DREPTUL LA VIATA

DREPTUL LA VIATA

Sediul materiei: Conventia in art. 2 din Titlul I - Drepturi si libertati reglementeaza cu titlul marginal Dreptul la viata, urmatorul cuprins:

1. Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege.

2. Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta;

a) pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal detinute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.

Alte izvoare: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene adoptata de Uniunea Europeana. Trebuie precizat ca prin dispozitiile art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeana (modificat prin Tratatul de la Lisabona din anul 2007) in vigoare de la 1 decembrie 2009, versiunea consolidata, Uniunea Europeana recunoaste drepturile, libertatile si principiile prevazute in Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptata la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeasi valoare juridica cu cea a tratatelor.

Carta recunoaste, intre altele, dreptul la viata consacrat in art. 2 si care are urmatorul cuprins: (1)   Orice persoana are dreptul la viata. (2)   Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.

Nici Conventia si nici Curtea in jurisprudenta nu au oferit o definitie a conceptului de viata, pentru a se putea stabili de unde incepe si unde se termina si nici pe acela de persoana pentru a decela cine poate beneficia de protectia acestui drept. Si este asa, deoarece rezulta cu pregnanta din fraza I a primului paragraf ca dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege.

Determinarea momentului de la care se naste dreptul la viata:Este sau nu aplicabil principiul consacrat in dreptul civil clasic conform caruia un copil poate dobandi drepturi inca de la momentul conceptiei consacrat de adagiul infans conceptus pro nato habetur de commodis ejus agitur? In alti termeni se poate accepta ca protectia dreptului la viata in termenii Conventiei incepe de la momentul conceptiei ?

Pana in prezent organele Conventiei (fosta Comisie, fosta Curte si actuala Curte) nu au transat problema de o maniera categorica.

Aceasta chestiune a fost antamata tangential in diferite cauze care au pus problema legalitatii intreruperii de sarcina.

Cat priveste dreptul la viata al copilului nenascut intr-o speta[1] Comisia a avut a se pronunta daca autorizarea data sotiei reclamantului de instantele engleze, conforma cu normele interne, de a practica o intrerupere de sarcina fara a i se cere si lui consimtamantul este conforma cu Conventia. Intre altele, Comisia a constat ca notiunea de viata nu a fost definita de Conventie si ca pentru a se deslusi notiunea este necesar sa se aiba in vedere: daca notiunea de viata priveste copilul conceput; daca acestuia i se recunoaste dreptul la viata cum, s-ar putea admite anumite limitari implicite;daca textul art. 2 din Conventie recunoaste copilului conceput un drept la viata absolut.

Comisia analizand doar aceasta ultima ipoteza a ajuns la concluzia ca viata fatului este intim legata de viata femeii care-l poarta, iar daca s-ar accepta ca protectia art. 2 ar opera fara nicio limitare expresa s-ar ajunge la situatia imposibilitatii efectuarii unui avort terapeutic chiar si atunci cand ar pune in pericol viata viitoarei mame. In acest context Comisia a admis ca autorizarea intreruperii de sarcina data de autoritatile engleze si contestata de reclamant a fost compatibila cu exigente art. 2 intrucat practicata in faza initiala de dezvoltare a sarcinii ea a avut scop protejarea vietii mamei, ceea ce a condus la respingerea cererii reclamantului ca nefondata.

In context Comisia a subliniat ca statele contractante dispun de o anumita marja discretionara de a actiona si a solutiona aceasta delicata problema. Aceasta solutie a fost reiterata recent si de Marea Camera a Curtii[2] care a decis ca punctul de plecare al dreptului la viata tine de marja de apreciere a statelor, evitand astfel sa se implice in dezbaterea legata de determinare momentului de cand incepe dreptul la viata.

Notiunea de persoana care se poate pretinde protejata de art.

Cum textul art. 2 face referire ca dreptul la viata este recunoscut oricarei persoane trebuie sa admitem ca se are in vedere persoana fizica, fiinta umana.

Si in aceasta situatie Comisia si apoi Curtea au lasat statelor parti posibilitatea sa exercite o anumita putere discreționara de apreciere.

Astfel, in cauza Bosso impotriva Italiei[3], Curtea a retinut cu referire la un avort neimpus de cauze medicale, efectuat contra vointei tatalui, ca nu trebuie sa decida daca fetusul poate sa beneficieze de protectie in virtutea art. 2 caci presupunand chiar ca, in anumite circumstante, fatul poate fi considerat ca fiind titularul drepturilor aparate prin acest text, in cauza de fata, intreruperea sarcinii s-a facut conform legii italiene in materie, aceasta realizand un just echilibru intre interesele femeii si necesitatea de a se asigura protectia fatului.

Continutul dreptului la viata:

1. Dreptul de a trai: Practic dreptul la viata exprima recunoasterea dreptului de a trai si nu a dreptului la o viata decenta, deoarece acest drept nu trebuie confundat cu un drept economic si social. Altfel spus, textul Conventiei protejeaza dreptul la viata si nu dreptul la anumite conditii de viata.

In alti termeni, textul Conventiei impune interzicerea cauzarii mortii in mod intentionat prin actiunea agentilor fortei publice a statului, nu inseamna ca acestia ar putea cauza moartea unei persoane in mod neintentionat.

2. Dreptul de muri. In practica Curtii si in literatura de specialitate, legat de incidenta art. 2, s-a pus problema daca in continutul acestui drept intra si dreptul de a muri. In alti termeni, este vorba despre eutanasie sau moartea medical asistata.

Aceasta problema a facut obiect de analiza intr-o speta[4] unde Curtea a statuat asupra dreptului la viata plecand de la obligatia impusa statelor semnatare a Conventiei de a proteja viata. Speta a plecat de la plangerea formulata de D-na Pretty care suferea de o boala incurabila ce a declansat o paralizie completa iar alimentarea sa se facea printr-un tub, fiind insa neafectate calitatile sale intelectuale. In acest context a luat decizia de a se sinucide, dar cum acest act nu-l putea aduce la indeplinire de una singura a cerut ca autoritatile britanice sa ajute pe sotul acesteia sa sprijine la savarsirea acestui act. In alti termeni petenta a solicitat ca autoritatile britanice sa nu dispuna asupra unor masuri penale in ipoteza in care sotul acesteia o ajuta sa se sinucida.

Cauza a parcurs trei grade de jurisdicție in sistemul judiciar englez (parchetul - Director of Public Prosecutions, jurisdictia de prima instanta - Divisional Court, recurs - Camera Lorzilor ca instanta suprema) soldata cu esec. In concluziile sale, Instanta suprema britanica (Camera Lorzilor) a evidentiat ca prin neautorizarea sinuciderii asistate nu se incalca Conventia deoarece aceasta protejeaza dreptul la viata, nu si dreptul la sinuciderea asistata.

In contextul analizei plangerii formulate in fata CEDO, a plecat de la teza conform careia dreptul la viata garantat de art. 2 din Conventie nu s-ar putea interpreta in sensul ca ar comporta si un aspect negativ si ca numai printr-o interpretare distorsionata de limbaj art.2 ar putea fi interpretat in sensul ca ar conferi un drept diametral opus dreptului la viata, anume dreptul de a muri. In alti termeni, Curtea noteaza ca textul Conventiei nu confera individului posibilitatea de a alege mai degraba moartea, decat viata si nici nu confera individului dreptul de a pretinde statului sa-i permita sau sa-i faciliteze decesul. Curtea conchide astfel ca nu se poate deduce din art. 2 al Conventiei ca ar exista un drept de a muri, fie cu ajutorul unui tert, fie cu ajutorul unei autoritati publice, sens in care refuzul autoritatilor britanice de a acorda imunitate de urmarire penala a sotului in ipoteza in care acesta ar fi sprijinit demersul reclamantei spre a se sinucide, nu a condus la incalcarea art. 2 din Conventie.

Practic, Curtea a interzis eutanasia activa (situatia in care persoana este ajutata de o alta persoana sau de o autoritate publica sa se sinucida) cat priveste eutanasia pasiva (situatia in care o persoana refuza sa mai primeasca mancare, ori un tratament esential pentru a se mentine in viata), Curtea retinand incidenta art. 8 al Conventiei a statuat in aceeasi speta ca o persoana poate revendica dreptul de a exercita alegerea de a muri refuzand sa consimta la un tratament care ar putea avea ca efect prelungirea vietii sale.

Obligatiile care revin statelor contractante pe terenul art. 2 din Conventie

Din economia art. 2 din Conventie rezulta ca statele au obligatia negativa (de abstentiune), esentiala si de ordin general, de a nu aduce atingere, prin agentii lor, acestui drept, respectiv de a nu cauza moartea unei persoane cu exceptia situatiilor precizate in continutul paragrafului al doilea al textului conventional precizat (limitari aduse dreptului la viata).

In egala masura, statelor li se impune si obligatia pozitiva (procedurala) de a intreprinde toate actiunile care se impun pentru protejarea efectiva a dreptului la viata, mai precis de a desfasura o ancheta oficiala si efectiva, serioasa si aprofundata, pentru a cerceta imprejurarile mortii unei persoane[5].

Limitari aduse dreptului la viata

Acestea fac obiectul parag. al doilea al textului art. 2 din Conventie si consacra circumstante enumerate limitativ si sunt interpretate restrictiv.

+ forta absolut necesara pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei nelegale. Practic, este vorba despre institutia legitimei aparari. Nu exista pana in prezent o jurisprudenta europeana de aplicare sau interpretare a acestei situatii.

+ forta absolut necesara pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal detinute. Principiul care s-a degajat in doctrina pentru a descrie aplicarea acestei ipoteze este circumscris ideii ca utilizarea armelor pentru a opera o arestare sau pentru prevenirea unei evadari nu trebuie sa porneasca niciodata de la intentia de a ucide. Moartea nu poate aparea decat, eventual, drept consecinta involuntara a unei asemenea utilizari[6].

+ forta absolut necesara pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie. Textul are in vedere imprejurarea ca moartea survine ca urmare a reprimarii, conform legii, a unei tulburari violente sau a unei insurectii. Jurisprudenta organelor Conventiei este foarte saraca in aplicarea acestei ipoteze. In doctrina[7] s-a avansat teza conform careia textul presupune imprejurari de o extrema gravitate, care sunt de natura sa produca importante prejudicii persoanelor si bunurilor, nefiind necesar sa se retina ca fortele de ordine au fost in legitima aparare, deoarece pentru aceasta situatie se aplica ipoteza consacrata de parag. 2 lit. a), situatia reglementata de lit. c) fiind astfel diferita.

O speta[8] interesanta merita a fi amintita in contextul analizei eficacitatea anchetei penale privind decesul rudelor reclamantilor. Astfel la data de 22 iulie 2003 reclamantii, rude ale unor persoane decedate sau ranite in cursul manifestatiilor anti-comuniste de la Timisoara din decembrie 1989, au sesizat CEDO invocand, in principal incalcarea art. 2 si art. 6 parag 1 din Conventie. Printr-o decizie din 6 aprilie 2006, Curtea a respins partial plangerea pe motiv ca asupra plangerii ce are ca obiect incalcarea dreptului la viata privitor la moartea produsa ca urmare a represiuni manifestatiilor de la Timisoara s-a retinut necompetenta ratione temporis intrucat evenimentele in cauza au avut loc in anul 1989 inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania, reamintind ca protectia Conventiei nu poate fi ceruta decat pentru fapte opozabile statelor parti produse dupa ratificarea Conventiei.

In ceea ce priveste cererea de a se constat incalcarea dreptului la viata consacrat de art. 2 pe considerentul ca in urma acestor evenimente nu s-a realizat o ancheta efectiva, Curtea a amanat solutionarea admisibilitatii plangerii retinand ca ancheta intreprinsa de autoritatile nationale s-a desfasurat si dupa data ratificarii Conventiei cauza fiind pe rolul instantei supreme si ca este necesar a fi comunicata cu Guvernul urmand a se analiza admisibilitatea odata cu fondul.

Ulterior printr-o hotarare din 8 decembrie 2009 Curtea a procedat la examinarea cauzei mai intai sub aspectul admisibilitatii cererii privind absenta unei anchete efective in urma reprimarilor manifestatiilor anticomuniste de la Timisoara din 1989, amintind astfel (parag. 52) ca obligatia de a proteja viata pe care o impune art. 2 din Conventie implica si obligatia statului de a realiza o ancheta oficiala, adecvata si efectiva, ori de cate ori o persoana isi pierde viata in urma utilizarii fortei (Curtea citeaza cauza Makaratzis impotriva Greciei parag. 73). Cu toate ca instanta europeana de contencios al drepturilor omului a constata ca majoritatea actelor de procedura si a anchetei s-a desfasurat inainte de 1994 a acceptat sa verifice in ce masura actele corespunzatoare anchetei savarsite dupa data de 20 iunie 1994 (data intrarii in vigoare a Conventiei pentru Romaniei) corespund exigentelor impuse de Conventie in lumina practicii pertinente a Curtii.

Sub acest unghi Curtea a constatat ca procedura deschisa in anul 1990 la Parchetul militar Timisoara a fost finalizata in anul 2008 odata cu condamnarea definitiva a celor doi generali gasiti vinovati A. Stanculescu si M. Chițac, sens in care a declarat plangerea admisibila .

Sub aspectul analizei in fond a cauzei Curtea a retinut ca ancheta faptelor a fost incredintata unor procurori militari supusi principiului subordonarii ierarhice inclusiv fata de cei doi generali inculpati si condamnati dintre care unul a fost desemnat ministru, ca ancheta a stagnat in intervalul 1990 - 1996, ca procedura judiciara a fost marcata de multe amanari si intervale extrem de mari intre termenele de judecata si chiar daca aceasta cauza este complexa, importanta sociala si politica a acesteia nu poate justifica durata mare a anchetei asa cum a sustinut Guvernul roman (parag. 79).Dimpotriva importanta acestei spete pentru societatea romaneasca trebuie sa impuna autoritatilor nationale tratarea dosarului cu promptitudine si fara intarzieri inutile astfel incat sa se previna orice aparenta de toleranta a actelor ilegale.

Totodata, Curtea a aratat ca apartine statelor responsabilitatea de a-si angaja sistemul judiciar de asa maniera incat instantele judecatoresti sa raspunda exigentelor Conventiei, mai ales asupra acelora pe care le consacra ca obligatii procedura din art. 2 din Conventiei.

Jurisprudenta relevanta a Curtii fata de Romania

Cauza Gagiu impotriva Romaniei[9]:

In aceasta speta Curtea a retinut incalcarea de catre Romania a disp. art. 2 din Conventie atat pe latura materiala, ca urmare a incalcarii obligatiei pozitive a autoritatilor de a proteja viata reclamantului cat si pe latura procedurala ca urmare a incalcarii obligatiei statului de asigura efectuarea unei anchete eficiente.. Avand in vedere ca reclamantul a decedat in cursul detentiei, Curtea a retinut spre analiza cauza analizand obligatia de ordin material a statului de proteja viata. In acest sens, Curtea a retinut ca:

Curtea reitereaza ca prima fraza a art. 2 pct. 1 din Convenție impune in sarcina Statelor obligația nu numai de a se abține de a provoca moartea intr-o maniera voluntara dar și de a lua masurile necesare pentru a proteja viața oricarei persoane aflate sub jurisdicția sa. (Tas, prcit, 96, Keenan c. Royaume-Uni, no 27229/95, 89, CEDH 2001‑III, et L.C.B. c. Royaume‑Uni, 9 juin 1998, Recueil 1998-III, 36).
58. In cauza Curtea retine ca nu e necontestat faptul ca reclamantul se afla incepand cu 1994 sub controlul autoritarilor, care era la curent cu antecedentele sale medicale (hepatita cronica etilica și ulcer duodenal cronic) și cu celelalte afecțiuni grave aparute pe parcursul detenției, precum și cu faptul ca starea sa de sanatate necesita o supraveghere și un tratament medical continuu și adecvat. (voir, mutatis mutandis, Tarariyeva c. Russie, no 4353/03, 76, 14 dcembre 2006). Pentru a aprecia asupra respectarii de catre autoritați a obligațiilor pozitive impuse de art. 2 Curtea va examina maniera in care, in special in lunile ce au preces decesului reclamantului, autoritațile penitenciare și medicale și-au indeplinit obligațiile medicale impuse de starea de sanatate a reclamantului, a carei gravitate nu a fost straina autoritarilor interne competente. Sub acest aspect Curtea observa ca principala cauza a decesului reclamantului a fost o insuficienta hepato-renala pe fondul unei ciroze hepatice iar complicațiile ce au contribuit la decesul reclamantului au fost calificate drept previzibile de o comisie medicala (paragrafele 22 și 24 de mai sus)
61. Ori Curtea retine ca, daca reclamantul a fost finalmente examinat de doi chirurgi și un specialist in medicina la 24 august 2001, nici una dintre masurile preconizate de aceștia nu a fost urmarita de autoritațile responsabile in folosul reclamantului, deși starea de sanatate a acestuia necesita cu certitudine supraveghere medicala și tratament adecvat și continuu. (voir, mutatis mutandis, Tarariyeva, prcit, 82 in fine). Ca efect, nu numai ca reclamantul nu a fost spitalizat la spitalul penitenciar Jilava (București) pentru a se preciza etiologia cirozei hepatice și nu a beneficiat de tratamentul chirurgical recomandat de medicii sus-menționați, dar din contra, a fost plasat in celula sa pana la momentul decesului și, conform dosarului medical, nu a primit medicația impusa de gravele maladii de care suferea.(paragrafele 17 și 18 de mai sus). Spitalizat tardiv la 7 septembrie 2001 in spitalul penitenciar Dej pentru supraveghere medicala și tratament reclamantul a decedat la scurt timp, in ciuda ingrijirilor acordate de personalul spitalului.
62. In lumina celor de mai sus prin raportare la obligațiile ce incumbau autoritarilor penitenciare și medicale, Curtea estimeaza ca autoritațile penitenciarului Aiud nu au acționat cu diligenta necesara pentru a-i asigura reclamantului asistenta medicala corespunzatoare, in ciuda dosarului medical al acestuia, starii sale de sanatate și recomandarilor medicilor specialiști. Din acest motiv, autoritațile menționate au incalcat grav obligația ce le revenea de a proteja sanatatea unei persoane lipsite de libertate.
63. Așa fiind Curtea considera ca autoritațile naționale nu au luat masurile necesare impuse de starea de sanatate a reclamantului (voir, mutatis mutandis, Huylu, prcit, 67). Concluzioneaza ca maniera in care autoritațile carcerale și medicale din Aiud s-au ocupat de reclamant a infrant obligația pozitiva ce le incumba in temeiul art. 2 din Convenție.
64. Așa fiind, a existat o incalcare a art. 2 din Convenție in latura sa materiala.

Sub aspectul obligatiei procedurale de a efectua o ancheta efectiva, Curtea a retinut urmatoarele:

67. In speța Curtea observa ca parchetul a deschis din oficiu și de o maniera diligenta o ancheta pentru a examina cauzele imediate ale decesului reclamantului, a ordonat efectuarea unei expertize medico-legale. Nu mai puțin insa , dat fiind cadrul extrem de restrans al acestei anchete, nu poate fi de acord cu Guvernul care susține ca aceasta ar fi fost apta sa identifice eventualele responsabilitați ale persoanelor responsabile in a supraveghea starea de sanatate a reclamantului.
68. In concluzie, Curtea arata ca ancheta in cauza s-a limitat sa constate ca decesul reclamantului nu a survenit in imprejurari violente ci din pricina maladiilor de care acesta suferea și ca trupul nu prezenta urme de violenta Procurorul responsabil cu aceasta s-a marginit sa ia act de tratamentul medical administrat in 7 și 8 septembrie 2001, fara a se interesa de maniera in care acesta a fost tratat pe parcursul detenției anterioare spitalizarii sau de faptul ca externat in stare critica din spitalul Dej a fost direct depus in celula sa. De asemenea acesta nu a analizat daca persoanele responsabile cu supravegherea starii de sanatate a reclamantului in penitenciarul Aiud ar fi eventual responsabile de neglijenta in exercitarea funcțiilor lor sau de incalcarea obligației de le revenea de a proteja viața reclamantului.
69. Curtea estimeaza ca o astfel de ancheta nu poate fi calificata ca fiind efectiva și aprofundata
71. In consecința Curtea concluzioneaza ca autoritațile nu și-au indeplinit obligația de a conduce o ancheta efectiva, de natura a permite identificarea eventualelor responsabilitați ale persoanelor chemate sa supravegheze starea de sanatate a reclamantului și sa-i asigure un tratament medical adecvat, spre a preveni un final fatal.
72. Concluzioneaza de aceea ca a existat o incalcare a dispozițiilor procedurale ale art. 2 din Convenție.

Cauza Sandru si altii impotriva Romaniei[10]:

In aceasta cauza Curtea a retinut asa cum am aratat in precedent incalcarea disp. art. 2 sub aspect procedura, lipsa unei anchete efective de catre procurori militari lipsiti de independenta fata de partile implicate in cauza precum si durata mult prea mare a anchetei penale.[11]. Cu privire la acest aspect, Romania a mai fost condamnata si alte doua cauze destul de recente.

INTERZICEREA TORTURII

Sediul materiei: Conventia in art. 3 din Titlul I - Drepturi si libertati reglementeaza cu titlul marginal Interzicerea torturii, urmatorul cuprins:

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

Alte izvoare:

Internationale: art. 5 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948;

Convenția europeana pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante[13] cu cele doua protocoale aditionale, ratificata de Romania prin Legea nr. 80/1994.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. In continutul art. 4 care Are denumirea marginala Interzicerea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante se precizeaza ca: Nimeni nu poate fi supus torturii si nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

Nationale: legislatia penala actuala[14]- dispozitiile art. 267¹ din Legea nr. 15/1968 - Codul Penal al Romaniei si cea viitoare , respectiv dispozitiile art. 286 din Legea nr. 286/2009.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat constant in jurisprudenta sa[17] ca art. 3 din Conventie consacra una dintre valorile fundamentale ale unei societati democratice, interzicand, in termeni absoluti, tortura si pedepsele si tratamentele inumane sau degradante.

Aceste dispozitii impun autoritatilor statelor contractante nu numai sa se abtina de la a o supune o persoana la astfel de tratamente, ci, de asemenea, pun in sarcina acestora obligatia de a lua, in mod preventiv, masuri de natura practica, necesare asigurarii protectiei integritatii corporale si sanatatii persoanelor private de libertate[18].

Dispozitia analizata este de natura imperativa, absoluta (nefiind permise derogari ori limitari) si are ca scop apararea si protectia integritații fizice si morale a persoanei, demnitatea ei .

Notiunea de tortura: Curtea a relevat in jurisprudenta cu trimitere la definitia din Conventia ONU privitoare la prevenirea torturii si tratamentelor inumane sau degradante ca tortura reprezinta orice act prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice fizice ori psihice, in special cu scopul de a obtine de la ea sau de la o terta persoana informatii sau marturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terta persoana l-a comis sau este banuita ca l-a comis, de a intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de a intimida sau a face presiuni asupra unei terte persoane, sau pentru orice alt motiv intemeiat pe orice forma de discriminare, atunci cand o asemenea durere sau suferinta sunt provocate de un agent al autoritatii publice sau de orice persoana care actioneaza cu titlu oficial ori la instigarea sa sau cu consimtamantul ei expres sau tacit.

In general in practica Curtii sau detasat cauze in care s-au pus in discutie[20] ori a constatat acte de tortura savarsite in timpul interogatoriului sau al detentiei.

Notiunea de tratamente inumane si tratamente degradante:

Notiunea de tratamente inumane a fost definita pentru prima data in cauza Irlanda contra Regatului Unit[22] ca fiind acele acte prin care se provoaca victimei leziuni sau vii suferinte fizice si morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburari psihice. Ceea ce deosebeste tortura de tratamentele inumane ori degradante propriu-zise este intensitatea dureri pe care o provoaca, a suferintelor produse victimei si, totodata, este de semnalat ca tortura presupune intentia celui care produce o suferinta deosebita victimei, detinator al autoritatii publice, care actioneaza direct sau prin intermediul altei persoane, care, la randul ei, produce suferinte cu stirea sau chiar la instigarea acestuia.

Ca si in materia torturii, suferinta provocata victimei trebuie sa se situeze la un nivel de gravitate deosebit, sa fie provocata de agenti ai statului sau prin tolerarea ei din partea autoritatilor statale, ceea ce conduce la concluzia cel putin sub acest ultim aspect ca actele pot fi savarsite asupra victimei chiar si de catre particulari, caz in care autoritatile statale sunt in culpa, fie ca au permis comiterea unor astfel de fapte, fie ca, odata ce s-au savarsit, nu si-au indeplinit obligatia de a urmari si pedepsi pe autorii lor .

Notiunea de tratamente degradante desi nedefinita are in vedere atingeri grave aduse demnitatii umane. Astfel, s-a decis ca o masura care este de natura sa coboare statutul social al unei persoane, situatia sau reputatia ei, poate fi considerata ca fiind un astfel de tratament. De asemenea, Curtea a precizat ca un tratament aplicat unei persoane poate fi calificat ca fiind degradant atunci cand creeaza acesteia sentimente de teama, de neliniste si de inferioritate, de natura a o umili, a o injosi si eventual de a-i infrange astfel rezistenta fizica si morala (cauza Irlanda impotriva Regatului Unit).

Notiunea de pedeapsa inumana sau degradanta implica existenta unui act formalizat ori institutionalizat al statelor, dat de lege, in sens larg, sau de cutuma, care se gasesc in arsenalul represiv al statului.

Asa fiind diferenta dintre tratamente si pedepse este aceea ca in cazul pedepselor Conventia interzice statelor sa prevada in sistemul lor national de drept posibilitatea aplicarii unor astfel de pedepse .

Obligatiile statelor privind protectia impotriva torturii si tratamentelor inumane sau degradante :

1. Obligatia de a se abtine de la provocarea torturii sau tratamentelor inumane ori degradante. Este de fapt principala obligatie de natura negativa. Aceasta obligatie nu trebuie interpretata de asa maniera incat sa impuna statelor o sarcina imposibil de realizat sau excesiva[26].

2. Obligatii pozitive:

- sa sigure protectia juridica a individului impotriva relelor tratamente aplicate de persoane private;

- sa incrimineze tortura, precum si orice rele tratamente comise de particulari;

- de a efectua investigatii oficiale eficiente atunci cand o persoana pretinde ca a fost supusa unor tratamente inumane sau degradante de catre agentii oficiali, respectiv ca persoana pretins vatamata sa-i fie asigurat dreptul de a cere o ancheta interna reala si efectiva prin care ar putea conduce la pedepsirea vinovatilor iar exercitarea acestei obligatii ar putea conduce la inhibarea oficialilor temandu-se ca dedandu-se unor astfel de acte vor putea fi descoperiti si pedepsiti;

- de a acorda tratament medical detinutilor[27]

Jurisprudenta relevanta cu referire la art. 3 din Conventie in cazuri privind Romania

Cauza Pantea impotriva Romaniei : Cauza a supus spre analiza tratamentele la care a fost supus in perioada arestarii sale preventive in Penitenciarul Oradea si la Spitalul Penitenciar Jilava si, pe de alta parte asupra caracterului anchetei desfasurate de autoritati, avand ca obiect pretinsele rele tratamente.

In ceea ce priveste pretinsele rele tratamente suferite de reclamant in penitenciarul Oradea si in Spitalul Penitenciar Jilava Curtea a facut o analiza sub trei elemente : natura leziunilor suferite de reclamant si la masura in care acestea pot fi imputate personalului penitenciarului, tratamentul medical acordat reclamantului si conditiile de spitalizare in cadrul infirmeriei si la Spitalul Penitenciar Jilava.

Astfel, cu privire la pretinsele rele tratamente si gravitatea acestora Curtea a retinut ca :

185. ca este incontestabil faptul ca, in perioada de arestare preventiva, pe cand se afla sub controlul gardienilor si al administratiei penitenciare, reclamantul a suferit leziuni provocate prin lovire. Rapoartele medicale redactate de specialisti atesta, intr-adevar, multitudinea si intensitatea loviturilor la care a fost supus reclamantul in incidentul cu codetinutii, lovituri ce au produs echimoze palpebrale bilaterale, fractura piramidei nazale si a unei coaste.

    Or, in opinia Curtii, acestea sunt elemente de fapt stabilite in mod clar si care, prin ele insele, sunt suficient de serioase pentru a conferi faptelor caracterul unor tratamente inumane si degradante interzise de articolul 3 din Conventie.

    186. Curtea arata, de asemenea, ca gravitatea tratamentelor in cauza este amplificata de o serie de factori.

    In primul rand, Curtea noteaza ca este incontestabil faptul ca dupa incidentul cu 'Sisi' si 'Raj', reclamantul a fost imobilizat, prin incatusare, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, in aceeasi celula cu autorii agresiunii. Curtea remarca, de asemenea, ca, desi reclamantului i s-a prescris un bandaj toracic pentru tratarea fracturii (paragraf 105, de mai sus), nu rezulta din actele depuse la dosar ca un astfel de bandaj a fost intr-adevar aplicat (paragrafele 106 si 111, de mai sus). Totodata, Curtea noteaza ca, dupa numai zece zile de la incidentul care i-a provocat reclamantului fractura piramidei nazale si a unei coaste, acesta a fost transportat intr-un vagon al penitenciarului, la sute de kilometri distanta fata de locul de detinere, pe parcursul a mai multor zile, toate acestea in ciuda recomandarii de repaus facute de medici (paragraful 105, in fine), date ce nu au fost contestate de Guvern. Curtea mentioneaza, de asemenea, ca din actele transmise de reclamant, rezulta ca acesta nu a beneficiat de un examen chirurgical si de tratament chirurgical, daca era cazul, in perioada internarii sale la Spitalul Penitenciar Jilava (paragrafele 111 si 112, de mai sus).

    187. In lumina celor expuse anterior si luand in considerare ansamblul de aspecte supuse examinarii, Curtea concluzioneaza ca tratamentele la care a fost supus reclamantul in perioada de arestare preventiva, astfel cum au fost expuse in paragrafele 185 si 186, de mai sus, sunt contrare dispozitiilor articolului 3 din Conventie. Urmeaza a se stabili daca poate fi angajata raspunderea statului pentru acestea.

Astfel, in analiza raspunderii autoritatilor privind supravegherea detinutilor, Curtea a retinut ca :

    188. Curtea noteaza ca Guvernul contesta faptul ca, in cauza, ar fi existat un comportament culpabil al autoritatilor, fie sub forma unui act intentionat, fie sub forma unei neglijente in serviciu. Intemeindu-se pe declaratiile mai multor martori, Guvernul sustine ca autoritatile nu au fost implicate in declansarea conflictului intre detinuti si au luat masurile necesare pentru ca un astfel de incident sa nu se produca.

    189. Sub acest aspect, Curtea reaminteste, in primul rand, ca articolul 3 din Conventie consacra una dintre valorile fundamentale ale unei societati democratice, interzicand, in termeni absoluti, tortura si pedepsele si tratamentele inumane sau degradante (Aydin c. Turciei, hotarare din 25 septembrie, Culegerea de hotarari si decizii 1997-VI, 81). Aceste dispozitii impun autoritatilor statelor contractante nu numai sa se abtina de la a supune o persoana la astfel de tratamente, ci, de asemenea, pun in sarcina acestora obligatia de a lua, in mod preventiv, masuri de natura practica, necesare asigurarii protectiei integritatii corporale si sanatatii persoanelor private de libertate (Mouisel c. Frantei, cererea nr. 67263/01, 40, Culegerea de hotarari si decizii 2002-I, Keenan c. Marii Britanii, cererea nr. 27229/95, 110, Culegerea de hotarari si decizii 2001-III). Totusi, aceasta obligatie nu trebuie interpretata de asa maniera incat sa impuna statelor o sarcina imposibil de realizat sau excesiva (cf. mutatis mutandis, Tanrikulu c. Turciei, cererea nr. 21422/93, 71, nepublicata).

    190. In opinia Curtii, data fiind natura dreptului protejat de articolul 3, este suficient ca reclamantul sa demonstreze ca autoritatile nu au facut ceea ce, in mod rezonabil, era de asteptat sa faca pentru a impiedica materializarea unui risc real si imediat pentru integritatea fizica a reclamantului, un risc de care acestea aveau sau trebuia sa aiba cunostinta. Raspunsul la aceasta problema depinde de ansamblul circumstantelor cauzei (mutatis mutandis, Keenan, sus-mentionata, 110 - 115). In consecinta, Curtea urmeaza sa stabileasca daca, in circumstantele cauzei, autoritatile ar fi trebuit sa stie ca reclamantul risca sa fie supus la rele tratamente din partea celorlalti detinuti si, in caz afirmativ, daca au luat, in limitele competentelor lor, masuri apte sa determine evitarea unui astfel de risc.

    191. Curtea remarca faptul ca in fisa medicala a reclamantului completata la sosirea in Penitenciarul Oradea, medicul notase ca reclamantul suferea de 'psihopatie paranoida' (paragraful 22, de mai sus). De asemenea, asa cum s-a aratat in prezentarea situatiei de fapt, reclamantul a intrat, in repetate randuri, in conflict cu codetinutii sai, motiv pentru care a fost transferat in mai multe celule (paragraf 88, 125 si 137, de mai sus). Mai mult, Curtea noteaza ca, in ziua anterioara celei in care s-a produs incidentul cu 'Sisi' si 'Raj', reclamantul a fost examinat, la Spitalul de psihiatrie si neurologie Oradea, de un neuropsihiatru care a apreciat ca reclamantul suferea de depresie nervoasa cu tulburari de comportament si a recomandat punerea sa sub observatie (paragraful 102, anterior, in fine).

    192. Curtea concluzioneaza ca autoritatile interne ar fi putut, in mod rezonabil, prevedea, pe de o parte, ca, data fiind starea sa psihica, reclamantul era mai vulnerabil decat un detinut obisnuit si, pe de alta parte, ca arestarea sa putea avea ca efect exacerbarea sentimentului sau de deprimare, sentiment, de altfel, inerent oricarei masuri privative de libertate, precum si amplificarea irascibilitatii sale, pe care o manifestase deja fata de alti detinuti. Din aceste considerente, Curtea apreciaza ca era necesara o supraveghere atenta a reclamantului de catre autoritatile penitenciare.

    193. Curtea subscrie la argumentul reclamantului, invocat in fata Parchetului Militar Oradea, potrivit caruia transferul sau in celula nr. 42, in care se aflau recidivisti si detinuti condamnati definitiv, era contrar dispozitiilor legale interne in materia executarii pedepselor atata timp cat avea statutul de persoana arestata preventiv. Curtea noteaza, de asemenea, ca reclamantul a fost agresat imediat dupa transferul sau in celula nr. 42, cunoscuta ca fiind 'o celula cu detinuti periculosi' (paragrafele 135 alineat 1, in fine si 136, de mai sus).

    194. In al doilea rand, Curtea noteaza ca, din actele dosarului, rezulta ca gardianul S.A., de serviciu in noaptea incidentului, nu a intervenit imediat pentru a-l scoate pe reclamant din celula sau pentru a determina incetarea actelor de agresiune impotriva acestuia. Sub acest aspect, Curtea reaminteste declaratia facuta de gardian in fata Parchetului, potrivit careia acesta nu avea dreptul sa intervina pentru a pune capat conflictului (paragraful 126, de mai sus). Curtea noteaza, totodata, ca declaratiile mai multor martori, ascultati in cauza de organele de urmarire penala, au facut referire la refuzul gardianului de a interveni pentru a-l apara pe reclamant (paragraful 127 si 135, de mai sus). Curtea retine, de asemenea, ca dupa incidentul cu cei doi codetinuti reclamantul a fost lasat de gardieni in aceeasi celula cu agresorii sai, mai mult, a fost imobilizat.

    195. Din aceste considerente, Curtea concluzioneaza ca autoritatile nu si-au indeplinit obligatia pozitiva de a proteja integritatea fizica a reclamantului, in cadrul competentei lor de a asigura paza persoanelor private de libertate si de a se asigura ca nu se aduce atingere integritatii fizice a acestora.

    196. In consecinta articolul 3 din Conventie a fost incalcat sub acest aspect.

Cat priveste ce de a doua problema analizata in speta sub unghiul art. 3, respectiv caracterul anchetei, existenta si efectuarea acesteia Curtea a retinut urmatoarele:

199. Curtea reaminteste ca, atunci cand o persoana afirma ca a fost supusa la tratamente contrare articolului 3 din Conventie din partea organelor de politie sau a altor autoritati similare ale statului, aceasta dispozitie a Conventiei, coroborata cu obligatia generala impusa statului de articolul 1 din Conventie de a 'recunoaste oricarei persoane aflata sub jurisdictia sa drepturile si libertatile garantate de Conventie' instituie o obligatie a statului implicit de a initia si derula o 'ancheta oficiala efectiva'. Aceasta ancheta, asemenea celei impuse de articolul 2 din Conventie, trebuie sa fie capabila sa conduca la identificarea si pedepsirea persoanelor responsabile. In caz contrar, in ciuda importantei sale fundamentale, interdictia legala generala de a supune o persoana la tratamente inumane sau degradante ar deveni ineficienta in practica si ar fi posibil, in anumite cazuri, ca reprezentanti ai statului sa desconsidere in totalitate, folosindu-se de impunitatea absoluta de care se bucura, drepturile persoanelor aflate sub controlul lor (Labita, sus-mentionata, 131, Assenov, sus-mentionata, 102).

    Curtea reaminteste consideratiile sale formulate in hotararea sa Ilhan c. Turciei din 27 iunie 2000: '() avand in vedere obligatia statului care decurge din articolul 13 din Conventie, in temeiul careia orice persoana care sustine, cu temeinicie ('grief dfendable'), ca a fost supusa unor tratamente contrare articolului 3 din Conventie, trebuie sa dispuna de un recurs efectiv, reclamantul are posibilitatea repararii incalcarii dreptului recunoscut de articolul 3 din Conventie si garantiile procedurale impotriva unui eventual abuz din partea agentilor statului. () necesitatea sau oportunitatea constatarii intr-o cauza data a incalcarii articolului 3 din Conventie, sub aspect procedural, va depinde de circumstantele specifice spetei' (hotararea Ilhan c. Turciei, cererea nr. 22277/93 92, Culegerea de hotarari si decizii 2000-VII).

    200. Curtea noteaza ca, in cauza, a avut loc o ancheta, ca urmare a plangerii formulate de reclamant la data de 24 iulie 1995. In consecinta, urmeaza sa verifice daca aceasta ancheta a fost condusa in mod diligent si eficient.

  201. Sub acest aspect, Curtea observa ca cercetarea penala privitoare la faptele denuntate de reclamant a inceput la 17 august 1995, data la care plangerea reclamantului impotriva codetinutilor si gardienilor a fost inregistrata la Parchetul Militar Oradea.

De asemenea cu privire la caracterul diligent al anchetei si la ancheta impotriva gardienilor Curtea a retinut ca:

202. Curtea noteaza ca, prin referatul din 20 octombrie 1997, parchetul a respins plangerea impotriva codetinutilor ca tardiv introdusa, intrucat aceasta fusese depusa dupa implinirea termenului prevazut de articolul 180 din Codul penal, coroborat cu articolul 284 din Codul de procedura penala. Sub acest aspect, se aminteste faptul ca incadrarea juridica a faptelor este, in cauza, esentiala, in masura in care de aceasta depinde aprecierea plangerii reclamantului ca tardiva (ea fiind calificata drept plangere prealabila, n.n.) sau ca introdusa in termen (avand valoarea unei plangeri penale, n.n.).

    203. Curtea precizeaza ca reclamantul, in plangerea sa din 24 iulie 1995, a calificat tratamentele la care a fost supus de catre codetinuti ca tentativa la infractiunea de omor sau tentativa la vatamare corporala grava, fapte prevazute de articolul 174, respectiv 182 din Codul penal, pentru care actiunea penala se pune in miscare din oficiu, nefiind necesara, in acest scop, introducerea, intr-un anumit termen, a unei plangeri prealabile. In schimb, parchetul a apreciat ca faptele constituiau elementul material al infractiunii de loviri si alte violente, prevazute de articolul 180 alineatul 2 din Codul penal, dispozitie care, coroborata cu articolul 284 din Codul de procedura penala, prevede ca actiunea penala se pune in miscare la plangere prealabila si ca persoana vatamata poate introduce aceasta plangere in termen de 2 luni.

    204. Curtea noteaza, in continuare, ca ceea ce distinge elementul material al infractiunii de loviri si alte violente de cel al vatamarii corporale grave este, in special, numarul de zile de ingrijiri medicale necesare pentru vindecare si consecintele faptei asupra sanatatii - daca lovirile au avut sau nu ca efect pierderea unui simt sau organ ori o infirmitate permanenta fizica sau psihica (a se vedea capitolul 'Drept intern aplicabil', paragraful 154, de mai sus). Curtea estimeaza ca in speta un rol decisiv revenea stabilirii, de catre Parchet, a consecintelor pe care incidentul cu codetinutii le-a avut asupra starii de sanatate a reclamantului.

    205. Or, Curtea remarca faptul ca, abia la un an dupa depunerea plangerii, parchetul a dispus efectuarea unei expertize medico-legale (paragraful 130, de mai sus). Mai mult, raportul de expertiza a fost finalizat abia la 27 august 1997, adica la mai mult de doi ani si sapte luni de la incident.

    206. In ceea ce priveste referatul prin care a fost respinsa plangerea reclamantului, Curtea dezaproba, in mod special, faptul ca procurorul a concluzionat atat de rapid ca leziunile suferite de reclamant i-au cauzat acestuia o incapacitate temporara de munca de 18 zile, intemeindu-se pe un raport de expertiza care preciza, inca de la inceput, ca reclamantul nu s-a prezentat la examenele medicale recomandate. Or, Curtea apreciaza ca deosebit de surprinzator faptul ca, desi reclamantul a declarat, la data de 11 iulie 1997, ca a efectuat toate examenele recomandate si ca a depus rezultatele acestora la laboratorul de medicina legala (paragraful 132, de mai sus), parchetul nu a acordat atentie acestei contradictii, desi era vorba de un aspect esential, de care depindea incadrarea juridica a faptelor si, in consecinta, posibilitatea de a angaja raspunderea faptuitorilor.

    207. Curtea mentioneaza ca, din actele dosarului nu rezulta daca parchetul a admis cererea reclamantului de a fi supus unui examen tomografic (paragraful 138, de mai sus, in fine), examen ce ar fi permis sa se stabileasca, cu precizie si in mod obiectiv, daca leziunile au generat sau nu o infirmitate, in sensul articolului 182 din Codul penal. Curtea noteaza ca un astfel de examen medical a fost recomandat si de medicii care l-au tratat pe reclamant dupa punerea sa in libertate (paragraful 114, de mai sus), in scopul stabilirii starii sale de sanatate.

    b) Cu privire la ancheta impotriva gardienilor

    208. Curtea noteaza ca parchetul a dispus respingerea ca nefondata a plangerii impotriva gardienilor P.S. si S.A. si impotriva comandatului adjunct al penitenciarului.

    209. Sub acest aspect, Curtea reaminteste ca obligatia autoritatilor interne de a pune un recurs efectiv la dispozitia unei persoane care sustine, cu temeinicie ('grief dfendable'), ca a fost supusa unor tratamente contrare articolului 3 din Conventie nu implica, in mod necesar, sanctionarea faptuitorilor. Conventia impune numai 'initierea si derularea unei anchete capabile sa conduca la pedepsirea persoanelor responsabile' (Egmez c. Ciprului, cererea nr. 30873/96, 70, Culegerea de hotarari si decizii 2000-XII).

    210. Este adevarat, asa cum de altfel indica si Guvernul, ca autoritatile interne nu au manifestat pasivitate in procedura penala initiata ca urmare a plangerii reclamantului, totusi, in opinia Curtii, absenta inactivitatii nu este suficienta pentru a exonera statul de responsabilitatea care ii revine, sub aspect procedural, potrivit dispozitiilor articolului 3 din Conventie. Curtea reaminteste, in aceasta privinta, ca autoritatile nu trebuie sa subestimeze importanta mesajului pe care ele il transmit persoanelor implicate si publicului larg, atunci cand decid sa inceapa sau nu urmarirea penala impotriva unor agenti ai statului acuzati ca au supus o persoana unor tratamente contrare articolului 3 din Conventie. Curtea apreciaza, in special, ca autoritatile nu trebuie sa sugereze in nici un caz, ca sunt dispuse sa lase nepedepsite astfel de tratamente (Egmez, sus-mentionata, 71).

    211. In speta, Curtea noteaza ca in referatul elaborat la finalizarea cercetarii penale, parchetul s-a limitat sa afirme ca acuzatiile reclamantului impotriva gardienilor P.S. si S.A, si impotriva comandatului adjunct P.V. sunt nefondate.

    212. Or, in absenta unor motive convingatoare de natura sa justifice numeroasele contradictii intre declaratiile detinutilor, cele ale reclamantului si ale gardienilor si mentiunile din registrul penitenciarului, o asemenea concluzie nu poate fi acceptata. In special, Curtea apreciaza ca deosebit de surprinzator faptul ca parchetul nu a incercat sa clarifice, in referatul mentionat, motivul pentru care in registrele penitenciarului si in fisele medicale completate la infirmeria inchisorii, acte care au fost solicitate de parchet si depuse la dosar, s-a mentionat faptul ca reclamantul se autoagresase (paragrafele 106, 110 si 128, de mai sus).

    213. Curtea dezaproba faptul ca, desi existau declaratii concordante ale mai multor martori cu privire la refuzul gardianului S.A. de a interveni pentru a-l apara pe reclamant si cu privire la imobilizarea acestuia de catre acest gardian, la ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, parchetul nu a mentionat si nu a justificat in nici un fel aceste fapte in amintitul referat.

    214. Din actele dosarului rezulta ca reclamantul a formulat o plangere impotriva acestei solutii la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Acestea sunt singurele informatii de care Curtea dispune cu privire la aceasta procedura si este regretabil faptul ca Guvernul nu a fost in masura sa comunice Curtii informatii cu privire la demersurile realizate de autoritatile competente sa se pronunte asupra acestei plangeri.

    215. Avand in vedere cele expuse anterior, Curtea apreciaza ca autoritatile nu au realizat o ancheta aprofundata si efectiva cu privire la plangerea reclamantului ce avea ca obiect relele tratamente, la care pretindea, cu temeinicie, ca a fost supus in perioada de arestare preventiva. Curtea constata ca articolul 3 din Conventie a fost incalcat sub acest aspect.

Cauza Barbu Anghelescu impotriva Romaniei[29]:

Curtea a analizat cauza in ceea ce priveste, pe de o parte, relele tratamente pe care reclamantul pretinde ca le-a suferit din partea politistilor la 15 aprilie 1996 si, pe de alta parte, caracterul anchetei desfasurate de catre autoritati in ceea ce priveste aceste rele tratamente.

Sub primul aspect al pretinselor rele tratamente, Curtea a retinut ca :

Curtea noteaza ca faptul ca reclamantul a suferit lovituri cu ocazia opririi sale de catre politisti in vederea efectuarii, la 15 aprilie 1996, a unui control rutier, nu este contestat. Urmele agresiunii au fost constatate intr-un raport medico-legal care atesta mai multe echimoze si excoriatii in zona gatului, o excoriatie pe frunte si una in zona claviculara.

    51. Curtea constata ca partile au pareri diferite in ceea ce priveste cauza leziunilor traumatice constatate asupra reclamantului. Acesta din urma sustine ca a fost batut de politisti, in timp ce Guvernul sustine ca leziunile au avut un caracter accidental, inerent procesului de imobilizare a reclamantului, care a incercat sa fuga si a devenit agresiv.

    52. Curtea aminteste ca pentru aprecierea elementelor de fapt ea se bazeaza pe principiul probei 'dincolo de orice indoiala rezonabila', dar adauga ca o asemenea proba poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumtii necontestate, suficient de grave, precise si concordante; in plus, poate fi avut in vedere comportamentul partilor in timpul aprecierii probelor (Orhan c. Turciei, Cererea nr. 25.656/1994, 264, Hotararea din 18 iunie 2002).

    Cu toate acestea, avand in vedere caracterul subsidiar al rolului sau, Curtea aminteste ca ea trebuie sa dea dovada de prudenta in a asuma rolul de instanta competenta pentru a aprecia faptele, cu exceptia situatiei in care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstantelor cauzei (McKerr impotriva Marii Britanii, Cererea nr. 28.883/95, Decizia din 4 aprilie 2000).

    In principiu, atunci cand in speta au fost facute anchete interne, nu este sarcina Curtii sa substituie propria interpretare a faptelor celei a autoritatilor interne, a caror sarcina este stabilirea faptelor pe baza probelor din cauza. Curtea nu este obligata sa tina cont de constatarile acestor autoritati, ea putand face o evaluare proprie in lumina ansamblului informatiilor de care dispune, dar ea trebuie sa se afle in posesia unor elemente convingatoare, care sa conduca la o alta apreciere a faptelor decat cea a judecatorilor nationali (Klaas impotriva Germaniei, Hotararea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, 29).

    53. Curtea constata ca in speta Curtea de Apel Pitesti, sesizata cu actiunea penala impotriva reclamantului pentru savarsirea infractiunii de ultraj, l-a achitat pe acesta din urma. Curtea de Apel Pitesti a constatat ca reclamantul a suferit o agresiune din partea politistilor, ca acestia din urma au actionat abuziv, astfel incat nu i se putea reprosa reclamantului ca a incercat sa fuga. Curtea de Apel Pitesti s-a intemeiat in special pe certificatele medico-legale prezentate in cauza si pe declaratiile a 3 martori directi. Instanta a considerat ca declaratiile martorilor acuzarii nu sunt credibile, avandu-se in vedere ca nici unul dintre ei nu asistase la incidentul din 15 aprilie 1996, fie din cauza ca erau situati prea departe de locul incidentului, fie pentru ca aflasera in mod indirect despre aceste fapte.

    54. Curtea constata, de asemenea, ca cercetarile facute de Parchetul Militar Craiova impotriva politistilor invinuiti de rele tratamente au condus la o concluzie diametral opusa de aceea a Curtii de Apel Pitesti. Parchetul Militar Craiova a dispus neinceperea urmaririi penale, cu motivarea ca politistii nu avusesera intentia de a-l agresa pe reclamant atunci cand au incercat sa il impiedice sa fuga. Or, aceasta concluzie a Parchetului Militar Craiova a fost infirmata de Tribunalul Militar Timisoara, cu motivarea ca ancheta era incompleta. In acelasi timp instanta a solicitat Parchetului completarea urmaririi penale.

    Cu toate acestea, fara a efectua cercetarile dispuse de instanta, Parchetul Militar Craiova a dispus neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor (a se vedea 31 - 39 de mai sus).

    Ca atare, Curtea nu poate retine concluziile Parchetului Militar Craiova din Ordonanta de neincepere a urmaririi penale din 11 septembrie 2002.

    55. Avand in vedere, de asemenea, informatiile de care dispune, Curtea apreciaza, la fel ca si Curtea de Apel Pitesti, ca politistii au fost primii care l-au agresat pe reclamant, fara ca recursul la forta sa fi fost determinat de comportamentul reclamantului.

    Curtea nu dispune de vreo informatie convingatoare, de natura a inlatura constatarile de fapt ale judecatorilor de la Curtea de Apel Pitesti.

    56. In concluzie, Curtea considera ca reclamantul a fost victima unui tratament contrar art. 3 din Conventie.

    57. Ea aminteste ca aprecierea gravitatii relelor tratamente este relativa prin esenta; ea depinde de ansamblul circumstantelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele fizice ori psihice ale acestuia, si, in anumite cazuri, de sexul, varsta si de starea de sanatate a victimei. Atunci cand un individ este privat de libertate sau, in general, intra in contact cu agentii fortelor de ordine, utilizarea fortei fizice asupra sa, atunci cand aceasta nu este determinata de comportamentul acestuia, aduce atingere demnitatii umane si constituie, in principiu, o incalcare a dreptului garantat de art. 3 din Conventie (Labita impotriva Italiei, [M.C.], Cererea nr. 26.772/95, 120, CEDO 2000-IV, si Pantea impotriva Romaniei, Cererea nr. 33.343/96, 185 - 186, Hotararea din 3 iunie 2003, nepublicata).

    58. Curtea constata ca reclamantul a suferit rani usoare la nivelul gatului, care au necesitat, conform certificatului medico-legal intocmit in cauza, 4 - 5 zile de ingrijiri medicale. Aceste leziuni nu au determinat consecinte grave sau de lunga durata asupra starii de sanatate a reclamantului.

    59. In ceea ce priveste ametelile si sensibilitatea, despre care reclamantul pretinde ca sunt efectele de lunga durata ale acestor rele tratamente, Curtea observa ca acesta din urma nu a prezentat nici o proba care sa le dovedeasca.

    60. Avand in vedere natura leziunilor constatate asupra reclamantului, Curtea apreciaza ca actele incriminate constituie un tratament degradant in sensul art. 3 din Conventie.

    61. In lumina celor mentionate mai sus, Curtea concluzioneaza ca art. 3 din Conventie a fost incalcat in aceasta privinta.

Asupra caracterului adecvat al anchetei efectuate de catre autoritatile interne Curtea a retinut ca :

Curtea aminteste ca, atunci cand o persoana afirma in mod credibil ca a suferit, din partea Politiei sau a altor servicii asemanatoare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Conventie, aceasta dispozitie, combinata cu obligatia generala impusa statului prin art. 1 din Conventie de a 'recunoaste oricarei persoane aflate sub jurisdictia [sa] drepturile si libertatile definite () [in] Conventie', impune, in consecinta, existenta unei anchete oficiale efective. Aceasta ancheta, asemenea celei impuse de art. 2 din Conventie, trebuie sa fie de natura a conduce la identificarea si pedepsirea persoanelor vinovate (Labita impotriva Italiei, citata mai sus, 131).

    65. Curtea observa ca in speta s-a efectuat o ancheta. O data stabilit acest lucru, mai raman de apreciat diligenta cu care aceasta a fost desfasurata si caracterul ei 'efectiv'.

    66. Curtea aminteste ca, pentru ca o ancheta privind infractiunile de omucidere sau de rele tratamente comise de catre agentii statului sa poata fi considerata ca efectiva, se poate considera, in general, ca este necesar ca persoanele competente sa desfasoare ancheta, precum si cele care au efectuat cercetarile sa fie independente de persoanele implicate in evenimente (a se vedea, de exemplu, hotararile Gle impotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998-IV, 81 - 82, si Oğur impotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, 91 - 92). Acest lucru presupune nu numai absenta oricarei legaturi ierarhice sau institutionale, ci si o independenta practica (a se vedea, de exemplu, hotararea Ergi impotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, 83 - 84, si Kelly si altii impotriva Marii Britanii, Cererea nr. 30.054/96, 114, Hotararea din 4 mai 2001).

    67. Curtea observa, mai intai, ca independenta procurorilor militari care au efectuat ancheta in privinta politistilor poate fi pusa la indoiala, avandu-se in vedere reglementarea interna in vigoare la momentul faptelor. In aceasta privinta, ea arata ca, in conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiteri activi, la fel ca si politistii la data faptelor, facand parte din structura militara, avand la baza principiul subordonarii ierarhice: ei beneficiaza de grade militare, se bucura de toate privilegiile in materie si raspund pentru incalcarea regulilor de disciplina militara.

    68. In plus, Curtea observa ca o instanta nationala a considerat, printr-o decizie definitiva, ca ancheta a fost incompleta si a trimis dosarul la Parchetul Militar Craiova, indicandu-i acestuia cercetarile care trebuiau efectuate. La 11 septembrie 2002, Parchetul Militar Craiova a emis o noua ordonanta de scoatere de sub urmarire penala. Asa cum rezulta din dosarul de urmarire penala prezentat de Guvern, Parchetul nu a efectuat cercetarile dispuse de catre instanta militara pentru a completa ancheta.

    69. Or, Curtea apreciaza ca foarte uimitor faptul ca Parchetul Militar Craiova nu a luat in considerare, cu ocazia emiterii, la 11 septembrie 2002, a ordonantei de scoatere de sub urmarire penala, indicatiile date la 25 mai 2001 de catre Tribunalul Militar Timisoara.

    70. In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca autoritatile nu au desfasurat o ancheta aprofundata si efectiva in ceea ce priveste afirmatiile credibile ale reclamantului, conform carora el a fost supus unor rele tratamente de catre politisti.

    In consecinta, Curtea concluzioneaza ca art. 3 din Conventie a fost incalcat si sub acest aspect.

3. Cauza Bursuc impotriva Romaniei [30]:

In cauza de fata Curtea a analizat pe de o parte, tratamentele suferite de reclamant in timpul retinerii sale din noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997 si, pe de alta parte, calitatea anchetei desfasurate de autoritati cu privire la tratamentele mentionate.

Sub primul aspect, Curtea a retinut urmatoarele :

 78. Curtea observa ca partile au puncte de vedere diferite cu privire la situatia de fapt. Conform reclamantului, acesta a fost retinut de politisti intr-un bar, in seara de 27 ianuarie 1997, in jurul orei 20, si condus la sectia de politie unde a fost batut de aproximativ 8 politisti pana la ora 2 dimineata. In jur de ora 4 dimineata, acesta a fost dus la spital intr-o stare foarte grava.

    79. Conform Guvernului, reclamantul a fost retinut de politisti in jurul orei 12, in noaptea de 27 spre 28 ianuarie, si condus la sectia de politie ca urmare a refuzului acestuia de a-si declara identitatea. Acesta a avut un comportament deosebit de violent fata de politisti si fata de agentul de paza al barului. Politistii nu l-au lovit. Reclamantul, care suferea de tulburari psihice, a fost singurul vinovat pentru ranile suferite. Leziunile si contuzia cerebrala ar fi putut fi anterioare sosirii politistilor la bar si cauzate fie de o cazatura, determinata de lipsa de echilibru ca urmare a starii sale de ebrietate, fie prin automutilare.

    80. Curtea reaminteste ca, atunci cand o persoana este ranita in timpul retinerii, perioada in care aceasta se afla in totalitate sub supravegherea ofiterilor de politie, orice vatamare intervenita in acest interval da nastere unor puternice prezumtii de fapt (a se vedea Hotararea Salman impotriva Turciei [GC] nr. 21.986/93, 100, CEDH 2000-VII). Prin urmare, Guvernului ii revine sarcina sa ofere o explicatie plauzibila in ceea ce priveste cauzele unor asemenea vatamari si sa produca probe care sa demonstreze fapte de natura sa puna sub semnul intrebarii afirmatiile victimei, in special daca acestea sunt sustinute prin acte medicale (a se vedea, printre altele, hotararile Selmouni impotriva Frantei [CG] nr. 25.803/94, 87, CEDH 1999-V, Berktay impotriva Turciei nr. 22.493/93, 167, 1 martie 2001, nepublicata, si Altay impotriva Turciei nr. 22.279/93, 50, 22 mai 2001, nepublicata). Avand in vedere obligatia autoritatilor de a raspunde pentru persoanele aflate sub supravegherea lor, Curtea a subliniat ca achitarea politistilor in cadrul actiunii penale nu scuteste statul parat de obligatiile care ii revin conform Conventiei (a se vedea hotararea Berktay impotriva Turciei, citata mai sus, 168).

    81. Curtea observa ca reclamantul a suferit o agresiune in noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997. Vatamarile au fost constatate in rapoartele medico-legale care atestau existenta unui traumatism cranio-cerebral produs prin violenta, insotit de tumefieri, echimoze si excoriatii multiple la nivelul fetei si al mainilor, precum si de un edem cerebral difuz si de o angina pectorala survenite ca urmare a traumatismului.

    82. Curtea observa ca, cu exceptia unor leziuni 'inerente procesului de imobilizare care s-a dovedit absolut necesar', Guvernul contesta faptul ca reclamantul ar fi suferit raniri grave in timpul retinerii sale, perioada in care s-a aflat in totalitate sub supravegherea politistilor.

    Guvernul afirma ca la originea traumatismului cranio-cerebral si a leziunilor constatate la reclamant 's-ar fi putut afla' automutilarea, precum si faptul ca suferea de tulburari psihice si ca se afla in stare de ebrietate, ceea ce l-ar fi putut face sa cada, in noaptea incidentului, 27 spre 28 ianuarie 1997, inainte de sosirea in bar a politistilor.

    83. Curtea constata ca rapoartele medico-legale prezentate in timpul anchetei interne si transmise Curtii nu indica ipoteza unei cazaturi sau a automutilarii, ci cea a agresiunii. De altfel, nici in fata autoritatilor interne, nici in fata Curtii nu a fost prezentat nici un certificat medical care sa ateste o maladie psihica a reclamantului, cu exceptia mentiunilor care, de altfel, sunt ulterioare agresiunii facute in raportul redactat la externarea din 4 februarie 1997 si care se refera la 'tulburari nevrotice, agitatie psihomotorie si capacitate de concentrare si de memorare slabe' (a se vedea paragraful 23 de mai sus).

    84. Mai mult, dispozitiile martorilor audiati de parchet sunt contradictorii si lipsite de precizie (paragrafele 35 - 40 de mai sus) in ceea ce priveste prezentarea incidentului care a dus la ranirea grava a reclamantului. De asemenea, acesta din urma nu a fost niciodata audiat de anchetatori (paragrafele 42 - 44 de mai sus).

    85. In masura in care leziunile constatate la reclamant ar fi putut fi provocate, dupa cum sustine Guvernul, de incidentul care a avut loc in barul Partidului Democrat inainte de sosirea politistilor, intre agentul de paza al barului si reclamant, Curtea remarca faptul ca nici una dintre piesele dosarului de cercetare penala interna nu confirma aceasta ipoteza.

    De altfel, Curtea constata cu surprindere ca agentul de paza nici macar nu a fost inculpat in cadrul cercetarii penale referitoare la faptele cu privire la care s-a plans reclamantul.

    86. In ceea ce priveste ipoteza automutilarii, desi aceasta este sustinuta si de concluziile Politiei Judiciare Neamt, justificand astfel propunerea de neincepere a urmaririi penale transmise parchetului la 20 mai 1997 (a se vedea paragraful 40 de mai sus), Curtea observa ca nici Guvernul, nici autoritatile interne nu au furnizat explicatii privind modalitatea in care reclamantul si-ar fi putut autoprovoca leziuni de o asemenea natura si gravitate.

    Din declaratiile politistilor acuzati rezulta ca acesta ar fi incercat sa se automutileze in prezenta politistilor, aruncandu-se la pamant si lovindu-se cu capul de pereti, de podea sau de mesele si scaunele salii in care fusese condus, la sectia de politie. Or, Curtea constata, inca o data, ca aceasta ipoteza nu a fost confirmata de nici o expertiza, in timp ce depozitiile politistilor audiati de parchet au fost deosebit de sumare si confuze in aceasta privinta.

    87. In concluzie, Curtea observa ca elementele de proba nu confirma afirmatiile Guvernului.

    88. In lipsa unei explicatii plauzibile, Curtea apreciaza ca, in speta, leziunile constatate pe corpul reclamantului au fost produse ca urmare a unui tratament pentru care raspunderea revine Guvernului.

    89. In ceea ce priveste aprecierea gravitatii relelor tratamente, Curtea aminteste ca aceasta este relativa prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de imprejurari specifice spetei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice si, in unele cazuri, de sexul, varsta si starea de sanatate a victimei. Atunci cand o persoana este lipsita de libertate, folosirea fortei fizice, in conditiile in care aceasta nu este determinata de comportamentul persoanei, aduce atingere demnitatii umane si constituie, in principiu, o incalcare a dreptului garantat de art. 3 din Conventie (hotararile Labita impotriva Italiei [GC] nr. 26772/95, 120, CEDH 2000-IV, si Pantea impotriva Romaniei nr. 33343/96, 185-186, 3 iunie 2003, nepublicata).

    90. Amintind ca Conventia este un 'instrument viu care se interpreteaza in lumina conditiilor de viata actuale' (a se vedea, printre altele, hotararile Tyrer impotriva Marii Britanii din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pag. 15 - 16, 31, si Selmouni impotriva Frantei, citata mai sus, 101), Curtea apreciaza ca evolutia in crestere a exigentelor in materia protectiei drepturilor omului si a libertatilor fundamentale implica, in paralel si inevitabil, un grad mai mare de severitate in aprecierea incalcarilor aduse valorilor fundamentale ale societatilor democratice. Prin urmare, acte care in trecut erau calificate ca 'tratamente inumane si degradante', iar nu 'tortura', ar putea fi calificate diferit in viitor.

    91. In speta, Curtea subliniaza in mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au produs echimoze multiple la nivelul capului si, mai cu seama, un traumatism cranio-cerebral prin violenta, cu edem cerebral difuz, avand efecte de durata.

    Curtea remarca, intre altele, durata relelor tratamente aplicate reclamantului timp de mai multe ore, incepand cu retinerea sa la bar, seara, continuand in timpul transportului cu masina politiei si apoi la sectia de politie, inainte de a fi dus la spital intr-o stare grava pana la ora 4,20 dimineata (a se vedea paragrafele 11 - 14 si 19 - 22 de mai sus).

    Mai mult, Curtea observa ca reclamantul era deosebit de vulnerabil, aflandu-se singur sub supravegherea a cel putin 5 politisti care l-au condus in timpul noptii la sediul politiei in urma unui incident minor intr-un bar.

    Prin urmare, Curtea considera ca violentele la care a fost supus reclamantul prezinta un caracter deosebit de grav, de natura sa conduca la dureri si suferinte acute, astfel incat acestea trebuie considerate ca acte de tortura in sensul art. 3 din Conventie.

    92. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea decide ca a avut loc o incalcare a art. 3 din Conventie sub acest aspect.

In ceea ce priveste caracterul adecvat al anchetei desfasurate de autoritatile interne Curtea a retinut urmatoarele :

101 . Curtea aminteste ca, atunci cand o persoana sustine in mod credibil ca ar fi fost victima unor tratamente contrare art. 3 din Conventie, din partea politiei sau a altor servicii similare ale statului, dispozitia mentionata, coroborata cu obligatia generala a statului, prevazuta la art. 1, de a recunoaste 'oricarei persoane aflate sub jurisdictia lor drepturile si libertatile definite in () Conventie', impune implicit cerinta desfasurarii unei anchete oficiale efective. O asemenea ancheta, la fel ca si cea impusa de prevederile art. 2 din Conventie, trebuie sa fie de natura sa conduca la identificarea si sanctionarea persoanelor vinovate. In caz contrar, interdictia legala generala a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsita de eficienta practica, in ciuda importantei sale fundamentale, si s-ar crea posibilitatea ca in unele cazuri agentii statului, beneficiind de o cvasi-impunitate, sa calce in picioare drepturile persoanelor aflate sub supravegherea lor (Hotararea Labita impotriva Italiei, citata mai sus, 131).

    102. Curtea observa ca in prezenta cauza s-a desfasurat o ancheta. Ramane insa de verificat diligenta cu care aceasta a fost condusa si caracterul sau 'efectiv'.

    103. Curtea aminteste ca, pentru ca o ancheta cu privire la omor sau rele tratamente savarsite de agenti ai statului sa fie considerata efectiva, se poate aprecia, in general, ca este necesar ca persoanele care conduc ancheta si cele care fac cercetarile sa fie independente de cele implicate in evenimente (a se vedea, de exemplu, hotararile Gule impotriva Turciei din 27 iulie 1998, Rcueil 1998-IV, 81 - 82, si Ogur impotriva Turciei [GC] nr. 21954/93, CEDH 1999-III, 91 - 92). Aceasta presupune nu doar absenta oricarui raport ierarhic sau institutional, dar si o independenta concreta (a se vedea, de exemplu, hotararile Ergi impotriva Turciei din 28 iulie 1998, Rcueil 1998-IV, 83 - 84, si Kelly s.a. impotriva Marii Britanii nr. 30054/96, 114, 4 mai 2001).

    104. In legatura cu acest aspect, Curtea observa ca ancheta a fost condusa mai intai de catre Parchetul de pe langa Tribunalul Neamt si de catre Inspectoratul Judetean de Politie Neamt si privea atat faptele cu privire la care se plansese reclamantul, savarsite de catre politisti, cat si acuzatiile impotriva reclamantului cu privire la savarsirea infractiunii de ultraj impotriva politistilor.

    Curta remarca faptul ca probele au fost administrate si martorii au fost audiati de Politia Judiciara Piatra-Neamt, politistii cercetati fiind angajati tot ai Politiei Piatra-Neamt. Or, acest fapt nu este compatibil cu principiul lipsei oricarui raport ierarhic sau institutional intre persoanele care conduc cercetarile si cele implicate in evenimente.

    105. Curtea observa in continuare ca, la 10 iunie 1997, dupa 5 luni de la evenimente si dupa ce reclamantul, 3 martori si politistii acuzati de rele tratamente fusesera audiati si se dispusese efectuarea unei expertize medico-legale, Parchetul de pe langa Tribunalul Neamt si-a declinat competenta in favoarea Parchetului Militar Bacau, avand in vedere calitatea de militar a politistilor acuzati.

    106. Curtea constata astfel ca, la 4 februarie 1998, fara a-l fi audiat pe reclamant, Parchetul Militar Bacau a dispus neinceperea urmaririi penale a celor 8 politisti acuzati de rele tratamente. Hotararea a fost motivata prin aceea ca nu se dovedise ca politistii cercetati ar fi savarsit fapta.

    107. Curtea observa in primul rand ca independenta procurorului militar care a condus ancheta asupra politistilor poate fi pusa la indoiala, avand in vedere prevederile interne in vigoare la data evenimentelor. Ea subliniaza in legatura cu acest aspect ca, in conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiteri activi, ca si politistii, care la data evenimentelor faceau parte din structura militara, fapt ce are la baza principiul subordonarii ierarhice; acestia detineau grade militare, beneficiau de toate privilegiile in acest domeniu si raspundeau pentru incalcarea regulilor disciplinei militare.

    Curtea observa ca, in baza acestei legaturi institutionale, absenta independentei procurorului militar s-a concretizat, in speta, in lipsa de impartialitate in conducerea cercetarilor cu privire la politistii acuzati.

    108. Intr-adevar, Curtea considera deosebit de frapant faptul ca Parchetul Militar nu a tinut deloc seama in ordonanta de neincepere a urmaririi penale de concluziile rapoartelor de expertiza medico-legala efectuate in cauza, ultimul datand din 28 martie 1997, intocmit la cererea Parchetului de pe langa Tribunalul Neamt, mentionand agresiunile la care a fost supus reclamantul (a se vedea paragrafele 22, 25 si 33 de mai sus).

    109. Rezulta, de asemenea, din piesele dosarului ca la 2 martie 1998 reclamantul a sesizat Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie, formuland o plangere impotriva ordonantei de neincepere a urmaririi penale a Parchetului Militar Bacau. La 18 august 1998 procurorul B. din cadrul Sectiei parchetelor militare de pe langa Curtea Suprema de Justitie a dispus clasarea, fara a raspunde plangerii reclamantului, pe motiv ca Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie respinsese deja plangerea la 15 octombrie 1997 si 25 februarie 1998. Procurorul B. a precizat ca 'se efectuase comunicarea cu petitionarul', fara a indica nici o data.

    Cu toate acestea, Curtea constata ca Guvernul nu a transmis nici o copie a deciziei Sectiei parchetelor militare de pe langa Curtea Suprema de Justitie de respingere a plangerii reclamantului impotriva ordonantei de neincepere a urmaririi penale.

    110. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea apreciaza ca autoritatile nu au efectuat o ancheta amanuntita si eficienta in legatura cu afirmatiile credibile ale reclamantului privind aplicarea unor rele tratamente in timpul retinerii sale.

    In consecinta, Curtea decide ca a avut loc o incalcare a art. 3 din Conventie sub acest aspect.

4. Cauza Danut Stan impotriva Romaniei[31]:

Curtea a analizat intr-o prima abordare conditiile de detentie si impactul lor asupra starii sale de sanatate invocate de reclamant in plangere.

Curtea nu este chemata sa examineze in abstracto ordinea juridica interna, singura sa sarcina fiind de a examina daca in cazul in speta masurile adoptate de autoritatile romane au fost adecvate si suficiente (a se vedea mutatis mutandis Hotararea Ignaccolo-Zenide impotriva Romaniei, paragraful 108 [GC], nr. 31679/96, ECHR 2000-I si Ruianu impotriva Romaniei, nr. 34647/97, paragraful 66, 17 iunie 2003). Prin urmare, tinand cont de evolutiile situatiei dupa comunicarea cererii, ea considera ca nu este necesar sa se concentreze asupra exceptiilor ridicate de Guvern, plangerea fiind oricum inadmisibila din motivele urmatoare.

Astfel, Curtea aminteste ca o decizie sau o masura favorabila reclamantului nu este in principiu suficienta pentru a-i retrage calitatea de 'victima' decat daca autoritatile nationale au recunoscut, explicit sau in substanta si apoi au reparat incalcarea Conventiei (a se vedea, printre multe altele, Amuur impotriva Frantei, Hotararea din 25 iunie 1996, Colectie de hotarari si decizii 1996-III, pag. 846, paragraful 36, Dalban impotriva Romaniei [GC], nr. 28114/95, paragraful 44, CEDH 1999-VI, Labita impotriva Italiei [GC], nr. 26772/95, paragraful 142, CEDH 2000-IV si El Majjaoui si Stichting Touba Moskee impotriva Olandei (radiere) [GC], nr. 25525/03, paragraful 28, 20 decembrie 2007).

In cazul in speta Curtea constata ca reclamantul a fost inchis din 25 aprilie 2000 pana la 22 decembrie 2004 si ca prin sentinta din 24 aprilie 2007 i s-a acordat o reparatie pentru prejudiciul provocat de conditiile de detentie din inchisoare.

Curtea considera ca rationamentul Judecatoriei Bacau care a pronuntat sentinta din 24 aprilie 2007 constituie o recunoastere explicita a unei incalcari a art. 3 datorita lipsei in cazul in speta a conditiilor decente de detentie si a unui tratament medical adecvat in inchisoare.

In privinta celei de-a doua conditii care reiese din principiul mai sus enuntat, Curtea aminteste ca faptul de a sti daca persoana interesata a obtinut pentru prejudiciul ce i s-a provocat o reparatie - comparabila cu satisfactia echitabila despre care vorbeste articolul 41 din Conventie - are importanta pentru a descoperi daca o persoana se mai poate pretinde victima unei pretinse incalcari (Cocchiarella impotriva Italiei [GC], nr. 64886/01, paragraful 72, CEDH 2006-V).

In cazul in speta Curtea constata ca s-a pus capat situatiei de care se plangea reclamantul, in masura in care la data introducerii cererii de despagubire la instantele interne reclamantul nu se mai afla in inchisoare. In plus, i s-a acordat drept despagubire o suma care este comparabila cu ceea ce ar fi putut obtine daca Curtea ar fi constatat o incalcare a articolului 3 (a se vedea, mutatis mutandis, Kalachnikov impotriva Rusiei, nr. 47095/99, CEDH 2002-VI, Kehayov impotriva Bulgariei, nr. 41035/98, 18 ianuarie 2005, Mouisel impotriva Frantei, nr. 67263/01, CEDH 2002-IX, Sarban impotriva Moldovei, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005 si Bragadireanu impotriva Romaniei, nr. 22088/04, 6 decembrie 2007). Ea aminteste de asemenea ca in primul rand autoritatilor nationale si in special curtilor si tribunalelor le revine sarcina de a interpreta legislatia interna si probele de la dosar si ca in lipsa arbitrariului nu-i revine sarcina de a pune in discutie concluzia instantelor interne in privinta caracterului nesustinut al pretentiilor reclamantului cu titlu de prejudiciu material (Brualla Gomez de la Torre impotriva Spaniei, Hotararea din 19 decembrie 1997, Colectia 1997-VIII, pag. 2955, paragraful 31 si Garcia Ruiz impotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I).

Evident, plata sumei acordate de Judecatorie nu a avut loc decat dupa scrisoarea Curtii care cerea informatii recente asupra situatiei executarii.

Oricum ar fi, Curtea constata ca in ciuda intarzierii platii, despagubirea primita de reclamant la 31 mai 2008 constituie, tinand cont de suma sa o reparatie adecvata a incalcarii suferite.

Din aceste motive Curtea considera ca reclamantul nu se mai poate pretinde victima articolului 3. Reiese ca aceasta plangere este incompatibila ratione personae cu dispozitiile Conventiei in sensul art. 35 paragraful 3 si trebuie respinsa in aplicarea art. 35 paragraful 4.

In analiza celui de-al doilea aspect relevat de reclamant privitor la inechitatii procedurii penale indreptata impotriva reclamantului sub acuzatia de inselaciune si respingerea contestatia la executarea pedepsei, Curtea a constata urmatoarele :

In privinta procedurii asupra fondului acuzatiei penale impotriva reclamantului, Curtea constata ca hotararea definitiva a fost pronuntata in cazul in speta la 24 februarie 2000, in timp ce prezenta cerere a fost introdusa abia la 2 decembrie 2002, adica dupa mai mult de sase luni de la data hotararii definitive.

Reiese ca acest capat de cerere este tardiv si trebuie respins in aplicarea art. 35 alin. 1 si 4 din Conventie.

Curtea aminteste in final ca procedura contestatiei la executarea pedepsei nu priveste 'temeinicia' unei 'acuzatii in materie penala' nici 'drepturile si obligatiile cu caracter civil', scapand astfel de aplicabilitatea art. 6 alin. 1 din Conventie (X impotriva Austriei, nr.4237/61, Hotararea Comisiei din 5 martie 1962, Hotarari si rapoarte (DR) 8, pag. 75-79).

Reiese ca acest capat de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozitiile Conventiei in sensul art. 35 alin. 3 si trebuie respins in aplicarea art. 35 alin. 4.

Prin urmare, se va pune capat aplicarii art. 29 alin. 3 din Conventie si cererea se va declara inadmisibila.

5. Cauza Filip impotriva Romaniei[32]:

Consideratiile de principiu ale Curtii in cauza analizata :

35. Curtea aminteste ca articolul 3 al Conventiei consacra una din valorile fundamentale ale societatilor democratice. Chiar si in imprejurarile cele mai dificile, cum ar fi combaterea terorismului si crimei organizate, Conventia interzice in termeni absoluti tortura si pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Articolul 3 nu prevede restrictii, in care contrasteaza cu majoritatea clauzelor normative ale Conventiei si Protocoalelor nr. 1 si 4 si conform articolului 15 2 nu sufera nici-o derogare, chiar si in caz de pericol public care ameninta viata natiunii (Labita contra Italiei [GC], nr. 26772/95, 119, CEDO 2000-IV, Selmouni contra Frantei [GC], nr. 25803/94, 95, CEDO 1999-V, si Assenov si altii contra Bulgariei, hotararea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998-VIII, pag. 328, 93). Interdictia torturii sau a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absoluta, indiferent care ar fi actiunile victimei (Chahal contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotararea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1855, 79). Natura infractiunii care era atribuita reclamantului este asadar lipsita de pertinenta pentru examinare din punctul de vedere al articolului 3.

36. Un rau tratament trebuie sa atinga un minim de gravitate pentru a intra sub incidenta articolului 3. Aprecierea acestui minim este relativa prin esenta; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, si in special de durata tratamentului, a efectelor sale fizice si mintale precum si, uneori, de sex, de varsta si de starea de sanatate a victimei. Atunci cand un individ este privat de libertate, folosirea in privinta sa a fortei fizice in conditiile in care nu era strict necesara datorita comportamentului sau aduce atingere demnitatii umane si constituie, in principiu, o incalcare a dreptului garantat de articolul 3 (Labita citat anterior, 120, Assenov si altii citat anterior, pag. 3288, 94, si Tekin contra Turciei din 9 iunie 1998, Culegerea 1998-IV, pag. 1517-1518, 52 si 53).

37. Curtea a considerat un anumit tratament in acelasi timp "inuman", in special pentru ca a fost aplicat cu premeditare timp de ore intregi si a cauzat daca nu veritabile leziuni atunci cel putin suferinte fizice si morale evidente si "degradant" deoarece este de natura sa provoace victimelor sale sentimente de teama, de neliniste si de inferioritate tocmai ca sa le umileasca si sa le injoseasca. Pentru ca o pedeapsa sau tratamentul de care este insotit sa fie "inumane" sau "degradante", suferinta sau umilinta trebuie in orice caz sa mearga dincolo de cele pe care le comporta inevitabil o anumita forma de tratament sau de pedeapsa legitima. Problema de a sti daca tratamentul avea drept scop sa umileasca sau sa injoseasca victima este un alt element de luat in calcul (a se vedea, de exemplu, hotararile V. contra Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 24888/94, 71, CEDO 1999-IX, si Raninen contra Finlandei din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pag. 2821-2822, 55). Lipsa unui asemenea scop nu ar putea totusi exclude in mod definitiv o constatare de incalcare a articolului 3.

38. Afirmatiile de tratamente rele trebuie sa fie sustinute in fata Curtii prin mijloace de proba adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas contra Germaniei, hotararea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, pag. 17, 30). Pentru stabilirea faptelor invocate Curtea se foloseste de criteriul probei "dincolo de orice indoiala rezonabila"; o asemenea dovada poate totusi rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumptii nerespinse, suficient de grave, precise si potrivite (Irlanda contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotararea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 65, 161 in fine).

Cat priveste tratamentul medical la care a fost supus reclamantul (aspectul material) Curtea are in vedere urmatoarele:

39. In ceea ce priveste lipsa unui tratament medical adecvat, Curtea constata ca din probele medicale prezentate de Guvern reiese ca reclamantul a fost examinat de medici de diferite specializari (neurologie, dermatologie, oftalmologie si cardiologie), care au prescris mai multe analize medicale.

In privinta handicapului locomotor Curtea constata ca hemipareza reclamantului survenise in urma a doua accidente vasculare cerebrale din 1985 si 1987. Medicul cardiolog care l-a examinat a constatat o hipertensiune simptomatica, a ordonat monitorizarea tensiunii arteriale si o dieta hiposodica si i-a prescris un tratament medicamentos pentru boala sa cardio-vasculara. Dosarul medical contine recomandarea de a continua acest tratament medical dupa incetarea internarii psihiatrice.

40. In consecinta, tinand cont de documentele aflate in posesia sa, Curtea considera ca autoritatile nu si-au incalcat datoria de a proteja sanatatea interesatului.

41. In ceea ce priveste masurile de imobilizare invocate, Curtea remarca faptul ca Guvernul neaga aplicarea acestor masuri si prezinta o scrisoare semnata de directorul centrului psihiatric prin care mentioneaza ca dosarul medical al reclamantului nu contine nici-o referire la masuri de imobilizare, chiar daca reclamantul a fost internat "intr-un salon comun de supraveghere" (salon de supraveghere).

42. Curtea constata de asemenea ca reclamantul nu a prezentat mijloace de proba concludente in sprijinul afirmatiilor sale de tratament contrar articolului 3 al Conventiei. Este totusi adevarat ca, cu prilejul unei examinari, medicul spitalului psihiatric a precizat in observatiile sale ca pacientul prezenta o echimoza la bratul drept, pe care a considerat-o drept "probabil datorata imobilizarii". In aceasta privinta Curtea gaseste convingator argumentul Guvernului ca este vorba despre o mentiune inscrisa in rubrica "antecedente" a fisei de observatie clinica generala si, prin urmare, eventuala imobilizare este anterioara internarii reclamantului.

43. In aceste conditii, Curtea considera ca elementele de care dispune in privinta afirmatiei reclamantului conform careia ar fi fost supus unor rele tratamente fizice la spitalul clinic Prof. Al. Obregia din Bucuresti nu ofera indicii de natura sa sustina o asemenea concluzie.

44. In concluzie, elementele de care Curtea dispune nu permit sa se stabileasca dincolo de orice indoiala rezonabila ca reclamantul a fost supus unor tratamente suficient de grave pentru a intra in domeniul de aplicare al articolului 3. Ea considera deci ca faptele nu sunt suficient stabilite pentru a-i permite sa concluzioneze ca s-a incalcat articolul 3 al Conventiei din cauza relelor tratamente invocate si lipsei de tratament medical.

45. In ciuda acestei concluzii Curtea trebuie inca sa se asigure ca imposibilitatea in cazul in speta de a ajunge la constatari de fapt definitive in privinta relelor tratamente la spitalul Al. Obregia nu a rezultat din lipsa de reactie efectiva a autoritatilor la plangerile formulate de reclamant la vremea aceea pertinente (a se vedea, mutatis mutandis, Ay contra Turciei, nr. 30951/96, 58, 22 martie 2005, Martinez Sala si altii contra Spaniei, nr. 58438/00, 145, 2 noiembrie 2004, si Ilhan contra Turciei [GC], nr. 22277/33, 79, CEDO 2000-VII).

Cat priveste caracterul investigatiilor (aspectul procedural) Curtea retine ca:

46. Curtea aminteste obiectul si marimea obligatiilor de natura procedurala pe care articolul 3, luat separat sau combinat cu articolul 13 al Conventiei (pentru discutia asupra acestei chestiuni, a se vedea Ilhan, citat anterior, 91-93), le impune autoritatilor nationale in privinta stabilirii faptelor si raspunderilor din cauza actelor si omisiunilor atribuibile agentilor de stat (a se vedea, de exemplu, Assenov si altii citat anterior, 102, si Z. si altii contra Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 29392/95, 109, CEDO 2001-V). Ori, asa cum a indicat deja in hotararea sa M.C. contra Bulgariei, o asemenea obligatie nu ar putea in principiu sa fie limitata numai la cazurile de rele tratamente aplicate atunci cand statul stie (nr. 39272/98, 151 si 153, CEDO 2003-XII).

47. Curtea reafirma deci ca interdictia absoluta inscrisa in articolul 3 al Conventiei, ca cea care decurge din articolul 2 (Menson contra Regatului Unit al Marii Britanii (decizie), nr. 47916/99, CEDO 2003-V), implica pentru autoritati obligatia de a efectua o ancheta oficiala efectiva, atunci cand o persoana afirma, in mod "sustinut" ca a fost victima actiunilor contrare articolului 3 si comise in circumstante suspecte, indiferent care ar fi calitatea persoanelor in discutie. Plangerea legata de existenta tratamentului interzis trebuie sa fie "sustinuta", nu neaparat aprecierea facuta, pe nedrept sau pe buna dreptate, de victima in privinta identitatii "responsabililor presupusi": odata sesizate corespunzator conform cailor legale existente, instantelor nationale le revine sarcina de a supune faptele aduse in atentia lor la examenul cel mai scrupulos pe care il cere articolul 3, pentru ca faptele sa fie elucidate si "adevaratii" responsabili identificati.

48. In cazul in speta Curtea constata ca plangerea reclamantului datata din 2 decembrie 2002 si adresata judecatoriei sectorului 6 Bucuresti continea afirmatii referitoare la conditiile de detentie inadaptate starii sale de sanatate. Intre altele, la 5 ianuarie 2003 reclamantul a precizat in plangerea sa adresata Presedintelui Romaniei si trimisa de cabinetul Presedintelui la parchet ca era legat de pat si maltratat de o persoana internata in acelasi centru psihiatric.

49. Curtea aminteste ca in decizia sa asupra admisibilitatii din 8 decembrie 2005 ea s-a pronuntat asupra exceptiei de neepuizare a cailor de atac interne, formulata de Guvern si, cu acest prilej, ea a constatat pasivitatea autoritatilor romane in privinta plangerilor penale ale reclamantului. Curtea a considerat ca afirmatiile reclamantului, al caror caracter cel putin sustinut reiesea din realitatea necontestata ca parchetul ordonase internarea sa psihiatrica fara sa se fi cerut opinia unui medic expert, fiind suficient de grave pentru a justifica o asemenea ancheta (a se vedea, mutatis mutandis, Hnaf contra Frantei, nr. 65436/01, 36-39, CEDO 2003-XI). Cu toate acestea, desi reclamantul a informat autoritatile competente asupra incalcarilor invocate prin plangerile mai sus mentionate, reiesea ca parchetul nu se pronuntase asupra temeiniciei concluziei politiei ca nu existau dovezi pertinente in sprijinul afirmatiilor reclamantului. In plus, Curtea a observat ca Guvernul nu prezentase nici un document de constatare ca o ancheta preliminara ar fi fost demarata de politie sub autoritatea ministerului public in privinta plangerii reclamantului privind relele tratamente suferite cu ocazia internarii.

50. Curtea remarca faptul ca nici pana astazi Guvernul nu a oferit informatii suplimentare care ar fi putut sta marturie pentru faptul ca a fost deschisa intre timp o ancheta penala sau ca parchetul s-ar fi pronuntat asupra plangerilor reclamantului.

51. In aceste conditii, avand in vedere lipsa unei anchete aprofundate si efective asupra afirmatiei sustinute a reclamantului de rele tratamente in spitalul psihiatric Prof. Al. Obregia, Curtea considera ca s-a incalcat articolul 3 al Conventiei.

6. Cauza Mogos impotriva Romaniei[33] unde s-a retinut ca nu exista nicio violare a art. 3 sub cele doua aspecte invocate de reclamant.

7. Cauza Hussein impotriva Romaniei[34] unde s-a retinut incalcarea de catre Romania a art. 3 din Conventie sub aspect procedural. Reclamantul cetatean irakian s-a plans Curtii asupra absentei unei anchete efective cu privire la unele tratamente inumane aplicate de particulari si cele cauzate de detentia provizorie in Centrul de tranzit din Aeroportul Otopeni in perioada 1 august - 17 august 2001.

8. Cauza Nita impotriva Romaniei[35]:

Reclamantii, gemeni, s-au plans Curtii ca au fost supuși unor tratamente inumane si degradante, invederand ca nimic nu justifica tinerea acestora legati de maini si imobilizati mai multe ore si in mai multe randuri la postul de Politie din Rosiorii de Vede, Curtea afirmand principiul jura novit curia a procedat la analiza plangerii pe terenul art. 3 din Conventie sub ambele aspecte atat material cat si procedural.

Sub aspect material Curtea a retinut in esenta ca personale aflate in detentie provizorie (arest preventiv) se afla intr-o situatie de vulnerabilitate si astfel autoritatile trebuie sa-i protejeze. Un stat este responsabil de orice persoana care este plasata intr-o astfel de detentie caci aceasta se afla integral in mainile functionarilor politiei. In speta Curtea a constatat ca desi reclamantii nu erau pusi sub urmarire penala, fiind doar convocati pentru audieri intr-un dosar penal deschis la plangerea unui tert care-i acuza de furt cu violenta, audiati fiind prin legare de picioare cu o coarda de fier, nu justifica cu nimic atitudinea organelor de politie avand in vedere ca nu era justificata de comportamentul acestora. S-a retinut ca sub aspect material art. 3 este incalcat.

Sub aspect procedural Curtea a retinut cu trimitere la cauza Barbu Anghelescu impotriva Romaniei ca procurorii militari care i-au anchetat pe politisti nu sunt independenti.

Astfel, Curtea retine ca  independenta procurorilor militari care au efectuat ancheta in privinta politistilor poate fi pusa la indoiala, avandu-se in vedere reglementarea interna in vigoare la momentul faptelor. In aceasta privinta, ea arata ca, in conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiteri activi, la fel ca si politistii la data faptelor, facand parte din structura militara, avand la baza principiul subordonarii ierarhice: ei beneficiaza de grade militare, se bucura de toate privilegiile in materie si raspund pentru incalcarea regulilor de disciplina militara.

A mai constata ca ancheta penala in cauza nu a raspuns cerintei de efectivitate incat a constat incalcarea art. 3 si sub aspect procedural.

9. Cauza Olteanu impotriva Romaniei[36]:

Reclamantul s-a plans Curtii privind relele tratamente aplicate de politie cu prilejul arestarii sale din 16 mai 1997 si ca nu a beneficiat de asistenta medicala adecvata dupa arestare in ciuda faptului ca a fost ranit de un glonte tras de unul din politisti cu prilejul arestarii.

Cu privire la prima cerere Curtea a retinut intre altele ca ancheta a fost realizata de parchetul militar situatia fiind similara ca in cauza Barbu Anghelescu impotriva Romaniei. Curtea examinand toate argumentele partilor relativ la aceste alegatii a conchis ca tratamentul la care a fost supus reclamantul in timpul arestului inclusiv absenta unei anchete aprofundate si efective asupra plangerii intentate de reclamant fata de supunerea sa la rele tratamente in timpul arestului a fost gasit contrar prevederilor art. 3 din Conventie.

Cu privire la cea de a doua cerere Curtea a retinut faptul ca in urma operatiei chirurgicale de extirpare a glontului din picior ce a dura cca. 80 de minute reclamantului i s-a recomandat sa urmeze un tratament cu antibiotice, dar acesta a fost readus la sectia de politie in noapte de 16/17 mai 1997 pentru a fi audiat iar a doua zi a fost necesar sa fie transportat la spital pentru tratamentul cu antibiotice. In aceste circumstante Curtea nu a vazut care este urgenta transferului de la spital la arestul politiei pentru a fi interogat cata vreme suspectul a suferit o interventie chirurgicala de amploare si care necesita supraveghere medicala permanenta. In acest context Curtea a retinut ca art. 3 a fost incalcat sub aspectul analizat.

10. Cauza Gagiu impotriva Romaniei[37].

Aceasta cauza a fost analizata de Curte si sub unghiul art. 3 din Conventie privind condițiilor de detenție ale reclamantului in penitenciarul Aiud.

Curtea retinut astfel ca:

77. Curtea releva ca, in conformitate cu relațiile furnizate de administrația penitenciarelor, pe aproape toata durata detenției sale la Aiud, care incepuse deja de trei ani la data cand reclamantul a sesizat Curtea, acesta a imparțit o celula de 7,60 mp cu alți 5 deținuți, beneficiind așadar de un spațiu de numai 1,25 mp, insuficient conform criteriilor stabilite in jurisprudența Curții sub art. 3 și de CPT. (voir, entre autres, Khudoyorov c. Russie, no 6847/02, 104 et suivants, 8 novembre 2005, et Mikadze c. Russie, no 52697/99, 116, 7 juin 2007).

78. Printre altele Curtea observa ca in celula in chestiune reclamantul a fost obligat sa utilizeze o toaleta neprotejata , in absenta altor precizari din partea Guvernului și ținand cont de dimensiunile celulei aceasta inseamna ca reclamantul trebuia sa utilizeze toaleta in imediata apropiere a celorlalți deținuți și era prezent cand codeținuții o foloseau la randul lor. De aceea Curtea apreciaza ca afirmațiile reclamantului sub acest aspect se dovedesc reale. Deși noteaza cu satisfacție imbunatațirile care au fost aduse condițiilor de detenție de la Aiud supa 2004, Curtea considera ca inacceptabila situația pe care reclamantul a trebuit sa o indure la epoca faptelor. (voir, mutatis mutandis, Kalachnikov c. Russie, no 47095/99, 99, CEDH 2002-VI).

79. In fine, Curtea nu poate sa nu considere afirmațiile reclamantului privind condițiile sanitare și de igiena in vigoare la epoca faptelor ca fiind reale de vreme ce acesta a contractat raie in penitenciarul in discuție. (paragraphe 15 ci-dessus).

80. Curtea admite ca in speța nu exista indicii ca ar fi existat o intenție veritabila de umilire a reclamantului. Totuși, absenta unui astfel de scop nu exclude constatarea violarii art. 3. Curtea estimeaza ca condițiile de detenție descrise mai sus, pe care reclamantul le-a indurat vreme de mai mulți ani gereaza o situație de o gravitate ce depașește cu mult nivelul inevitabil de suferința inerent detenției, aducand atingere demnitații acestuia și inspirandu-i un sentiment de umilința și de injosire.

81. In lumina celor ce preced Curtea concluzioneaza ca condițiile de detenție sus-menționate, prin efectul lor prejudiciabil asupra sanatații reclamantului, combinat cu durata perioadei pentru care acesta a fost deținut in astfel de condiții, se analizeaza ca un tratament degradant.

82. A existat de aceea o incalcare a art. 3 din Convenție.