SOLUTIONAREA PASNICA A DIFERENDELOR INTERNATIONALE

SOLUTIONAREA PASNICA A DIFERENDELOR INTERNATIONALE

OBIECTIVELE CURSULUI:

Cunoasterea conceptului de diferend international si clasificarea acestui;

Dezbaterea principiului fundamental al dreptului international se solutionare

pe cale pasnica a diferendelor internationale;

Studiul mijloacelor politico-diplomatice de solutionare a diferendelor

internationale;

studiul principalelor mijloace cu caracter jurisdictional si a principalelor

instante internationale in domeniu;

Cunoasterea imprejurarilor si a conditiilor folosirii mijloacelor pasnice

bazate pe constangere.

CUVINTE SI TERMENI CHEIE:

Diferend international, solutionare pasnica;

Mijloace politico-diplomatice, mijloace jurisdictionale;

Negociere, mediere, conciliere, arbitraj international;;

Compromis, caracterul facultativ al jurisdictiei internationale;

Retorsiune, embargou, boicot.

Sectiunea 1 NOTIUNEA DE DIFEREND INTERNATIONAL

In raporturile dintre state precum si in raporturile dintre alte subiecte de

drept international pot aparea interese opuse, neintelegeri sau probleme

litigioase. Pentru a desemna aceste neintelegeri care se pot ivi in relatiile

internationale, literatura de specialitate si o serie de documente politice

internationale, folosesc o terminologie variata ca de exemplu: situatie, diferend,

litigiu, conflict, criza etc. in raport cu gravitatea starii de neintelegere si de

implicatiile sale asupra raporturilor dintre subiectele in cauza.

Dintre acesti termeni, acceptiunea cea mai larga o are cel de diferend

care ar putea fi definit ca o neintelegere, un dezacord sau litigiu intre doua sau

mai multe state, cu privire la un drept, o pretentie ori un interes.

Bine inteles ca nu orice neintelegere sau dezacord intre state ajunge sa ia

forma unui diferend, care presupune formularea unor pozitii bine definite(sub

forma unei declaratii, a unui protest etc.) cu privire la problema in litigiu.

Sigur ca diferendele pot aparea si in relatiile dintre alte subiecte de drept

international: organizatii, natiuni, miscari de eliberare nationala s.a.

In conformitate cu normele dreptului international, care interzice

folosirea fortei sau amenintarea cu forta, statele si celelalte subiecte ale acestui

drept, au obligatia de a-si rezolva diferendele dintre ele prin mijloace exclusiv

pasnice.

Acest principiu fundamental al dreptului international a fost format in

principal pe calea cutumei, dar s-a consacrat prin numeroase tratate

internationale.

Primele manifestari de codificare s-au inregistrat cu ocazia Conferintelor

de la Haga din 1899 si 1907 care au examinat problema reglementarii pasnice a

diferendelor in ansamblu.

Conventiile adoptate cu aceste ocazii, in vederea prevenirii uzului de

forta, au prevazut obligatia partilor de a depune toate eforturile pentru a asigura

reglementarea pasnica a diferendelor internationale enumerand chiar cateva

modalitati dar nu prevedeau obligatia pentru semantari de a recurge numai la

mijloace pasnice si nici de a recurge la un mijloc sau altul. De asemenea, se crea

o Curte Permanenta de Arbitraj.

Pactul Ligii Natiunilor (1919) prevedea ca un diferend care poate

degenera in conflict va fi supus arbitrajului sau Consiliului, si ca nici una din

parti nu va recurge la razboi mai inainte de trecerea a 3 luni de la data hotarata

de Curtea Permanenta de Arbitraj sau de Curtea Permanenta de Justitie

Internationala.

Cel mai important document interbelic in acest domeniu a fost Pactul

Briand-Kellog din 1928, care prevedea obligatia partilor ca solutionarea oricaror

diferende sau conflicte de orice origine sau natura ar fi, sa fie urmarita numai

prin mijloace pasnice.

Desi pactul obliga statele sa renunte la razboi ca instrument al politicii

nationale, el a fost incalcat in numeroase randuri, culminand cu al II-lea razboi

mondial fapt care a obligat Natiunile Unite sa se angajeze prin Carta ONU, sa

rezolve diferendele lor prin mijloace pasnice, astfel incat sa nu mai fie puse in

pericol pacea si securitatea omenirii, precum si justitia internationala (art. 2.par.

3), Carta enunta de asemenea, si mijloacele la care partile pot sa recurg,

respectiv: negocierea, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, jurisdictia

internationala.

Din textul Cartei se observa ca numai statele sunt obligate sa recurga la

mijloace pasnice de solutionare a diferendelor, lasandu-le libertatea de alegere

asupra celor care corespund mai bine intereselor celor doua state in conflict.

Sigur ca la momentul adoptarii Cartei nu se punea problema altor

subiecte de drept international: organizatii, natiuni, popoare etc., dar acesta nu

insemna ca numai principala categorie de subiecte ale dreptului international au

obligatia sus mentionata.

Trebuie retinut faptul ca, odata obligatia asumata, se presupune ca s-a

ales si un mijloc iar daca acesta nu duce la solutionare, este obligatorie

continuarea procesului prin alte mijloace.

Consacrarea principiului a fost insotita in timp si de teoretizarea si

dezvoltarea fiecaruia dintre mijloacele mentionate, astfel incat statele sa fie in

deplina cunostinta de cauza cand apeleaza la ele.

O evolutie importanta a principiului s-a inregistrat atat pe continentul

american si african, dar mai ales in Europa unde, Coferinta pentru securitate si

cooperare (C.S.C.E.) din 1975 (Helsinki) a reluat angajmentele statelor

participante de a solutiona diferendele dintre ele prin mijloace pasnice si a

enumerat care sunt acestea. A urmat o reuniune a expertilor C.S.C.E. privind

reglementarea pasnica a diferendelor ( La Valetta, 1991), unde s-a continuat

efortul de elaborare si clarificare a reglementarilor. Ca urmare, cu ocazia

reuniunii Consiliului ministrilor de externe de la Stockholm, la 15 decembrie

1992 s-a semnat Conventia referitoare la conciliere si arbitraj in cadrul O.S.C.E,

careia i se supun spre solutionare litigii care nu au fost rezolvate prin tratative

intr-un termen rezonabil, sau pentru care partile au cazut de acord sa se apeleze

la arbitraj.

Sectiunea 2. MODALITATI SI MIJLOACE DE SOLUTIONARE

PASNICA

In raport de specificitate modului in care sunt destinate sa contribuie la

obtinerea rezultatului, mijloacele de solutionare pasnica a diferendelor la care

pot apela statele, sunt:

a) mijloace politico - diplomatice (fara caracter jurisdictional) in care sunt

incluse tratativele, bunele oficii , mediatiunea, ancheta si concilierea.

b) mijloace cu caracter jurisdictional care sunt reprezentate de arbitraj si

justitia internationala.

c) proceduri si mijloace de solutionare in cadrul organizatiilor

internationale, cu vocatie universala sau regionala.

Recurgerea la oricare dintre aceste mijloace este facultativa si optionala,

statele putand recurge la unul sau altul dintre ele sau, asa cum am aratat mai

sus, la mai multe dintre ele, in functie de rezultatele realizate.

2.1. MIJLOACE POLITICO - DIPLOMATICE

A.Negocierile (tratativele)

Constituie principala metoda de solutionare pasnica politico-diplomatica

a problemelor litigioase. Desi art.33 din Carta O.N.U. nu face o ierarhizare a

mijloacelor pasnice de solutionare a diferendelor, mentioneaza in primul rand

tratativele, fapt ce denota importanta lor primordiala. Rolul tratativelor in viata

internationala este mult mai larg intru-cat ele constituie, in acelasi timp,un

eficient instrument de prevenire a diferendelor sau litigiilor dintre state, precum

si principalul instrument politico-diplomatic in relatiile de colaborare si

cooperare internationala, avand finalitati multiple.

Negocierile ofera, de asemenea, o serie de avantaje fata de celelalte

mijloace de solutionare, intre care nu este de neglijat contactul direct care ofera

partilor posibilitate de a cunoaste concret cauzele diferendului, pretentiile partii

adverse, explorarea unor posibilitati conexe de reglementare a conflictului prin

buna intelegere.

Principala cerinta pentru ca tratativele sa conduca la solutionare unui

diferend, este ca ele trebuie sa se desfasoare cu buna credinta, cu sinceritate,

fara subterfugii si tergiversari, in vederea ajungerii la un rezultat convenabil

ambelor parti.

Atat istoria interbelica dar mai ales cea postbelica, sunt pline de exemple

de reusita a acestei forme de reglementare a diferendelor internationale. Asa de

exemplu, situatia din Laos (1961-1962), criza Caraibelor (1962), problema

Ciprului (1974), Vietnamul (1963-1973), disputa privind Irianul de Vest (1962),

conflictul indo-pachistanez sau, mai aproape de zilele noastre, criza din Orientul

Mijlociu.

Marele diplomat si om politic Nicolae Titulescu spunea ca atunci c@nd

diplomatii vorbesc, tunurile tac, pun@nd in evidenta prin acest aforism, valoarea

negocierilor in ierarhia mijloacelor pasnice de solutionare a oricarei neintelegeri

internationale.

B. Bunele oficii

Constau in actiunile unui tert (stat sau organizatie internationala ori

personalitate influienta), facute fie din proprie initiativa, fie la cerere, menite sa

convinga partile aflate in diferend, sa rezolve neintelegerile dintre ele pe cale

pasnica.

Actiunile vizeaza punerea in contact a celor doua state; fie restabilirea

contactelor intrerupte de diferend, fie crearea unor conditii sau punerea la

dispozitie a acestora pentru negocierile partilor.

Este de retinut ca cel ce isi ofera bunele oficii nu ia parte la negocieri,

rolul sau incet@nd c@nd acestea demareaza ori se reiau.

In sistemul metodelor de rezolvare politico-diplomatice, bunele oficii

ocupa un loc putin important. Pe de o parte, sunt rare cazurile in practica

internationala, de formulare a unei cereri de bune oficii, fiecare parte tem@nduse

ca o astfel de solicitare ar apare ca o manifestare de slabiciune, iar pe de alta

parte, sunt rare cazurile c@nd statele accepta prin tratate anterioare

obligativitatea apelarii la acestea.

Rezulta clar ca angajarea actiunilor concrete de bune oficii nu se poate

face decat daca partile implicate sunt de acord cu folosirea unui asemenea

metode si accepta oferta ce li se face.

Ultimul sfert al secolului trecut a evidentiat rolul tot mai mare in

actiunile de bune ofici care au revenit O.N.U., organizatiilor internationale

regionale, Secretarului general al O.N.U., alaturi de proeminenti sefi de state

sau de guverne, in rezolvarea unor probleme litigioase aparute in diverse zone

ale planetei.

C. Medierea

Consta in actiunea unui stat, a unei organizatii internationale sau a unei

persoane oficiale care se bucura de reputatie si prestigiul impartialitatii, de a

participa la organizarea negocierilor, pe care, de regula, le conduce direct,

examinand fondul diferendului si realizarea unui acord pe baza propunerilor

pentru solutionare, pe care le prezinta partilor.

Aceasta mediatiune poate porni fie la cererea partilor aflate in litigiu, fie

ca urmare a acceptarii unei oferte.Angajarea acestei proceduri este deosebit de

delicata deoarece, in primul caz, este destul de greu ca statele implicate sa cada

de acord asupra necesitatii de a apela la un mediator precum si asupra persoanei

acestuia, care sa convina ambelor parti, iar in al doilea caz, exista riscul ca cel

care se ofera ca mediator sa fie refuzat de statele aflate in diferend.

Medierea are puternice asemanari cu bunele oficii in ce priveste

caracterul, obiectivele urmarite si unele aspecte de procedura.Acest fapt se

datoreaza originii acestuia mijloc de solutionare care, in Evul Mediu, era

inglobat cu bunele oficii intr-o notiune unica: mediatiunea.

Deosebirea dintre cele doua procedee este esentiala, daca avem in vedere

faptul ca bunele oficii urmaresc doar crearea premizelor necesare angajarii sau

reluarii tratativelor directe, in timp ce mediatorul ia parte direct, oficial si public

la tratative, pe care le si conduce, propunand partilor propria sa conceptie de

solutionare a diferendului.

O interventie mai accentuata si o pozitie mai putin flexibila din partea

mediatorului face ca aceasta metoda sa fie mai putin agreata.Totusi, ea si-a

probat eficienta in diferende aflate in faze incipiente sau in care au fost

implicate state mici. In practica s-a dovedit ca, adeseori, marile puteri au folosit

medierea pentru a impune statelor in conflict rezolvari favorabile lor iar nu

acestora din urma.

Fata de aceste inconveniente si riscuri, in epoca contemporana exista

tendinta ca atunci cand se recurge la mediere, statele in conflict sa apeleze la

serviciile unor personalitati internationale calificate, in mai mare masura decat

la autoritatea unui stat tert, si chiar a unei organizatii internationale.

D. Ancheta internationala

Este o metoda care are ca scop stabilirea exacta a faptelor (fact finding) si

lamurirea imprejurarilor care au dat nastere divergentelor dintre parti.

Pentru aceasta se creaza o comisie de ancheta, constituita de obicei din 3-5

membri, desemnati de partile aflate in diferend sau de catre o organizatie

internationala.

Procedura de ancheta a fost stabilita de Conferintele de la Haga din 1899

si 190

Obiectul de investigare este limitat iar procedura de lucru este

contradictorie, desfasurandu-se in prezenta partilor, care sunt obligate sa

furnizeze toate informatiile pe care comisia le considera necesare.

Comisia se poate deplasa si la fata locului pentru a administra probe.

Dupa terminarea anchetei comisia delibereaza in secret si adopta decizii

cu majoritatea membrilor comisiei. Rezultatul anchetei se consemneaza intr-un

raport, limitat la constatarea faptelor, fara a fi obligatoriu pentru parti.

Pozitia anchetei fata de celelalte metode de solutionare pasnica a

diferendelor, este una auxiliara, ea constituind de regula o operatiune

preliminara careia ii urmeaza calea tratativelor, a medierii sau de cele mai multe

ori, a arbitrajului international.

Ancheta a fost folosita mai ales in cazul unor incidente navale (ciocniri,

abordaje etc.).

Totusi ancheta poate avea un rol important in rezolvarea unor diferende

internationale intrucat ea indeplineste un rol temporizator, de calmare a starii de

spirit si, deopotriva, preventiv, impiedecand agravarea situatiei pana cand

partile, pe baza raportului de ancheta recurg la solutionarea efectiva a litigiului

printr-o alta metoda politico-diplomatica sau jurisdictionala.

In cadrul ONU, au fost trimise misiuni de observare sau speciale care au

avut de fapt rolul comisiilor de ancheta.

E. Concilierea internationala

Ca ultim mijloc politico- diplomatic face trecerea de la aceste mijloace la

cele jurisdictionale.

Concilierea consta in examinarea diferendului de catre o comisie, mai rar

rar o persoana, sub toate aspectele si propunerea unei solutii care este

recomandata partilor, de regula sub forma unui raport, fara ca aceata sa fie

obligatorie pentru parti.

Este o activitate complexa care imbina elementele de ancheta cu cele de

conciliere.

Concilierea se efectueaza de un organ colegial prestabilit sau alcatuit adhoc,

compus din persoane particulare numite sau agreate de parti.

Ca si alte metode, concilierea are un caracter facultativ, atat sub aspectul

recurgerii la o asemenea metoda, cat si sub acela al acceptarii de catre statele

aflate in diferend a solutiilor propuse de comisia de conciliere. In principiu, insa

daca o parte la diferend solicita angajarea procedurii de conciliere, recurgerea la

aceasta devine obligatorie.

Comisia de conciliere poate fi preexistenta diferendului, iar partile sa

apeleze la serviciile acesteia pe baza unui angajament anterior asumat printr-un

tratat sau acord international, sau se poate constitui dupa declansarea

diferendului prin intelegerea intre parti.

Prima varianta ofera avantajul operativitatii, in timp ce cea de a doua pe

cel al competentei, intrucat in acest caz membrii comisiei se numesc dintre

persoanele cele mai avizate in raport cu natura diferendului.

In componenta comisiei intra un numar impar de membri, de regula 3 sau

5, din care 1 sau 2 membri, dupa caz, sunt desemnati de fiecare stat implicat in

diferend, dintre cetatenii sai sau dintre cetatenii unui stat neimplicat in conflict.

Presedintele se desemneaza intotdeauna dintr-un stat tert, el trebuind sa

corespunda increderii comune a celor doua parti.

Membrii comisiei trebuie sa aiba o pregatire corespunzatoare si sa dea

dovada de impartialitate, indiferent de pozitia lor fata de parti. Ei sunt

irevocabili trebuind sa actioneze pe toata durata procesului de conciliere, putand

fi inlocuiti doar in cadrul comisiilor permanente de conciliere, dar si atunci

numai pana la inceperea misiunii.

Din punct de vedere istoric concilierea internationala este o metoda

relativ noua, de creatie a sec. XX, desprinsa pe cale evolutiva din metoda

anchetei internationale. Se apreciaza ca actul de nastere al concilierii

internationale il constituie Tratatele Bryan (1913-1914) incheiate intre statele de

pe continentul american, prin care partile se angajau sa supuna unei comisii

formate din 5 membri toate diferendele de orice natura, care nu au putut fi

solutionate prin tratative directe. Asemenea tratate au proliferat masiv pana si in

perioada societatii Natiunilor. Sunt de mentionat Actul general de reglementare

pasnica a diferendelor ( Soc. Naat.1928), Conventia generala de conciliere

interamericana Tratatul de neagresiune si conciliere - Pactul

Saavendra- Lamas din 1933 s.a.

Dupa aparitia O.N.U. au fost create mai multe comisii de conciliere, ca

organe subsidiare ale Adunarii Generale sau ale Consiliului de Securitate ale

ONU.

Conventia europeana pentru reglementarea pasnica a diferendelor, din

1987 prevede concilierea ca primul mijloc de reglementare pasnica la care

trebuie sa recurga partile aflate intr-un diferend.

2. 2. MIJLOACE PASNICE CU CARACTER JURIDICTIONAL

Mijloacele pasnice cu caracter jurisdictional sunt cele in care rezolvarea

diferendului se face prin hotararea unui organ arbitral sau judecatoresc caruia

statele ii supun diferendul, angajandu-se sa accepte si sa execute hotararea sa.

a) Arbitrajul international - este o metoda pasnica de solutionare a diferendelor

de catre arbitri alesi de parti in conformitate cu normele internationale de drept,

hotararea acestora fiind obligatorie, in temeiul consimtamantului prealabil al

partilor.

In ciuda incercarilor de a-l impune, arbitrajul este facultativ, in sensul ca

statele nu au obligatia de a recurge la el.

In virtutea caracterului sau judiciar arbitrajul international are un obiect

mai restrans intrucat pe aceasta cale nu pot fi solutionate orice fel de diferende,

ci numai cele care presupun aplicarea dreptului, rezultat din interpretarea

diferita a prevederilor tratatelor sau din violarea lor, ori privitoare la repararea

pagubelor produse ca urmare a nerespectarii acordurilor incheiate intre parti.

Arbitrajul este facultativ, in sensul ca statele nu au obligatia de a recurge

la el.

Acordul prin care statele convin sa supuna un diferend arbitrajului se

numeste compromis, iar clauzele referitoare la arbitraj, din diferite tratate se

numesc clauze compromisorii

De principiu, arbitrajul international este o metoda pasnica de solutionare

a diferendelor de catre arbitri alesi de parti si pe baza respectarii normelor de

drept, hotararea fiind obligatorie in temeiul consimtamantului prealabil al

partilor.

In ce priveste compunerea organului arbitral, practica internationala

cunoaste o mare varietate de sisteme. De regula, trebuie sa se compuna dintr-un

numar impar de arbitri care pot fi in totalitate cetateni ai altor state decat cele in

litigiu, sau pot sa fie din ei, desemnati in numar egal de catre statele parti, si o

parte din cetateni ai altor state.

In toate situatiile presedintele tribunalului arbitral (supraarbitru) trebuie

sa fie neutru, desemnat fie de parti, fie in caz de dezacord, de catre o persoana,

un stat, sau o institutie neutra, ori prin tragere la sorti de pe o lista de arbitraj

posibila. Arbitrajul se face in doua faze distincte: scrisa si orala.

Statele care recurg la arbitraj sunt obligate prin sentinta arbitrala.

Sentinta nu este obligatorie in urmatoarele situatii:

arbitri si-au depasit competenta ( au statuat ultra petita);

una din parti nu a fost ascultata si nu si-a putut prezenta apararile si probele;

sentinta este rezultatul unei fraude a arbitrajului;

sentinta a fost pronuntata sub influienta constrangerii;

una din parti a determinat arbitrii, in mod intentionat, sa comita o eroare

materiala esentialaa.

Exemple de sentinte arbitrale impuse prin constrangere pot fi arbitrajele

de la Viena din 02.09.1939 si 30.08.1940 privind noile frontiere intre Ungaria si

Cehoslovacia, respectiv Ungaria si Romania, ambele anulate ulterior prin

tratatele de pace din 194

Pentru a arbitra, statele in conflict convin asupra arbitrilor, de pe o lista de

personalitati recunoscute in probleme de drept international, de o inalta

reputatie, fiecare stat putand desemna cel mult 4 persoane, pe o perioada de 6

ani, acestea constituind grupurile nationale.

Fiecare stat alege 2 arbitri, iar acestia aleg un superarbitru, deci in total 5

membri.

Statele in diferend pot cere tribunalului arbitral, intr-un anumit termen,

interpretarea sentintei date in cazul in care nu se inteleg asupra sensului

acestuia.

Arbitrajul internatioanl a cunoscut o puternica afirmare in perioada

imediat urmatoare Conventiilor de la Haga (1899-1907) pana in 1914

semnalandu-se 154 tratate de arbitraj. Sub egida Societatii Natiunilor se

consemneaza, de asemenea, aparitia a unui numar impresionant de reglementari

internationale de arbitraj.

Dupa cel de-al II-lea razboi mondial arbitrajul a fost prevazut cu mijloc

principal de rezolvare a diferendelor internationale, desi s-a recurs mai putin la

aceasta modalitate de reglementare pasnica adiferendelor.

Un concept nou se manifesta in Conventia asupra concilierii si

arbitrajului, adoptata de C.S.C.E. in decembrie 1992, care prevede ca o cerere

de arbitraj poate fi prezentata fie prin acordul partilor in diferend, fie de un stat

parte daca acesta ca si celalalt stat parte accepta, prin declaratii unilaterale,

competenta obligatorie a tribunalului international.

Actualmente functioneaza un prim organ arbitral cu caracter de

continuitate accesibil tuturor statelor - Curtea Permanenta de Arbitraj - cu

sediul la Haga, avand in componenta un Consiliu Administrativ permanet, un

Birou International si o Curte de Arbitraj propiru-zisa.

Desi exista circa 370 de tratate de arbitraj sau care au prevazute clauze

referitoare la arbitraj, dupa 1945 s-a recurs mai putin la acet mijloc si la Curtea

Permanenta de Arbitraj care a judecat un singur diferend, aceasta situatie

datorandu-se atat atmosferei de neincredere politica cat si preferintei

manifestate de state pentru folosirea altor mijloace de rezolvare pasnica a

diferendelor, in special tratativele.

a) Justitia internatioanla

Ca mijloc de solutionare a diferendelor justitia internationala este o

creatie mai recenta, prima instanta de prestigiu fiind Curtea Permanenta de

Justitie Internationala creata in 1920 in temeiul art. 14 din "Pactul Societatii

Natiunilor", dar ca institutie autonoma in afara societatii, si nu ca organ al

acesteia.

Justitia internationala se aseamana cu arbitrajul prin faptul ca la ambele

se recurge printr-un acord al partilor (compromis) sau pe baza unor clauze

compromisorii. Sunt si asemanari de procedura iar hotararile sunt in ambele

cazuri obligatorii.

Ca mijloc de solutionare pasnica a diferendelor, este forma judiciara

institutionalizata in cadrul careia un corp de judecatori numiti anterior pe o

perioada determinata, analizeaza diferendul conform unei proceduri prestabilite

prin statutul tribunalului si da o hotarare care este obligatorie pentru partile

aflate in diferend.

Justitia internationala este considerata o perfectionare a sistemului

arbitral, in ideia ca un organ permanent, creat anterior, cu o procedura stabilita

cu caracter general, identica pentru toate cauzele deduse judecatii si acceptata

de la inceput ca un ansamblu de norme, in care judecatorii sunt permanenti si nu

alesi ad-hoc, cu cea mai inalta competenta juridica, asigura garantia unei mai

depline impertialitati si o mai completa solutionare a celor mai complexe

diferende cu caracter juridic.

Curtea Permanenta de Justitie a avut o existenta relativ scurta

functionand intre 1920-1940 (efectiv) fiind desfiintata in mod expres in 1946

perioada in care a examinat 65 cauze.

O data cu crearea O.N.U. in temeiul Cartei a fost instituita si Curtea

Internationala de Justitie (C.I.J.) ca organ principal al O.N.U., statutul acesteia

facand parte integranta din Carta.

Regulamentul adoptat in 1946 si amendat ulterior, stabileste regulile de

organizare si functionare a acesteia.

Curtea Internationala de Justitie este alcatuita din 15 judecatori alesi

concomitent - dar separat, de Adunarea Generala a O.N.U. si Consiliul de

Securitate de pe o lista de candidati desemnati de grupurile nationale ale Curtii

Permanente de Arbitraj, care trebuie sa corespunda unor inalte criterii morale si

profesionale.

Judecatorii sunt alesi pentru o perioada de 9 ani, 5 dintre ei fiind realesi

la fiecare 3 ani. Prin alegerea judecatorilor trebuie sa se asigure Curtii

reprezentarea principalelor forme de civilizatie si a principalelor sisteme

juridice existente in lume.

Competenta Curtii Internationala de Justitie este dubla: jurisdictionala si

consultativa.

Ratione personae - Curtea poate judeca numai diferendele dintre state, ea

neputand fi sesizata de persoanele fizice sau de organizatiile internatioanle.

Ratione materiae - competenta Curtii se refera la cauzele cu care este sesizata

de state, bazandu-se pe consimtamantul lor exprimat printr-un acord special

(compromis) de acceptare a jurisdictiei Curtii.

Jurisdictia Curtii poate fi acceptata si prin includerea unei clauze

compromisorii intr-un tratat sau un protocol la tratat.

Potrivit art. 93 al Cartei ONU toti membrii Organizatiei sunt ipso facto

parti la Statutul C.I.J. la care pot adera si alte state in conditii determinate

pentru fiecare in parte de Adunarea Generala, la recomandarea Consiliului de

Securitate;

Numarul statelor care au recunoscut jurisdictia obligatorie a Curtii este de

circa 1/3 din statele lumii si multe din declaratiile de recunoastere sunt insotite

de rezerve importante.

Desi Cartea are o competenta generala si universala Carta ONU (art.95)

nu interzice ca membrii organizatiei mondiale sa incredinteze rezolvarea

diferendelor lor altor tribunale. Asa se face ca in paralel cu C.I.J. functioneaza

instante judecatoresti cu competenta regionala sau specializate precum:

Tribunalul Administrativ al Natiunilor Unite, Tribunalul Administrativ al

O.I.M., Curtea de Justitie a Uniunii Europene, Curtea Europeana a Drepturilor

Omului s.a.

Deciziile Curtii se adopta cu majoritatea de voturi ale judecatorilor

prezenti. In caz de partitate, votul presedintelui este hotarator. Judecatorii pot

formula opinii separate (divergente).

Deciziile Curtii sunt definitive si nu pot fi atacate, dar se poate cere

revizuirea lor. In caz de neexecutare a hotararilor Curtii, statele interesate se pot

adresa Consiliului de Securitate care va putea hotari masurile necesare pentru

aducerea la indeplinire a deciziei Curtii.

In afara atributiilor de judecare a cauzlor deduse ei, C.I.J. are si dreptul

de a da avize consultative Adunarii Generale si Consiliului de Securitate in

orice problema juridica.

Cu autorizarea Adunarii Generale, C.I.J. da avize consultative si altor

organe sau institutii specializate ale ONU, in problemele juridice care se ivesc

in sfera lor de activitate.

Sectiunea 3. PROCEDURA DE SOLUTIONARE PASNICA A

DIFERENDELOR IN CADRUL ONU SI AL ORGANIZATIILOR

INTERNATIONALE REGIONALE

Crearea organizatiilor internationale, Liga Natiunilor dar mai ales ONU si

institutiile sale specializate, precum si a organizatiilor internationale regionale, a

determinat crearea unor proceduri specifice de rezolvare a diferendelor.

Rezolvarea diferendelor in cadrul organizatiilor se realizeaza doar in cazul

in care statutele lor prevad asemenea proceduri, care, trebuie subliniat, au un

caracter subsidiar, in sensul ca se recurge la ele doar dupa epuizarea celorlalte

mijloace pasnice consacrate in Carta ONU.

Este vorba in principal de diferendele de o anumita gravitate, a caror

prelungire ar putea pune in pericol pacea si securitatea internationala.

A. Pactul Ligii Natiunilor a prevazut ca partile intr-un diferend care duce

la o ruptura a pacii, trebuie sa supuna diferendul unui arbitraj, unei reglementari

juridice sau examinarii Consiliului Ligii, interzicand partilor sa recurga la

razboi in trei luni de la pronuntarea hotararilor arbitrale ori judiciare sau de la

intocmirea raportului Consiliului.

Consiliul Ligii putea sa adreseze recomandari care, daca erau acceptate

de parti, acestea nu mai puteau recurge la razboi.

Aceasta procedura s-a dovedit greoaie si imprecisa si nu excludea, in

final, recurgerea la razboi.

B. Organizatia Natiunilor Unite

In cadrul ONU, in afara C.I.J. au atributii in domeniul solutionarii

pasnice Adunarea Generala si Consiliul de Securitate.

Potrivit art. 10 si 11 din Carta ONU, Adunarea Generala este obligata sa

examineze oricand, orice diferend si orice situatie internationala care ar putea

pune in pericol pacea si securitatea internationala, sa faca recomandari statelor

sau Consiliului de Securitate asupra modului de rezolvare a acestora sau sa

atentioneze Consiliul de Securitate asupra eventualelor situatii care ar putea

pune in pericol pacea si securitatea planetei.

Recomandarile Adunarii generale pot avea ca obiect fie procedurile de

aplanare pasnica, fie modul concret de rezolvare a diferendului. Ea poate face

recomandari fie din oficiu, fie la sesizarea unui stat membru neangajat in

conflict, a unui stat parte in diferend sau a Consiliului de Securitate.

Totusi competenta sa este subsidiara fata de cea a Consiliului, in sensul

ca atata timp cat diferendul se afla in examinarea Consiliului, Adunarea

Generala nu are dreptul sa faca recomandari afara de cazul cand Consiliul ii

cere expres aceasta.

Consiliul de Securitate poate actiona (ex oficio) din proprie initiativa ;la

sesizarea unei parti in diferend ori a unui stat membru al ONU, sau a unui stat

nemembru dar implicat in diferend, daca accepta pentru acel diferend obligatiile

de rezolvare pasnica prevazute de Carta ONU.

De indata ce au supus diferendul Consiliului de Securitate acesta poate

sa faca recomandari cu privire la la procedurile de aplanare adecvate, putand

recomanda si conditiile de rezolvare, dupa cum poate recomanda si solutia de

fond. In exercitarea atributiilor de solutionare, Consiliul poate crea comisii de

ancheta sau poate desemna anumite persoane, ori se poate adresa Secretarului

General sau poate trimite observatori la fata locului.

In baza competentei sale generale de a purta principala raspundere in ce

priveste mentinerea pacii si securitatii internatioanle, Consiliul de Securitate isi

poate oferi bunele oficii, poate actiona ca anchetator, mediator sau conciliator,

dar in practica s-a folosit prea aputin de aceste prerogative, avand o participare

relativ scazuta si limitata in solutionarea numeroaselor diferende internatioanle

care au avut loc in lume in perioada postbelica.

C. Organizatiile internationale regionale

Carta ONU admite crearea si functionare unor asemenea aranjamente,

prin care statele trebuie sa depuna eforturi pentru rezolvarea diferendelor locale

pe cale pasnica cu ajutorul organizatiilor regionale, inainte ca aceste diferende

sa fie supuse Consiliului de Securitate al ONU. Singura conditie impusa este ca

aceste aranjamente sau organisme si activitatea lor sa fie conforme cu

principiile si scopurile Cartei ONU.

Organizatiile regionale cu caracter general care au atributii in domeniul

mentinerii pacii si ca atare indeplinesc functii cu privire la rezolvarea pasnica a

diferendelor, de regula la nivel continental sunt: Organizatia Statelor Americane

(OSA), care prin Carta de la Bogota (1948) a adoptat o serie de principii

privind procedurile pentru rezolvarea diferendelor (bunele oficii, medierea,

ancheta etc.) si Organizatia Unitatii Africane (O.U.A.) in cadrul careia in 1964

s-au pus bazele Comisiei de mediere, conciliere si arbitraj. Functii de

solutionare pasnica indeplineste si Liga Araba, creata in 1945, desi nu dispune

de un organism specializat.

In Europa s-au realizat mai intai mecanismele cu ajutorul carora

Conferinta pentru Securitate si Cooperare (C.S.C.E.) a actionat ca organism

regional al ONU, pentru ca ulterior, prin transformare in Organizatia pentru

Securitate si Cooperare in Europa, sa devina organizatie regionala independenta

cu proceduri si mecanisme proprii de solutionare pasnica a diferendelor ce se

pot ivi intre statele europene.

Se considera ca rolul organismelor regionale este mai semnificativ in

solutionarea diferendelor locale, deoarece acestea pot cunoaste mai bine atat

situatia diferendului (faptul generator, vechimea, solutii anterioare s.a.), cat si

pozitia partilor. Supunerea unor diferende organizatiilor regionale, nu afecteaza

insa in nici un fel competenta Consiliului de Securitate de a se ocupa de orice

diferend, ca organ care are ca principala raspundere mentinerea pacii si

securitatii interntionale.

De altfel, o serie de considerente sau impedimente care intervin in

activitatea organizatiilor regionale, determina statele sa recurga mai degraba la

organizatia mondiala decat la cele regioanle.