Notiunea de decizie fundamentala

Notiunea de decizie fundamentala

Textul constitutiei are un caracter complex si eterogen. Alaturi de dispozitiile consacrand decizii esentiale pentru fizionomia juridica a unei comunitati politice concrete intalnim reguli de detaliu, precizand modalitatile in care asemenea decizii sunt aplicate in practica. Teoretic, textul constitutional in ansamblul sau are aceeasi forta juridica, modificarea sa reclamand respectarea procedurii speciale de revizuire a constitutiei. Astfel, sunt puse pe acelasi plan sub aspect formal dispozitiile referitoare la separatia puterilor sau la garantiile drepturilor fundamentale cu regulile privind structura parlamentelor, sesiunile si sedintele parlamentare, organizarea interna a camerelor (/camerei), atributiile precise ale sefului statului sau ale guvernului.

Evident, anumite modificari concertate ale unor asemenea dispozitii speciale pot dilua sau eroda substantial deciziile politice fundamentale precum cele asupra organizarii democratice a autoritatilor publice, a separatiei puterilor sau a caracterului unitar ori federal al statului. Exista totusi un spatiu de manevra destul de larg care permite modificarea acestor reguli speciale fara a afecta fizionomia de ansamblu a statului. Pe de alta parte, utilizand procedura constitutionala de revizuire a legii fundamentale, forte politice interesate ar putea utiliza mecanismele democratice ale statului de drept pentru a submina ordinea juridica existenta si a inlatura constitutia chiar cu instrumentele concepute de fapt in vederea apararii sale. Dupa cum am precizat anterior, in ultimele decenii legiuitorii constituanti ai unor state democratice au fost preocupati sa sustraga anumite norme fundamentale pericolului unor eventuale modificari pe calea procedurii de revizuire a constitutiei, proclamand caracterul nerevizuibil al unor dispozitii consacrate in aceasta.

Trebuie sa observam insa ca aceste dispozitii au un caracter strict defensiv; sunt mentionate de regula acele dispozitii care sunt considerate a fi expuse cu mai mare probabilitate unei modificari si nu neaparat toate acele norme care ar prezenta in ochii legiuitorului constituant importanta centrala in economia textului legii fundamentale. Pozitia eminenta a unor dispozitii declarate nerevizuibile reiese implicit din faptul consacrarii lor ca atare, dar omisiunea interdictiei de a revizui o norma nu implica neaparat relevanta scazuta a acesteia. Cu alte cuvinte, regulile privind limitele materiale ale revizuirii constitutiei - consacrate in art. 152 al Constitutiei noastre - reprezinta un indiciu important in decelarea deciziilor fundamentale ale constituantului roman, dar nu si un criteriu absolut si exclusiv in acest sens. Determinarea concreta a deciziilor politice fundamentale ale constituantului comporta un anumit grad de subiectivitate. Pe de alta parte se cuvin luate in considerare circumstantele istorice, politice, economice, sociale si culturale ale epocii, care ofera de multe ori cheia intelegerii si interpretarii corecte a textului constitutional. Climatul politic intern si international, constelatia de forte implicate in jocul politic, evolutia societatii si a mentalitatilor pot relativiza anumite consacrari normative care la momentul redactarii lor pareau sa aiba o importanta centrala in economia textului constitutional, fiind chiar consacrate ca nerevizuibile.

Avem in vedere de exemplu dispozitia art. 1, alin. 1, teza 1 din Constitutia noastra: "Romania este stat national", care reia intr-o forma usor schimbata prima teza a Constitutiei din 29 martie 1923. Respectul si fidelitatea manifestate fata de formele si traditiile democratiei romanesti ante- si interbelice sunt de inteles. Faptul ca din perspectiva politica si istorica Romania este stat national, adica realizarea in practica a unui proiect statal al unor elite politice din secolul XIX, insusit treptat de marea majoritate a populatiei teritoriilor ce vor face ulterior parte din statul unitar roman este indiscutabil. Insa consacrarea in legea fundamentala a unor fapte -- fie ele si adevaruri evidente - nu este intotdeauna oportuna. Constiinta nationala a unui popor poate fi promovata si sustinuta printr-o guvernare competenta si eficienta, printr-o economie viabila si competitiva si printr-o politica inteligenta si consecventa in domeniile culturii, educatiei si cercetarii. Evidentierea frecventa si emfatica a identitatii nationale si a caracterului national al statului poate duce la iritarea inutila a unor minoritati si la perceptii gresite, uneori ostile din partea altor state, cu atat mai mult cu cat constitutiile europene postbelice evita utilizarea sintagmei de "stat national". Comunitate politica bazata pe profunde afinitati culturale, etnice, lingvistice si - intr-o anumita masura - religioase, natiunea nu are nevoie de atestarea unei adunari parlamentare - fie ea si constituanta - si nici de o consacrare expresa in lege a rolului sau in cadrul statului. Pe de alta parte, lipsa coeziunii interne si a vointei de a mentine comunitatea istoric constituita nu pot fi suplinite de forta juridica a unei consacrari constitutionale. Caracterul national al statului roman tine de domeniul fapticului si nu de cel al normativitatii.

Chiar daca inserarea termenului de "stat national" in textul constitutiei este - pentru motivele indicate mai sus - criticabila,    evolutia politica si constitutionala a Romaniei din ultimul deceniu a infirmat posibilele temeri privitoare la impunerea unei viziuni etnocentrice, sustinute de un discurs demagogic nationalist, temeri alimentate printre altele si de formularea mentionata. Angajamentul clar (desi limitat uneori la o simpla retorica) fata de drepturile omului, atitudinea destul de pragmatica si flexibila fata de problemele si interesele minoritatilor concomitent cu preocuparea fireasca fata de identitatea nationala a majoritatii precum si optiunea ferma pentru integrarea euro-atlantica au dezamorsat potentialul "coroziv" al acestei formule. In privinta raporturilor inter-etnice si a respectarii drepturilor minoritatilor, statul roman nu se abate decisiv de la canonul european in materie. Prin urmare, formula "Romania - stat national" nu reprezinta expresia unei decizii fundamentale a constituantului roman. Aceasta concluzie mai este sustinuta si de un alt argument: o decizie implica optiunea intre doua sau mai multe alternative. Or, consacrarea caracterului national al statului roman reprezinta evidentierea (inutila, dupa cum am mai precizat) unui fapt si nu optiunea pentru una din alternative. De asemenea, nu consideram nici suveranitatea ca optiune fundamentala a constituantului: suveranitatea este imanenta oricarui stat modern.

In opinia noastra, deciziile politice fundamentale ale constituantului roman sunt: democratia reprezentativa si pluralismul politic; statul de drept, statul social, caracterul unitar al statului si integrarea euroatlantica.