Familia (status familiae) - drept roman

1. Familia romana

Familia romana avea fata de sensul actual al termenului un continut mult mai complex. Organizata pe baza patriarhala, familia se axa in jurul unei puteri, a puterii sefului de familie (pater familias), a carui activitate unica si nelimitata se extindea asupra tuturor membrilor de familie; membrii de familie erau socotiti in conceptia primitiva romana nu numai sotia, copiii, nepotii etc., ci si sclavii si toate persoanele a caror existenta era asigurata in cadrul sau prin intermediul colectivitatii familiale. Barbatul fiind seful familiei si singurul conducator in casa, avea dreptul de viata si de moarte asupra tuturor in familie, sotia devine un membru inferior al grupului familial. Puterea pe care seful de familie o avea asupra femeii, copiilor si sclavilor se exercita asupra intregului patrimoniu - termenul de familie referindu-se si la lucruri si la persoane (jurisconsulul Ulpian). Puterea sefului de familie se numea la inceput manus (mana), simbol al fortei fizice. Seful sau capul familiei era numit pater familias, notiune care evoca ideea de putere si nu de descendenta si de procreare, pentru care romanii foloseau termenul de genitor. Capul familiei este proprietarul intregului patrimoniu familial, singurul judecator al celor de sub puterea sa si unicul preot al cultului familial stramosesc. El este singur, de sine statator (sui iuris) independent in familie pe cand sotia si copiii de sub puterea sa sunt dependenti (alieni iuris) iar sclavii simple lucruri, obiecte de proprietate (res).

Cu timpul, odata cu dezvoltarea istorica a familiei romane, in locul termenului unic de "manus" apar mai multe denumiri menite sa precizeze fiecare prerogativa a sefului de familie. Manus continua sa desemneze puterea acestuia asupra sotiei, puterea parinteasca (patria potestats) este utilizata pentru a denumi autoritatea asupra copiilor, "puterea stapanului" (dominica potestes) este folosita pentru a determina puterea asupra sclavilor, iar "dominium" (stapanirea), - dreptul de proprietate asupra celorlalte bunuri. Prerogativele sefului de familie mergeau pana la exercitarea dreptului de viata si de moarte (ius vitae necisque) asupra persoanelor de sub puterea sa, acestea sunt obligate sa munceasca pentru capul familiei, sa-i mareasca patrimoniul, dar in nici un caz sa-l oblige prin actele lor, sa-i micsoreze patrimoniul.

Rezulta asadar ca vechea familie romana era fundamentata pe legatura de putere dintre seful de familie si cei aflati sub autoritatea sa. Aceasta legatura juridica cunoscuta sub numele de agnatio, alcatuieste asa-zisa rudenie agnatica sau civila, iar familia astfel organizata se numeste agnatica sau civila.

Rudenia agnatica este o rudenie exclusiv prin barbati, deoarece puterea nu putea fi exercitata decat de barbati si nu putea fi transmisa decat prin barbati, caci la moartea sefului de familie (pater familias) numai descendentii sai masculini de prim grad vor deveni capi de familie. Fiecare din acestia alcatuiau o noua familie. Descendentii mai departati ai capului de familie defunct (de pilda, nepoti, nepoate) treceau acum in noile familii, schimbandu-si doar puterea sub care se aflau. Asa de pilda de unde inainte se gaseau in puterea bunicului, ei se aflau acum in puterea tatalui lor, devenit cap de familie (pater familias).

Prin descendent se intelege nu numai urmas de sange, ci si cel adoptat. Desi prin moartea sefului, familia se faramita intr-o serie de alte familii, legatura de putere care unise pe toti membrii, agnatiunea, nu se rupea, ci continua sa uneasca mai departe pe toti cei care se aflasera sub aceiasi putere, daca seful de familie (pater familias) n-ar fi incetat din viata. Toate persoanele unite prin aceasta legatura se numeau, unele fata de celelalte agnati, ele puteau chiar sa dovedeasca in mod direct descendenta lor din acelasi cap de familie. Persoanele care nu puteau dovedi direct descendenta dintr-un stramos comun, dar care puteau invoca unele prezumtii pentru a dovedi o astfel de descendenta (ca de pilda, acelasi nume de familie, comunitatea de cult familial etc.) erau socotite rude agnatice (civile) indepartate si purtau numele de gentili (gentiles) ca membri ai unei mari comunitati familiale ce amintea de gintile (gentes) din epoca veche. Rudenia civila indepartata nu era lipsita de unele efecte juridice in materie de mostenitori, in domeniul familiei etc.

Cu timpul, datorita folosirii sclavilor si exploatarii provinciilor cucerite, Roma nu mai este obligata sa foloseasca numai munca propriilor sai cetateni si astfel scade autoritatea sefului de familie, membrii de familie dobandind o independenta si autoritate din ce in ce mai mare. Sistemul de rudenie agnatica decade si ii ia locul rudenia de sange (cognatio). Cognatii sunt rude de sange (cognatio), indiferent daca apartin sau nu aceleiasi puteri, iar cognatio - rudenia de sange exista nu numai in linie masculina, dar si in linie feminina, deoarece isi are baza in ideea de conceptie si de nastere. Raportul dintre cele doua sisteme demonstreaza ca acestea se suprapun uneori, iar alteori exista separat.

Gradul de rudenie agnatica si cognatica se calculeaza la fel. Se numara generatiile care despart pe una din cele doua persoane, de autorul comun, apoi generatiile care despart pe autorul comun de cealalta persoana si la urma se face suma celor doua numere. Fiecare generatie reprezinta un grad; cu alte cuvinte sunt atatea grade cate generatii (tot gradus quot generationes).

Astfel, fratii sunt intre ei rude de gradul doi, deoarece de la frate pana la autorul comun (parintele) este un grad si un altul de la acesta pana la cel de-al doilea frate.

Verii sunt rude de gradul patru, deoarece de la fiecare din ei pana la autorul comun (bunicul) sunt cate doua grade, in total patru grade. Unchiul si nepotul sunt rude de gradul trei, deoarece un grad desparte pe unchi de autorul comun si pe acesta doua grade fata de nepot.

Desi rudenia de sange a avut unele efecte morale din epoca cea mai veche, totusi o recunoastere juridica - mai larga n-a primit-o decat spre finele Republicii; in timpul imperiului recunoasterea cognatiunii se desavarseste, iar Iustinian ii asigura triumful definitiv.

2. Puterea parinteasca (patria potestas)

Este puterea pe care capul familiei o are asupra posteritatii sale, copii, nepoti etc., desemnati cu totii prin expresia filii familias (fii de familie), indiferent daca sunt baieti sau fete, daca sunt nascuti in familie (natura) sau daca au devenit membri ai familiei printr-un act juridic civil, ca de pilda, o adoptiune, o casatorie etc.

In epoca veche aceasta putere era nelimitata, seful de familie putea sa-i alunge din casa familiala, sa-i vanda, sa-i abandoneze ca pe niste lucruri nefolositoare, sa-i casatoreasca fara a le cere asentimentul si chiar sa-i omoare. Daca seful familiei isi vindea descendentii la Roma sau pe teritoriul latin, acestia cadeau intr-o stare vecina cu sclavia (in causa mancipi). Iar daca ii vindea dincolo de Tibru (trans Tiberim) adica in strainatate, deveneau sclavi. El putea de asemenea sa-i reclame de la oricine i-ar retine pe nedrept sau i-ar ascunde, folosind actiunea in revendicare, ceea ce denota asemanarea intre pozitia juridica a descendentilor si aceea a lucrurilor care se aflau in patrimoniul sefului de familie. Puterea parinteasca era perpetua. Oricare ar fi fost varsta descendentului si oricare pozitie politica ar fi ocupat in stat (consul, pretor etc.) el ramanea in puterea parinteasca a sefului de familie. Descendentii nu posedau un patrimoniu propriu; ei nu puteau dobandi nimic pentru ei si nici nu puteau sa inrautateasca situatia materiala a sefului de familie, facandu-l de pilda, debitor sau obligandu-l intr-un chip oarecare, ci numai sa i-o imbunatateasca facandu-l creditor, proprietar etc. Asadar, pozitia descendentilor nu se deosebea in aceasta privinta de aceea a sclavilor.

Pentru a asigura cele necesare traiului in special prin munca pe terenurile agricole, seful de familie avea nevoie de o putere, care sa includa largi posibilitati de constrangere.

Aceasta autoritate pe care dreptul cutumiar o incredintase capului de familie era o adevarata autoritate jurisdictionala privata (imperium domesticum) pe care o exercita in calitatea sa de suprem judecator in familia sa (domesticus magistratus).

Dupa razboaiele punice, situatia economica s-a schimbat foarte mult. Razboaiele victorioase purtate de romani au intins hotarele statului, teritoriile cotropite din care unele foarte roditoare sunt anexate Romei.

Economia agrara primitiva face loc economiei comerciale, intemeiata pe o vie circulatie de marfuri. In epoca imperiala bogatii uriase provenite din prazile de razboi sau din jaful la care au fost supuse tarile cotropite, se revarsa la Roma, iar numarul urias al sclavilor luati in razboaie asigura toata mana de lucru de care avea nevoie societatea. Acest fapt a avut doua consecinte asupra familiei romane: pozitia sclavilor s-a inrautatit in mod considerabil si din membri inferiori ai grupului familial, devin simple unelte de munca; in schimb pozitia membrilor liberi ai familiei, liberati acum de obligatia de a munci se imbunatateste in mod corespunzator. Caracterul despotic al puterii parintesti cedeaza in fata noilor realitati economice si sociale, spre sfarsitul Republicii.

Puterea parinteasca este exercitata cu tot mai putina rigoare. Dreptul capului de familie de a-si pedepsi descendentii incepe a fi restrans. Vanzarea descendentilor in dreptul clasic este declarata ilicita, acestia avand dreptul sa-si reclame libertatea; de asemenea, este nula darea copilului in gaj. Dreptul de viata si de moarte existent inca pe timpul imparatului Constantin cade ulterior in desuetudine. In dreptul postclasic este oprita parasirea noilor nascuti, precum si     casatoria copiilor impotriva vointei lor, de catre parinti. S-a admis ca puterea parinteasca, nu mai constituie o putere unilaterala, ci implica si indatoriri, cum ar fi obligatia de alimente fata de membrii familiei, de inzestrare a fiicelor.

In dreptul lui Iustinian, puterea parinteasca este o putere domestica ingradita in anumite limite, iar daca copilul va savarsi fapte grave, parintele are dreptul sa se adreseze magistratului care va pronunta, dupa ce se va consulta cu acesta, pedeapsa cuvenita. Cat priveste vanzarea noilor-nascuti, ea ramane permisa numai daca seful familiei a recurs la ea constrans de o extrema mizerie.

Transformarile suferite de puterea parinteasca au avut consecinte asupra capacitatii patrimoniale a persoanelor aflate sub aceasta putere. Inca de la inceputul epocii imperiale, fiii de familie sunt socotiti ca au o personalitate juridica distincta de a capului de familie si, in consecinta, sunt capabili de a se obliga prin contractul lor, de a fi proprietari etc. Pornind de la aceste considerente, in dorinta de a mentine o oaste puternica, imparatii romani incepand cu Caesar si Augustus, au ingaduit fiilor de familie sa devina proprietari ai bunurilor dobandite cu ocazia serviciului militar si sa poata dispune de ele, fie prin acte intre vii, fir prin testament.

Asemenea bunuri sunt cunoscute sub numele de "peculiu ostasesc" (peculium castrense), prin analogie cu averea concedata sclavilor de catre stapanii acestora si care purta denumirea tot de peculiu (peculium).

Daca fiii de familie mureau inaintea sefului de familie si nu dispuneau de aceste bunuri nici prin acte intre vii si nici prin testament, ele reveneau sefului de familie, dar nu in temeiul unui drept de mostenire, ci in virtutea regulilor ce guvernau regimul peculiilor in general (iure peculii). Mai tarziu, in epoca imparatului Constantin, bunurile pe care functionarii le dobandeau in exercitiul slujbelor publice sau bisericesti au fost asimilate cu cele dobandite cu ocazia serviciului militar; astfel a aparut "peculiul cvasiostasesc" (peculium quasicastrense) caruia i-au aplicat reguli ca si celui ostasesc. In consecinta, titularii acestor peculii puteau dispune de ele, asemenea proprietarilor, fie prin acte intre vii, fie prin testament.

Sub acelasi imparat Constantin, fiul de familie capata dreptul de a avea o alta masa de bunuri: cele pe care le dobandise prin mostenire de la mama sa si care sunt cunoscute sub denumirea de "bunuri materne", bunuri dobandite de la rudele din partea mamei (bona materni generis) si apoi cele dobandite din alte surse. Toate aceste bunuri au dobandit denumirea de bona adventicia (bunuri dobandite), ele constituiau proprietatea fiului de familie, asupra lor capul de familie pastra in timpul vietii sale un drept de administrare si folosinta.

Puterea parinteasca (patria potestas) ia nastere prin casatorie, prin adoptiune si prin legitimare.

Stingerea puterii parintesti avea loc pe cale naturala sau pe cale artificiala.

A. Stingerea puterii parintesti pe cale naturala

Atata vreme cat seful familiei (pater familias) se afla in viata, el isi exercita puterea parinteasca asupra descendentilor, indiferent de varsta si pozitia sociala. Asadar, in mod firesc puterea parinteasca inceta prin moartea naturala a capului de familie, in acest moment fiii si fiicele sale deveneau independenti (sui iuris). De asemenea, puterea parinteasca se stingea prin moartea civila a sefului de familie. Asa se intampla cand capul de familie, cazand in prizonierat isi pierdea libertatea, devenind sclav sau cand condamnat pentru unele infractiuni grave isi pierdea cetatenia. Daca insa seful de familie se intorcea din prizonierat, el era socotit printr-o fictiune, in virtutea dreptului de reintoarcere (ius postliminii) ca nu a fost niciodata sclav si ca, in consecinta, exercitiul puterii parintesti nu a fost niciodata intrerupt. Atata vreme cat capul familiei se afla ca prizonier la dusmani, exercitiul puterii parintesti era asadar numai suspendat. Daca murea in captivitate, copiii sai deveneau independenti (sui iuris) din momentul caderii sale in prizonierat. Daca insa seful familiei se intorcea din captivitate, copiii sai erau socotiti tot printr-o fictiune, ca n-au fost niciodata independenti. In cazul in care cel ce-si pierduse cetatenia era reabilitat si in consecinta isi redobandea drepturile cetatenesti, isi recapata odata cu ele si exercitiul puterii parintesti. Puterea parinteasca se putea stinge si prin moartea naturala a copilului sau prin moartea civila a acestuia, adica prin pierderea libertatii, a cetateniei sau printr-o schimbare de stare familiala (mutatio status) de pilda, cand copilul a fost emancipat de seful de familie sau adoptat intr-o alta familie. Daca fiul de familie isi pierdea libertatea prin caderea in prizonierat si apoi se intorcea in patrie, reintra in virtutea dreptului de reintoarcere (ius post liminii) sub vechea putere parinteasca, aceleasi reguli se aplicau si in cazul in care copilul isi redobandea in temeiul unei reabilitari, dreptul de cetatenie pierdut ca urmare a unei pedepse grave.

Desi puterea parinteasca nu se stingea, in principiu, daca fiul sau fiica de familie dobandea vreo dregatorie in cetate, totusi in mod exceptional s-a admis din considerente religioase, care cantareau greu in societatea sclavagista romana, ca fiul care imbraca haina de preot a lui Jupiter sau fata ce devine preoteasa zeitei Vera, iese de sub puterea parinteasca.

In dreptul lui Iustinian, adica intr-o epoca in care puterea parinteasca ajunsese sa fie mult limitata, consecinta a dezvoltarii social politice a societatii romane care provocase o slabire a autoritatii sefului de familie, scapau de sub puterea parinteasca si copiii care indeplineau unele dregatorii mai importante ca: prefect al orasului, consul, episcop etc.

B. Stingerea puteri parintesti pe cale artificiala

Puterea parinteasca se stingea pe cale artificiala prin actul de emancipare. Initial emanciparea, adica scoaterea copilului de sub puterea parinteasca, a insemnat o pedeapsa pentru cel scos de sub aceasta putere; copilul care nu se supunea autoritatii parintesti (sefului de familie) care nu-si indeplinea obligatiile ce-i reveneau, care se facuse vinovat de fapte grave sau se dovedise a fi primejdios pentru cei din jur, era izgonit din familie, adica emancipat, iar in afara familiei individul - izolat si parasit - ramanea fara nici un ajutor in lupta pentru existenta. Seful familiei nu putea sa rupa legaturile puterii parintesti printr-o simpla declaratie de vointa si de aceea Legea celor XII Table stabilise ca, pentru desfacerea unei astfel de legaturi, seful de familie sa-si vanda fiul de trei ori prin procedeul mancipatiunii. Numai dupa indeplinirea acestor ritualuri copilul era indepartat, asa cum prevedea legea, din cadrul familiei.

Privita drept sanctiune intr-o perioada in care societatea romana se gasea la inceputurile ei, emancipatiunea capata in republica un nou continut si o noua finalitate. Transformarile sociale de la finele Republicii, dezvoltarea productiei de marfuri, a comertului, au impus sa se acorde tinerilor de sub putere o libertate larga de actiune pentru a activa in diverse sectoare ale vietii economice emanciparea - sanctiune este inlocuita treptat cu emanciparea reala, formele raman, dar fondul este altul. Emanciparea devine acum un mod de eliberare de sub puterea parinteasca.

Practic, emanciparea se facea printr-o vanzare fictiva. Seful familiei care vroia sa-si emancipeze fiul il vindea in mod fictiv prin procedeul numit mancipatiune unei terte persoane care se obliga sa-l elibereze imediat. Urma o a doua mancipatiune si apoi o a doua eliberare. Dupa a treia mancipatiune puterea parinteasca se desfacea potrivit regulilor stabilite prin Legea celor XII Table, iar tertul eliberand pe fiu a treia oara, facea din acesta o persoana independenta (sui iuris). Daca era vorba de o fiica sau de un descendent mai indepartat, era suficienta o singura mancipatiune urmata de o singura eliberare. Astfel copilul era emancipat.

Procedura emanciparii bazata pe trei vanzari fictive, desi complicata a ramas pana in vremea lui Iustinian. Imparatul Anastasie a adaugat in anul 502 e. n. o noua procedura de emancipare care se realizeaza printr-o decizie imperiala (per rescriptum), inscrisa in registrele publice. Aceasta putea avea loc si in absenta copilului. Iustinian lasa sa persiste procedura lui Anastasie si, suprimand vechea procedura a mancipatiunii, introduce o noua procedura, influentata din practicile orientale ale imperiului; o simpla declaratie a sefului de familie inaintea magistratului competent era suficienta.

Prin emancipare copilul iese din familia sa de origine si rupand legaturile de rudenie agnatica cu ceilalti membri de familie, pierde orice drept de mostenire, bazat pe acest fel de rudenie. In schimb, emancipatul isi pastreaza in vechea familie drepturile succesorale ce decurg din rudenia de sange (cognatica), in masura in care dreptul pretorian ameliorat de cel imperial, a recunoscut rudenia de sange ca fundament al dreptului de mostenire.

Bunurile pe care emancipatul le stapanea cu titlu de peculiu, cata vreme se afla sub puterea sefului de familie, ramaneau de regula emancipatului si principiul apare ca foarte logic, daca se are in vedere scopul economic si social pe care-l urmaresc, incepand din epoca republicana, emanciparea celor de sub putere. Spre deosebire de emanciparea - sanctiune - din vechiul drept roman, emanciparea din dreptul clasic si postclasic prezinta avantaje numai pentru copii. Devenita favoare, ea putea fi insa revocata pentru ingratitudinea celui emancipat.

3. Casatoria

Dupa jurisconsultul roman Modestinus, casatoria este unirea barbatului cu femeia, o comunitate pentru intreaga viata, impartasirea dreptului divin si uman, iar dupa definitia pe care Iustinian o da in Institutiile sale, este unirea barbatului cu femeia, care consta intr-o comunitate de viata de nedespartit.

Sunt definitii idealiste pentru ca femeia n-a fost nici din punct de vedere juridic si nici social egala in drepturi cu barbatul. Supusa in epoca veche unei autoritati maritale, care mergea pana la dreptul de viata si de moarte asupra ei, femeia n-a reusit sa devina posterior, nici chiar in asa-zisa casatorie libera (sine manu) egala cu sotul in privinta drepturilor si obligatiilor ce le reveneau in familie si societate.

Casatoria romana era precedata de o logodna (sponsalia) care se incheia la inceput printr-o conventie verbala (sponsio) intre capul de familie (pater familias) al tinerei fete si capul de familie al logodnicului, iar mai tarziu viitorii soti, cu consimtamantul celor in a caror putere se aflau. Multa vreme logodna n-a produs decat efecte morale, dar incepand din epoca imparatului Constantin, a devenit un raport de drept cu consecinte juridice. Ruptura nejustificata a logodnei obliga pe acela care era vinovat de acest fapt la daune materiale fata de cealalta parte.

3.1. Conditii de fond pentru incheierea casatoriei

A. Consimtamantul

In epoca veche a dreptului roman, casatoria si logodna persoanelor aflate sub putere se incheiau de catre sefii de familie respectivi, care puteau dispune de ele asa cum dispuneau de sclavi sau de lucruri. Mai tarziu in afara de consimtamantul capilor de familie s-a cerut si acela al viitorilor soti. Treptat odata cu limitarea prerogativelor sefului de familie si paralel cu decaderea rigorismului dreptului roman, consimtamantul partilor interesate se impune in dauna vointei sefilor de familie. Astfel daca pater familias tace sau nu se opune, se presupune ca acesta si-a dat consimtamantul, iar daca se impotriveste fara motive la casatorie, Legea Iulia - edictata in vremea imparatului Augustus, ingaduia fetelor sa se adreseze magistratului pentru ca acesta sa constranga pe seful familiei sa-si dea consimtamantul. Imparatul Iustinian a acordat acelasi drept si baietilor. In cazul in care capul familiei, fiind absent, nebun etc., nu putea sa-si dea consimtamantul, s-a ingaduit in epoca lui Iustinian, ca persoanele aflate in putere sa se casatoreasca si fara consimtamant.

B. Varsta

In momentul incheierii casatoriei, fata trebuie sa aiba minimum 12 ani, adica sa fie nubila (apta pentru casatorie). In privinta varstei baietilor (asa-zisa pubertate), sabinienii o fixau de la caz la caz, in raport cu dezvoltarea fizica a tanarului, pe cand proculienii o fixau la 14 ani. Opinia acestora din urma a prelevat in dreptul lui Iustinian.

C. Dreptul de a se casatori (ius conubii)

Sotul trebuie sa aiba in conformitate cu legile romane, dreptul de a incheia o casatorie cu o femeie romana. Numai cetatenii romani si locuitorii din vechea confederatie latina, asa-zisii latini vechi (prisci latini) aveau acest drept; pentru ca un cetatean roman sa poata lua in casatorie o femeie avand calitatea de latina coloniala sau peregrina se cerea autorizatie speciala din partea autoritatilor. In primele doua secole ale imperiului aceasta favoare a fost acordata in mod individual sau in mod colectiv, in acest din urma caz fie unor comunitati, fie ostasilor dupa lasarea la vatra. Existenta dreptului de a incheia o casatori dupa legea romana presupunea indeplinirea anumitor conditii.

- viitorii soti sa nu fie rude intre ei, nici in linie directa si nici colaterala, in linie directa la infinit, iar in linie colaterala pana la gradul VI in epoca veche si pana la gradul IV spre finele republicii. In epoca imperiala casatoriile intre colaterali erau interzise numai cand una din parti se gasea la un grad de autorul comun. Aceasta regula care a suferit unele derogari temporare, se mentine si in epoca lui Iustinian;

- viitorii soti sa nu fie afini intre ei. Afinitatea (adfinitas) este legatura de rudenie care uneste pe un sot cu rudele celuilalt sot si constituie, in linie directa o piedica la casatorie la infinit, iar in linie colaterala intre cumnati si cumnate;

- nici unul din viitorii soti sa nu fie casatorit, caci bigamia este prohibita de lege;

- vaduva nu se putea recasatori in epoca veche timp de 10 luni (posterior un an) de la moartea sotului ei. Acest termen numit de viduitate, motivat teoretic prin considerente morale (doliul datorat barbatului) isi gaseste ratiunea in necesitatea de a se evita incertitudinea asupra paternitatii copilului care s-ar naste in acest interval (turbatio sanguinis);

- conditia sociala constituie o alta piedica la casatorie. Astfel pana la Legea Canuleia anul 448 i.e.n., casatoria dintre plebei si patricieni a fost oprita, iar pana la Augustus aceea dintre cetatenii nascuti liberi (ingenui) si dezrobiti;

- in fine, unele acte normative opreau, pe considerente politice, casatoria guvernatorilor din provincii cu o femeie originara sau domiciliata in provincie, si pe considerente morale, casatoria sotului adulterin cu complicele sau si a tutorelui sau a fiului lui cu pupila sa.

3.2. Formele casatoriei

A. Cea mai veche forma de casatorie romana, era asa-zisa casatorie cum manu. Femeia astfel casatorita rupea orice legatura cu familia ei de origine si intrand in familia sotului cadea sub puterea (manus) sefului de familie. Daca barbatul cu care se casatorea era sui iuris, adica nesupus altei puteri, femeia intra in puterea barbatului, dar daca barbatul la randul sau, se afla in puterea unui sef de familie, femeia intra sub autoritatea acestuia.

Singura compatibila cu puterea nelimitata pe care dreptul pozitiv o acorda sefului de familie (pater familias), casatoria cum manu asigura acestuia prerogative intinse asupra femeii.

Sotia intra intr-o adevarata supusenie fata de capul familiei, avand pozitia juridica a descendentilor aflati sub puterea parinteasca. La origine, ideea de putere (manus) se identifica cu institutia casatoriei, incat incheierea casatoriei avea loc odata (uno ictu) cu dobandirea puterii asupra femeii. De aceea, formalitatile necesare pentru incheierea casatoriei erau identice cu cele pentru dobandirea puterii (manus). Acestea erau: o ceremonie religioasa care avea loc in fata a 10 martori si a preotului lui Jupiter (flamen dialis); de o straveche origine italica, aceasta ceremonie consta in anumite ritualuri cu reminescente agrare, deoarece cu aceasta ocazie se oferea zeului Jupiter farreus, adica o paine facuta din faina (far) de grau; de aici si numele de confarreatio - data acestei ceremonii. Aceasta forma de casatorie era rezervata exclusiv patricienilor.

B. Cumpararea (coemtio) fetei de catre viitorul sot de la seful familiei. Acesta era recompensat pentru pierderea a doua brate de munca ce treceau intr-o alta familie, prin pretul pe care-l primea la casatoria fetei. Procedeul folosit era cel al mancipatiunii care era un mod formalist si solemn de transferare a proprietatii. Acelasi procedeu era folosit pentru vanzarea sclavilor sau a bunurilor mobile sau imobile, numai cuvintele ce se pronuntau cu aceasta ocazie erau diferite.

Cu timpul insa, odata cu dezvoltarea societatii romane si a slabirii autoritatii capului de familie, coemtio devine o cumparare simbolica, iar actul mancipatiunii o pura formalitate fara consecintele riguroase de odinioara.

C. Prin convietuirea femeii cu barbatul vreme de un an de zile, este procedeul asa-zis usus (deprindere, obisnuinta). Dupa un trai comun si neintrerupt cu sotul timp de un an de zile, femeia intra in puterea barbatului; procedeul era foarte asemanator cu modul de dobandire a proprietatii numit uzucapiune (usucapio), conform caruia cel care stapaneste un bun mobil vreme de un an devine proprietarul acestui bun. Toate acestea reliefeaza in mod pregnant pozitia juridica inferioara a femeii, pe care vechiul drept roman o situa pe acelasi plan cu obiectele de proprietate.

Dupa razboaiele punice insa, situatia sociala se schimba profund in Roma Antica. Cuceririle militare, dezvoltarea comertului, cresterea numarului sclavilor de productie etc., asigurand bunastarea statului roman, au scutit pe membrii familiei de munca dificila pe care trebuiau sa o presteze anterior. Clasa stapanitoare se imbogateste rapid datorita exploatarii provinciilor si a maselor de sclavi care abundau pretutindeni pe pietele romane.

Raporturile familiale isi pierd din rigiditate, femeile devin tot mai moderne, iubesc luxul, fastul, petrecerile si pretind sa aiba o viata cat mai independenta. Totodata se face simtita si influenta Greciei care creeaza o atmosfera de ingaduinta in raporturile familiale, toate acestea vor contribui la disparitia severitatii si austeritatii (gravitas) ce caracterizau relatiile maritale in epoca veche. Consecintele nu intarzie sa se arate alaturi de casatoria cum manu, apare asa-zisa casatorie libera (sine manu). Femeia nu intra in puterea (in manu) sefului de familie, a sotului ei, ci isi pastra statutul juridic anterior. In consecinta, daca in familia ei de origine era sui iuris, adica de sine statatoare, ea ramanea mai departe independenta fata de capul de familie a sotului ei. Pentru incheierea unei asemenea casatorii nu se cerea a fi indeplinite nici o formalitate, nici civila, nici religioasa. Pentru existenta casatoriei libere se cereau sa fie intrunite doua elemente: intentia reciproca a viitorilor soti de a intemeia o viata comuna (affectio maritalis) si convietuirea lor materiala (honor matrimonii). Aceste doua elemente erau atat de intens legate de ele, incat prezenta elementului material, adica convietuirea a doua persoane de sex diferit, care indeplineau conditiile de fond pentru a fi sot si sotie, prezuma vointa acestora de a fi uniti prin casatorie. De aceea s-a spus ca honor matrimonii si affectio maritalis alcatuiau o hendiada; prin hendiada se intelegea o figura retorica, care prin mijlocirea a doi termeni (in cazul nostru honor si affectio) dau expresie verbala unei realitati institutionale unice (in speta, casatoria). Cercetari mai noi au stabilit perfecta asemanare intre casatoria sine manu si institutia posesiunii.

In adevar, posesiunea exista daca se intrunesc doua elemente: un element volitiv - intentia de a poseda (animus) si un element material, stapanirea materiala a lucrului (corpus).

Inlocuind intentia de a poseda, cu intentia de a intemeia o viata comuna (affectio) si stapanirea materiala a lucrului cu convietuirea sotilor (honor matrimonii) constatam o structura identica a celor doua institutii. De aceea s-a afirmat ca o casatorie sine manu are o structura posesorie.

Desi o casatorie sine manu nu necesita indeplinirea nici unei formalitati pentru a exista, totusi era nevoie adesea sa se stabileasca momentul cand ea a inceput, pentru a se putea preciza de pilda, filiatiunea copiilor fata de tata, problemele privind raporturile patrimoniale dintre soti etc. Aceasta dovada se putea face cu ajutorul unor elemente de fapt cu o anumita rezonanta sociala: aducerea femeii in casa barbatului (deductio in domum mariti) petrecerea organizata cu ocazia sarbatoririi casatoriei sine manu. Merita a fi subliniata superioritatea morala a unei astfel de conceptii care asigura consecinte juridice unei stari de fapt, nu in temeiul unor solemnitati si forme rigide, ci pe baza unor indatoriri impuse de interesele sociale.

Incepand de la finele republicii casatoria sine manu se afirma tot mai mult, in dauna casatoriei cum manu, ca o consecinta a unei dezvoltari sociale ascendente; in epoca imperiala casatoria cum manu devine o raritate.

Raporturile personale dintre soti

Daca femeia se casatorea sine manu ea ramanea din punct de vedere juridic in familia ei de origine; cu alte cuvinte continua sa fie sau in puterea capului de familie (pater familias) daca era "dependenta" (alieni iuris) sau in tutela agnatilor ei, daca era independenta (sui iuris). Desi femeia casatorita sine manu avea o pozitie independenta in familia sotului, fapt ce-i ingaduia o libertate de actiune de neconceput in cadrul casatoriei cum manu, totusi ea nu devenea egala barbatului. Ca si in casatoria cum manu sotia casatorita sine manu primea numele sotului, domiciliul sau era acela al barbatului, iar daca, fara voia acestuia, parasea casa familiala, sotul putea s-o readuca folosind o cale de urmarire special creata in acest scop: "inderdictul" pentru gasirea si aducerea sotiei (de uxore exhibenda et ducenda). In masura in care casatoria cum manu iese din uz, asistam la ameliorarea pozitiei sociale a femeii. Sotii sunt obligati sa-si poarte respect reciproc, femeia ia rangul social al barbatului, iar acesta trebuie sa-i dea intretinerea corespunzatoare, s-o apere in orice imprejurare si sa actioneze pentru ea in fata organelor de judecata. Sotii isi datorau fidelitate unul celuilalt, cu toate acestea numai adulterul sotiei era pedepsit. Pana spre finele Republicii, capul de familie putea el insusi sa pedepseasca pe sotia infidela, dar prin legea iulia de adulteris si prin alte acte normative posterioare, dreptul de a sanctiona a trecut asupra statului. In fine, sotii nu se puteau cita in justitie, decat cu incuviintarea magistratului. Dispozitia urmarea sa solutioneze neintelegerile dintre soti pe cale pasnica si nu inaintea instantelor de judecata.

Raporturile patrimoniale dintre soti. Dota.

Daca o femeie era "independenta" (sui iuris) adica nu se afla sub puterea unui cap de familie, si se casatorea cum manu, intra in puterea sefului (pater familias) noii sale familii si intreaga ei avere trecea in patrimoniul acestuia.

La moartea sefului de familie, ea dobandea alaturi de ceilalti mostenitori, cota-parte succesorala ce-i revenea in conformitate cu legile. Daca era dependenta (alieni iuris), adica se afla sub puterea unui cap de familie se obisnuia ca acesta s-o inzestreze odata cu intrarea ei in puterea noului cap de familie cu diverse bunuri mobile sau imobile care, menite sa sustina sarcinile casatoriei intrau automat in patrimoniul noului sef de familie.

Daca femeia se casatorea sine manu, urmeaza sa facem, aceeasi distinctie, dupa cum era "dependenta" (alieni iuris) sau independenta (sui iuris). In prima ipoteza sotia continua sa fie supusa autoritatii domestice a capului familiei sale de origine si, in consecinta, tot ce dobandea ramanea acestuia. In schimb, la moartea capului sau de familie, femeia alieni iuris venea la mostenirea acestuia, primind o cota parte din succesiune, in concurenta cu ceilalti erezi. In ipoteza a doua, femeia continua sa ramana proprietara averii sale. Ea putea sa se oblige cu concursul tutorelui ei, prin diverse contracte si tot ce dobandea, constituia proprietatea ei personala. Cu sotul putea sa incheie orice act juridic, cu exceptia donatiilor. Acestea au fost prohibite la finele Republicii de catre dreptul cutumiar pe considerentul ca ele ar putea fi rezultatul unor presiuni din partea unuia din soti. In epoca imperiala pe vremea imparatului Caracalla, un senatus-consult (oratio Antonini) a stabilit insa ca asemenea donatii ramaneau valabile daca sotul donator a murit fara sa-si fi manifestat vointa de a desface donatia.

In ambele cazuri sus-mentionate se obisnuia sa se constituie in favoarea sotului o dota (dos) menita sa sustina sarcinile viitoarei casatorii (ad onera matrimonii sustinendo). Dota, avand ca beneficiar pe sot se constituie de catre capul familiei daca femeia era "dependenta" (alieni iuris), de catre o terta persoana sau chiar de catre femeie, daca aceasta fiind "independenta" (sui iuris) avea patrimoniul sau propriu.

Din punct de vedere juridic existau mai multe modalitati de constituire a dotei:

A. Printr-un transfer de proprietate (datio dotis) facut sotului prin modalitatile legale de instrainare a proprietatii.

B. Printr-un contract verbal (dictio promissio dotis) prin care cel ce constituia dota promitea in cuvinte solemne sotului beneficiar ca-i va transmite, odata cu incheierea casatoriei (si nuptiae sequuntur) anumite bunuri.

C. In anul 428 e. n. imparatii Theodosius al II-lea si Valentinian al III-lea au hotarat printr-o constitutie, ca dota poate fi constituita fara nici o formalitate, printr-un pact (pactum de constituenda dote), adica printr-o simpla promisiune facuta sotului de catre constituentul dotei.

Dota devenea proprietatea barbatului si acesta trebuia s-o foloseasca pentru sustinerea sarcinilor casatoriei. Nelimitate la inceput, prerogativele sotului asupra dotei au fost cu timpul micsorate, avandu-se in vedere interesele sotiei pentru eventualitatea unui divort. De aceea, Legea Iulia asupra fondurilor dotale (de fondo dotali) interzicea la finele Republicii sotului sa instraineze fara instiintarea sotiei, fondurile italice, iar in dreptul postclasic masura este extinsa asupra oricarui fel de proprietate imobiliara. Iustinian la randul sau, a interzis sotiei sa-si dea un astfel de consimtamant, ceea ce echivala cu inalienabilitatea fondurilor dotale.

La desfacerea casatoriei dota trebuia restituita celui care o constituise sau persoanei pe care aceasta o indicase. Lucru firesc deoarece dota fusese constituita pentru sustinerea nevoilor casatoriei, iar aceasta incetase de a mai exista. In epoca veche a dreptului roman restituirea dotei era asigurata printr-un contract verbal, sotul se obliga printr-un contract fata de constituent, ca-i va restitui dota la o eventuala desfacere a casatoriei, fie lui, fie tertei persoane indicate de el. Spre finele Republicii, odata cu cresterea numarului de divorturi, consecinta a slabirii legaturilor familiale, se impunea ideea ca restituirea dotei trebuie sa urmeze in mod automat desfacerii casatoriei. Pretorul dadea sotiei care reclama restituirea dotei o actiune speciala (actio rei uxoriae) - reclamatia dotei - cu ajutorul careia cerea judecatorului sa oblige pe sot sa-i inapoieze, conform cu echitatea, averea dotala. Acesta va fi obligat sa restituie imediat toate bunurile dotale pe care le primise.

Obligand pe sot la restituirea averii dotale, judecatorul va tine insa seama de posibilitatile economice prezente ale acestuia, cu alte cuvinte il va putea condamna numai in limitele activului sau patrimonial, nu peste posibilitatile reale de plata (in id quod facere potest). Este ceea ce se numeste beneficiul de competenta - (beneficium competentiae) pe care dreptul roman il acorda ca o favoare, din ratiuni de echitate unor debitori printre care si sotului in restituirea dotei.

Restituind dota, sotul putea la randul sau sa retina potrivit cu prevederile legii, o parte din bunurile dotale. Asemenea retineri se faceau pentru a se asigura cresterea copiilor rezultati din casatorie (propter liberos) drept sanctiune impotriva sotiei care sustrasese diverse bunuri de la sot (propter res amotas) sau care avusese un comportament imoral (propter mores) ca o despagubire a sotului pentru bunurile pe care le daruise sotiei (propter res donates) si, in sfarsit pentru cheltuielile necesare sau utile averii dotale (propter impensas). Cheltuielile necesare sunt acelea fara de care bunul ar fi pierit sau ar fi fost deteriorat, iar cele utile sunt cheltuielile care i-au marit valoarea economica.

Actiunea in restituirea dotei (actio rei uxoriae) se putea intenta, in epoca imperiala, in cazul in care casatoria se desfacuse prin moartea sotului, impotriva mostenitorilor acestuia, dar ei nu se mai bucurau de beneficiul de competenta.

In epoca lui Iustinian actiunea in restituirea dotei capata denumirea de "actiune dotala" (actio de dote) schimbandu-si totodata structura. De data aceasta, obligatia de restituire decurgea din lege, prezumandu-se ca intre constituent si beneficiar a intervenit o stipulatie tactica. Retentiile au fost abolite, iar sotul putea sa opuna in compensatie sotiei, care solicita restituirea dotei, creantele pe care el, sotul le avea impotriva acesteia. Restituirea averii dotale era garantata printr-o ipoteca generala si tacita, care se constituia asupra patrimoniului barbatului, din momentul incheierii casatoriei. Printr-o constitutie din anul 531 aceasta ipoteca devine si privilegiata privind orice ipoteca constituita anterior casatoriei.

Slabirea raporturilor familiale si incertitudinile casniciilor din epoca de declin a sclavagismului roman, au impus aparitia unei institutii menite sa asigure unele avantaje sotiei pentru cazul in care sotul ar fi decedat inaintea ei sau cand casatoria s-ar fi facut fara voia acesteia. Este vorba de darurile pe care sotul le facea sotiei inainte de nunta pentru a-i asigura existenta in cazurile sus-mentionate. Numita in epoca postclasica "donatie inainte pentru casatorie (donatio propter nuptias)", institutia foarte cunoscuta in orient, se raspandeste, intr-o epoca tarzie, in intregul imperiu roman. Imparatul Iustinian aplica acestei donatii regulile dotei, cu care o asimileaza.

3.4. Desfacerea casatoriei

Casatoria se putea desface fie in mod fortat, fie voluntar; in mod fortat prin moartea, pierderea libertatii sau a cetateniei unuia dintre soti. Sotul care isi pierdea libertatea devenea sclav, iar cel care isi pierdea cetatenia, peregrin. In consecinta, casatoria se desfacea pe deplin drept, deoarece intre un cetatean roman si un sclav sau un peregrin nu putea exista o casatorie valabila din punct de vedere juridic (iustae nuptiae). Tot in mod fortat se desfacea casatoria, daca ulterior incheierii acesteia, aparea o piedica la casatorie (impedimentum superveniens) cum era cazul persoanei, care dupa ce se casatorise cu o dezrobita, devenise senator, deoarece legea interzicea senatorilor casatorii cu asemenea femei.

In mod voluntar casatoria se desfacea prin vointa partilor. Aici trebuie sa facem o distinctie intre casatoria cum manu si sine manu. Casatoria cum manu se desfacea numai prin utilizarea unor forme inverse decat cele prin care fusese incheiata. Este o reminescenta a formalismului primitiv pentru care ceea ce se crea printr-o anumita forma, nu putea fi desfacut decat printr-o forma contrarie. Astfel, casatoria incheiata prin ceremonie religioasa - confarreatio, se desfacea printr-o formalitate contrarie numita diffarreatio iar cele incheiate prin cumparare coemtio sau printr-o convietuire de un an (usus), puteau fi desfacute printr-o remancipare (remancipatio) in temeiul careia sotul isi remancipa sotia, adica o trecea in puterea unei terte persoane, care apoi o elibera. Astfel, femeia iesea de sub puterea barbatului, iar casatoria se desfacea.

Mult mai usor se desface casatoria sine manu, incheiata prin intrunirea celor doua elemente constitutive, intentia de a incheia o casatorie (affectio maritalis) si convietuirea in comun (honor matrimonii); o astfel de casatorie se desfacea indata ce unul din aceste doua elemente inceta sa mai existe. Legea nu cerea nici o formalitate. Cu alte cuvinte, separarea materiala a sotilor facuta cu intentia de a se desparti pentru totdeauna insemna o desfacere a casatoriei, adica divortul - (divortium). Termenul exprima in mod plastic situatia de fapt: sotii dupa ce au parcurs impreuna o parte a existentei lor se despart (divertuntur) urmand cai diferite. Partile puteau proceda insa si la anumite acte menite sa dovedeasca mai pregnant vointa lor de a se desparti, ca de pilda: notificarea in scris sau prin martori a vointei de a divorta (repudium); pronuntarea in fata unor martori a unor cuvinte din care rezulta vointa de a pune capat vietii conjugale, ruperea actului dotal etc.

Unii cercetatori opineaza ca prin Legea Iulia de adulteris din vremea imparatului Augustus, valabilitatea divortului a fost conditionata de indeplinirea anumitor formalitati: o declaratie verbala sau redactarea unui inscris inaintea a sapte martori, cetateni romani etc. Asemenea declaratii sau inscrisuri nu erau insa cerute pentru valabilitatea divortului (ad solemnitatem); ele aveau numai o valoare probatorie, cum de altfel o dovedeste practica ulterioara a dreptului roman.

Divortul a fost privit cu multa ostilitate in societatea romana primitiva. Legea nu ingaduia ca familia romana, celula de baza in procesul de productie sa se poata desface cu multa usurinta. De aceea, cei care divortau fara temei erau pedepsiti de cenzori cu o observatie (nota censoria), fapt ce atragea asupra lor consecinte negative. Dupa razboaiele punice si mai ales in epoca imperiala, odata cu accentuarea exploatarii sclavagiste, cu afluenta bogatiilor pe care Roma le aducea din provincii, paralel cu extinderea luxului la paturile bogate si cu cresterea influentelor orientale, relatiile de familie isi pierd din soliditatea lor de odinioara. Contradictiile sociale si decaderea morala se fac din ce in ce mai simtite la paturile privilegiate, relatiile lor de familie devin "moderne", cu totul opuse virtutilor romane din epoca veche. Divorturile devin tot mai obisnuite la clasele dominante, reflectand prin usurinta cu care erau ingaduite si prin frecventa lor - decaderea morala a epocii. Deseori imparatii intervin, incercand in interesul statului sclavagist, amenintat cu disolutia morala sa ingreuneze despartirile fara temei. Rezultatele au fost neinsemnate, deoarece prin legi juridice nu se puteau remedia situatii sociale condamnate de istorie. Imparatul Iustinian este nevoit sa consacre situatia de fapt, sanctionand urmatoarele categorii de divorturi:

divortul prin consimtamant mutual (communi consensu), adica prin buna invoiala a partilor;

divortul motivat de un fapt justificat (bona gratia), dar care nu poate fi imputat celuilalt sot, ca de pilda caderea acestuia in prizonierat, impotenta sa etc.;

divortul determinat de vina unui sot (iusta causa) ca in cazul adulterului. In asemenea caz, sotul vinovat este pedepsit.

orice alta forma de divort este declarata de lege nejustificata (sine iusta causa), iar sotul care se despartea era sanctionat. Cu toate acestea, casatoria ramanea desfacuta, intocmai ca si in celelalte cazuri sus mentionate.

3.5. Concubinatul

Este o unire stabilita intre doua persoane de sex diferit aparuta ca o consecinta a numeroaselor impedimente la casatorie prevazute de dreptul roman. Concubinatul nu era privit in mod defavorabil in lumea romana sub aspect moral, dar deoarece in ultima analiza constituia o cale de ocolire a unor dispozitii legale, el nu avea efecte juridice, copiii nascuti dintr-o astfel de uniune fiind socotiti nelegitimi (vulgo concepti). Deoarece opinia publica nu privea cu ostilitate concubinatul, situatia juridica a copiilor nascuti din concubinat se imbunatateste treptat. In dreptul lui Iustinian, asemenea copii numiti copii naturali (liberi naturalia) primesc un drept la alimente din partea tatalui si un drept de mostenire de proportii reduse la averea acestuia. Datorita raspandirii sale, precum si faptului ca opinia publica cu exceptia crestinilor il considera ca o consecinta de neinlaturat a unor impedimente, adesea prea aspre, din dreptul pozitiv, concubinatul devine spre finele imperiului, un fel de casatorie inferioara (inequale coniugium). Din punctul de vedere al structurii juridice, concubinatul apare in lumina teoriei posesorie a casatoriei sine manu, expuse anterior, asemenea detentiunii. In adevar, casatoria sine manu este similara cu posesiunea, deoarece intruneste doua elemente: vointa de a intemeia o casatorie (affectio maritalis) si convietuirea (honor matrimonii), elemente identice cu ale posesiunii: intentia de a poseda (animus possidendi) si stapanirea materiala asupra bunului (corpus).

Spre deosebire de casatoria sine manu, concubinatului lipsindu-i affectio maritalis, nu are decat un singur element: convietuirea de fapt, la fel dupa cum detentiunea, lipsindu-i animus possidendi, se reduce in exclusivitate la o stapanire de fapt (corpus). Similitudinea intre concubinat si detentiune nu se rezuma numai la existenta celor doua elemente, dar se refera si la modul lor de comportament. Asa dupa cum detentiunea se poate transforma in posesiune prin adaugarea elementului animus la corpus (de pilda un chirias care devine proprietar al imobilului pe care-l locuieste), tot asa si concubinatul se poate transforma intr-o casatorie, daca respectivul impediment la casatorie dispare (incetarea mandatului de guvernator al provinciei). In acest din urma caz, affectio maritalis vine si se adauga dupa disparitia impedimentului legal celui material (honor matrimonii).

4. Adrogatiunea

Este o veche institutie a dreptului roman menita sa creeze in mod artificial puterea parinteasca prin introducerea intr-o familie lipsita de urmasi a unei persoane "independente" (sui iuris) ce apartine altui grup familial. In acest mod un sef de familie (pater familias) lipsit de descendenti poate sa-si creeze in mod artificial urmasi care sa-i urmeze la exploatarea bunurilor, sa-i perpetueze numele si sa-i continue cultul familial. Existenta la mai toate popoarele antice, o asemenea institutie urma in fapt sa asigure sefului de familie o descendenta legitima, stabilind intre acesta si cel introdus in familie, raporturi similare cu cele pe care casatoria le produce intre parinte si fiul de familie. Adrogatiunea necesita inainte de toate, un aviz al colegiului pontifical.

Pontifii cercetau daca motivele invocate de adrogant erau justificate si daca nu se aduceau prejudicii familiei celui adrogat, deoarece acesta din urma fiind independent (sui iuris) adica avand si el calitatea de sef de familie (pater familias) urma sa treaca in familia adrogatului cu intreg patrimoniul sau si cu toate persoanele ce se aflau sub puterea sa. Dupa ce pontifii dadeau un aviz pozitiv, adrogatiunea urma sa fie incuviintata prin votul adunarilor curiate (Lex curiata). Mai tarziu, cand adunarile curiate au incetat sa se mai intruneasca, adrogatiunea se facea in fata a 30 de lictori, care odinioara insarcinati sa convoace adunarile curiate, s-au substituit cu timpul acestora, preluand o parte din atributiile lor.

Trecand intr-o noua familie cel adrogat isi pierdea calitatea sa de sui iuris, adica cap de familie (pater familias) devenind "dependent" (alieni iuris) de noul sef de familie in a carui familie intrase. Aceasta schimbare de stare civila, avea importante consecinte patrimoniale: bunurile celui adrogat treceau deplin drept in patrimoniul (adrogantului), adica al noului cap de familie. Totodata datoriile adrogatului se stingeau, deoarece vechea sa personalitate juridica, in temeiul careia a contractat respectivele datorii, disparuse, fiind inlocuita cu o alta noua, ori, in aceasta noua calitate nu a contractat nimic si in consecinta nu datora nimic. Tinand insa seama de interesele creditorilor pretorul a intervenit pentru a-i ajuta. De aceea, le-a acordat o actiune impotriva celui adrogat cu fictiunea ca "adrogatiunea nu a avut loc" (ac si capitae minutus non esset). Cu aceasta actiune creditorii puteau sa urmareasca pentru restituirea datoriilor pe debitorul adrogat ca si cum acesta n-ar fi suferit nici o schimbare de stare civila.

Cu timpul, efectele patrimoniale ale adrogatiunii au fost limitate; pe timpul imparatului Iustinian bunurile adrogatului nu mai treceau in proprietatea adrogantului, acesta capata asupra lor un singur drept de folosinta. Nu puteau fi adrogate femeile si tinerii care implinisera 14 ani; femeile deoarece nu aveau voie sa participe la sedintele adunarii curiate care aprobau adrogatiile, iar tinerii deoarece, neavand inca experienta vietii, n-ar fi putut cumpani bine toate consecintele pe care le implica un asemenea act. Cu toate acestea, pe vremea imparatului Antonius Pius a fost admis ca tinerii sub 14 ani, asa-zisii impuberi, sa poata fi adrogati daca era in interesul lor.

Se prevedeau insa anumite masuri menite sa-i ocroteasca, astfel daca impuberul adrogat isi dadea seama, dupa ajungerea la pubertate, adica la 14 ani, ca adrogantul urmarise sa-si realizeze propriile interese, se putea adresa magistratului solicitandu-i desfacerea adrogatiunii si restituirea bunurilor care trecusera in patrimoniul adrogantului. De asemenea, dreptul imperial prevedea dispozitii de ocrotire a impuberului adrogat si pentru cazul in care ar fi fost emancipat sau dezmostenit de catre adrogant, in toate asemenea situatii se urmarea sa se impiedice speculatiile pe care un adrogant necinstit le putea incerca asupra averii impuberului.

Adoptiunea

Este o forma mai noua a adrogatiunii, dar spre deosebire de aceasta, persoana care intra in puterea noului cap de familie era dependenta (alieni iuris). Cu alte cuvinte, persoana adoptata trecea din puterea unui cap de familie in aceea a altui sef de familie (pater familias). De aceea, actul adoptiunii nu interesa in acelasi grad cetatea ca si adrogatiunea. In adevar, prin adrogatiune un sef de familie intra in puterea altui sef de familie. Faptul atragea dupa sine disparitia familiei si cultului familial al persoanei adrogate prin contopire cu familia adrogantului. De aici nevoia ca pontifii sa-si dea avizul cu privire la adrogatiuni si poporul sa le voteze in adunarile curiate.

Adoptiunea nu avea aceleasi consecinte, caci trecerea unei persoane dependente (alieni iuris) dintr-o familie in alta nu insemna nici disparitia unei familii si nici a cultului sau familial. De aceea, adoptiunea nu necesita avizul colegiului pontifical si nici votul adunarilor curiate. In fine, spre deosebire de adrogatiune, prin adoptiune puteau intra in noua familie persoanele de ambele sexe; sub Iustinian se cerea totodata ca intre parintele adoptiv si copilul adoptat sa fie o diferenta de minim 18 ani. Adoptiunea se realiza prin mijlocirea unui procedeu tehnic ce se desfasura in doua etape:

A. In prima etapa fiul sau fiica erau scosi de sub puterea sefului de familie. Pentru aceasta se folosea o veche dispozitie a Legii celor XII Table care prevedea: daca seful de familie isi vinde fiul de trei ori, fiul sa iasa de sub puterea acestuia (si pater filium ter venum duit, filius a patre liber esto). Initial aceasta dispozitie a servit pentru scoaterea copilului, cu titlu de pedeapsa, de sub puterea parinteasca. Copilul care nu se supunea autoritatii sefului de familie, era izgonit din familie. Jurisprudenta romana a folosit aceasta veche dispozitie pentru realizarea adoptiunii. In vederea realizarii adoptiunii, capul familiei se intelegea cu un tert si in mod formal ii vindea fiul prin procedeul mancipatiunii, de trei ori. Dupa a treia vanzare puterea parinteasca se rupea si fiul iesea de sub puterea capului de familie dar ramanea in stapanirea (in mancipio) a unui tert.

B. A doua etapa are loc inaintea magistratului. Aici intervine adoptatorul care, revendicand pe copil de la tert afirma ca acest copil este al sau (vindicatio filii). Terta persoana cu care adoptatorul si tatal copilului s-au inteles in prealabil, nu se opune si recunoaste pretentia adoptatorului. Magistratul ia act de declaratia tertului si atribuie adoptatorului pe copil (datio in adoptationem). In acest mod copilul iesea din familia sa de origine si intra in familia tatalui sau adoptiv. In timpul imparatului Iustinian procedura adoptiunii se simplifica. Solemnitatile vanzarii sunt inlocuite cu o declaratie facuta inaintea autoritatii de catre seful familiei care adopta si seful de familie in a carui putere se afla copilul ce urma sa fie adoptat.

Prin adoptiune persoana adoptata isi pierdea drepturile sale agnatice in vechea familie si in consecinta si dreptul de mostenire, in schimb dobandea drepturi succesorale in familia tatalui adoptiv. Dupa reformele dreptului pretorian insa, care au stabilit drept criteriu de evolutie succesorala rudenia de sange - (cognatica), copilul adoptat ramanand ruda cognatica cu membrii familiei sale de origine, isi pastreaza in aceasta calitate unele drepturi succesorale si in vechea familie; existau insa unele inconveniente. Astfel, tatal adoptiv putea sa-si emancipeze copilul adoptat, in care caz acesta din urma pierdea dreptul de a veni la succesiunea celui dintai; situatia era si mai grava daca tatal natural al persoanei adoptate murise inainte de emancipare, deoarece intr-o astfel de situatie cel adoptat pierdea drepturile succesorale si in familia sa de origine. Pentru a remedia asemenea inconveniente, Iustinian a creat doua feluri de adoptiuni: una cu efecte depline (adoptio plena) si alta cu efecte reduse (adoptio minus plena). Prima pastreaza efectele adoptiunii clasice, ea opereaza o schimbare radicala de familie, rupand orice legatura cu familia sa de origine. Acest fel de adoptiune era ingaduit numai cand nu exista primejdia ca cel adoptat sa fie amenintat in drepturile sale succesorale; in fapt nu era posibila decat daca adoptatorul era un ascendent, cum este cazul bunicului care dupa ce-si emancipeaza fiul si nepotul, il adopta pe acesta din urma, in asemenea situatii copilul adoptat nu poate pierde drepturile succesorale, deoarece chiar emancipat el pastreaza dreptul de mostenire la averea bunicului adoptator, in calitate de cognat, adica de ruda de sange. Adoptiunea cu efecte reduse nu rupea legaturile familiale ale celui adoptat cu familia sa de origine si-i mentinea drepturile succesorale in aceasta familie. De aceea, in cazul unei eventuale emancipari cel adoptat isi pierdea vocatia sa succesorala in familia parintelui adoptator, dar si-o pastra in familia in care se nascuse. Cu alte cuvinte acel gen de adoptiune crea pentru cel adoptat un drept de mostenire asupra patrimoniului tatalui adoptiv, pastrandu-i totodata neatinse drepturile succesorale in familia sa de origine. In epoca lui Iustinian adoptiunea cu efecte reduse devine forma obisnuita de adoptiune.

Pe langa adoptiunea propriu-zisa dreptul roman recunostea asa-zisa adoptiune testamentara, o adoptiune cuprinsa intr-un testament. Natura ei juridica este discutabila, dar dupa toate probabilitatile era vorba despre o simpla instituire de mostenitori facuta cu conditia ca cel adoptat sa ia numele testatorului.

Adoptiunea ca si adrogatiunea au avut o larga sfera de aplicare, deoarece pe langa faptul ca asigurau o posteritate legitima celui lipsit de descendenti, erau folosite si in alte scopuri. Asa, prin adoptiune sau adrogatiune tatal natural putea sa-si recunoasca copiii nascuti in afara casatoriei, cu alte cuvinte sa-i legitimeze. De asemenea, serveau ascendentilor sa dobandeasca puterea parinteasca asupra unor descendenti ramasi in afara acestei puteri ca de pilda, asupra urmasilor unor femei cum ar fi copiii fiicelor casatorite cum manu.

Adoptiunea si adrogatiunea serveau si unor scopuri politice: latinii adoptati sau adrogati de cetatenii romani dobandeau cetatenia romana; plebeii adoptati sau adrogati de patricieni, deveneau patricieni si in consecinta se putea casatori cu femei patriciene, deoarece inainte de Legea Canuleia din anul 445 i.e.n. casatoriile plebeilor cu patricienii erau interzise; patricienii adoptati sau adrogati de plebei deveneau plebei si, in consecinta, puteau exercita demnitatea de tribuni ai plebei, functie destinata exclusiv plebeilor; in fine, prin adoptiune si adrogatiune imparatii obisnuiau uneori sa desemneze mostenitorul prezumtiv al tronului.

6. Legitimarea

In vechiul drept roman, cand singura rudenie cunoscuta era cea agnatica, copilul nascut in afara casatoriei avea o situatie foarte precara. El nu era socotit ruda nici cu tatal sau natural si nici cu mama sa naturala. Tatal nefiind casatorit cu mama copilului, nu putea fi ruda civila cu acesta din urma, iar intre mama si copil nu puteau exista asemenea legaturi de rudenie, deoarece rudenia agnatica (civila) se transmitea numai prin barbati si nu prin femei. Intr-adevar, precum se stie, numai barbatii in calitatea lor de sefi de familie puteau avea si exercita putere de comanda in familie iar temeiul rudeniei agnatice il forma tocmai acest gen de putere. Odata cu recunoasterea anumitor efecte juridice rudeniei de sange (cognatiunii), situatia s-a schimbat in privinta legaturii dintre mama si copil; acesta din urma este socotit acum ruda cu mama sa. Se cerea doar sa se faca dovada maternitatii, adica a faptului nasterii, ceea ce era foarte simplu, deoarece asa cum spunea juristul Paul "mama este intotdeauna sigura chiar daca a nascut dintr-o legatura ocazionala" (mater semper certa est, etiam si vulgo concepere). Situatia nu s-a schimbat cu nimic insa fata de tata, deoarece la Roma numai o casatorie putea genera un raport de rudenie cognatica intre tata si copil. Cu alte cuvinte, in societatea romana nu puteau exista decat tati legitimi, iar tata legitim putea fi numai sotul mamei conform adagiului: "tata este acela pe care-l arata casatoria" (pater is est quem iustas nuptiae demonstrant).

Desi dreptul pozitiv nu punea la indemana tatilor un mijloc propriu de legitimare a copiilor naturali, totusi ei obisnuiau sa foloseasca drept procedeu de recunoastere al acestor copii, adoptiunea si adrogatiunea. Pe aceasta cale copiii naturali intrau in familie si implicit, in puterea tatalui lor natural. In general, dreptul roman s-a aratat ostil copiilor naturali; cu toate acestea s-au recunoscut unele drepturi copiilor naturali rezultati din concubinat, care era privit cu ingaduinta, deoarece multe persoane neputand sa se casatoreasca datorita numeroaselor impedimente la casatorie, convietuiau ca si concubini. Mai mult, chiar imparatul Constantin a dat posibilitatea celor care traiau in concubinat sa-si legitimeze copiii cu conditia ca sotii sa se casatoreasca intr-un interval de timp determinat si sa nu aiba alti copii legitimi. Masura a avut un caracter temporar, dar imparatul Anastasie a transformat-o in una cu caracter stabil. La randul sau, Iustinian ii da o reglementare definitiva ingaduind-o cu urmatoarele conditii:

casatoria sa fi fost posibila si in momentul conceptiei copiilor, ceea ce exclude de pilda legitimarea copiilor adulterini;

sa se redacteze un contract de casatorie prin care sa se constituie o dota (instrumentum dotale);

copilul sa consimta sau sa nu se opuna la legitimare.

Aceasta forma de legitimare a copiilor naturali se numeste "prin casatorie subsecventa" (per subsequens matrimonium), deoarece o casatorie posterioara subsecventa transforma o stare de fapt intr-una de drept cu consecintele juridice corespunzatoare.

Uneori acest gen de legitimare nu putea fi utilizat cand, de pilda, concubina murise sau cand isi dedicase viata ascetismului religios etc. In asemenea cazuri, Iustinian a ingaduit ca legitimarea sa se faca prin decizie imperiala (per rescriptum principis).

O ultima forma de legitimare creata din motive fiscale in anul 442 e. n. de catre imparatii Teodosiu al II-lea si Valentinian al III-lea este asa-zisa legitimare "prin oblatiune facuta curiei" (per oblationem curiae).

Spre finele imperiului statul avea mari greutati in strangerea impozitelor de la contribuabili; raspunzatori pentru adunarea lor erau membrii curiilor municipale numiti decurioni, al caror numar devenea tot mai redus, deoarece nu puteau face fata sarcinilor ce le reveneau in acest domeniu. In vederea asigurarii recrutarii unor asemenea functionari, imparatii sus-mentionati au ingaduit legitimarea copiilor nascuti din concubinat, daca tatal lor inscria pe fiul sau nascut din concubinat intr-o astfel de uniune pe lista decurionilor principali ai domiciliului sau si-l inzestra cu o parte din averea sa, suficienta sa garanteze veniturile statului pentru cazul in care impozitele n-ar fi fost stranse la termen. Daca era vorba de o fiica, tatal care dorea s-o legitimeze trebuia sa o inzestreze si sa o casatoreasca dupa un decurion.