Problematica muncii: de la national la international

Problematica muncii de la national la international

Istoria moderna a umanitatii isi concentreaza radacinile intr-un fenomen de o deosebita importanta: revolutia industriala. Declansata initial in vestul unei Europe caracterizate prin inegalitati frapante intre regiunile sale, sub aspect economic, social, politic si cultural, aceasta revolutie industriala "a avut un impact deosebit asupra conditiilor de munca si viata a proletariatului, generand multiple consecinte negative de ordin economico-social"[1]. Dorinta obtinerii unor profituri cat mai mari cu costuri de productie cat mai mici implica exploatarea la sange a fortei de munca, silita din cauza saraciei, sa accepte aceasta situatie.

In aceste conditii, noua patura sociala, proletariatul, "in plin proces de organizare, captand constiinta solidaritatii sale, incepe sa utilizeze, cu toate stangaciile inerente, armele politice si sociale pe care abia le dobandise: buletine de vot, asociatia profesionala, sindicatul etc."[2]

Se impunea astfel intocmirea unui plan de masuri, care sa reglementeze relatiile de munca de pe pozitii noi, reformatoare. Drumul insa pana la elaborarea unor legislatii nationale in domeniul muncii s-a dovedit a fi extrem de dificil. In acest sens se citeaza Germania ( care abia in 1839 adopta o lege protectoare privind munca copiilor ), Franta ( care si mai tarziu, in 1841, adopta o asemenea lege, urmand ca ulterior, in 1848, sa reduca ziua de lucru a muncitorilor din fabrici la 12 ore), Anglia ( unde ziua de lucru pentru femeile lucratoare in industria textila e redusa la 10 ore in 1847, si unde abia in 1901 o lege-cadru va reglementa relatiile de munca din intreprinderi ) sau Belgia ( unde elaborarea legii privind munca femeilor si a copiilor s-a realizat la capatul a 50 de ani aproape, de stradanii ).[3]

In ceea ce priveste Romania, se considera ca, in acord cu noile tendinte ale legislatiei muncii pe plan european si sub influenta doctrinei socialiste, aici a fost elaborata una din cele mai avansate legislatii in domeniu din estul Europei ( dovada Legea minelor din 1895, Legile privind repaosul duminical din 1897 si 1910, Legea asupra minorilor si femeilor din 1906 sau Legea asigurarilor muncitoresti din 1912 ).

Trebuie semnalat insa un aspect important: orice masura reformatoare in plan national ( care sa priveasca relatiile de munca ) ar fi lovit dureros productia ( in sensul cresterii costurilor acesteia ) si implicit industria nationala, producand un dezechilibru sub aspect concurential fata de statele mai putin preocupate in acest sens.

In aceste conditii, singura solutie viabila a fost considerata rezolvarea uniforma, la nivelul unui numar cat mai mare de state, a problemelor sociale, pe calea acordurilor internationale. [4]

Astfel, dezvoltarea legislatiei muncii in plan national a impus adoptarea unor instrumente internationale a muncii si mai departe a unui drept international al muncii.

Doctrina considera ca filosoful Robert Owen este cel care formuleaza pentru prima data explicit ideea aceasta a unei legislatii internationale, si care chiar lupta pentru materializarea ei     (in 1818 adresandu-se prin doua memorii suveranilor Sfintei Aliante, prin care le solicita elaborarea unor masuri pentru a ameliora statutul muncitorilor). Nu trebuie uitat insa nici J.A. Blanqui, L.R. Villerme, D. Le Grand ori E. Ducpetiaux si rolul lor in dezvoltarea legislatiei internationale a muncii⁴.

Intrucat partea direct interesata in acest proces al dezvoltarii pe principii moderne a reglementarii relatiilor de munca, pe plan intern dar mai cu seama international, era cu siguranta proletariatul, sindicatele au sustinut masiv ideea unei legislatii internationale a muncii. In acest sens se aduc spre exemplificare: regulamentul provizoriu al Asociatiei internationale elaborat in 1864 de Karl Marx ( care spunea ca: "emanciparea muncii nu poate fi o problema locala sau nationala" ) sau congresele de la Geneva( 1866 ) si Lausanne( 1867 ) ale Internationalei Intai care a solicitat o reglementare uniforma a muncii. De asemenea, cele doua congrese unul muncitoresc la Zurich, altul stiintific la Bruxelles din 1897, lanseaza ideea unui oficiu international pe probleme de munca.

Tot astfel, in 1900 un congres stiintific la Paris hotaraste infiintarea unei Asociatii internationale pentru protectia legala a muncitorilor, un Oficiu international pentru protectia legala a muncitorilor si un Oficiu international al muncii[5], cu sediul la Basel.

Ca un element interesant, e mentionat faptul ca adunarea de constituire a asociatiei ( care de altfel are un caracter privat ) strangea impreuna membri din sapte state, iar patru dintre acestea ( Franta, Italia, Olanda si Elvetia ) aveau si delegati neguvernamentale.

De altfel, ca un corolar al straduintei rodnice a celor doua organisme, sunt organizate mai multe conferinte internationale, dintre care una in 1906 la Berna, cu caracter diplomatic, unde va adopta doua conventii in materie ( procedura uramata prefigurand viitorul O.I.M. ). Astfel, se considera ca aceasta conferinta marcheaza nasterea dreptului international al muncii[6].

Izbucnirea razboiului nu face altceva decat sa catalizeze miscarea sociala in sensul unei ordini coerente.

Organizatii sindicale si muncitoresti de toate orientarile si tendintele, teoreticieni si practicieni isi manifesta dezideratul in sensul imbunatatirii conditiilor de munca si viata ale salariatilor. Ei militeaza pentru organizarea unui congres muncitoresc in acelasi timp cu conferinta de pace ori eventual participarea lucratorilor in delegatiile nationale la aceasta conferinta pentru includerea in tratatul de pace a unor clauze "care sa amelioreze conditiile de munca ale lucratorilor, fie prin adoptarea unor dispozitii privind drepturile fundamentale ale acestora, fie prin stabilirea unui cadru international pentru elaborarea si dezvoltarea unei legislatii internationale a muncii"[7].

Intr-o Europa devastata de razboi si divizata datorita confruntarii dintre Est si Vest, au loc serioase mutatii in ceea ce priveste pozitia si rolul clasei muncitoare, pe fundalul agravarii problemelor sociale si cautarii unor solutii eficiente de solutionare a lor.

Astfel, insasi Conferinta de pace, in cea dintai sedinta, da nastere unei comisii speciale in vederea analizarii si propunerii de masuri in domeniu, comisie care, dupa 35 de sedinte de lucru, propune o a XII-a parte la Tratat, in care, printre altele, se subliniaza oportunitatea si necesitatea constituirii organizatiei Internationale a Muncii ( O.I.M. ).

Drept consecinta, sub presiunea muncitorilor organizati, se va reusi convocarea Conferintei O.I.M., fara a se mai astepta semnarea tratatului. Prin urmare, se considera ca "intaiul mare pas pe calea internationalizari reglementarii problemelor de munca, poate mai mare chiar decat toate cele ce au urmat, era facut", crearea O.I.M. constituind de fapt nasterea unei adevarate constiinte sociale a umanitatii.

Pe alte coordonate si sub influenta unor factori de alta natura, insa tot ca expresie a efectului catalizator al razboiului, care nu a facut decat sa grabeasca gasirea unor solutii de punere in practica a "doctrinelor unitatii europene"[8] constiinta unui declin economic, politic si chiar cultural imediat postbelic a dat nastere in statele din Europa occidentala la un important curent de opinie in favoarea unei "Europe Unite".

Daca la inceput Comunitatile europene erau privite ca organizatii care sa realizeze si sa exprime integrarea economica ( si numai economica ), ca un prim pas spre integrarea politica, dezvoltarea Pietei Comune a scos clar in relief importanta dimensiunii sociale in sensul ca edificarea unei Europe unite, "puternice si dinamice", se bazeaza la fel de mult pe "recunoasterea unui fundament al drepturilor sociale"[9].

Iata cum tendintele de internationalizare a problematici muncii si a solutiilor optime legate de aceasta isi gasesc o materializare expresiva intr-o noua perspectiva, din planul procesului integrator ce caracterizeaza Europa zilelor noastre.