DREPTUL MARII

Dreptul marii

1. Formarea principiilor si conceptelor dreptului marii

Marile si oceanele ocupa aproximativ 70% din suprafata planetei si au prezentat interes, din cele mai indepartate timpuri, pentru viata popoarelor si raporturile dintre state in legatura: cu navigatia, comertul si pescuitul.

Mai tarziu, interesele de aparare si de securitate au atras atentia statelor, iar odata cu progresul tehnologic preocuparile pentru resursele minerale si energetice au sporit interesul statelor pentru mari si oceane.

Confruntarea de idei si interese diferite in privinta marilor si oceanelor a generat doua conceptii diametral opuse:

Ø una dintre acestea, formulata de juristul olandez Hugo Grotius in lucrarea Mare liberum - Marea libera (care reprezinta capitolul XII al unei consultatii, redactat la cererea Companiei Indiilor si publicat de guvernul olandez in 1609) afirma ca marile si oceanele trebuie sa fie deschise tuturor statelor pentru navigatie, comert si pescuit;

Ø cealalta exprimata de britanicul John Selden in lucrarea Mare clausum (Marea inchisa, 1635), sustinea dreptul de insusire si de monopol al Marii Britanii asupra unor intinse zone maritime.

Asemenea idei si teze au dus, in sec. XVII-XVIII, la precizarea si formularea unor principii si concepte juridice referitoare la jurisdictia statului riveran asupra unei zone adiacente coastelor sale si a principiului libertatii de navigatie in marea libera.

Astfel, in secolele XVIII-XIX, in practica raporturilor dintre state se permanentizeaza conceptele de mare teritoriala si mare libera si se pune problema delimitarii intre aceste zone.

Pentru determinarea latimii marii teritoriale se recurge pentru prima oara la criterii cum sunt:

Ø bataia tunului, regula impusa de cerintele de aparare ale statelor;

Ø linia orizontului,expresie a orientarii umane;

Ø regula celor trei mile marine (masurate de la tarm) care reprezenta, de fapt, bataia tunului in acel timp.

La Conferinta de codificare de la Haga din 1930 nu s-a reusit sa se adopte o conventie in problemele marii, dar a fost recunoscut un nou concept si anume zona contigua, in care statul riveran exercita drepturi speciale.

Dupa al doilea razboi mondial, codificarea dreptului marii a devenit o necesitate, ca urmare a tendintelor de extindere a unor drepturi ale statelor riverane asupra unor zone maritime cum sunt:

Ø proclamarea de catre presedintele S.U.A., Truman in 1945, printr-o declaratie unilaterala, a dreptului exclusiv al S.U.A. asupra platoului continental;

Ø extinderea de catre unele state latino-americane a latimii marii lor teritoriale la 200 mile marine pentru a-si asigura controlul asupra unor bogate resurse piscicole in apropierea coastelor lor.

In asemenea conditii, prima Conferinta O.N.U. asupra dreptului marii, de la Geneva din 1958 pe baza proiectelor de articole elaborate de Comisia de Drept International a adoptat 4 conventii referitoare la:

Ø marea teritoriala si zona contigua;

Ø platoul continental;

Ø marea libera;

Ø pescuitul si conservarea resurselor biologice ale marii libere.

Conventiile adoptate au dus nu numai la codificarea principiilor si normelor existente, dar si la formularea unor noi norme si de asemenea a fost creata o noua institutie a dreptului marii:platoul continental.

Cea de-a doua Conferinta O.N.U. asupra dreptului marii care a avut loc la Geneva in 1960 nu si-a atins obiectivele: stabilirea latimii marii teritoriale si a unei zone speciale de pescuit pentru statele riverane.

In 1967, la propunerea reprezentantului Maltei, Adunarea Generala a O.N.U. a constituit un Comitet al teritoriilor submarine, care in 1968 a devenit Comitetul pentru utilizarea pasnica a teritoriilor submarine, dincolo de limitele jurisdictiei nationale. Ca rezultat al lucrarilor acestui Comitet, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat in 1970 doua rezolutii:

m Rezolutia nr.2749 (XXV) continand "Declaratia asupra principiilor care guverneaza teritoriile submarine dincolo de limitele jurisdictiei nationale", prin care declara aceste teritorii si resursele lor "patrimoniu comun al umanitatii" (common heritage of mankind);

m Rezolutia nr. 2750C (XXV) prin care a decis sa convoace Conferinta asupra dreptului marii in 1973.

Cea de-a treia Conferinta O.N.U.asupra dreptului marii, la care au participat peste 150 de state si-a desfasurat lucrarile intre 1973-1982, in cadrul a 11 sesiuni si a unor comitete si grupuri de negociere, abordand vasta problematica a dreptului marii intr-o singura conventie.

Textul Conventiei, care cuprinde 320 de articole si 9 anexe a fost:

Ø adoptat la 30 aprilie 1982, cu 130 de voturi pentru, 4 impotriva si 17 abtineri;

Ø deschis pentru semnare in decembrie 1982, la Montego Bay, Jamaica;

Ø a intrat in vigoare la 16 noiembrie1994, intrarea in vigoare fiind posibila dupa adoptarea, in 1994, a Acordului de punere in aplicare a partii a-XI-a din Conventie.

Lucrarile celei de-a treia Conferinte O.N.U. asupra dreptului marii si mai ales Conventia din 1982 au marcat o cotitura radicala in codificarea si dezvoltarea progresiva a dreptului marii, remarcandu-se in special prin urmatoarele trei elemente:

Romania a participat la intregul proces de negociere si elaborare a textului Conventiei si a semnat-o la 10 decembrie 1982.

Prin Legea nr.110 din 10 octombrie 1996, adoptata de Parlament, Romania:

Ø a ratificat Conventia Natiunilor Unite asupra dreptului marii (in continuare denumita Conventia din 1982);

Ø a aderat la Acordul referitor la aplicarea partii a XI-a a Conventiei, incheiat la New York la 28 iulie 1994 (in continuare denumit Acordul din 1994).

1.1. Apele maritime interioare

Apele maritime interioare ale statelor riverane sunt apele porturilor si radelor, ale golfurilor si bailor situate intre tarmul marii si liniile de baza ale marii teritoriale.

Apele porturilor sunt considerate apele cuprinse intre tarm si linia care uneste instalatiile portuare care inainteaza cel mai mult spre larg, cu conditia ca aceste instalatii sa faca parte integranta din sistemul portuar unic. Potrivit Conventiei din 1982 prin golf se intelege o crestatura bine marcata, a carei patrundere in uscat, in raport cu largimea gurii sale, este astfel incat apele pe care le include sunt inconjurate de tarm, constituind mai mult decat o simpla curbura a tarmului. Dar o crestatura nu este considerata ca fiind un golf decat daca suprafata sa este cel putin egala aceleia a unui semicerc, care are ca diametru linia dreapta trasa de-a curmezisul intrarii crestaturii(art.10 alin.2, Conventia din 1982).

Apele golfurilor si bailor sunt delimitate spre larg de linia care uneste punctele cele mai avansate ale unei crestaturi a tarmului, cu conditia ca distanta dintre aceste puncte sa nu depaseasca 24 mile marine .

Precizari:

a) regula de delimitare se aplica numai golfurilor si bailor la care este riveran un singur stat;

b) sunt exceptate de la aceasta regula golfurile si baile "istorice", care pot fi mai largi, de exemplu golfurile Hudson (apartine Canadei), Bristol (apartine Angliei), Granville (apartine Frantei).

Regimul juridic al apelor maritime interioare este deter-minat de suveranitatea deplina a statului riveran afirmata in Conventia din 1982 (art.2 alin 1), ca si in conventii anterioare. Ca atare, cat priveste accesul si stationarea navelor straine in apele interioare se face distinctie intre navele comerciale si navele de stat, mai ales cele de razboi.

Navele comerciale, in principiu, se bucura de dreptul de acces in porturile maritime ale altor state, dar in acelasi timp si statului riveran ii sunt recunoscute, chiar prin Conventia din 1982, art.25(2) o serie de drepturi de protectie cum sunt:

Ø dreptul de a stabili conditiile de acces si de navigatie in porturi;

Ø dreptul de a stabili taxe;

Ø dreptul ca pentru ratiuni de protectie sanitara sa interzica intrarea in porturi;

Ø poate decide inchiderea temporara a porturilor sale pentru navele comerciale straine.

Navele de stat straine, indeosebi navele de razboi au un regim mult mai sever, accesul lor in apele maritime interioare este supus unor conditii mult mai restrictive, cum ar fi termenul de aprobare prealabila (de exemplu potrivit Legii nr. 17/1990, modificata prin Legea nr. 36/2002 si prin O.U.G. nr.130/2007-art. 30 alin 1, intrarea acestor nave este permisa numai cu aprobarea guvernului roman, solicitata cu cel putin 30 de zile inainte de data de vizitare a porturilor), limitarea timpului de sedere si a manevrelor permise ori chiar refuzul intrarii.

Sunt exceptate, pentru toate categoriile de nave, cazurile de forta majora (avarie, furtuna). Jurisdictia penala a statului riveran se aplica cu privire la orice infractiune savarsita la bordul unei nave comerciale straine pe timpul cand aceasta se afla in porturile sau in apele maritime interioare ale statului riveran, exceptand cazurile altfel reglementate prin tratate bilaterale.

1.2. Marea teritoriala

1.2.1. Definitie si delimitare

Prin mare teritoriala se intelege zona de mare adiacenta tarmului, care se intinde in larg pe o distanta de pana la 12 mile marine, care face parte integranta din teritoriul de stat si este supusa suveranitatii statului riveran.

Suveranitatea statului se extinde si asupra spatiului aerian de deasupra marii teritoriale, precum si asupra solului si subsolului acesteia.

Suveranitatea fiind deplina, statul exercita totalitatea drepturilor, paza, supravegherea, controlul si orice alte competente care tin de suveranitatea sa, conform conventiei.

Pentru delimitarea marii teritoriale, fata de marea libera, incepand cu secolul XVII, dar mai ales XVIII s-a recurs la o serie de criterii cum sunt:

Ø "bataia tunului",

Ø "linia orizontului",

Ø regula celor 3 mile marine.

Totusi, regula celor 3 mile marine nu a fost general acceptata, multe state revendicand latimi de 4, 6 sau 12 mile marine pentru marea teritoriala.

In secolul XX unele state latino-americane (Salvador, Chile, Peru) pentru a-si proteja resursele biologice si-au proclamat suveranitatea asupra unei mari teritoriale de 200 de mile marine.

In cadrul celor doua conferinte O.N.U. privind dreptul marii din 1958 si, respectiv 1960 statele nu au reusit sa stabileasca o limita maxima a marii teritoriale, ci numai la cea de-a treia conferinta a fost posibil un consens al statelor asupra latimii de pana la 12 mile.

In acest sens, art. 3 al Conventiei din 1982 stipuleaza:

"Orice stat are dreptul de a fixa latimea marii sale teritoriale; aceasta latime nu depaseste 12 mile marine, masurate de la liniile de baza stabilite in conformitate cu prezenta conventie."

Deci, limita juridica maxima a marii teritoriale este de pana la 12 mile, statele neputand sa o depaseasca. Dar in situatiile in care geografic nu se poate ajunge la aceasta limita (in cazul statelor cu tarmuri opuse), statele in cauza vor proceda la delimitare pe baza acordului dintre ele, iar in lipsa acordului se va recurge la linia mediana.

Pentru masurarea latimii marii teritoriale, in functie de configuratia tarmului se poate recurge:

Ø fie la linia de baza normala, care coincide cu linia refluxului de-a lungul tarmului, pentru tarmurile fara crestaturi adanci (art.5)

Ø fie la liniile de baza drepte, care se obtin prin unirea punctelor celor mai avansate spre larg, in cazul tarmurilor cu sinuozitati, crestaturi adanci sau un sir de insule de-a lungul tarmului ori a altor caracteristici naturale (art.7 pct. 1 si 2).

1.2.2. Regimul juridic al marii teritoriale

In virtutea suveranitatii sale asupra marii teritoriale statul riveran stabileste prin legi interne regimul juridic al marii teritoriale, cu respectarea principiilor si normelor de drept international.

De exemplu, Legea nr.17/1990, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 36/2002 (republicata in octombrie 2002) si prin O.U.G. nr.130/2007 reglementeaza, in conformitate cu Conventia din 1982 (art.1) regimul juridic al:

Ø apelor maritime interioare,

Ø marii teritoriale,

Ø zonei contigue si

Ø zonei economice exclusive.

Ceea ce deosebeste regimul juridic al marii teritoriale de cel al apelor maritime interioare este faptul ca, in interesul navigatiei, statele au recunoscut dreptul de trecere inofensiva a navelor straine prin marea teritoriala. Acest drept a fost prevazut in Conventia din 1958, reluat si dezvoltat in Conventia din 1982. Conventia defineste nu numai termenul "trecere", ci si expresia "trecere inofensiva".

Prin "trecere" a unei nave, potrivit art.18, se intelege navigarea in marea teritoriala in scopul:

a) de a traversa marea teritoriala, fara a intra in porturile sau in apele interioare;

b) de a intra sau iesi din porturile statului riveran sau din apele interioare ale acestuia.

Trecerea trebuie sa fie neintrerupta si rapida, oprirea si ancorarea sunt admise numai in cazuri de:

Ø forta majora,

Ø incidente de navigatie sau

Ø pentru a ajuta persoane ori nave in pericol.

Trecerea este "inofensiva" atat timp cat ,,nu aduce atingere pacii, ordinii sau securitatii statului riveran" (art.19).

Art. 19(2) al Conventiei din 1982 enumera 12 categorii de activitati, precizand ca angajarea unei nave straine in una dintre ele atrage pierderea dreptului de trecere inofensiva.

Activitatile enumerate sunt urmatoarele:

a) amenintarea sau folosirea fortei impotriva suveranitatii sau integritatii teritoriale a statului riveran;

b) exercitii sau manevre cu arme de orice fel;

c) culegerea de informatii in detrimentul securitatii statului;

d) propaganda impotriva apararii sau securitatii statului;

e) lansarea, aterizarea pe nave sau imbarcarea de aeronave;

f) lansarea, debarcarea sau imbarcarea de tehnica militara;

g)imbarcarea sau debarcarea de marfuri, stupefiante, fonduri banesti sau persoane contrar legilor statului riveran;

h) poluarea deliberata si grava, prin incalcarea Conventiei;

i) pescuitul;

j) cercetari sau ridicari hidrografice;

k) perturbarea functionarii oricarui echipament sau insta-latie a statului riveran;

l) orice alta activitate care nu are o legatura directa cu trecerea prin marea teritoriala.

Statul riveran poate: adopta legi si reglementari referitoare la trecerea inofensiva; are dreptul de a lua, in marea sa teritoriala, masurile necesare pentru a impiedica orice trecere care nu este inofensiva (art.21 si 25 din Conventie); poate interzice temporar accesul oricaror nave straine in anumite zone de securitate din marea sa teritoriala.

Impotriva navelor straine care se angajeaza in activitati interzise (conform "trecerii inofensive") sau care au incalcat legile statului riveran in apele interioare, el poate exercita dreptul de urmarire, inspectie si chiar de a le retine in marea teritoriala si, in anumite conditii, in marea libera .

Unele state, intre care si Romania, interzic accesul in marea lor teritoriala, in apele maritime interioare si in porturi, oricaror nave care au la bord arme nucleare, chimice sau orice alte arme de distrugere in masa sau care transporta asemenea arme (art.19 din Legea nr. 17/1990, modificata prin Legea nr.36/2002).

1.2.3. Reguli aplicabile diferitelor categorii de nave in marea teritoriala - jurisdictie

In ce priveste exercitarea jurisdictiei asupra navelor straine Conventia din 1982 face distinctie, in principiu, intre doua categorii de nave:

a) nave comerciale si nave de stat utilizate in scopuri comerciale (legea romana astfel cum a fost modificata retine numai "nave straine folosite in scopuri comerciale", art.26);

b) nave de razboi si alte nave de stat utilizate in scopuri necomerciale.

Se mai distinge intre jurisdictia penala si jurisdictia civila.

Ca regula, asupra navelor comerciale se aplica jurisdictia penala a statului de pavilion, dar in virtutea suveranitatii teritoriale, jurisdictia penala a statului riveran se impune, intr-o serie de cazuri, asupra jurisdictiei statului de pavilion.

Jurisdictia penala a statului riveran la bordul unei nave comerciale straine care trece prin marea teritoriala sa, se va exercita in urmatoarele cazuri:

a) daca consecintele infractiunii se extind asupra statului riveran;

b) daca infractiunea este de natura sa tulbure pacea tarii sau ordinea in marea teritoriala;

c) daca asistenta autoritatilor locale a fost ceruta de capitanul navei sau de un agent diplomatic ori consular al statului de pavilion;

d) daca actele de urmarire penala sunt necesare pentru repri-marea traficului ilicit de stupefiante.

La aceste patru cazuri, legea romana (nr. 17/1990, modificata prin Legea nr. 36/2002) mai adauga cazul in care "infractiunea a fost savarsita de un cetatean roman sau o persoana fara cetatenie care are domiciliul pe teritoriul Romaniei" (art.26(2) lit. a ).

Cat priveste jurisdictia civila, statul riveran va putea lua masuri de executare silita ori de conservare asupra navelor comerciale straine, dar numai pentru:

Ø executarea unor obligatii contractuale;

Ø responsabilitati asumate de nava in timpul sau in vederea trecerii prin apele statului riveran.

Navele de razboi si navele de stat straine utilizate in scopuri necomerciale, beneficiaza in marea teritoriala de imuni-tatile statului strain si asupra acestora nu pot fi efectuate acte de urmarire penala, de executare silita sau alte masuri. Dreptul de trecere al acestor nave prin marea teritoriala nu este general acceptat.

Conventia din 1982 nu a clarificat aceasta problema si nu afirma in mod clar existenta unui astfel de drept, dar recunoaste statului riveran dreptul de a cere navelor militare straine sa paraseasca marea sa teritoriala daca ele nu se conformeaza regulilor sale privind trecerea prin marea teritoriala.

Legislatiile nationale dintr-o serie de state (de exemplu legea chineza din 1992), intre care si Romania, prevad subordo-narea dreptului de trecere al navelor militare straine, submarinelor si navelor folosite pentru servicii guvernamentale prin marea teritoriala ori intrarea in porturi si rade, unei aprobari prealabile (art. 30, alin 1 din legea romana).

Ratificand Conventia din 1982, Romania a reiterat declaratia formulata la semnare, conform careia "reafirma dreptul statelor riverane de a adopta masuri pentru protectia intereselor de securitate, inclusiv dreptul de a adopta reglementari nationale cu privire la trecerea navelor de razboi straine prin marea teritoriala".

1.3. Zona contigua

Zona contigua este fasia de mare adiacenta marii terito-riale, care se intinde spre larg dincolo de limita exterioara a aces-teia pana la o distanta maxima de 24 de mile marine masurata de la liniile de baza ale marii teritoriale (art. 33 al Conventiei din 1982).

Regimul juridic al zonei contigue consta in drepturi speciale ale statului riveran de a exercita controlul pentru:

Ø prevenirea incalcarii legilor si reglementarilor sale vamale, fiscale, sanitare sau de trecere a frontierei de stat pe teritoriul sau ori in marea sa teritoriala;

Ø reprimarea incalcarilor acestor legi si reglementari comise pe teritoriul sau ori in marea sa teritoriala.

1.4. Zona economica exclusiva (Z.E.E.)

1.4.1. Definitie si delimitare

Zona economica exclusiva este zona situata dincolo de marea teritoriala si adiacenta acesteia, care se intinde in larg pe o distanta de pana la 200 mile marine masurate de la liniile de baza ale marii teritoriale si care are un regim juridic special (art. 55 si 57 ale Conventiei din 1982).

Precizari

m La originea zonei economice exclusive se afla zonele de pescuit sau zonele de conservare a resurselor piscicole, care incep sa apara la sfarsitul secolului XIX si se accentueaza in perioada Conferintei de la Haga (1930), si a Conferintelor O.N.U. asupra dreptului marii.

m Conceptul de "zona economica exclusiva" este folosit pentru prima oara de Kenya intr-un proiect de articole, adresat in 1972 Comitetului O.N.U. pentru folosirea pasnica a spatiilor submarine, a carui esenta o reprezinta caracterul exclusiv economic al drepturilor revendicate.

m In dreptul international zona economica exclusiva este intro-dusa prin Conventia din 1982, care ii consacra un spatiu larg (art. 55-75).

1.4.2. Regimul juridic al zonei economice exclusive

Zona economica exclusiva este supusa unui regim juridic special care se defineste prin: drepturi economice exclusive recunoscute statelor riverane asupra ansamblului resurselor din aceasta zona; inclusiv jurisdictia in zona, dar exclude revendicarile de suveranitate teritoriala din partea acestor state.

Prin urmare, statul riveran are in Z.E.E. drepturi suverane si nu suveranitate, deci nu are totalitatea drepturilor, ci numai cele de natura economica si jurisdictia aferenta.

Drepturile sunt recunoscute statului riveran numai in scopul:

Ø explorarii si exploatarii, conservarii si gestiunii resurselor naturale, biologice sau nebiologice, atat ale fundului marii, ale subsolului acestuia, cat si ale apelor de deasupra;

Ø desfasurarii altor activitati de explorare si exploatare a zonei in interes economic, intre care, producerea de energie cu:

ajutorul apei,

al curentilor marini si al vantului.

Precizare: drepturile cu privire la resursele fundului marii si ale subsolului vor fi exercitate conform regimului platoului continental (art. 57 alin. 3 al Conventiei din 1982).

In exercitarea dreptului de gestionare a resurselor biologice ale Z.E.E., statul riveran stabileste volumul total autorizat al capturilor de resurse biologice (indeosebi peste) si determina capacitatea sa de a le exploata. Daca aceasta capacitate de exploatare este inferioara volumului total autorizat, el va permite altor state, pe baza de acorduri speciale sau prin alte aranjamente, sa exploateze excedentul volumului autorizat (art. 61 si 62 ale Conventiei din 1982).

Conventia din 1982, (art. 69 si 70 ) recomanda statului riveran sa acorde, in acest domeniu, un regim preferential statelor:

- fara litoral ori si care fac parte din aceeasi regiune

- celor dezavantajate geografic sau subregiune geografica.

In aceasta privinta, Romania la ratificarea Conventiei din 1982, a reiterat Declaratia formulata la semnarea conventiei in care se arata:

"Ca tara geografic dezavantajata, riverana la o mare saraca in resurse piscicole, Romania reafirma necesitatea dezvol-tarii cooperarii internationale in domeniul valorificarii resurselor piscicole din zonele economice, pe baza unor acorduri juste si echitabile, care sa asigure accesul tarilor din aceasta categorie la resursele de pescuit din zonele economice ale altor regiuni sau subregiuni".

Statul riveran mai are in zona economica exclusiva si alte drepturi exclusive, cum sunt:

Ø amplasarea si folosirea de insule artificiale, instalatii si lucrari pentru explorarea si exploatarea resurselor;

Ø infaptuirea lucrarilor pentru cercetarea stiintifica marina;

Ø protectia si conservarea mediului marin;

Ø jurisdictia exclusiva aferenta.

Toate statele riverane sau fara litoral exercita in zona economica exclusiva:

Ø libertatea de navigatie;

Ø libertatea de survol;

Ø libertatea de a pune cabluri si conducte submarine.

Rezulta ca regimul juridic al Z.E.E. include atat drepturi care tin de regimul marii teritoriale, cat si de cel de mare libera, fara ca ea sa faca parte din una sau alta dintre aceste zone. Din contra, ea se delimiteaza ca o zona de sine statatoare, considerata, in doctrina, ca avand un regim juridic mixt ori sui generis.

In orice caz, zona reprezinta o institutie noua in dreptul mari, in cadrul careia s-a reusit un bun echilibru intre:

Ø drepturile economice ale statului riveran; si

Ø drepturile celorlalte state.

Regimul juridic al zonei economice exclusive a Romaniei este stabilit prin legea nr.17/1990, modificata prin Legea nr. 36/2002, care abroga Decretul nr.142/1986.

In conformitate cu noile reglementari se accentueaza asupra respectarii legilor si reglementarilor romane in zona economica, inclusiv prin inspectie, retinere, sechestrare si urmarire judiciara a navelor de pescuit care incalca drepturile suverane ale statului roman (art.14 alin 2 din lege), precum si asupra protectiei mediului marin impotriva poluarii de orice fel (deversarii de deseuri, hidrocarburi s.a.).

1.5. Platoul continental

1.5.1. Definitie si delimitare

Pentru prima oara platoul continental a fost proclamat prin Declaratia presedintelui S.U.A., H.Truman in 1945, prin care se revendica dreptul de jurisdictie si control asupra solului si subso-lului platoului continental al coastelor S.U.A., in timp ce, apele de deasupra aveau regim de mare libera.

Ca institutie a dreptului international al marii, platoul continental a fost consacrat pentru prima oara prin Conventia de la Geneva din 1958 si reafirmat, cu unele dezvoltari in Conventia din 1982 (art.76-85).

Din punct de vedere geologic, platoul continental reprezinta prelungirea naturala a tarmului statului riveran intr-o panta usor inclinata, iar in unele cazuri abrupta sub apele marii pana la marginea continentala, unde marea nu atinge, de regula adancimi mai mari de 150-200 m, dincolo de care incepe taluzul continental abrupt, spre marile adancimi ale marilor si oceanelor.

Platoul continental in sens geologic este foarte diferit ca latime: de la sute de kilometri spre larg pana la unu sau doi kilometri. Tocmai de aceea s-a impus o definitie juridica.

Conventia de la Geneva din 1958 a definit platoul continental ca fiind fundul marii si subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate in afara marii teritoriale pana la o adancime de 200 de metri, sau peste aceasta limita, pana la distanta la care adancimea apelor de deasupra permite exploa-tarea resurselor naturale ale acelor regiuni (art.1).

Conventia din 1982 contine in art. 76(1) o definitie juridica a platoului continental potrivit unor criterii mai precise, decat Conventia din 1958.

Conventia din 1982 defineste platoul continental al unui stat riveran ca fiind:

"fundul marii si subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritoriala, pe toata intinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui stat, pana la limita exterioara a marginii (taluzului) continentale sau pana la o distanta de 200 de mile marine de la liniile de baza de la care se masoara latimea marii teritoriale, atunci cand limita exterioara a marginii continentale se afla la o distanta inferioara".

In cazurile in care prelungirea naturala a marginii continentale se intinde dincolo de 200 de mile marine, art. 76 instituie doua alternative, prevazand exceptii si limite in vederea stabilirii limitei exterioare a platoului continental peste 200 de mile si astfel precizeaza ca nu se pot depasi:

Ø fie 350 de mile marine de la liniile de baza ale marii teritoriale,

Ø fie 100 de mile de la linia care uneste punctele unei adancimi de 2.500 m.(art.76 pct.4-6).

In aplicarea art. 76 s-a creat Comisia limitelor platoului continental dincolo de 200 de mile marine, constituita din 21 de membri specialisti in geologie, geofizica sau hidrografie, alesi de catre statele parti dintre cetatenii lor.

Rezulta ca, regula generala pentru delimitarea plato-ului continental o reprezinta distanta de 200 de mile marine, celalalt criteriu care se aplica in cazuri speciale, combinand distanta cu adancimea, creaza posibilitatea extinderii platoului continental in detrimentul zonei internationale si deci a intereselor celorlalte state si indeosebi a celor lipsite de litoral.

Pentru exploatarea platoului continental dincolo de 200 de mile marine statul riveran va plati contributii in bani sau in natura.

Delimitarea platoului continental intre statele vecine sau ale caror tarmuri sunt situate fata in fata se face prin acord intre state in asa fel incat sa se ajunga la o solutie echitabila.

1.5.2. Regimul juridic al platoului continental

Statul riveran exercita asupra platoului continental drepturi suverane in scopul explorarii lui si exploatarii resurselor sale naturale.

Drepturile statului riveran asupra platoului continental sunt:

Ø exclusive, in sensul ca daca el nu exploreaza platoul sau nu-i exploateaza resursele, nimeni nu poate sa desfasoare astfel de activitati fara consimtamantul sau;

Ø si nu depind de ocupatia acestuia, efectiva sau fictiva, si nici de vreo declaratie expresa.

Deci, spre deosebire de zona economica exclusiva, care pentru a fi stabilita si drepturile recunoscute, trebuie sa fie proclamata printr-un act intern (lege, declaratie), pentru platoul continental nu este absolut necesar un asemenea act, drepturile statului riveran asupra platoului fiind recunos-cute in mod automat in baza Conventiei din 1982, ca si a celei din 1958.

Potrivit art.77 al Conventiei din 1982, resursele naturale ale platoului continental pot fi:

Ø resurse minerale sau nebiologice (petrol, gaze, carbune, nichel, cupru,etc.);

Ø organisme vii care apartin speciilor sedentare (de exemplu scoici, corali sau alte specii de crustacee care traiesc "in mod constant in contact cu solul sau subsolul marii").

Statul riveran are si dreptul exclusiv de a construi si de a autoriza si reglementa construirea,exploatarea si utilizarea de:

Ø insule artificiale;

Ø instalatii, structuri si lucrari pentru explorarea sau exploatarea resurselor platoului continental.

Statul riveran poate stabili in jurul unor asemenea instalatii, zone de securitate, care nu pot depasi o distanta de 500 m de la fiecare punct al marginii lor exterioare.

Drepturile statului riveran trebuie exercitate in asa fel incat sa nu aduca atingere:

Ø regimului de mare libera al apelor de deasupra;

Ø spatiului aerian de deasupra;

Ø navigatiei;

Ø altor drepturi si libertati recunoscute prin conventie altor state(ca de ex.punerea de cabluri si conducte).

1.5.3. Regimul insulelor

In delimitarea spatiilor maritime (marea teritoriala, zona contigua, zona economica exclusiva) insulele au o anumita incidenta, dar cat priveste platoul continental incidenta acestora pare a fi mai mare. De regula, insulele fac parte din teritoriul diverselor state riverane, exista insa si insule nesupuse suveranitatii unui stat.

Conventia din 1982 in art.121 (ca si Conventia din 1958, privind marea teritoriala art.10), defineste "insula" ca "o intindere naturala de pamant, inconjurata de apa, care ramane descoperita in timpul fluxului".

In delimitarea spatiilor maritime, Conventia stabileste o distinctie intre:

Ø insule locuibile; si

Ø insule nelocuibile.

In timp ce, insulele locuibile au: mare teritoriala, zona contigua, zona economica exclusiva si platou continental, insulele nelocuibile nu dispun, prin excludere, decat de doua dintre cele patru zone.

Astfel, art.121 alin.3 al Conventiei din 1982 prevede ca

"Stancile care nu sunt propice locuirii umane sau unei vieti economice proprii nu au zona economica exclusiva si nici platou continental."

Ratificand Conventia din 1982, prin Legea nr.110 din 10 octombrie 1996, Romania a reiterat declaratia formulata la semnare declarand ca:

"in temeiul cerintelor de echitate-dupa cum rezulta din art.74 si 83 ale Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii-, insulele nelocuite si fara viata economica nu pot afecta in nici un fel delimitarea spatiilor maritime ce apartin tarmurilor principale ale statelor riverane." (art.3 pct.3 din lege).

In practica statelor, delimitarea spatiilor maritime ale insulelor locuite, dar si nelocuite (nelocuibile), cu sau fara o viata economica proprie creaza o serie de probleme mai ales in cazul in care asemenea insule sunt situate in proximitatea tarmului altor state (limitrofe sau cu tarmuri opuse).

1.6. Marea libera

1.6.1. Notiune si delimitare

Cu toate ca notiunea de mare libera si principiul care o defineste au aparut si s-au afirmat inca din secolul XVII, exprimarea lor prin norme juridice conventionale nu a fost posibila decat in 1958, prin Conventia de la Geneva asupra marii libere.

Evolutiile care au avut loc inainte de codificare, dar mai ales, intre prima Conferinta O.N.U. asupra dreptului marii si cea de a treia Conferinta care s-a incheiat cu Conventia O.N.U. asupra dreptului marii, se apreciaza in doctrina ca au facut ca o treime din spatiul marii sa fie supus jurisdictiei nationale a statelor riverane.

Art. 86 (partea a VII-a) din Conventia din 1982, stabilind, prin excludere, limitele (delimitarea) marii libere arata ca dispozitiile acestei parti (art.86-120) se aplica "tuturor partilor marii care nu sunt cuprinse nici in zona economica exclusiva, in marea teritoriala sau in apele interioare ale unui stat, nici in apele arhipelagice ale unui stat arhipelag".

1.6.2. Regimul juridic al marii libere

Principiul general care guverneaza acest regim este principiul libertatii marii libere, insemnand ca marea libera este deschisa tuturor statelor, fie ele riverane, fie fara litoral. Nici un stat nu poate pretinde, in mod legitim, sa supuna o parte oarecare a marii libere suveranitatii sale (art.89).

Libertatea marii libere cuprinde in special pentru state urma-toarele 6 libertati:

a) libertatea de navigatie;

b) libertatea de survol;

c) libertatea de a pune cabluri si conducte submarine;

d) libertatea de a construi insule artificiale si alte instalatii autorizate de dreptul international;

e) libertatea pescuitului;

f) libertatea cercetarii stiintifice.

Aceste libertati nu sunt absolute, ci ele trebuie exercitate in anumite conditii si limite:

Ø sunt conditii prevazute in conventie, care implica obligatia generala a statelor de a coopera in marea libera;

Ø cu luarea in considerare a intereselor celorlalte state, ca si a drepturilor pe care Conventia le recunoaste in ceea ce priveste activitatile din "zona internationala".

In plus, art.88 al Conventiei prevede ca "Marea libera va fi folosita in scopuri pasnice".

In exercitarea libertatilor marii libere statele au anumite drepturi, dar si obligatii legate de prevenirea si reprimarea unor activitati ilicite ori anumite evenimente, cum sunt urmatoarele obligatii:

Ø de a coopera pentru reprimarea pirateriei pe marea libera;

Ø de a preveni si reprima transportul de sclavi;

Ø de a coopera pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante in marea libera;

Ø de a coopera la reprimarea emisiunilor neautorizate difuzate din marea libera;

Ø de a coopera pentru reprimarea actelor ilicite impotriva sigurantei navigatiei maritime; precum si

Ø de a coopera in conservarea si gestionarea resurselor biologice;

Ø de a acorda asistenta pe mare.

Dreptul de a efectua o retinere pentru motive de piraterie il au numai navele:

Ø de razboi ale oricarui stat sau

Ø aeronavele militare sau

Ø alte nave sau aeronave afectate unui serviciu public si care sunt autorizate in acest scop.

Un tratament similar poate fi aplicat si in cazul navelor care transporta sclavi, servesc unor emisiuni neautorizate, sau sunt fara nationalitate (art.107 si 110).

1.6.3. Nationalitatea navelor si legea pavilionului

Atat nationalitatea cat si legea pavilionului constituie aspecte importante ale regimului juridic al marii libere.

Fiecare stat stabileste conditiile pentru:

Ø acordarea nationalitatii sale navelor;

Ø inmatricularea pe teritoriul sau a navelor;

Ø ca navele sa dobandeasca dreptul de a purta pavilionul sau.

Navele au nationalitatea statului care le-a autorizat sa poarte pavilionul sau.

Fiecare stat acordand pavilionul este obligat sa ia, conform art.94, masurile necesare pentru a se asigura ca navele care navigheaza sub pavilionul sau, nu pun in pericol siguranta navigatiei pe mare, indeosebi in ce priveste:

Ø constructia si echiparea navei si navigabilitatea sa;

Ø competenta, conditiile de munca si pregatirea echipajelor;

Ø sistemele de orientare si semnalizare pentru prevenirea abordajelor.

Prin impunerea unor asemenea obligatii se urmareste limitarea practicii pavilioanelor de complezenta. O nava care navigheaza sub pavilionul mai multor state, de care se foloseste dupa cum doreste, nu se poate prevala, fata de orice stat tert de nici una dintre aceste nationalitati si poate fi considerata lipsita de nationalitate.

Fiecare stat exercita in marea libera jurisdictia exclusiva asupra navelor care arboreaza pavilionul sau.

Navele de razboi, ca si cele afectate exclusiv unui serviciu public se bucura in marea libera de imunitate completa de jurisdictie fata de oricare alt stat decat statul de pavilion.

Spre deosebire de acestea, pentru navele comerciale competenta statului pavilionului, in domeniul civil, intra uneori in conflict cu competenta altor state.

In materie penala, competenta statului pavilionului, cu toate ca in principiu este exclusiva se exercita, uneori in concurenta cu aceea a statului national al persoanei vinovate sau, in caz de abordaj si a statului de pavilion al navei avariate.

In marea libera, limitari ale libertatii de navigatie rezulta conform art.111 din folosirea dreptului de urmarire, care poate fi exercitat de navele unui stat riveran asupra unei nave straine in cazul indeplinirii, in mod cumulativ, a urmatoarelor conditii:

Ø sa existe motive intemeiate pentru a se crede ca nava straina a contravenit legilor si reglementarilor acestui stat;

Ø urmarirea trebuie sa inceapa cand nava straina sau una din ambarcatiunile sale se afla in apele interioare, in marea teritoriala sau in zona contigua a statului care intreprinde urmarirea si nu poate sa fie continuata dincolo de limitele marii teritoriale sau ale zonei contigue, decat cu conditia de a nu fi fost intrerupta.

Dreptul de urmarire se aplica mutatis mutandis incalcarilor legilor si reglementarilor statului riveran aplicabile zonei economice exclusive sau platoului continental, comise in acele zone.

Dreptul de urmarire inceteaza, atunci cind nava urmarita intra in marea teritoriala a statului sau ori a altui stat.

1.7. Zona internationala a teritoriilor submarine

1.7.1. Notiune si delimitare

Zona internationala sau pur si simplu "Zona" asa cum o denumeste art.1(1) din Conventie inseamna "fundul marilor si oceanelor si subsolul lor dincolo de limitele jurisdictiei nationale."

In concret, rezulta ca "zona" se delimiteaza si ea prin excludere, cuprinzand ceea ce ramane dupa delimitarea platourilor continentale ale statelor riverane, potrivit regulii generale de 200 si, respectiv celor doua alternative: fie de 350, fie 100 mile marine combinata cu adancimea de 2.500 m.

Preocuparile statelor pentru reglementarea "Zonei" au fost determinate de descoperirea unor importante resurse minerale, inclusiv noduli polimetalici in zona ceea ce a dus, in 1968 la crearea "Comitetului pentru utilizarea pasnica a fundului marilor si oceanelor dincolo de limitele jurisdictiei nationale", si foarte repede, in 1970 la proclamarea acestor spatii si a resurselor lor ca "patrimoniu comun al umanitatii".

Conventia din 1982 (Partea a XI-a, art.133-191), in urma unor compromisuri, in favoarea tarilor in curs de dezvoltare, a reusit, pentru prima oara:

Ø sa dezvolte si sa consacre juridic conceptul de "patrimoniu comun al umanitatii" pentru Zona si resursele sale;

Ø sa stabileasca o structura institutionala proprie zonei;

Ø sa instituie un regim juridic privind activitatile in zona si exploatarea resurselor zonei.

In ansamblu regimul juridic al Zonei si resurselor sale este radical diferit de regimul celorlalte parti ale marii, inclusiv al apelor marii libere de deasupra zonei.

Unele probleme privind:regimul de exploatare a resurselor Zonei, distribuirea profitului realizat din exploatare, unele compe-tente ale structurilor create nu au fost agreate de tarile industrializate si in consecinta unele dintre ele nu au semnat Conventia sau au amanat ratificarea (de exemplu S.U.A., nici pana in decembrie 2002 nu a semnat-o), ceea ce a intarziat intrarea in vigoare a Conventiei.

Pentru inlaturarea unui asemenea impediment, la 28 iulie 1994, la New York, a fost adoptat Acordul privind aplicarea partii a XI-a a Conventiei O.N.U. asupra dreptului marii din 10 decembrie 1982.

In realitate, in opinia noastra, Acordul din 1994 a modificat, in parte, dispozitiile partii a XI-a din Conventie, regimul actual de exploatare a resurselor Zonei constand in faptul ca dispozitiile Acordului din 1994 si ale Partii a XI-a a Conventiei din 1982 trebuie interpretate si aplicate impreuna, ca un singur instrument.

In caz de incompatibilitate intre dispozitiile Partii a-XI-a si ale Acordului, prevaleaza prevederile Acordului.

1.7.2. Principiile regimului juridic al zonei si resurselor sale

Proclamand conceptul in domeniu, art.136 statueaza ca:

"zona si resursele sale sunt patrimoniu comun al umanitatii."   

Acest concept, consacrat cu valoare de principiu, este dezvoltat (in art.137 si 140) precizandu-se urmatoarele 5 elemente:

Ø nici un stat nu poate sa revendice sau sa exercite suveranitatea sau drepturi suverane asupra unei parti a zonei sau asupra resurselor sale;

Ø nici un stat si nici o persoana fizica sau juridica nu poate sa-si insuseasca vreo parte a zonei sau a resurselor sale;

Ø toate drepturile asupra resurselor zonei apartin intregii umanitati in numele careia va actiona autoritatea;

Ø resursele zonei sunt inalienabile, mineralele extrase pot totusi fi instrainate, dar numai cu respectarea dispozitiilor partii a-XI-a si regulilor adoptate de autoritate;

Ø activitatile din zona vor fi desfasurate in interesul intregii umanitati, indiferent de situatia geografica a statelor, fie ca sunt state riverane sau fara litoral si tinand seama de interesele statelor in curs de dezvoltare.

In plus, Conventia prevede ca zona este deschisa utilizarii in scopuri exclusiv pasnice de catre toate statele riverane sau fara litoral (art.141).

Regimul juridic al zonei este intregit de o dispozitie specifica zonelor nesupuse jurisdictiei nationale, care se refera la natura obligatiilor si responsabilitatii statelor pentru respectarea acestui regim.

Astfel, statele parti sunt obligate de a veghea ca activitatile care au loc in zona sa fie conforme cu dispozitiile partii a XI-a a Conventiei, atunci cand activitatile sunt desfasurate:

Ø fie de catre ele insele;

Ø fie de catre intreprinderile lor de stat;

Ø sau de catre persoane fizice sau juridice care poseda nationalitatea lor ori sunt controlate in mod efectiv de catre ele sau de catre cetatenii lor.

Conventia precizeaza ca, statul parte nu este raspunzator de daunele rezultate din incalcarea obligatiei de catre o persoana garantata de el "daca a luat toate masurile necesare si corespun-zatoare pentru a asigura respectarea efectiva a partii a XI-a si a anexelor pertinente" (art.139 alin.2).

1.7.3. Structura institutionala privind exploatarea resur-selor zonei

Autoritatea internationala este organizatia prin interme-diul careia statele parti organizeaza si controleaza activitatile desfasurate in zona in vederea gestionarii resurselor acesteia.

Autoritatea internationala pentru fundul marilor si oceanelor are urmatoarele trasaturi caracteristice:

m este o organizatie interguvernamentala specializata;

m este bazata pe principiul egalitatii suverane a statelor membre;

Comisia de planificare economica Comisia juridica si tehnica

Adunarea

m are o structura tripartita Consiliul

Secretariatul Intreprinderea

(entitatea operationala)

m are personalitate juridica internationala si capacitatea juridica necesara pentru exercitarea functiilor sale;

m Autoritatea si bunurile sale, ca si persoanele care actioneaza in cadrul sau se bucura pe teritoriul fiecarui stat de privilegiile si imunitatile necesare indeplinirii functiilor (art.177-183 din Conventie).

Sediul Autoritatii este la Kingston (Jamaica). Membrii Autoritatii sunt statele parti la Conventia din 1982 si la Acordul din 1994.

Prin functiile si atributiile sale Autoritatea va veghea, potrivit Conventiei si Acordului, ca activitatile din zona sa se desfasoare in asa fel incat sa:

Ø favorizeze dezvoltarea armonioasa a economiei mon-diale si cresterea echilibrata a comertului mondial;

Ø sa promoveze cooperarea internationala pentru dezvol-tarea generala a tuturor statelor, si mai ales a statelor in curs de dezvoltare.

Autoritatea dispune de organizare financiara proprie, resursele provenind din:

Ø contributii ale statelor membre;

Ø incasarile rezultate din activitatile desfasurate in Zona, inclusiv din taxe (art.13, anexa nr. III);

Ø sume virate de Intreprindere;

Ø fonduri imprumutate;

Ø contributii voluntare ale statelor membre sau provenind din alte surse.

Statele membre nu raspund de datoriile Autoritatii (art.174, pct.4 din Conventie).

Autoritatea internationala isi indeplineste atributiile si functiile prin organele sale. Adunarea care se compune din toti membrii Autoritatii si este considerata ca organul suprem al acesteia va stabili, in colaborare cu Consiliul, politica generala a Autoritatii (Acordul din 1994, sectiunea 3 din anexa).

Printre alte atributii ale Adunarii sunt:

Ø sa aleaga membrii Consiliului;

Ø sa creeze organele subsidiare;

Ø sa fixeze contributia membrilor la bugetul de adminis-tratie al Autoritatii;

Ø sa examineze si sa aprobe la recomandarea Consiliului regulile si reglementarile referitoare la explorarea si exploatarea resurselor, la repartizarea echitabila a avantajelor financiare si a altor avantaje economice decurgand din activitatile desfasurate in zona.

Consiliul este organul executiv cu o compunere restransa, 36 de membri ai Autoritatii alesi pe 4 ani de Adunare dintre statele membre grupate, dupa anumite criterii, in 5 categorii:

a) 4 state consumatoare sau importatoare de minereuri care urmeaza a fi extrase din zona;

b) 4 state care au facut cele mai mari investitii pregatitoare in zona (cercetare sau explorare "investitori pioneri");

c) 4 state care sunt exportatori principali de produse care urmeaza a fi extrase din zona;

d) 6 state in curs de dezvoltare cu interese speciale;

e) 18 state alese conform principiului repartitiei geografice echitabile.

Consiliul stabileste, in conformitate cu dispozitiile Conventiei si Acordului obiectivele specifice pe care trebuie sa le promoveze Autoritatea.

In Consiliu, ca dealtfel si in cadrul Adunarii, se urmareste adoptarea deciziilor prin consens, daca nu este posibil consensu se procedeaza la vot, in problemele de procedura deciziile fiind adoptate cu majoritatea membrilor prezenti si votanti.

In cadrul Consiliului insa in anumite probleme de fond deciziile nu se pot adopta fara consimtamamtul statelor parti a caror economie are o importanta semnificativa in dezvoltarea economiei mondiale, ori in productie, importul ori consumul de minerale din categoria celor extrase din zona. Pe aceasta cale se ajunge la un sistem de vot ponderat.

Spre deosebire de Consiliu, in Adunare nu exista votul ponderat.

Secretariatul este condus de un Secretar general, ales de Adunare, pe o perioada de 4 ani,dintre candidatii propusi de Consiliu.

Intreprinderea este organul operational al Autoritatii care desfasoara direct activitatile de:

Ø explorare, exploatare si gestionare a resurselor in zona;

Ø transport, prelucrare si comercializare a mineralelor din Zona;

Ø evaluare a tehnologiilor privind protectia si conservarea mediului marin.

Intreprinderea dispune de resurse financiare, tehnice si de o structura organizatorica in vederea indeplinirii functiilor si are personalitate juridica proprie fata de Autoritate. In baza Acordului din 1994 (anexa, sect.2), functiile Intreprinderii sunt indeplinite de Secretariatul Autoritatii. Ea este insa conceputa, ca in viitor, sa desfasoare activitati in mod independent, ca o societate de productie si comercializare de produse minerale, si ea nu va putea fi trasa la raspundere pentru actele Autoritatii si nici aceasta pentru Intreprindere.

Camera pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine (art.187 din Conventie) este o camera cu competenta speciala a Tribunalului International pentru Dreptul Marii. Ea este compusa din 11 membri, alesi de catre membrii Tribunalului pe o perioada de 3 ani si solutioneaza exclusiv diferende privind activitatile de explorare si exploatare a zonei si resurselor sale.

Jurisdictia Camerei priveste urmatoarele categorii de diferende:

Ø intre statele parti la Conventie;

Ø intre statele parti si Autoritate;

Ø intre Autoritate, Intreprindere si intreprinzatori particulari - persoane fizice sau juridice;

Ø orice alt diferend pentru care competenta Camerei este expres prevazuta de Conventie.

1.7.4. Regimul de explorare si exploatare a resurselor zonei

Acest regim a fost stabilit prin Conventia din 1982, inclusiv anexa nr. III, fiind rezultatul unor negicieri indelungate intre:

Ø statele industrializate si

Ø statele in curs de dezvoltare.

Compromisul la care s-a ajuns intre interesele celor doua grupuri de state s-a concretizat, intr-un "aranjament paralel" de exploatare a resurselor zonei, sub aspectul entitatilor cu vocatie de participare si a modului de atribuire a sectoarelor (perimetrelor) de explorare si exploatare.

Potrivit art.153(2) al Conventiei, activitatile in Zona se vor desfasura:

a) de catre Intreprindere; si

b) in asociere cu Autoritatea de catre:

Ø statele parti; sau

Ø intreprinderi de stat;ori

Ø persoane fizice sau juridice care au nationalitatea unui stat parte ori sunt efectiv controlate de un stat parte sau de cetatenii unui asemenea stat.

Intreprinderea are latitudinea de a decide daca doreste sa desfasoare ea insasi activitatile de explorare si exploatare in fiecare sector rezervat sau sa incredinteze realizarea lor, pe baza de contract, unor entitati calificate.

Totusi prin Acordul din 1994 se subliniaza ca:

"Intreprinderea va desfasura primele sale operatiuni de exploatare a resurselor fundului marilor in cadrul intreprinderilor mixte" si, numai dupa anumite etape Consiliul va aprecia operatiu-nile intreprinderii mixte si va putea autoriza functionarea indepen-denta a intreprinderii.

Precizare:

In Acordul din 1994 se specifica faptul ca dispozitiile Conventiei (art.170 si art.11 din anexa IV) vor fi interpretate si aplicate (in realitate modificate s.n.) in conformitate cu sect.2 din Acord. Anumite schimbari au intervenit si cat priveste stabilirea perimetrelor de explorare si exploatare in vederea aplicarii unui sistem de impartire a perimetrelor si rezervarea sectoarelor.

Din faptul ca Zona si resursele sale sunt patrimoniu comun al umanitatii si ca Autoritatea va actiona in numele umanitatii rezulta in mod firesc si imputernicirea Autoritatii de a autoriza entitatile (state si intreprinderi de stat) si persoanele care, conform art.153(2b), au vocatia de a participa la activitatile din Zona.

Orice activitate se poate desfasura in Zona teritoriilor submarine numai in temeiul unei autorizatii eliberata de Autoritate pe baza unor conditii si criterii economico-financiare, stabilite de Conventia din 1982 si Acordul din 1994 (Anexa, sect.1si 2).

La randul sau, celui autorizat, prin planul de lucru aprobat, i se confera drepturi exclusive pentru explorarea si exploatarea categoriilor specificate de resurse din sectorul specificat in planul respectiv.

Acestea apar ca deosebiri esentiale intre Zona teritoriilor submarine si celelalte spatii internationale (marea libera si spatiul extraatmosferic), situate dincolo de limitele jurisdictiei nationale pentru care neexistand insa o entitate, care sa le gestioneze nu se pune problema autorizarii activitatilor si nici alte masuri in acele spatii la alt nivel, decat cel al autoritatilor nationale.

Dealtfel, atributiile conferite Autoritatii in legatura cu aplicarea regimului de explorare si exploatare a resurselor Zonei pun si ele in evidenta doua particularitati ale Autoritatii fata de orice alta organizatie internationala si anume:

1) i se atribuie Autoritatii o anumita competenta teritoriala asupra unor spatii intinse;

2) investirea sa cu competente directe de coordonare si control asupra activitatii operatorilor din Zona, subiecte de drept intern supuse, in principiu, jurisdictiei statelor lor de nationalitate.

In concluzie, atat regimul juridic al Zonei si resurselor sale, cat si Autoritatea creata pentru a le gestiona se disting prin particularitati proprii inedite, dar si diferite de regimurile juridice ale altor spatii internationale si de organizatiile internationale existente