuziva sau neglijenta grava in indeplinirea indatoririlor parintesti ori daca educarea, invatatura sau pregatirea profesionala a copilului nu se face in spirit de devotament fata de Romania, instanta judecatoreasca, la cererea autoritatilor tutelare, va pronunta decaderea parintelui din drepturile parintesti.
Citarea parintelui si a autoritatii tutelare este obligatorie".
Potrivit art. 110 Codul familiei "Decaderea din drepturile parintesti nu scuteste pe parinte de a da intretinerea copilului" , iar potrivit art. 111 Codul familiei "Autoritatea tutelara va ingadui parintelui decazut din drepturile parintesti sa pastreze legaturi personale cu copilul, afara numai daca prin asemenea legaturi, cresterea, educarea, invatarea sau pregatirea profesionala a copilului ar fi in primejdie''.
In conformitate cu art. 112 instanta judecatoreasca va reda parintelui decazut din drepturile parintesti exercitiul acestor drepturi, daca au incetat imprejurarile care au dus la decadere, astfel incat, prin redarea acestor drepturi, cresterea, educarea, invatarea, pregatirea profesionala si interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt primejduite".
Masura decaderii din drepturile parintesti, in temeiul art. 109 Codul familiei este, ca natura juridica, o pedeapsa mixta, adica de dreptul familiei si de drept civil. Pentru dreptul civil, o asemenea pedeapsa prezinta relevanta in sensul ca ea se concretizeaza in lipsirea parintelui decazut de:
1) dreptul de a reprezenta pe minorul sub 14 ani in actele juridice civile;
2) dreptul de a incuviinta actele juridice civile ale minorului intre 14 si 18 ani. La acestea se adauga si incapacitatea de a fi tutore (art. 117 lit. b Codul familiei).
In al doilea rand, din aceasta subcategorie de ingradiri fac parte pedepsele civile stabilite in materie succesorala de codul civil - art. 655, art. 703 si art. 712.
Potrivit art. 655 Cod civil: "Sunt nedemni de a succede si prin urmare exclusi de la succesiune: condamnatul pentru ca a omorat sau pentru ca a incercat sa-l omoare pe defunct, acela care a facut contra defunctului o acuzatie capitala, declarata de judecata calomnioasa, mostenitorul major care, avand cunostinta de omorul defunctului, nu a denuntat aceasta justitiei".
Art. 703 Cod civil dispune: "erezii care au dat la o parte sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepada de dansa; cu toata renuntarea lor, ei raman erezi si nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse".
Art. 712 Cod civil prevede: "Eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu stiinta si rea credinta n-a trecut in inventar efectele dintr-insa, nu se poate folosi de beneficiul de inventar".
Art. 655 reglementeaza ceea ce se numeste nedemnitatea succesorala; art. 793 stabileste un caz de acceptare fortata a mostenirii si inlaturarea de la vreun drept asupra lucrurilor dosite sau ascunse; art. 712 stabileste decaderea din beneficiul de inventar.
Potrivit art. 703 Cod civil "succesibilul vinovat de ascunderea sau sustragerea unor bunuri succesorale nu poate lua nimic din bunurile ascunse, el urmand sa piarda partea care i-ar fi cuvenit din acele bunuri. Intr-o atare situatie, succesibilul este considerat ca a acceptat succesiunea fara nici o rezerva, fiind decazut din posibilitatea de a o accepta sub beneficiu de inventar. Pentru a se aplica sanctiunea prevazuta de textul mentionat se cer a fi indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: in primul rand, dosirea sau darea la o parte presupune un element obiectiv - actiunea clandestina prin sustragere sau tainuire a unor bunuri succesorale, ceea ce presupune si un element subiectiv psihologic, anume intentia frauduloasa. Rezulta prin redactarea textului invocat ca nu este necesar ca fapta de sustragere sa constituie un delict penal, fiind suficient ca mostenitorul sa fi savarsit un delict civil, intemeiat pe dol[12]. Trebuie sa se faca dovada ca eredele a cunoscut ca bunurile respective apartin succesiunii si le-a dat la o parte sau ascuns in intentia de a si le insusi exclusiv sau de a le sustrage urmaririi creditorilor .
In categoria ingradirilor cu caracter de protectie ale capacitatii de folosinta a persoanei fizice se incadreaza acele incapacitati pe care legiuitorul le-a instituit din considerente de ocrotire sau protectie a intereselor anumitor categorii de persoane, data fiind situatia speciala in care se afla.
Asemenea incapacitati sunt prevazute in Codul civil, Codul familiei, Legea nr. 18/1991.
Incapacitatile prevazute de Codul civil sunt urmatoarele: cea prevazuta de art. 806: "Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici intr-un fel" prin donatie sau testament de bunurile sale; cea prevazuta de art. 807: "Minorul de 16 ani poate dispune prin testament si numai pentru jumatate din bunurile de care dupa lege poate dispune majorul"; cea prevazuta de art. 809: "Minorul de 16 ani nu poate dispune, prin testament, in favoarea tutorelui sau. Minorul, ajuns la majorat, nu poate dispune nici prin donatie intre vii, nici prin testament, in favoarea fostului sau tutore, daca socotelile definitive ale tutelei n-au fost prealabil date si primite". Astfel potrivit art. 141 alin. 1 Codul familiei: "Dupa predarea bunurilor, verificarea socotelilor si aprobarea lor, autoritatea tutelara va da tutorelui descarcare de gestiunea sa".
In ambele cazuri, prevazute de art. 809 Cod civil, sunt exceptati "ascendentii minorilor care sunt sau au fost tutori ai lor".
O alta incapacitatea prevazuta de Codul civil este cea din art. 810: "Doctorii in medicina sau in chirurgie, ofiterii de sanatate si spiterii care au tratat o persoana in boala de care moare, nu pot profita de dispozitiile intre vii sau testamentare, ce dansa a facut in favoare-le in cursul acestei boli.
Sunt exceptate: 1) dispozitiile remuneratorii facute cu titlu particular; se va tine insa seama de starea dispunatorului si de serviciile facute; 2) dispozitiile universale, pana la al patrulea grad inclusiv, afara numai daca mortul va avea erezi in linie dreapta si daca acela, in profitul caruia s-a facut dispozitia nu este el chiar erede in linei dreapta.
Aceleasi reguli sunt aplicabile in privinta preotilor".
Sanctiunea incapacitatii medicilor de a fi instituiti, contrar prevederilor art. 810 Cod civil ca legatari universali sau cu titlu universal - de catre persoana pe care o ingrijesc, daca aceasta, ulterior, inceteaza din viata, ca urmare a bolii de care a fost ingrijita de el - este nulitatea relativa, care poate fi invocata numai de dispunator sau mostenitorii lui.
Statul are calitatea de a invoca nulitatea relativa a testamentului facut cu incalcarea art. 810 Cod civil pentru ca, in ipoteza succesiunii vacante, statul are vocatia asupra intregii succesiuni. EI are dreptul sa solicite si anularea testamentului facut in favoarea unei persoane care nu avea capacitatea de a fi instituita ca legatar universal, de vreme ce, in afara acestui legatar, nu mai exista alta persoana care sa poata dobandi prin succesiune - legala sau testamentara- patrimoniul persoanei decedate.
Indatorirea instantei de fond este aceea de a stabili daca testamentul in discutie a fost facut in timpul bolii de pe urma careia testatorul a incetat din viata si daca paratul (medicul legatar universal) a tratat-o pe testatoare de aceasta boala[14].
O alta incapacitate este cea prevazuta de art. 883 Cod civil: "Testamentul facut pe mare nu va putea cuprinde nici o dispozitie in favoarea ofiterilor bastimentului, daca dansii nu sunt rude cu testatorul'; cea din art. 1307 alin. 1: "vanzarea nu se poate face intre soti "; acea din art. 1308: "sub pedeapsa de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse: 1) tutori, ai averii celor de sub a lor tutela; 2) mandatari ai averii ce sunt insarcinati sa vanda; 3) administratorii, ai averii comunelor sau stabilimentelor incredintate ingrijirii lor; 4) oficiantii publici (adica functionarii publici), ai averilor statului ale caror vanzari se fac printr-insii"; cea consacrata de art. 1309: 'judecatorii si supleantii, membrii Ministerului Public si avocatii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competenta tribunalului judetean in a carui raza teritoriala isi exercita functiile lor, sub pedeapsa de nulitate, spete si daune interese".
In ce priveste incapacitatile prevazute de Codul familiei, art. 128 prevede ca 'Este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore, sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte, si minor, de alta", iar potrivit art. 33 alin. 3: "Minorul nu poate sa faca, nici cu incuviintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia". Este vorba de minorul care a implinit 14 ani.
Incapacitatea prevazuta de Legea nr. 5411998 este prevazuta de art. 3 alin.1: "Cetatenii straini si apatrizi nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Persoanele juridice straine nu pot dobandi terenuri in Romania prin acte juridice intre vii sau pentru cauza de moarte.
In cazul terenurilor ce fac obiectul investitiilor persoanelor fizice sau juridice straine sunt si raman aplicabile dispozitiile legislatiei in vigoare privind regimul juridic al investitiilor straine".
In alin. 2 - 3 ale art. 47 din Legea nr. 18/1991 se prevede ca: "Persoanele prevazute in aliniatul precedent care dobandesc in proprietate terenuri prin mostenire sunt obligate sa le instraineze in termen de 1 an de la data dobandirii sub sanctiunea trecerii in mod gratuit a acestora in proprietatea statului si administrarea Agentiei Pentru Dezvoltare si Amenajare Rurala. Persoanele prevazute in alin. 1, care au dobandit in proprietate terenuri inainte de data intrarii in vigoare a prezentei legi, sunt obligate sa le instraineze in termen de 1 an de la aceasta data, sub sanctiunea trecerii in mod gratuit a terenurilor in proprietatea statului si in administrarea Agentiei Pentru Dezvoltare si Amenajare Rurala".
Potrivit art. 2 din aceea si lege: "Cetatenii romani cu domiciliul in strainatate si fostii cetateni romani care redobandesc cetatenia romana pot beneficia la cerere de prevederile prezentei legi, daca isi stabilesc domiciliul in tara. Persoanele prevazute in alin. 1 care nu au formulat cereri de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate in conditiile art. 10 se pot adresa la Agentia Pentru Dezvoltare si Amenajare Rurala pentru a li se inscrie, concesiona sau vinde teren".
Lato sensu, incapacitati de drept civil sunt si cele prevazute de art. 31 alin. 1 si art. 46 alin. 2 din aceeasi Lege nr. 1811991. Potrivit art. 3 alin. 1: "Terenul atribuit conform art. 18, art. 20 si art. 30 nu poate fi instrainat prin acte intre vii timp de 10 ani socotiti de la inceputul anului urmator celui in care s-a facut inscrierea proprietatii, sub sanctiunea nulitatii absolute a actului de instrainare, respectiv: In toate cazurile de dobandire prin acte juridice intre vii, proprietatea dobanditorului nu poate depasi 200 ha teren agricol in echivalent arabil, de familie, sub sanctiunea reductiunii actului juridic pana la limita suprafetei legale".
In legatura cu incapacitatile prevazute de Codul civil, Codul familiei si Legea nr. 18/1991 , se mai cer a fi facute doua precizari: prima priveste caracterul - absolut sau relativ - al acestora.
Este absoluta acea incapacitatea care impiedica incheierea actului juridic civil, de catre cel incapabil, cu orice alta persoana.
In aceasta categorie intra incapacitatile prevazute de art. 806 si 807 Cod civil; art. 133 alin. 3 Codul familiei; art. 47 alin. 1 din Legea nr. 1811991 .
Este relativa acea incapacitate care opreste incheierea actului civil, de catre cel lovit de incapacitate, doar cu anumite persoane.
In aceasta categorie se incadreaza toate incapacitatile, cu exceptia celor mentionate ca fac parte din categoria incapacitatilor absolute.
A doua precizare priveste sanctionarea nerespectarii incapacitatii, adica felul nulitatii care intervine. Nulitatea absoluta se aplica in caz de nerespectare a dispozitiilor art. 806, 807, 1308, 1309 Cod civil; art. 47 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, per a contrario, in celelalte cazuri se aplica nulitatea relativa.
In incheierea problemei ingradirilor capacitatii de folosinta a persoanei fizice, de retinut este faptul ca nu trebuie asimilate ingradirilor de drept civil acele ingradiri ori incompatibilitati care sunt cunoscute in alte ramuri de drept, dintre care amintim urmatoarele:
a) in dreptul constitutional; incapacitatile in materie electorala sunt stabilite, in principal, de Constitutie, Legile nr. 6B si 69/1992: "Nu pot alege si nu pot fi alesi alienatii si debilii mintali pusi sub interdictie, precum si persoanele lipsite de drepturile electorale, pe durata stabilita prin hotarare judecatoreasca de condamnare.
Nu pot fi alese persoanele care au savarsit abuzuri in functii politice, precum si administrative, care au incalcat drepturile fundamentale ale omului, precum si persoanele care au organizat sau au fost elemente ale represiunii in cadrul organelor de securitate, vechea politie si in militie.
Interdictia de a fi alese priveste si persoanele care, potrivit legii, nu pot face parte din partide politice".
b) in dreptul muncii si dreptul administrativ; aici sunt de mentionat prevederile art. 3 alin 2 - 4 din Legea nr. 37/1990 pentru organizarea si functionarea Guvernului Romaniei: "Membrii guvernului nu pot fi deputati sau senatori si nu pot indeplini o functie de reprezentare nationala cu caracter profesional, o alta functie publica sau o functie ori activitate profesionala salarizata in cadrul regiilor autonome, societatilor comerciale sau altor organizatii sau unitati cu scop lucrativ.
Prevederile alin. 2 se aplica si persoanelor care indeplinesc o functie de nivel guvernamental.
In afara cazurilor prevazute la alin. 1 si 2, cumulul este permis cu conditia indeplinirii integrale, de catre persoana care cumuleaza, a atributiilor ce ii revin in cadrul Guvernului".
c) in dreptul comercial, mentionam: art. 82 alin. 1 din legea nr. 31/1990 privind societatilor comerciale: "Asociatii nu pot lua parte, ca asociati cu raspundere nelimitata, in alte societati concurente sau avand acelasi obicei, nici sa faca operatiuni in contul lor sau al altora in acelasi fel de comert intr-unul asemanator, fara consimtamantul celorlalti asociati"; art. 94: "Persoanele care, potrivit prezentei legi, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanti ai societatii, iar daca au fost alese, sunt decazute din drepturi": art. 100: "Nimeni nu poate functiona in mai mult de trei consilii de administratie concomitent".
Interdictia prevazuta la alin. 1 nu se refera la cazurile cand cel ales in consiliul de administratie este proprietar a cel putin o patrime din totalul actiunilor sau este administrator al unei societati ce detine patrimea aratata.
Acela care nu va respecta dispozitia de mai sus va pierde de drept calitatea sa de administrator, obtinuta prin depasirea numarului legal in ordinea cronologica a numirilor si va fi condamnat, in folosul statului, la plata remuneratiei si a celorlalte beneficii ce i se cuvin, cat si la restituirea sumelor incasate.
Actiunea impotriva administratorilor va putea fi exercitata de catre orice actionar sau de Ministerul Finantelor.
Membrii comitetului de directie si directorii unei societati pe actiuni nu vor putea fi, fara autorizarea consiliului de administratie, administratori, membri in comitetul de directie, cenzori sau asociati cu raspundere nelimitata, in alte societati concurente sau avand acelasi obiect, nici exercita acelasi comert sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei persoane , sub pedeapsa revocarii si raspunderii pentru daune". Potrivit art. 112 alin. 2: "Nu pot fi cenzori, iar daca au fost alesi decad din mandatul lor: a) rudele sau afinii pana la al patrulea grad inclusiv sau sotii administratorilor; b) persoanele care primesc sub orice forma, pentru alte functii decat aceea de cenzor, un salariu sau o remuneratie de la administratori sau de la societate; c) persoanele carora le este interzisa functia de administrator conform art. 94". Conform art. 211 alin. 1: ''O persoana fizica sau o persoana juridica nu poate fi asociat unic decat intr-o singura societate cu raspundere limitata".
Capacitatea de folosinta, recunoscuta de lege oricarei persoane fizice, nu poate inceta decat odata cu moartea, asa cum prevede art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.
Pentru declararea judecatoreasca a mortii persoanei fizice art. 18 din Decretul nr. 31/1954 prevede: "De indata ce hotararea declarativa a mortii a ramas definitiva, cel disparut este socotit ca a murit la data stabilita in hotarare, ca fiind aceea a mortii.
Data mortii disparutului se stabileste potrivit cu imprejurarile.
In lipsa de indicii indestulatoare, se va stabili ca data a mortii ultima zi a termenului dupa care se poate cere declararea judecatoreasca a mortii.
Instanta judecatoreasca va putea rectifica data mortii stabilita potrivit dispozitiilor prezentului articol, daca se va adeveri ca adevarata alta data".
Pentru stabilirea datei mortii, legiuitorul a avut in vedere doua ipoteze, si anume: ipoteza mortii, constatata fizic, direct (prin examinarea cadavrului) si ipoteza disparutului, a carui moarte nu poate fi constatata direct, fiind necesara declararea judecatoreasca a mortii; este ipoteza mortii, declarata judecatoreste.
In ambele ipoteze, data incetarii capacitatii de folosinta a persoanei fizice este aceeasi, si anume data mortii. Aceasta data este inscrisa in actul de stare civilii care este "actul de deces", pe baza si in conformitate cu care se elibereaza "certificatul de deces''.
In aceste acte de stare civila, o rubrica speciala este destinata tocmai datei mortii: an, luna, zi.
Ceea ce difera, in cele doua ipoteze de mai sus, este modul in care se ajunge la completarea rubricii mentionate, si anume: in ipoteza mortii fizic constatata, completarea datei mortii se face fie pe baza datei trecuta in actul medical constatator al mortii (cand un asemenea act a fost intocmit de personalul medical), fie pe baza declaratiei facuta de persoana care anunta, la starea civila decesul persoanei (cand nu s-a intocmit un ''certificat constatator al mortii'' de catre medic); in ipoteza mortii declarata judecatoreste, completarea datei mortii, in actul de stare civila - actul de deces - se face pe baza hotararii judecatoresti declarativa de moarte, ramasa definitiva, in sensul ca data mortii din aceasta hotarare, este trecuta in rubrica corespunzatoare din actul de stare civila.
Declararea judecatoreasca a mortii - precedata sau nu de declararea disparitiei - este reglementata atat prin norme de drept substantial ori material art. 16 - 21 din Decretul nr. 31/1954 - cat si prin norme de drept procesual - art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954.
Expresia "declararea judecatoreasca a mortii" este folosita in doua sensuri. Intr-un prim inteles, expresia desemneaza institutia juridica avand aceasta denumire si cuprinde ansamblul normelor mentionate mai sus ("sediul materiei").
In cel de-al doilea sens, expresia indica mijlocul juridic de stabilire a incetarii capacitatii de folosinta, atunci cand nu este posibila constatarea mortii fizic, direct.
In ce priveste justificarea institutiei declararii judecatoresti a mortii trebuie avuta in vedere nevoia - social juridica - a clarificarii situatiei persoanei disparute, despre care nu se mai stie daca mai este in viata sau nu.
Intr-o asemenea clarificare este interesata societatea insasi, insa exista interes si din partea persoanelor cu care cel disparut se afla in raporturi de familie, precum si in raporturi civile (creditorii, mostenitorii).
Iesirea din starea de incertitudine care planeaza asupra disparutului presupune declansarea mecanismului juridic al declararii judecatoresti a mortii.
In ceea ce priveste felurile declararii judecatoresti a mortii, trebuie pornit de la prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954: "Cel care lipseste de la domiciliu sau poate fi declarat disparut prin hotarare judecatoreasca, putandu-se institui curatela, daca a trecut un an de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata.
Cel astfel disparut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotarare judecatoreasca, daca de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata au trecut patru ani. Declararea mortii nu poate fi hotarata mai inainte de implinirea termenului de sase luni de la data afisarilor extrasului de pe hotararea prin care s-a declarat disparitia.
Cel disparut in cursul unor fapte de razboi, intr-un accident de cale ferata, intr-un naufragiu sau intr-o alta imprejurare asemanatoare care indreptateste a se presupune decesul, poate fi declarat mort fara a se mai declara in prealabil disparitia sa, daca a trecut cel putin un an de la data imprejurarii in care a avut loc disparitia".
Din continutul acestui articol deducem existenta a doua feluri de situatii in care intervine hotararea judecatoreasca a mortii, si anume:
1) declararea judecatoreasca a mortii precedata de declararea judecatoreasca a disparitiei; aceasta este situatia - regula
2) declararea judecatoreasca a mortii precedata de declararea judecatoreasca a disparitiei, in cazurile exceptionale; aceasta este situatia - exceptia.
Asa cum rezulta din dispozitiile art. 16 din Decretul nr. 31/1954, declararea mortii este precedata, de cele mai multe ori, de hotararea judecatoreasca prin care cel care lipseste de la domiciliul sau este declarat mai intai disparut.
In conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 3111954, instanta judecatoreasca poate pronunta declararea disparitiei unei persoane numai daca aceasta lipseste de la domiciliul sau si daca a trecut un an de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata.
In cazul in care, cu ajutorul probelor administrative existente, data ultimelor stiri despre cel care lipseste de la domiciliu nu poate fi stabilita, termenul de un an se va stabili de la sfarsitul lunii ultimelor stiri, iar in cazul in care nu se poate stabili nici luna, de la sfarsitul anului calendaristic (art. 17 alin. 1).
In literatura de specialitate s-a precizat ca aceasta conditie - sa fi trecut cel putin un an de la data ultimelor stiri - trebuie indeplinita nu numai pentru pronuntarea hotararii declarative de disparitie, ci si pentru intentarea actiunii. Prin urmare, o actiune pornita inainte de implinirea acelui an va fi respinsa ca prematura.
Procedura declararii disparitiei presupune: formularea cererii de declarare a disparitiei; faza prealabila judecatii; faza judecatii propriu-zise si faza ulterioara judecatii. Continutul acestor etape sau faze este stabilit in art. 36-39 din Decretul nr. 32/1954.
Potrivit art. 36 "Cererea de declarare a disparitiei a unei persoane se introduce la instanta judecatoreasca in circumscriptia careia aceasta persoana si-a avut ultimul domiciliu".
Sunt insa necesare doua precizari in legatura cu art. 36. Prima, apartinand doctrinei, se refera la faptul ca, cererea de declarare a disparitiei poate fi formulata de orice persoana care are interes (inclusiv procurorul). A doua, care apartine jurisprudentei, este in sensul ca trebuie avut in vedere ultimul domiciliu al persoanei din tara, iar nu din strainatate
Potrivit art. 37 "Primind cererea, presedintele instantei dispune ca, prin organele primariei si ale politiei, sa se culeaga cat mai multe informatii cu privire la persoana a carei disparitie se cere declarata.
Totodata va dispune sa se faca, la ultimul domiciliu al acesteia si la primarie, afisarea cererii, cu invitatia ca orice persoana care ar putea da informatii pentru solutionarea cererii sa le comunice instantei.
Presedintele instantei va putea sesiza autoritatea tutelara, de la domiciliul celui a carui disparitie se cere a fi declarata, spre a se face, daca e cazul, aplicatia art. 152 din Codul familiei referitoare la numirea curatorului''.
Articolul 38 prevede ca dupa trecerea a 45 de zile de la afisarea prevazuta de art. 37 alin. 2 din prezentul Decret, presedintele va fixa termen de judecata, cu citarea partilor. Persoana a carei disparitie se care fi declarata se citeaza la ultimul domiciliu; in cazul in care a avut un mandatar general, va fi citata si la acesta.
In fine, art. 30 dispune: "Prin ingrijirea instantei, hotararea de declararea a disparitiei, ramasa definitiva se va afisa timp de 30 de zile la usa instantei de fond si a primariei ultimului domiciliu al celui disparut.
De asemenea hotararea va putea fi comunicata autoritatii tutelare spre a se face, daca va fi cazul, aplicatia art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 3111954'.
Hotararea judecatoreasca de declarare a disparitiei, ramasa definitiva, are un singur efect: constata indeplinirea unei conditii de fond, necesara declararii judecatoresti a mortii, in ipoteza art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954. Din acest efect este dedusa si natura juridica a declararii disparitiei, aceea de a fi o conditie de fond, necesara si prealabila declararii judecatoresti a mortii.
Fata de efectul acesta al hotararii declarative de disparitie, rezulta ca ea nu are nici un efect asupra capacitatii de folosinta a persoanei fizice, deoarece potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954: "Cel disparut este socotit a fi in viata daca nu a intervenit o hotarare declarativa de moarte, ramasa definitiva"; instituirea curatelei disparutului ori instituirea tutelei minorului disparutului nu este conditionata de existenta unei hotarari definitive de declarare a disparitiei persoanei.
Aceasta varietate a declararii mortii este prevazuta de art. 16 alin. 2 din Decretul privitor la persoanele fizice si juridice, astfel: "Cel declarat disparut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotarare judecatoreasca, daca de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata au trecut patru ani. Declararea mortii insa nu poate fi hotarata mai inaintea implinirii unui termen de sase luni de la data afisarii extrasului de pe hotararea prin care s-a declarat disparitia''.
Din cuprinsul art. 16 alin. 2 rezulta ca trebuie indeplinite, cumulativ, trei conditii pentru a se putea declara moartea, si anume:
1) sa existe o hotarare declarativa a disparitiei, ramasa definitiva, care sa fi fost afisata timp de 30 de zile (art. 39 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954);
2) de la data ultimelor stiri din care rezulta ca persoana era in viata sa fi trecut cel putin patru ani; acest termen se calculeaza ca si cel de 1 an, pe baza de probe, de la data ultimilor stiri, iar daca nu exista probe concludente din care sa rezulte exact data respectiva, ea se va socoti de la sfarsitul lunii sau al anului ultimelor stiri (art. 17 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954);
3) de la data afisarii extrasului de pe hotararea declarativa a disparitiei sa fi trecut cel putin 6 luni.
Daca aceste trei conditii sunt indeplinite, se poate declansa procedura declararii judecatoresti a mortii.
In anumite cazuri exceptionale, declararea judecatoreasca a mortii poate fi pronuntata fara a mai fi necesara o hotarare prealabila de declarare a disparitiei. In acest sens, art. 16 alin. 3 din Decretul nr. 3111954 prevede: "Cel disparut in cursul unor fapte de razboi, intr-un accident de cale ferata, intr-un naufragiu sau intr-o alta imprejurare asemanatoare care indreptateste a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fara a se mai declara, in prealabil, disparitia sa, daca a trecut cel putin un an de la data imprejurarii in care a avut loc disparitia''.
Spre deosebire de prima situatie, in care se poate declara moartea, in acest caz, pe langa faptul ca persoana trebuie sa fi disparut intr-o situatie exceptionala care indreptateste a se presupune decesul, legea cere si indeplinirea conditiei ca de la data acelor imprejurari exceptionale sa fi trecut minimum un an de zile.
Asa cum se subliniaza in literatura si practica noastra judiciara prin expresia utilizata de art. 16 alin. 3 citat, "prin alta imprejurare asemanatoare care indreptateste a se presupune decesul" putem intelege, de exemplu, cutremurul de pamant, accidentul aviatic sau inundatii grave, etc.
In legatura cu aceasta problema instanta noastra suprema a considerat ca printr-o astfel de imprejurare "se intelege orice fapt care este de natura sa conduca in mod cert la concluzia decesului acelei persoane"[15]. Tot instanta noastra suprema a stabilit ca situatia vizata de art. 16 alin. 3 este aceea in care nu exista un certificat constatator al mortii. In lipsa unui astfel de certificat, declararea mortii nu se poate face decat pe cale judecatoreasca, in conditiile si cu procedura prevazuta de art. 40 din Decretul nr. 32/1954.
Doctrina, ca si jurisprudenta, admit ca declararea judecatoreasca a mortii precedata de declararea disparitiei, reprezinta regula, iar declararea mortii neprecedata de declararea disparitiei constituie exceptia.
In jurisprudenta, intr-o speta, s-a hotarat ca: "De vreme ce o persoana (marinar), aflandu-se in stare de ebrietate, la 1 ianuarie 1987 s-a aruncat de pe nava in Dunare (in timp ce nava era ancorata in portul Galati) si, drept urmare, s-a inecat - fara a putea fi salvata, cu toate eforturile echipajului -, dar nu s-a gasit cadavrul ei, ci doar hainele si buletinul de identitate, in mod temeinic si legal instanta de fond l-a declarat pe cel in cauza disparut, iar nu mort, situatia expusa neincadrandu-se in prevederile de exceptie din art. 16 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954"[16].
Unii autori[17] "au rezerve fata de aceasta situatie deoarece, pe de o parte art. 16 alin. 3 desi se refera la situatii exceptionale - fapte de razboi, accident de cale ferata, naufragiu - nu contine o enumerare limitativa, ci enuntiativa a unor asemenea fapte, ceea ce rezulta din formula "alta imprejurare asemanatoare care indreptateste a se presupune decesul" si, pe de alta parte, ceea ce este hotarator, determinant in aplicarea art. 16 alin. 3 este ca acea imprejurare sa indreptateasca a se presupune decesul; ori, in conditiile concrete ale cauzei (desi disparutul era marinar, fiind in stare de ebrietate, nu se putea salva), erau intrunite conditiile cerute de art. 16 alin. 3, astfel ca trebuia a se declara moartea persoanei, iar nu disparitia sa.
Potrivit art. 40 din Decretul nr. 32/1954, procedura de judecata pentru ambele ipoteze ale declararii judecatoresti a mortii este aceeasi ca si pentru declararea disparitiei. Prin hotarare, instanta stabileste si data mortii, potrivit cu imprejurarile. In lipsa de indicii indestulatoare, se va stabili ca data a mortii ultima zi a termenului dupa care se poate cere declararea judecatoreasca a mortii (art. 18 alin. 3).
Art. 41 din acelasi Decret, dispune: "Hotararea de declarare a mortii, ramasa definitiva, va fi comunicata serviciului de stare civila pentru a fi inscrisa in registrul actelor de stare civila".
Data mortii (an, luna, zi) este un element pe care hotararea declarativa de moarte trebuie sa-i cuprinda, adica este obligatoriu.
Instanta va stabili data mortii in felul urmator: daca din probele administrate rezulta ca probabila o anumita zi, ca data a mortii, "data mortii" va fi ziua respectiva; cand din probele administrate nu se poate stabili o asemenea zi, data a mortii va fi obligatoriu, dupa caz:
ultima zi a termenului de 4 ani, in ipoteza declararii mortii precedata de declararea disparitiei;
ultima zi a termenului de 1 an, in ipoteza declararii mortii neprecedata de declararea disparitiei.
"Data mortii", asa cum trebuie stabilita in hotararea declarativa de moarte, dupa distinctia cuprinsa in alin. 2 - 3 ale art. 18 din Decretul nr. 31/1954, nu trebuie confundata cu nici una din datele urmatoare:
"data ultimelor stiri";
"data imprejurarii care indreptateste a se presupune decesul";
"data pronuntarii" hotararii declarative de moarte;
data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti declarative de moarte. Cel in cauza este prezumat mort numai dupa ce hotararea a ramas definitiva, insa cu efect retroactiv de la data fixata in hotarare. Hotararea se comunica din oficiu serviciului de stare civila pentru a fi inscrisa in registrul actelor de stare civila si a se elibera certificatul de deces.
Data mortii stabilita printr-o hotarare judecatoreasca este doar o probabilitate. De aceea, daca ulterior ramanerii definitive a hotararii se vor ivi noi dovezi din care sa rezulte ca alta este data mortii decat cea stabilita in hotarare, se va putea recurge la rectificarea datei mortii (art. 18 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954). Prin urmare, data mortii stabilita de instanta poate fi inlaturata si dovedita prin orice mijloc de proba, ca moartea a intervenit la un alt moment sau poate fi dovedit ca persoana respectiva este in viata. Cand se probeaza ca data mortii este alta decat cea inscrisa in hotarare se va trece la rectificarea datei mortii; cand se probeaza in mod cert ca persoana respectiva este in viata, se va trece la anularea hotararii declarative de moarte. Rectificarea datei mortii se realizeaza dupa procedura stabilita de lege pentru anularea hotararii declarative de moarte (art. 42 si 43 din Decretul nr. 3211954). Conform acestei reglementari, cererea de rectificare a datei mortii se depune la instanta care a pronuntat hotararea. Judecata se va face de urgenta, cu citarea persoanelor care au fost parti la procedura declarativa de moarte si cu ascultarea concluziilor procurorului. In cazul in care se dovedeste ca alta este data mortii decat cea stabilita prin hotarare, instanta va rectifica acea data. Rectificarea datei mortii nu este o revizuire reglementata de art. 322 Cod procedura civila, ea este o actiune civila avand ca obiect stabilirea altei date a mortii decat aceea care este prevazuta in hotararea initiala a instantei, pe cand revizuirea reprezinta o cale extraordinara de atac. Rectificarea nu trebuie confundata nici cu indreptarea hotararii judecatoresti reglementata de art. 281 Cod procedura civila, in acest din urma caz fiind vorba de o modalitate de inlaturare a erorilor materiale strecurate intr-o hotarare judecatoreasca. Rectificarea datei mortii este deosebita si fata de rectificarea actelor de stare civila prevazuta de art. 10 din Legea nr. 119/1996 care reprezinta un mijloc juridic de corectare a greselilor comise cu prilejul intocmirii acestor acte. In cazul rectificarii datei mortii, nu ne aflam in prezenta anularii partiale a hotararii respective.
Aceasta solutie rezulta neindoielnic din art. 18 alin. ultim al Decretului nr. 3111954, potrivit caruia rectificarea intervine atunci cand se va dovedi ca adevarata o alta "data a mortii", si indiferent daca aceasta "alta data" se situeaza in timp, inainte ori dupa pronuntarea hotararii care cuprinde o prima data a mortii.
Moartea prezumata in temeiul hotararii judecatoresti determina toate consecintele juridice de ordin personal si patrimonial care rezulta in cazul mortii stabilite potrivit dreptului comun. Dintre aceste efecte mentionam: incetarea casatoriei pe data mortii stabilita prin hotarare; inlaturarea prezumtiei de paternitate prevazuta de art. 53 Codul familiei, copilul nascut ulterior datei mortii celui disparut avand situatia unui copil din afara casatoriei; stingerea drepturilor de uzufruct, uz si abitatie pe data mortii disparutului; deschiderea mostenirii la aceeasi data cu precizarea ca termenul de acceptare de 6 luni incepe sa curga de la data cand hotararea judecatoreasca a ramas definitiva.
Daca ulterior, se dovedeste ca cel declarat mort traieste, aceeasi instanta care a pronuntat hotararea declarativa de moarte va anula aceasta hotarare cu citarea partilor care au figurat in proces si ascultand concluziile procurorului. De asemenea, se va proceda la anularea hotararii si in cazul in care ulterior se descopera actul de stare civila constatand decesul fizic.
Desi constitutiva, hotararea declarativa de moarte produce efect retroactiv (ex tunc), iar nu numai pentru viitor (ex nunc) in sensul ca persoana disparuta este socotita ca a murit pe data stabilita in hotarare ca fiind a mortii, iar nu de la data ramanerii definitive a hotararii definitive a hotararii declarative de moarte.
Hotararea declarativa de moarte produce efectul sau de a constata de la ce data a incetat capacitatea de folosinta a persoanei fizice, nu numai in dreptul civil, ci si in alte ramuri de drept.
Prin efectul anularii hotararii declarative de moarte, cel declarat mort urmeaza sa fie considerat ca a fost in viata, cu toate consecintele juridice pe care le implica inlocuirea efectelor prezumtiei de viata. Cu alte cuvinte, toate efectele care se leaga de acea prima hotarare trebuie sa fie inlaturata.
In ce priveste efectele de drept civil, art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 prevede: "Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobanditorul cu titlu oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se face dovada ca la data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata" .
Textul se refera, pe de o parte la raporturile dintre cel reaparut si mostenitorii prezumtivi care au primit bunurile succesiunii si, pe de alta parte, la raporturile dintre cel reaparut si subdobanditorii bunurilor sale, care au dobandit bunuri (facand parte din succesiune) de la mostenitorii aparenti, prezumtivi.
In prima situatie trebuie sa distingem dupa cum mostenitorul prezumtiv a fost de buna-credinta (nu stia ca cel declarat mort este in viata) sau de rea-credinta (stia ca cel declarat mort este in viata).
In cazul in care mostenitorul prezumtiv a fost de buna-credinta, acestuia ii revin urmatoarele obligatii: sa restituie bunurile in natura lor, daca este posibil; sa restituie pretul primit, in cazul in care a vandut bunurile unui tert dobanditor de buna credinta. EI nu va fi obligat sa restituie fructele, pastrandu-le in proprietate (art. 485 Cod civil).
Daca mostenitorul prezumtiv este de rea-credinta, acestuia ii revin urmatoarele obligatii: sa restituie bunurile in natura, daca este posibil; daca a instrainat bunurile cu titlu oneros catre un dobanditor de buna credinta (actul de instrainare ramanand valabil), va trebui sa restituie, la alegerea proprietarului (reaparut), fie pretul incasat pentru aceste bunuri, fie valoarea bunurilor in momentul revendicarii, daca aceasta este mai mare decat pretul; sa restituie toate fructele produse de bunuri (naturale, industriale, civile), nu numai pe cele culese efectiv, dar si pe cele pe care a neglijat sa le culeaga sau echivalentul acestora.
In cea de-a doua situatie prevazuta de art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 (adica a raporturilor dintre cel reaparut si subdobanditorii bunurilor succesorale instrainate de mostenitorul aparent) nu va opera principiul general potrivit caruia, in toate cazurile subdobanditorii vor trebui sa restituie bunurile. Este vorba de o exceptie, in sensul ca, asa cum rezulta din text, nu vor avea obligatia sa restituie subdobanditorii cu titlu oneros, cu conditia ca acestia sa fi fost de buna-credinta. Actul incheiat de mostenitorul aparent cu tertul subdobanditor ramane valabil, nedisfiintandu-se, deci, si neexistand nici obligatia pentru subdobanditor de a restitui bunurile adevaratului proprietar.
Rezulta, asadar, ca nu vor beneficia de prevederile art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 (in sensul ca actul de instrainare se va desfiinta si deci vor fi obligati a restitui in natura bunurile dobandite) urmatorii: subdobanditorii cu titlu oneros, daca se va dovedi ca au fost de rea-credinta la data dobandirii bunurilor. Acestia din ultima categorie vor putea sa cheme in judecata pe mostenitorul prezumtiv pentru a le restitui pretul platit.
Procedura anularii presupune intentarea unei actiuni in anulare, care poate fi intentata de orice persoana interesata si, in primul rand, de cel declarat mort; prezenta sa in viata este mai puternica decat prezumtia stabilita prin hotararea declarativa de moarte. Aspectele procedurale ale anularii hotararii declarative de moarte sunt reglementate de art. 42 din Decretul nr. 32/1954 astfel: "Cererea de anulare a hotararii care declara moartea unei persoane, in cazul prevazut de art. 20 din Decretul privitor la persoanele fizice si persoanele juridice se face la instanta care a pronuntat hotararea.
Judecata se face de urgenta cu citarea persoanelor care au fost parti la procedura declarativa de moarte si ascultand concluziile procurorului.
In cazul in care se dovedeste ca cel declarat mort traieste, instanta va anula hotararea, dispunand sa se comunice aceasta serviciului de stare civila pentru a face cuvenita rectificare in registrul actelor de stare civila".
Potrivit art. 21 din Decretul nr. 31/1954: "In cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata".
Astfel, prin comorienti intelegem persoanele care au decedat in aceeasi imprejurare fara a se putea stabili care dintre ele a decedat mai inainte. Aceasta problema prezinta o deosebita importanta in materie de succesiune unde intereseaza nu numai data mortii, ci si momentul, clipa mortii[18].
Dovada clipei mortii se poate face cu orice mijloc de proba admis de lege. Exista si cazuri in care o asemenea proba nu poate fi facuta, cum e cazul comorientilor. Pentru aceasta ipoteza, legiuitorul instituie prezumtia simultaneitatii ori concomitentei momentului mortii. Situatia juridica numita comorienti prezinta utilitate practica, indeosebi in materie succesorala. Astfel, potrivit art. 654 Cod civil pentru a succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii[19].
Din coroborarea celor doua texte (art. 21 din Decretul nr. 3111954 si art. 654 cod civil) rezulta ca, daca mai multe persoane cu vocatie succesorala reciproca au murit in aceeasi imprejurare extraordinara (cutremur, naufragiu, catastrofa aeriana etc), fara a se putea stabili daca una a supravietuit celeilalte, atunci ele sunt socotite ca au murit deodata si nu se mostenesc intre ele, iar data deschiderii succesiunii va fi aceeasi pentru toti, succesiunea fiecaruia cuvenindu-se persoanelor indreptatite existente la acea data[20].
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2093
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
