PARTICIPATIA PENALA INTRODUCERE

PARTICIPATIA PENALA INTRODUCERE

1. Pluralitatea de faptuitori

Infractiunea poate fi savarsita de o persoana sau de mai multe. Explicatia cooperarii mai multor persoane la savarsirea unei infractiuni poate fi, printre altele, aceea ca se creeaza posibilitati pentru o executare mai sigura, cu mai multe sanse de reusita, se asigura inlaturarea mai usor a piedicilor, inclusiv a victimei si a persoanelor care s-ar opune infractorilor. Cooperarea mai multor persoane la comiterea unei infractiuni se numeste pluralitate de faptuitori, care poate fi de trei feluri: naturala, constituita si ocazionala (participatia penala).

Pluralitatea naturala exista atunci cand prin specificul unei infractiuni savarsirea ei nu poate fi conceputa fara concursul activitatilor a doua sau mai multe persoane, pluralitatea fiind absolut necesara, indispensabila pentru realizarea infractiunii; de aici si numele de infractiuni bilaterale[2]. Asemenea infractiuni sunt, de exemplu, incestul - art. 203 C. pen. sau bigamia - art. 303 C. pen. Alte infractiuni presupun cooperarea mai multor persoane, de exemplu subminarea puterii de stat - art. 162 C. pen. Se observa insa ca nu este necesar ca toti faptuitorii sa actioneze cu aceeasi forma de vinovatie, cum ar fi cazul casatoriei putative .

Pluralitatea constituita sau organizata[4] consta in simpla asociere a unor persoane in vederea savarsirii de infractiuni. Ca si in cazul pluralitatii naturale, pluralitatea constituita este necesara, indispensabila pentru o anumita infractiune, dar, spre deosebire de prima, unde pericolul social al faptei este determinat de ceea ce se savarseste concret, in cazul pluralitatii constituite pericolul rezulta din ceea ce isi propun sa savarseasca persoanele care s-au asociat. De aceea pluralitatea constituita este intotdeauna o infractiune de sine statatoare care exista indiferent daca s-a comis ori nu delictele dorite si urmarite, si este intotdeauna prevazuta in partea speciala a Codului penal, de exemplu: complotul - art. 167 si asocierea pentru savarsirea de infractiuni - art. 323. Fiecare persoana asociata se considera ca a savarsit infractiunea in persoana sa si va raspunde penal pentru calitatea de autor , fara a putea exista si calitatea de coautor la acest tip de pluralitate .

Pluralitatea ocazionala (participatia penala) exista atunci cand fapta prevazuta de legea penala desi putea fi savarsita de o singura persoana, ea a fost realizata totusi prin cooperarea mai multor persoane cu acte de aceeasi natura sau de natura diferita. Cooperarea este determinata de nevoia de a inlesni executarea faptei, mai ales atunci cand ea necesita operatii multiple si complexe.[7] Daca in cazul celorlalte doua forme de pluralitate fiecare dintre faptuitor este considerat ca a realizat in propria-i persoana continutul faptei savarsite, in cazul pluralitatii ocazionale fiecare faptuitor contribuie cu o anumita parte din aceeasi infractiune. Iata de ce daca actiunile faptuitorilor intrunesc si continutul constitutiv al unei alte infractiuni decat cele savarsite in comun, acestia vor raspunde pentru un concurs de infractiuni iar nu pentru o singura infractiune - cea comisa individual.

In ceea ce priveste coexistenta formelor de pluralitate, se considera ca pluralitatea naturala si cea constituita, reprezentand infractiuni de sine statatoare, nu sunt incompatibile cu participatia, aceasta din urma se va retine ori de cate ori fapta penala a fost comisa de un numar mai mare de persoane decat cel necesar, in raport cu natura ei. In sens contrar, s-a sustinut ca pluralitatea ocazionala este posibila numai la savarsirea infractiunilor urmarite de cei care s-au constituit, pentru pluralitatea constituita , iar pentru pluralitatea naturala nu este posibila participatia .

2. Notiunea de participatie

1. Participatia penala este reglementata in mod expres in art. 23-31 ale Codului penal.

Participatie penala exista atunci cand mai multe persoane, intre care s-a stabilit o legatura subiectiva (coeziune psihica), coopereaza cu acte materiale sau intelectuale la savarsirea aceleiasi infractiuni, cooperare care nu este ceruta de continutul legal al acesteia. O infractiune susceptibila de a fi comisa de o singura persoana, potrivit naturii sale, poate fi savarsita uneori, in mod ocazional, prin cooperarea mai multor persoane cu acte materiale sau intelectuale. Fapta apare ca rezultat al contributiei conjugate a tuturor acelor persoane, denumite participanti.

Participatia penala, inainte de a fi o categorie juridica, este o realitate obiectiva ce presupune prezenta unei pluralitati de faptuitori. Pentru ca pluralitatea de faptuitori sa aiba relevanta juridica trebuie ca fapta savarsita de catre acestia sa fie susceptibila de a produce consecinte juridice, iar pentru aceasta sa fie o fapta prevazuta de legea penala.

2. Art. 23 C. pen. se refrera in mod expres la "participanti", intelegand prin acestia persoanele care contribuie la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala in calitate de autor, instigator sau complice. Desi titlurile marginale ale art. 23-26 se refera la participanti, in realitate aceste texte definesc activitatea participantilor, modalitatea prin care fiecare contribuie la savarsirea aceleiasi fapte, concluzie ce rezulta si din plasarea acestor articole intr-un capitol denumit "Participatia", situat in titlul II care se ocupa de infractiune. O asemenea asezare se explica prin faptul ca dreptul penal se intereseaza doar de infractiune, iar de infractor numai sub aspectul responsabilitatii, studiul persoanei infractorului fiind de domeniul criminologiei.[13]

Enumerand cele trei categorii de participanti, textul legii mentioneaza primul pe autor, desi, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului este anterioara celei autorului, intrucat instigatorul are initiativa faptei penale. Explicatia este aceea ca autorul conditioneaza existenta celorlalte forme de participatie. Fara autor nu poate exista nici instigator, nici complice. Dar formele de vinovatie ale participantilor pot fi diferite, in sensul ca autorul poate fi mai putin vinovat, sau deloc, fata de instigator sau complice (participatia improprie). Asa se explica de ce, in partea speciala, legea penala a incriminat expres unele acte de instigare sau complicitate in cazul unor fapte care altfel nu ar constitui infractiuni, cum ar fi cel al determinarii sau inlesnirii sinuciderii (art. 179). Fara activitatea autorului celelalte activitati ale participantilor nu au relevanta juridica penala, nu sunt forme ale participatiei penale, putand constitui infractiuni de sine statatoare, daca prin ele insele realizeaza continutul unei infractiuni distincte, sau fapte penale sui generis, prevazute expres de lege, cum ar fi in cazul instigarii neurmate de executare.

3. Una dintre problemele importante pe care le ridica participatia penala este daca activitatea participantilor trebuie raportata la fapta prevazuta de legea penala (art. 23 C. pen. roman) sau ar trebui definita prin raportare la infractiune (modelul german, francez, italian).[16] In doctrina nu exista un punct de vedere unitar in acest sens.

Solutia adoptata de legiuitorul roman, de a raporta activitatea participantilor la fapta prevazuta de legea penala iar nu la infractiune, are ca argument necesitatea de a separa participantii care nu cad sub incidenta legii penale (neinfractorii) de cei care au savarsit fapta cu vinovatie (infractorii), precum si de a separa participatia propriu-zisa (proprie), cand toti participantii au aceeasi forma de vinovatie, de participatia improprie, in care participantii actioneaza cu forme de vinovatie diferite. Astfel se poate asigura o incadrare juridica corecta a contributiei fiecarui participant, in functie de aportul concret al fiecaruia la comiterea faptei, fara a se aduce atingere unitatii faptei savarsite.

Pe de alta parte , in conceptia dominanta asupra participatiei penale, se subliniaza legatura indisolubila intre contributia participantilor si infractiunea pe care acestia o au in reprezentare. Instigatorul si complicele raspund penal numai daca determina sau ajuta pe autor sa comita o infractiune consumata sau o tentativa pedepsibila, altfel fapta lor trebuie incriminata prin norma speciala. Daca participantii ar fi definiti ca persoane care determina sau ajuta numai la o fapta prevazuta de legea penala, adica o fapta ce nu constituie infractiune, ei nu ar putea ocupa o asemenea pozitie in cadrul participatiei penale. Apoi trebuie subliniat ca participatia improprie (in care autorul beneficiaza de o cauza care inlatura caracterul penal al faptei iar ceilalti participanti nu au acest beneficiu), argumentul solutiei adoptate de legiuitorul roman, constituie doar exceptia de la regula. Or, definirea participatiei penale in raport de fapta prevazuta de legea penala inseamna definirea conceptului de participatie penala plecand nu de la ceea ce este caracteristic acestei institutii - participarea la o infractiune -, adica de la ceea ce are caracter de regula, ci de la o situatie de exceptie. In sfarsit, raportarea participatiei la infractiune ar permite sanctionarea participantilor in calitate de autor mediat (solutia germana) sau imediat (solutia franceza si italiana), ceea ce in viziunea Codului penal roman nu este posibil. Insa, conform legislatiei noastre, limitele de pedeapsa intre care va fi evaluata raspunderea penala a autorului sau a participantilor sunt aceleasi.

Asadar intre cele doua teorii nu exista deosebiri esentiale cu privire la tratamentul juridic aplicat participantilor, pozitiile diferite fiind de ordin teoretic si principial.

4. Codul penal actual enumera in categoria participantilor si autorul. Dar, potrivit definitiei date autorului de catre art. 24, acesta nu contribuie la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala ci o savarseste in mod nemijlocit. Apare urmatoarea problema: atunci cand autorul se foloseste de participanti comite fapta nemijlocit si in intregime, in calitate de autor conform art. 24 C. pen., ori numai o parte din aceasta, in calitate de participant conform art. 23 C. pen.? Imprejurarea ca autorul se serveste de ajutorul complicelui ori se lasa determinat de instigator nu inseamna ca el nu mai comite fapta nemijlocit. Negandu-se acest punct de vedere s-ar anula deosebirile calitative care exista intre activitatea autorului in raport cu cei care doar contribuie la fapta comisa nemijlocit de catre autor. In acest sens trebuie interpretat raporul parte-intreg, iar nu in sens cantitativ.[19]

Desi legea penala nu enumera si coautorul printre participanti, existenta acestuia este unanim acceptata de doctrina si practica judiciara. Se considera ca orice fapta, poate, eventual, sa fie savarsita, in mod nemijlocit, de catre mai multe persoane. Toate aceste persoane sunt autorii faptei, iar intre ei au calitatea de coautori. Fiecare coautor fiind autor al faptei, situatia lui juridica este cea stabilita de lege pentru autor (art. 24 C. pen.), de aceea nu a mai fost necesara prevederea expresa a coautorului in textul legii.

5. In doctrina, uneori, a fost contestata necesitatea de a reglementa in mod expres si autonom institutia participatiei. Principalul argument este acela ca oricine contribuie obiectiv si cu vinovatie la o infractiune va fi respunsabil pentru ea.[21] Totusi, reglementarea autonoma a participatiei se justifica prin cele doua functii ale acesteia: functia de a stabili in ce conditii contributia la savarsirea unei infractiuni are relevanta penala, si functia de a stabilii dimensiunile represiunii penale.

3. Natura juridica a participatiei

In materia participatiei penale in literatura de specialitate s-au conturat doua opinii cu privire la natura juridica a participatiei: teza monista sau a unitatii de infractiune, a complicitatii - delict unic si teza pluralista sau a autonomiei participatiei penale, a complicitatii - delict distinct.

3.1. Teza monista sau a unitatii infractionale, a complicitatii - delict unic . Expresie a scolii clasice, conceptia monista considera ca actele participantilor nu au autonomie proprie, ele nu reprezinta infractiuni distincte ci elemente ale aceleiasi infractiuni. Actele de participatie, oricare ar fi numarul si modalitatea lor, formeaza o unitate care constituie chiar fapta prevazuta de legea penala, unica, ce s-a savarsit. Pluralitatea de infractori nu contrazice si nu afecteaza unitatea faptei, fiind vorba de o unitate de rezultat si o pluralitate de efort. Cu alte cuvinte participatia nu este o forma de infractiune ci o forma de savarsire a unei singure infractiuni de mai multe persoane, avand de a face cu o unitate de infractiune si o pluralitate de infractori, de aici si deosebirea intre participatie si pluralitatea de infractiuni.

Participatia penala se caracterizeaza prin doua trasaturi esentiale: o pluralitate de faptuitori si o singura fapta, deci o unitate infractionala obiectiva. Aceasta unitate obiectiva, fiind o trasatura reala, se rasfrange asupra tuturor faptuitorilor sub aspectul calificarii faptei, al determinarii timpului si locului savarsirii acesteia, al urmarilor sale. Unitatea obiectiva nu aduce atingere situatiei subiective a fiecarui participant in functie de contributia lor la comiterea faptei. Contributia fiecarui participant are caracterul de antecedent cauzal al faptei savarsite, aceste contributii regasindu-se toate, intr-o masura mai mica sau mai mare, in continutul raportului de cauzalitate al faptei comise. Din aceasta caracterizare se naste consecinta ca principial, adica privita in mod abstract, fapta savarsita este rezultatul activitatilor conjugate ale tuturor faptuitorilor si deci, tratamentul juridic trebuie sa fie, pe planul individualizarii legale, similar, diferentierile urmand sa fie facute in concret, cu ocazia individualizarii judiciare. Ca un corolar al acestui tratament juridic similar rezulta ca toate cauzele obiective (reale) care au ca efect inlaturarea sau excluderea raspunderii penale vor opera deopotriva si simultan pentru toti faptuitorii (de exemplu, lipsa pericolului social, lipsa unui element constitutiv al infractiunii, abrogarea incriminarii, prescriptia actiunii penale, amnistia etc.). Dimpotriva cauzele subiective (personale) vor opera numai asupra faptuitorilor care au fost afectati de ele, si asta pentru ca asemenea cauze nu privesc fapta ci individul (de exemplu, eroarea de fapt, betia, minoritatea faptuitorului etc.).

Cu toate acestea fapta savarsita poate fi calificata in mod diferit fata de participanti, in baza unor texte legale diferite ale Codului penal. Astfel, in caz de furt autorul poate fi tras la raspundere penala pentru forma calificata a acestei infractiuni, in timp ce complicele poate sa raspunda numai pentru forma simpla a infractiunii de furt. Aceasta deosebire sub aspectul incadrarii juridice a faptei nu influenteaza unitatea de infractiune datorita caracterului de antecedent cauzal al contributiei fiecarui participant, diferentierile fiind de ordin calitativ.

In sfarsit, teoria unitatii infractionale are la baza si un alt fundament ce apare ca o necesitate obiectiva si logica. Fapta savarsita in participatie prezinta un grad de pericol social crescut datorita sanselor sporite de reusita, de a inlatura eventualele obstacole, de a ascunde urmarile delictului. De aceea participatia apare in conceptia unitatii infractionale ca o circumstanta agravanta ce permite aplicarea unei pedepse mai grele in caz de nevoie. Dimpotriva, un tratament juridic mai sever nu ar fi justificat in cazul in care fiecare actiune a faptuitorilor ar fi considerata delict distinct.

Teza monista este conceptia care sta la baza reglementarii institutiei participatiei penale in Codul penal roman. Se pot aduce ca argumente prevederile acestui act normativ. In primul rand unitatea de infractiune rezulta din definitia data participatiei de art. 23. Apoi art. 27 prevede ca participantii se pedepsesc cu aceeasi pedeapsa prevazuta de lege pentru autor. Din modul in care art. 28 stabileste felul in care opereaza circumstantele reale asupra participantilor rezulta ca toate activitatile lor trebuie apreciate numai prin fapta unica la care au inteles sa contribuie. Legatura indisolubila a formelor de participatie cu fapta penala savarsita si inexistenta unei independente juridice a acestora rezulta si din art. 30, care face din impiedicarea savarsirii faptei o cauza de nepedepsire. In sprijinul tezei moniste se pot aduce ca argumente si alte texte de lege, din reglementarea altor materii, cum ar fi art 131 alin 4, care prevede ca fapta atrage raspunderea penala a tuturor participantilor chiar daca plangerea prealabila a fost intodusa sau se mentine numai fata de unul dintre ei. Un alt exemplu este dat de reglementarea indivizibilitatii de catre Codul de procedura penala, si anume ca exista indivizibilitate atunci cand la savarsirea unei infractiuni au participat mai multe persoane.

S-ar putea aduce contraargument legal art. 144 C. pen, care dispune ca prin savarsirea unei infractiuni se intelege savarsirea oricareia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca infractiune consumata sau tentativa, precum si participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Asadar se poate afirma in baza acestui text ca modalitatile de participare la comiterea unei infractiuni consumate ori a unei tentative echivaleaza, fiecare in parte, cu savarsirea acelei infractiuni, reprezentand deci tot atatea infractiuni distincte, autonome, aflate in concurs. Pe de lata parte articolul analizat poate primi si o alta semnificatie. Plasat in afara capitolului consacrat participatiei el nu caracterizeaza si explica aceasta institutie, ci doar arata care este sensul ce trebuie dat expresiei "savarsirea unei infractiuni". In sens contrar, art. 23 care defineste participatia arata ca participanti sunt persoanele care contribuie la savarsirea faptei, deci fapta ramane unica. Mai mult chiar, conform teoriei pluraliste complicele ar trebui pedepsit chiar daca actele sale au ramas fara urmari, or, in sistemul legal in vigoare, complicitatea neurmata de executare nu se pedepseste. In concluzie nu se poate afirma ca legiuitorul roman a adoptat teoria complicitatii - delict distinct.

Daca s-ar conferi caracter autonom actelor participantilor s-ar ajunge si la alte dificultati de aplicare a legii. In cazul in care un complice, dupa savarsirea actului de complicitate, se alatura activitatii autorului si efectueaza impreuna cu el acte care fac parte din latura obiectiva a infractiunii, ar reuni in persoana lui doua infractiuni distincte si s-ar aplica regulile concursului de infractiuni. Or, potrivit cadrului legal in vigoare pentru existenta unui concurs sunt necesare cel putin doua fapte penale distincte, doua continuturi infractionale distincte, iar nu o singura latura obiectiva. Lipsa de independenta a actelor de participatie este data si de situatia nerealizarii mandatului instigatorului. Astfel, daca acesta a intentionat sa participe prin determinare la savarsirea unei talharii, iar autorul a savarsit o infractiune de aceeasi natura, dar care nu reprezinta decat o parte din continutul infractiunii la care a fost instigat, si anume infractiunea de furt, va raspunde ca participant la infractiunea efectiv savarsita. Dar teza pluralista ar crea probleme si in legatura cu prescriptia si amnistia. Daca actul de participare ar fi comis la un anumit moment iar cel de autorat la un altul, am vorbi de mai multe termene de prescriptie determinate de momentele actelor de contributie, fapt imposibil atata timp cat art. 122 C. pen. arata ca termenele de prescriptie se socotesc de la data savarsirii infractiunii, indiferent daca fapta a fost comisa de o singura persoana sau in cooperare. Mai mult, art. 123 stabileste ca intreruperea cursului prescriptiei produce efecte fata de toti participantii la infractiune, chiar daca actul de intrerupere priveste numai pe unii dintre ei. La fel si in situatia amnistiei.

Teoria clasica, potrivit careia, in caz de participatie exista o singura infractiune de care raspund toti cei care au contribuit la savarsirea ei, domina doctrina penala si reprezinta fundamentul teoretic care sta la baza reglementarii institutiei participatiei in cele mai multe dintre codurile penale contemporane. Totusi legea penala romana nu este consecventa tezei moniste in mod absolut. Astfel, reglementarea participatiei improprii reprezinta o abatere de la teoria unitatii de infractiune din moment ce participantii raspund cu forme de vinovatie diferite. In sens contrar se considera ca fapta ramane unica in materialitatea ei intrucat s-a produs o singura urmare socialmente periculoasa, o singura modificare in campul relatiilor sociale, adica s-a incalcat aceeasi relatie sociala ocrotita de norma penala. Tot in sprijinul tezei pluraliste, practica judiciara a decis ca participantii la infractiunea de pruncucidere (art. 177 C. pen.) nu vor raspunde pentru aceasta infractiune ci pentru infractiunea de omor calificat (art. 174 raportat la 175 lit. d C. pen.). De asemenea, o serie de infractiuni reglementate in partea speciala a Codului penal roman sunt, in mod obiectiv si subiectiv, acte de participatie (instigare sau complicitate) la alte infractiuni: incercarea de a determina marturia mincinoasa - art. 261, inlesnirea evadarii - art. 270, proxenetismul - art. 329, tainuirea - art. 221 si favorizarea - art. 264.

Cele doua teorii se diferentiaza, in principal prin felul de a privi in sine participatia, dar ele ajung, pe cai diferite, la concluzii foarte apropiate, mai ales sub aspectul tratamentului juridic. In ambele situatii exista un element unic de referinta - rezultatul ilicit produs - dar pedepsele ce se aplica participantilor sunt diferite pentru fiecare, in raport cu aspectele obiective si subiective ale contributiei fiecaruia la savarsirea faptei.[37]

3.2. Teza pluralista, a autonomiei participatiei penale , a complicitatii - delict distinct a fost fundamentata pentru prima oara, in anul 1895, la Congresul Uniunii Internationale de Drept Penal ce s-a desfasurat la Linz, Austria. Ea a fost imbratisata si la cel de al VII-lea Congres de Drept Penal tinut la Atena (Grecia) in 1957, in timpul caruia, discutandu-se situatia juridica a instigatorului unei persoane iresponsabile, s-a ajuns la concluzia, consemnata in rezolutia sectiei I, ca "cel care determina la comiterea unei infractiuni pe un executant iresponsabil de savarsirea ei, este autor mediat".[39] Rod al scolii pozitiviste, printre cei mai renumiti sustinatori ai acestei teorii se numara: Carrara, Feuerbach, Liszt, Carbonnier, Foinitzki, Thibierge, Massari, Gramatica si altii.

In esenta, teza pluralitatii infractionale sustine ca in cazul participatiei penale exista o pluralitate de fapte, determinate de numarul participantilor. Cu alte cuvinte, cati participanti au contribuit la savarsirea faptei, tot atatea infractiuni comise vor exista, distincte dar conexe. Desi se ajunge in final la un singur rezultat ilicit, participantii nu savarsesc o singura infractiune care apare ca rezultat al eforturilor lor comune, ci o pluralitate de infractiuni, fiecare participant fiind tinut sa raspunda ca autor al unei fapte distincte, izolata din ansamblul in care fapta se integreaza, ca si cum nu ar exista ceilalti faptuitori. Participatia apare astfel ca un concurs de infractiuni distincte. Solutia este adoptata de Codul penal norvegian si cel danez. Sustinatorii acestui punct de vedere au considerat ca punand in acest fel problema sunt de acord cu principiile moderne ale dreptului penal, care aduc in prim plan infractorul cu caracteristicile si responsabilitatea sa proprie, caruia trebuie sa i se individualizeze pedeapsa in functie de gradul de antisocialitate pe care il prezinta. Ceea ce trebuie luat in considerare la definirea participatiei, afirma sustinatorii tezei pluraliste, este infractorul, caci infractiunea nu este altceva decat ocazia de a-l prinde, de a-l descoperi. Pe de alta parte, iresponsabilitatea autorului nu justifica schimbarea calitatii de instigator sau complice in cea de autor, deoarece nici subiectiv si nici obiectiv nu exista vreo deosebire intre a determina sau a ajuta un iresponsabil la comiterea unei infractiuni, sau a face acelasi lucru fata de o persoana responsabila. Din punct de vedere subiectiv, in ambele cazuri, participantul cunoaste activitatea autorului, prevede rezultatele ei, si cu buna stiinta indeamna sau contribuie la comiterea sa pentru atingerea rezultatelor vizate. Din punct de vedere obiectiv, participantul desfasoara aceleasi activitati materiale sau intelectuale indiferent daca determina sau ajuta un iresponsabil ori o persoana cu discernamant.

In spiritul scolii pozitiviste se gaseste si teoria psihologica in materia participatiei, elaborata de Scipio Sighele. Teoria explica manifestarile infractionale colective pornind de la forma cea mai simpla a participatiei, respectiv participatia a doua persoane - perechea criminala. Intr-un asemenea cuplu exista intotdeauna o persoana puternic inclinata spre crima (criminalul innascut), iar, pe de alta parte, o persoana lipsita de vointa sau cu vointa slaba, usor de controlat, dirijat si supus. Concluzia analizei asupra perechii criminale este extinsa apoi asupra infractiunilor savarsite in participatie de o multime, un grup de faptuitori. Astfel participatia penala devine intotdeauna o circumstanta agravanta. Teoria este criticata pentru ca exagereaza prin generalizare.

3.3. Consecintele teoriei unitatii infractionale. Ca urmare a adoptarii tezei moniste de catre Codul penal roman decurg o serie de consecinte juridice astfel:

intre participanti exista o solidaritate activa. Fapta fiind indivizibila nu poate fi considerata ca existenta sau prevazuta de legea penala pentru unii participanti, iar pentru ceilalti nu. Tocmai de aceea achitarea unui participant pe motiv ca fapta nu s-a comis ori nu este prevazuta de legea penala are putere de lucru judecat pentru toti participantii. In cazul pronuntarii separate a unor solutii contradictorii, se va folosi calea revizuirii pentru a inlatura contrarietatea solutiilor; cand fapta este infractiune, nu abatere, instigarea, complicitatea, tainuirea si favorizarea la aceasta vor constitui participatie la infractiune sau infractiunea de tainuire si favorizare, iar nu abateri; intre participanti exista si o solidaritate pasiva, intrucat plangerea prealabila facuta sau mentinuta impotriva unui participant este considerata ca fiind indreptata impotriva tuturor participantilor;

data comiterii infractiunii este data consumarii sale sau a ramanerii ei in forma de tentativa pedepsibila, oricare ar fi momentul contributiilor participantilor. Din acest motiv data consumarii este si momentul de la care incepe sa curga termenul de prescriptie si de la care se va aplica actul de amnistie sau gratiere pentru toti participantii, indiferent cand a avut loc contributia fiecaruia. Tot astfel, daca actele de participatie au avut loc sub imperiul unei legi, iar executarea actiunii (inactiunii) de catre autor sub imperiul unei alte legi (noi), se va aplica tuturor legea de la momentul executarii si consumarii infractiunii, deoarece actele de participatie au capatat semnificatie penala doar de la momentul savarsirii infractiunii de catre autor; in ipoteza in care legea noua dezincrimineaza fapta (abolitio criminis), infractiunea pierzandu-si caracterul infractional, rezulta ca si actele de participatie pierd relevanta penala chiar daca au fost comise sub imperiul legii vechi incriminatoare. Daca insa legea noua este doar o lege penala mai favorabila, aceasta nu se aplica si contributiilor aflate sub imperiul legii vechi mai severe intrucat nu ne gasim in fata unei situatii tranzitorii, fapta in care se inglobeaza toate formele de participatie fiind savarsita sub legea noua. Unica situatie in care activitatea unui participant va beneficia de legea penala mai favorabila este cea prevazuta de art. 29 C. pen., respectiv in cazul instigarii neurmate de executare. Deoarece fapta, la care instigatorul a inteles sa determine pe autor, nu s-a comis, ea apare ca o fapta penala de sine statatoare si nu un act de participatie, ceea ce explica regimul juridic distinct stabilit de lege pentru o asemenea situatie. Insa desistarea autorului nu are acelasi efect deoarece nu transforma instigarea intr-o infractiune sui generis, fiind doar o cauza de nepedepsire a autorului. Din aceleasi motive nici impiedicarea producerii rezultatului nu va duce la aplicarea legii penale mai favorabile pentru instigarea prevazuta de art. 29 C. pen., afara de cazul in care impiedicarea este opera instigatorului insusi;

intreruperea prescriptiei fata de un participant are efecte fata de toti ceilalti. Situatia este identica si pentru amnistie si gratiere (exceptie face gratierea individuala); cand efectele amnistiei sau gratierii sunt conditionate de marimea prejudiciului produs prin infractiune, instanta nu il va putea imparti intre participanti pentru ca sa le-o poata aplica, deoarece prejudiciul cauzat se datoreaza actelor comune, si nu actului separat al fiecarui participant;

locul savarsirii infractiunii este acela unde s-a comis actul de executare. Daca executarea s-a comis in Romania iar actul de participatie in strainatate, infractiunea se considera savarsita la noi in tara. Daca actul de participatie s-a produs la noi iar executarea in strainatate, participantul va fi sanctionat la noi daca fapta autorului a fost constatata printr-o hotarare definitiva;

exista o solidaritate a raspunderii civile a inculpatilor pentru infractiunile prejudiciabile produse. In baza acestei solidaritati oricare dintre participanti poate fi obligat sa acopere integral prejudiciul incercat de victima in urma comiterii infractiunii; o proba care tine de infractiune, daca este invocata in favoarea unui participant, poate fi invocata si de catre ceilalti, iar daca este in defavoarea unuia poate fi opusa si celorlalti;

unitatea de infractiune reiese si din aceea ca nu este posibila participarea la vreuna din formele participatiei. Astfel, complicitatea sau instigarea la un act de complicitate sau instigare nu sunt posibile, ci vor fi considerate acte de complicitate sau instigare la infractiunea comisa de autor. De asemenea, daca participantul comite si elemente constitutive ale laturii obiective apartinand infractiunii, calitatea de participant se absoarbe in cea de autor, participantul urmand sa raspunda doar pentru fapta sa in calitate de autor. Asadar nu este posibila nici coexistenta celor doua calitati: autor - participant;

Tuturor participantilor li se aplica aceeasi pedeapsa si intre aceleasi limite legale prevazute pentru infractiunea comisa de ei, cu exceptia cazului in care au participat majori impreuna cu minori responsabili penal, iar asta deoarece minorilor li se pot aplica masuri educative sau pedepse reduse la jumatate fata de majori. Ceea ce este identica pentru toti participantii este doar individualizarea legala a pedepsei. Pentru individualizarea judiciara se va tine cont de particularitatile obiective si subiective ale contributiilor fiecarui participant, putand ajunge la pedepse concrete diferite.

4. Clasificari ale participatiei

In literatura juridica participatia penala a fost clasificata in mai multe genuri sau forme, in functie de diferite criterii. Cele mai intalnite tipologii ale participatiei sunt:

Dupa criteriul atitudinii psihice a participantilor fata de rezultatul faptei comise Codul penal roman consacra doua tipuri de participatie: participatia proprie, exista atunci cand toti participantii actioneaza cu aceeasi forma de vinovatie, adica fie toti cu intentie (idem animus), fie toti din culpa (eadem culpa)[47]. Uneori se considera ca nu este posibila culpa la toti participantii intrucat, intr-o asemenea ipoteza, nu se mai realizeaza legatura subiectiva, coeziunea psihica dintre participanti, una din conditiile participatiei penale. Participatia proprie se gaseste in formele: autorat, coautorat, instigare si complicitate. Al doilea tip de participatie potrivit acestui criteriu este participatia improprie, care exista atunci cand participantii actioneaza cu forme diferite de vinovatie: instigatorul sau complicele cu intentie, iar autorul din culpa sau chiar fara vinovatie.

Dupa criteriul contributiei participantilor la savarsirea faptei exista urmatoarele forme ale participatiei: contributie directa si nemijlocita la comiterea faptei prevazute de legea penala, este specifica autorului si coautorilor; contributie constand in determinarea la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, specifica instigatorului; contributie constand in activitatea de inlesnire sau ajutare la savarsirea faptei, specifica complicelui.[50]

O alta clasificare ce se propune dupa acest criteriu identifica o participatie materiala, care consta in contributii la realizarea laturii obiective a infractiunii; si o participatie morala, care consta in contributii la realizarea laturii subiective a infractiunii, adica la luarea, intarirea si dinamizarea hotararii de a o comite.

Dupa criteriul importantei contributiei participantilor la comiterea faptei poate exista: participatie principala atunci cand prin contributia participantului se realizeaza elementul material al laturii obiective, precum si latura subiectiva a infractiunii, specifica autorilor si coautorilor; participatie secundara, atunci cand contributiile nu presupun realizarea continutului infractiunii ci doar determinarea sau ajutorul la comiterea faptei, specifica instigatorilor si complicilor.[52]

Aceasta din urma clasificare este importanta deoarece, atat in practica judiciara cat si in doctrina, este unanim admis ca formele principale ale participatiei absorb formele secundare. Astfel, sunt considerate forme principale coautoratul fata de instigare sau complicitate, si instigarea fata de complicitate. De aceea participarea la comiterea unei infractiuni avand doua sau mai multe forme ale participatiei penale nu constituie concurs de infractiuni, ci formele principale absorb pe cele secundare, faptuitorul urmand sa raspunda numai pentru forma principala.

Dupa natura formelor legale pe care le imbraca activitatea faptuitorilor se pot identifica: o paticipatie omogena, atunci cand toti participantii contribuie la comiterea infractiunii in aceeasi calitate (situatia coautoratului); si o participatie eterogena, in cazul in care participantii coopereaza la comiterea faptei prevazute de legea penala avand calitati diferite (autor-instigator, autor-complice, autor-instigator-complice).[53]

Dupa criteriul momentului in care are loc participatia avem: participatie anterioara, cand actele de cooperare intervin inainte ca autorul sa comita fapta prevazuta de legea penala; participatie concomitenta, atunci cand actele de cooperare au loc in timpul executarii faptei.[54] Trebuie subliniat ca instigarea este intotdeauna anterioara executarii faptei, in timp ce coautoratul, si complicitatea pot fi anterioare sau concomitente executarii.

Dupa momentul la care se realizeaza coeziunea psihica dintre participanti se face deosebire intre: participatia spontana, care exista atunci cand cooperarea s-a produs la momentul executarii infractiunii, fara vreo intelegere prealabila; si participatia preordinata, atunci cand intre faptuitori a intervenit o intelegere anterioara executarii, "un concert fraudulos".[55]

Dupa criteriul necesitatii contributiilor participantilor exista o participatie inlesnitoare, care doar usureaza comiterea faptei; si o participatie necesara, atunci cand s-a adus o contributie fara de care fapta nu ar fi putut fi savarsita (de exemplu, procurarea substantei toxice cu care autorul a otravit o fantana, procurarea banilor care au fost dati ca mita etc.).[56]

Dupa gradul de determinare a contributiilor participantilor pot exista: participatie determinabila, in care contributia si rolul fiecarui participant pot fi stabilite si caracterizate; participatie indeterminabila, la care se cunosc participantii, dar nu se poate stabili contributia reala si rolul fiecaruia in parte. Participatia indeterminabila se deosebeste de cea determinabila doar sub aspect probatoriu, fiind o imposibilitate de probare, acesta fiind si motivul pentru care legea penala romana nu o reglementeaza in mod expres.[57]

In sfarsit, se mai pot face deosebiri intre participatia fatisa si participatia insidioasa, ascunsa; intre participatia simpla si participatia calificata etc.

5. Formele participatiei in Codul penal roman

Codul penal roman reglementeaza doua forme ale participatiei, fiecare avand mai multe modalitati: participatia propriu-zisa (proprie) si participatia improprie. Ceea ce le deosebeste este atitudinea psihica a faptuitorilor fata de fapta comisa: in cazul participatiei propriu-zise toti participantii actioneaza cu intentie, in timp ce in cazul participatiei improprii intentia exista doar la instigatori sau complici, autorul actionand din culpa sau chiar fara vinovatie.

Participatia proprie, propriu-zisa sau perfecta[59] reprezinta acel gen de participatie la care toti participantii la infractiune actioneaza cu intentie. Asa cum s-a aratat mai inainte, in doctrina se sustine ca participatia perfecta poate presupune si culpa la toti participantii, in cazul infractiunilor de culpa. In cazul acestora, pentru a exista participatie, trebuie ca participantii sa indeplineasca doua conditii: au voit impreuna aceeasi fapta (factorul volitiv); si au putut si a trebuit sa conceapa finalitatea ilicita a faptei. Alteori se considera ca nu este posibila culpa la toti participantii intrucat, intr-o asemenea ipoteza, nu se mai realizeaza legatura subiectiva, coeziunea psihica dintre participanti, una din conditiile participatiei penale. Exista si opinii care sustin ca doar coautoratul ar fi incompatibil cu infractiunile savarsite din culpa si in consecinta daca o infractiune este rezultatul cooperarii mai multor persoane, toate acestea sunt autori ai unor infractiuni autonome, iar nu coautori ai aceleiasi infractiuni comise in participatie, in modalitatea coautoratului. Intr-o alta opinie se considera ca poate exista coautorat si in cazul infractiunilor din culpa.

Participatia penala propriu-zisa, ca institutie de drept penal se bazeaza pe ideea de coeziune subiectiva intre actiunile mai multor persoane. Daca aceasta legatura subiectiva nu exista, faptele savarsite vor fi conexe sau concurente, dar nu va exista participatie. Participatia propriu-zisa, derivand din legatura subiectiva a participantilor, aceasta reprezinta punctul central in jurul caruia graviteaza intreaga reglementare a institutiei participatiei. De aceea, pentru a exista participatie propriu-zisa este necesar ca participantii sa actioneze cu o vointa comuna de a efectua acelasi act (factorul volitiv) si sa existe o identitate de finalitate a aceluiasi act (sa urmareasca acelasi scop - factorul intelectiv). Factorul volitiv este acela care ne indica prezenta participatiei, iar factorul intelectiv va indica daca participatia este incriminabila sau nu.

In cazul infractiunilor praeterintentionate, pentru a exista participatie propriu-zisa trebuie indeplinite urmatoarele conditii: exista o vointa comuna a tuturor participantilor de a efectua aceeasi fapta; fiecare participant a conceput ca probabil sau posibil un rezultat ilicit in reprezentarea finalitatii firesti a faptei lor; fiecare participant a acceptat sa efectueze actul chiar cu riscul realizarii acestui rezultat. Desi s-a sustinut ca infractiunile praeterintentionate nu pot fi comise in participatie propriu-zisa, opinia majoritara este aceea ca participatia este posibila, atat sub forma instigarii cat si sub cea a complicitatii, daca se dovedeste ca instigatorii si complicii, in raport cu rezultatul mai grav al faptei, au avut aceeasi pozitie subiectiva ca si autorul.

Participatia proprie cunoaste patru modalitati: autoratul, coautoratul, instigarea si complicitatea.

Autoratul. Asa cum s-a aratat deja, art. 23 C. pen. se refrera in mod expres la "participanti", si nu la "participatie". Desi titlurile marginale ale art. 23-26 se refera la participanti, in realitate aceste texte definesc activitatea participantilor, modalitatea prin care fiecare contribuie la savarsirea aceleiasi fapte, concluzie ce rezulta si din plasarea acestor articole intr-un capitol denumit "Participatia", situat in titlul II care se ocupa de infractiune.[68]

Conform art. 24 C. pen., autor este persoana care savarseste in mod nemijlocit fapta prevazuta de legea penala. In raport cu celelalte forme ale participatiei autorul are caracter necesar pentru comiterea infractiunii, fara el nu exista raporturi juridice de drept penal. Din aceasta cauza autorul este singura contributie la infractiune care poate exista singura, fara a fi inclusa in participatie. Pentru a fi autor faptuitorul trebuie sa comita fapta "nemijlocit", adica, pe de o parte, fara interpunerea unei alte persoane, iar pe de alta parte contributia autorului trebuie sa aiba caracterul unui act de executare a laturii obiective a infractiunii.

Coautoratul. Legea penala nu enumera si coautorul printre participanti, dar existenta acestuia este unanim acceptata de doctrina si practica judiciara. Se considera ca orice fapta, poate, eventual, sa fie savarsita, in mod nemijlocit, de catre mai multe persoane. Toate aceste persoane sunt autorii faptei, iar intre ei au calitatea de coautori. Fiecare coautor fiind autor al faptei, situatia lui juridica este cea stabilita de lege pentru autor (art. 24 C. pen.), de aceea nu a mai fost necesara prevederea expresa a coautorului in textul legii. Coautoratul se deduce si din art. 38 alin. 2 care prevede modul de sanctionare a mai multor persoane care savarsesc nemijlocit, impreuna o fapta prevazuta de legea penala, ori din unele dispozitii ale partii speciale (savarsirea unei infractiuni "de catre doua sau mai multe persoane").

Instigarea. Este instigator persoana care, cu intentie, determina o alta persoana sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala (art. 25 C. pen.). Intre actiunea instigatorului si determinarea instigatului la savarsirea faptei penale se creeaza un raport de cauzalitate psihica, datorita caruia instigatorii mai sunt numiti si "autori morali". Contributia instigatorului consta intotdeauna in generarea si realizarea laturii subiective a infractiunii, caracteristica ce deosebeste instigarea de celelalte forme ale participatiei care pot presupune atat contributii subiective, cat si contributii obiective.[72]

Complicitatea. E complice persoana care, cu intentie, inlesneste sau ajuta in orice mod la savarsirea faptei prevazuta de legea penala, precum si persoana care promite inainte sau in timpul savarsirii faptei ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe faptuitor chiar daca dupa savarsirea faptei promisiunea nu este indeplinita (art. 26 C. pen.). In timp ce autorul efectueaza acte de executare care constituie elementul material al laturii obiective a infractiunii, complicele realizeaza numai acte de sprijinire a activitatii autorului, ceea ce inseamna ca el nu comite fapta in mod nemijlocit, ca autorul, ci doar inlesneste sau ajuta la realizarea acesteia de catre autor. Din aceste motive, spre deosebire de celelalte forme de participatie (instigare si coautorat), complicitatea este o contributie indirecta, mediata la comiterea infractiunii, de aceea este considerata o fapta de participatie secundara in raport cu celelalte, care sunt fapte de participatie principala.[73]

In sfarsit, in doctrina se vorbeste si despre un alt participant, nereglementat de legislatia penala romana - organizatorul, specific pluralitatii constituite; in cazul pluralitatii ocazionale nu poate fi vorba decat despre un cvasiorganizator. Unii specialisti considera ca organizatorul este tot un autor. Altii considera ca el este un participant sui generis, cu caracteristici si rol propriu in comiterea infractiunii. Organizatorul ar fi persoana care organizeaza, conduce sau controleaza activitatea celorlalte persoane care participa la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, ori sefii. Cert este ca legislatia noastra nu l-a prevazut, urmand ca acesta sa fie autor, instigator sau complice.[74]

Participatia improprie. Din punct de vedere obiectiv participatia improprie nu se deosebeste cu nimic de participatia proprie deoarece ambele presupun o pluralitate obiectiva de faptuitori, savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, precum si cooperarea externa si efectiva pentru realizarea acelei fapte.[75] Deosebirea dintre ele apare pe plan subiectiv, al atitudinii psihice pe care o au faptuitorii fata de fapta si urmarile sale. Daca in cazul participatiei propriu-zise toti participantii actioneaza cu aceeasi forma de vinovatie, in cazul participatiei improprii formele de vinovatie ale participantilor sunt diferite: instigatorul sau complicele actioneaza intotdeauna cu intentie, iar autorul sau coautorii din culpa sau chiar fara vinovatie (art. 31 C. pen.).

Participatia improprie poate exista la toate formele de participatie propriu-zisa, deci poate exista participatie improprie sub forma coautoratului, instigarii sau complicitatii. Aceasta forma de participatie cunoaste doua modalitati: intentie si culpa, cand autorul actioneaza din culpa cu neprevedere (art. 31 alin. 1); si

intentie si lipsa de vinovatie, cand autorul actioneaza fara vinovatie (art. 31 alin. 2). Lipsa de vinovatie trebuie sa existe la momentul realizarii actelor de executare de catre autor si se poate datora unor diferite cauze, precum: eroarea de fapt, minoritatea, iresponsabilitatea, constrangerea fizica sau morala etc.

6. Istoric si legislatie comparata

6.1. Istoric. Pluralitatea de infractori se regaseste in toate legiuirile penale, din toate timpurile si din toate oranduirile sociale. In antichitate si epoca medievala este reglementata doar pluralitatea naturala (bigamia, adulterul, incestul, duelul etc.) si cea constituita (conspiratia, coalitia armata, complotul etc.), fara a exista insa o reglementare specifica, elaborata stiintific si cu o terminologie precisa. Pluralitatea ocazionala - participatia - ca institutie de drept penal individuala este o creatie a legislatiilor penale moderne, fiind reglementata sub diferite denumiri: complicitate - in Codul penal francez, participatie - in codurile penale belgian, olandez, elvetian etc., sau concurs de persoane - in Codul penal italian. In prezent toate legislatiile penale ale lumii cunosc institutia participatiei.

Istoria legislatiei romanesti atesta dispozitii privind participatia incepand cu pravilele lui Vasile Lupu si Matei Basarab, de cele mai multe ori insa in legatura cu sanctiuni ale anumitor infractiuni, deci prin intermediul pluralitatii naturale (bigamia, adulterul, inversiunile sexuale, abandonarea serviciului de catre functionarii coalizati, razvratirea colectiva, concubinajul intre minori, sinucidere prin sorti si jocul de noroc) sau constituite (complotul, asociatia pentru comiterea de infractiuni si banda sau ceata organizata).

Participatia penala, ca institutie distincta, primeste o reglementare generala in Codul penal de la 1864, sub denumirea de complicitate - art. 47-56. Codul de la 1936 contine o reglementare superioara celei anterioare. Spre deosebire de aceasta, care prevedea doar complicitatea, Codul de la 1936 cuprinde si instigarea, intr-o sectiune aparte numita "participare" - art. 120-125. Totusi, nici acest act normativ nu cuprinde autorii si coautorii . Deficienta este remediata de catre Codul penal de la 1968, in vigoare si astazi cu numeroase modificari si completari, care enumera printre participanti si "autorul". De aici rezulta ca s-a avut in vedere si acea situatie in care latura obiectiva a infractiunii este rezultatul contributiei nemijlocite a mai multor persoane, adica a mai multor autori - coautorii. De asemenea codul anterior se raporta la infractiune, iar nu la fapta prevazuta de legea penala, deci, pentru a exista participatie, fapta trebuia comisa cu intentie de catre toti participantii. Daca autorul nu putea raspunde penal nu mai exista participatie, iar instigatorii si complicii pierdeau aceasta calitate si deveneau autori. In codul actual ei raman participanti in cadrul unei forme speciale a participatiei - participatia improprie. Asa cum s-a aratat mai sus, Codul penal actual nu a reglementat si o a patra forma de participatie, si anume organizatorul .