ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

Elementele constitutive ale statului

Doctrina constitutionala a formulat trei elemente constitutive ale statului: teritoriul, populatia, puterea suverana.

Teritoriul statului - spatiul geografic alcatuit din sol, subsol si ape, precum si din coloana aeriana aflata deasupra solului si apelor, asupra caruia statul isi exercita suveranitatea sa exclusiva si deplina.

Asupra intregului sau teritoriu, statul exercita o autoritate exclusiva, manifestata sub 3 aspecte generale:

plenitudine;

exclusivitate;

opozabilitate fata de orice alt stat.

Plenitudine - statul exercita in limitele sale teritoriale plenitudinea functiilor sale.

Exclusivitate - este general admis ca pe teritoriul sau, statul exercita in mod liber intreaga sa autoritate, fiind exclusa interventia sau amestecul altui stat. Un stat suveran are dreptul sa accepte o diminuare a suveranitatii sale.

Opozabilitate - legitimitatea si recunoasterea internatio-nala a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu.

Importanta stabilirii teritoriului unui stat implica o delimitare precisa a frontierelor sale. Frontiera - o institutie juridica importanta, iar dreptul international o defineste ca o zona care separa teritoriul unui stat de altul sau la care se limiteaza atributele suveranitatii statale.

Teritoriul prezinta doua mari caracteristici:

indivizibilitate;

inalienabilitate.

Indivizibilitatea teritoriului - unitatea acestuia. Teritoriul fiind un element constitutiv al statului, nu poate fi divizat si instrainat altor entitati statale.

Inalienabilitatea - teritoriul nu poate fi instrainat altui stat. In practica internationala este acceptata ideea modificarii frontierelor, dar numai ca expresie a acordului intre statele suverane interesate.

Acestor doua caracteristici li s-a adaugat "impenetrabili-tatea teritoriului" -, interdictia ca pe teritoriul unui stat sa-si poata exercita puterea de comanda un alt stat.

Exista doua categorii de locuitori ai unui stat:

care au aceeasi cetatenie;

care nu au calitatea de cetatean al statului respectiv, dar au o alta cetatenie, sau sunt apatrizi.

Cetateanul - individul legat de stat printr-o legatura juridica: cetatenia. Aceasta legatura este determinata in mod suveran de stat pe anumite criterii: ius sanguinis sau ius loci (ius soli).

Strainul - cetatean al altui stat si ramane supus acestuia din punct de vedere al indatoririlor cetatenesti.

Prezenta unei comunitati de straini intr-un stat ridica probleme de ordin economic, politic, social, cultural, etnic, religios. Exista pericolul ca autoritatile unui stat sa-si trateze grupurile minoritare, cetateni ai statului, ca pe straini. Problema poate fi abordata din punct de vedere calitativ si cantitativ.

Aspectul cantitativ poate influenta sentimentul de comunitate nationala. Se pune in raport cu fenomenul demografic.

Aspectul calitativ - fiecare stat regrupeaza intr-o proportie mai mare sau mai mica populatia cu trasaturi etnice diferite. In afara de aceasta regrupare, statele se pot imparti in nationale si multinationale.

Statul national - populatie majoritara formand o singura natiune.

Statul multinational - statul a carei populatie este formata din mai multe rase, popoare, vorbind limbi diferite si avand cultura si trecutul istoric diferite.

Elementele natiunii: rasa, religia, traditia istorica, interesele materiale si culturale comune, situatia geografica.

O autoritate publica este suverana atunci cand nu este supusa nici unei alte autoritati, nici in cadrul intern, nici pe plan extern. Nici o alta entitate nu o poate controla. In interiorul frontierelor sale, statul exercita o putere exclusiva; detine puterea de a controla, comanda si sanctiona in mod suveran.

Un element esential al suveranitatii statului este dreptul sau inalienabil de a reglementa, in mod liber si fara nici o interventie din partea altui stat, organizarea si functionarea sistemului politic, raporturile societate-stat-cetatean, raporturile personale si patrimoniale intre indivizi prin intermediul normelor juridice.

Statul instituie, in virtutea suveranitatii sale, o ordine juridica menita sa-i ocroteasca si sa-i consolideze valorile fundamentale pe care se intemeiaza si pe care este interesat sa le promoveze si sa le apere, relatiile sociale corespunzatoare acestor valori.

Caracterele fundamentale ale statului:

autoritatea suprema exercitata pe un anumit teritoriu;

dreptul exclusiv la organizare de sine statatoare - economica, politica, militara, administrativa;

dreptul de a elabora si impune la nevoie prin forta sa de constrangere, norme obligatorii pentru intreaga societate.

Este esential ca puterea sa fie legitima si sa se exercite in cadrul legislatiei constitutionale adoptate in mod democratic. Legitimitatea este un element fundamental al puterii politice, de care depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare sau de aparare, de adaptabilitate la confruntarile noi ale vietii politice, ale societatii civile. Activitatile guvernamentale sunt legitime, in masura in care raspund intereselor nationale "Binele comun".

O putere devine ilegitima prin contestarea ei de catre intreaga natiune sau de catre majoritatea populatiei. O conditie a legitimitatii - respectarea de catre putere a constitutiei. Un guvern desemnat legal, poate deveni ilegitim datorita actiunilor sale. Lipsa de legitimitate se exprima prin pierderea de catre guvern a raportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare.

Contestarea publica a unor autoritati statale nu are ca rezultat automat revocarea acestora si inlocuirea lor cu altele. Ilegitimitatea trebuie constatata oficial pe cale parlamentara, prin votarea unei motiuni de cenzura sau ca rezultat al unei revolutii sau revolte populare.

Elementele legitimitatii puterii politice: legalitatea institui-rii puterii (cu respectarea Constitutiei) si corecta folosire a acestei puteri (in conformitate cu legile statului).

Legitimitatea puterii indica si capacitatea guvernantilor de a obtine din partea celor guvernati supunerea, dar fara a recurge la forta de constrangere.

Pentru justificarea legitimitatii de comanda exercitata de guvernant exista mai multe teorii: Max Weber - 3 tipuri de legitimare a puterii in numele careia liderul exercita dominatia:

calitatile personale ale liderului (dominatia charismatica);

traditia (dominatia este acceptata de populatie ca un obicei intrat in constiinta publica);

legala (populatia se supune ordinelor si legilor adoptate de autoritatile publice pe care el le-a investit in mod legal cu atributii de guvernare).

PROCESUL DE FORMARE A STATELOR MODERNE

Prin castigarea de partea credintei crestine a triburilor barbare care tineau sa bulverseze intreaga Europa, Biserica a avut o contributie de o importanta exceptionala la conservarea culturii greco-romane, contributie instituita de imparatul Constantin, care, prin Edictul de la Milano din 313, si-a asociat Biserica asumandu-si, chiar, dreptul de a arbitra disputa din sanul bisericii (la Miceea in 325), desi era seful unui stat laic.

Religia monoteista a avut un rol covarsitor in inchegarea unui nou tip de stat, intrucat concentra puterea de idolatrizare la o singura divinitate fiind, astfel, superioara din toate punctele de vedere ale religiei politeiste. Ea punea accentul pe responsabili-tatea si servirea cu credinta a statului, in care conducatorul avea si functii sacerdotale. Conducatorul (rege, imparat) era genera-torul legii, precum si aparatorul acesteia.

Unul dintre primii aparatori ai crestinatatii, Sf. Augustin incerca sa explice in lucrarea "Civitas Dei", originea statului si sa fundamenteze organizarea sa religioasa. In conceptia sa, Satana a intemeiat "Civitas terrena" (cetatea terestra) avand ca prim cetatean un ucigas (Cain), in timp ce alesii si credinciosii lui Dumnezeu intemeiaza "Civitas Dei" (cetatea lui Dumnezeu). Cele doua tipuri de cetati sunt opozabile, pana la aparitia in civilizatia crestina lui Iisus Hristos care fac din Biserica reprezentanta terestra a Cetatii lui Dumnezeu. De aici, superioritatea papalitatii asupra conducerii laice a statului.

Dupa caderea Imperiului Roman de Apus in anul 476, Biserica ramane in Europa Occidentala centrul de atractie pentru intreaga populatie crestina. Biserica Occidentului a luat locul statului in asigurarea unei minime de organizare sociala bazata pe supunerea spirituala a populatiei crestine.

Ca reactie la pretentiile imparatilor din Constantinopol de a-si subordona Biserica si de a o mentine intr-un regim de secularizare, aceasta cauta aliati in Europa Occidentala, unde misionarismul evanghelic promovat din initiativa papei Grigore cel Mare incepe sa dea roade. Ca rezultat al politicii papale, dar si al necesitatii de restatalizare, pe ruinele fostului Imperiu Roman de Rasarit se intemeiaza in 808 imperiul lui Carol cel Mare, incoronat de Papa Leon al III-lea la 25 decembrie 800 ca imperator romanorum (imparat al Romanilor).

Noul imperiu a renascut practicile statale privind administrarea, gestionarea financiara si armata.

Marea Schisma din 1054 separa cele doua ramuri ale Bisericii Crestine si odata cu aceasta se adanceste prapastia intre statalitatea apuseana si cea rasariteana, mult mai conservatoare si mai inchisa innoirilor teoretico-filozofice si practic-politice.

Evanghelizarea va avea ca urmare formarea statelor crestine. Este un fapt de necontestat ca daca in esenta sa misiunea de evanghelizare - cu fundamente teologice si dogmatice luate din Noul Testament - a popoarelor pagane era un demers initial pur religios, in final ea se converteste intr-o misiune politica finalizata prin repartitia statelor.

Politica misionara creeaza un urias teritoriu crestin (oikoumene) ce va sta la baza ecumenismului in lumea catolica si cea ortodoxa.

In secolul X crestinismul medieval s-a extins, cuprinzand definitiv pe cehi, croati, unguri, slovaci si polonezi, in timp ce romanii, bulgarii, grecii, armenii si rusii au fost convertiti de Bizant.

In Occident organizarea politica si administrativa au la baza - raporturile de vasalitate (servicii prestate pe vasal seniorului in schimbul unei feude, a carei intindere depindea de valoarea si amploarea serviciilor aduse de vasal). In sfera geografica controlata de Bizant se aplicau inca, desi intr-o forma modernizata si adaptata la noile realitati sociale, metodele de guvernare pastrate din traditia romana (imparatul omnipotent caruia i se subordona nu numai aristocratia militara, ci si supusii de rand). Puterea imperiala bizantina este egala cu cea a bisericii, imparatul fiind comparat cu apostolii. Egalitatea intre puterea temporala si cea sacerdotala este cunoscuta sub denumirea de "isapostolos".

Imperium = puterea imparatului

Sacerdotium = puterea patriarhului Constantinopolului

In Occident procesul de statalizare inainteaza pe nuclee nationale bazate pe principii feudale, intr-un imperiu universal.

In Bizant, unitatea imperiului este mai stabila, dar nu se va mentine multa vreme datorita unor conflicte interne si, in special, unor lovituri externe primite din partea Apusului Europei si din partea lumii islamice.

La sfarsitul secolului XII, imperiul Bizantin intra intr-un proces de progresiva destramare, accentuata de a IV-a cruciada. Incepe sa se fragmenteze intr-o multitudine de state mici create de popoarele balcanice (bulgarii, valahii de sud, sarbii, grecii).

In zona mediteraneana in secolul X apare o noua si puternica formatiune statala - Imperiul Otoman.

In Europa de Rasarit si de Apus, convocarea periodica a sinodurilor a servit ca model pentru alcatuirea si convocarea Starilor generale = parlamentele.

Daca lipsa de obedienta spirituala putea fi sanctionata cu excomunicarea, refuzul cetateanului de a se supune vointei monarhului este aspru pedepsit printr-un sistem de constrangeri statale.

Termenul de "regimen" (guvernare) pierde conotatiile eclesiastice, de etica si morala crestina. Termenul de "regimen" devine sinonim cu autoritatea regilor de a domni, adica de a domina, stapani, sanctiona, stabili regulile generale de conduita si de a asigura respectarea lor. Actiunea de guvernare se delimiteaza tot mai clar si mai net de institutia si de persoana care guverneaza sau in numele careia se guverneaza.

Secolele XIII si XIV - o stratificare sociala mai clara intre nobilime si burghezie. Apar "Stari" ca forme de organizare sociala, in care membrii aveau acelasi statut politico-juridic, se bucurau de aceleasi drepturi si aveau constiinta ca formeaza o colectivitate (communitas). Se luau decizii administrative, judiciare si orice masuri privind conducerea si administrarea statului precum si cele privind relatiile cu alte state. Adunari de Stari au functionat si in principatele Romanesti si in Bulgaria.

In secolele XIII-XIV se formeaza o regrupare a formatiunilor statale care imbinau elementele clasice ale modelului antic cu elementele practice ale organizarii feudale. Locul central il are monarhul, a carui suzeranitate recunoscuta de vasalii sai si intarita de Biserica ii confera o putere deosebita.

Incepe sa se formeze notiunea de teritoriu (statal) prin disocierea posesiunilor Coroanei (domeniul Coroanei) de domeniile private ale regelui. Domeniile Coroanei (ale Statului) nu mai puteau fi instrainate de catre Rege, nici macar membrilor proprii familii. Erau legate de stat ca institutie ori de monarhie ca institutie a statului si nu de Monarh.