EVOLUTIA FORMELOR DE EXPRIMARE ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

EVOLUTIA FORMELOR DE EXPRIMARE ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. IZVOARELE DREPTULUI IN SENS FORMAL

In literatura juridica moderna, notiunea de izvor al dreptului are trei acceptiuni:

a. Izvoarele dreptului desemneaza totalitatea conditiilor materiale de existenta care determina un anumit tip de reglementare juridica. Toate aceste coditii sunt denumite izvoare de drept in sens material.

b. Izvoarele dreptului desemneaza sursele de cunoastere sau documentele pe baza carora putem reconstitui fizionomia unor institutii politice.

c. Izvoarele dreptului desemneaza totalitatea procedeelor prin intermediul carora normele sociale devin norme de drept si dobandesc un caracter obligatoriu. Aceste procedee sunt denumite izvoare de drept in sens formal sau forme de exprimare a dreptului.

In epoca veche, normele dreptului au fost exprimate prin obiceiuri, prin legi, prin edictele magistratilor si prin jurisprudenta.

In epoca clasica, la aceste patru izvoare s-au alaturat "Senatus-consultele" si "constitutiunile imperiale".

In epoca postclasica , odata cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept imbraca, in exclusivitate, forma constitutiunilor imperiale si a obiceiurilor.

Cele mai vechi izvoare au fost obiceiurile, adica "mos maiorum"-obiceiul mostenit din batrani

sau "ius non scriptum"- dreptul nescris.

2. OBICEIUL

este cel mai vechi izvor formal de drept si a fost den "mos maiorum"-obiceiul mostenit din batrani sau "ius non scriptum"- dreptul nescris. El s-a format prin repetarea anumitor comportari.

In epoca prestatala, ob nu aveau caracter obligatoriu, intrucat nu exista stat care sa constranga . De altfel, tot atunci nu exista nici stratif soc => toti membrii soc aveau aceleasi interese, deci ob erau resp de bunavoie.

In proc form statului, anumite ob care erau convenabile celor ce detineau puterea pol au fost sanctionate de catre stat si s-au transf in norme de dr, iar sanct lor s-a realiz prin practica instantelor judec => repetarea unor hot in cazurile sim duce la form de ob juridic.

Pana in secolul V, obiceiul juridic a fost unicul izvor al dreptului international, dar, asa cum se stie, in acea epoca obiceiul nu era cunoscut de popor, ci era tinut in secret de pontifi. Prin urmare, la cererea insistenta a plebeilor, aceste obiceiuri au fost sistematizate si asezate in forum pentru ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept. Actele juridice se caracterizau prin formalism si exclusivism pentru ca urmareau respectarea unor conditii de forma si erau doar pentru cetateni.

Spre sfarsitul republicii, odata cu dezvoltarea economiilor de schimb, functiile obiceiului au fost preluate de alte izvoare ale dreptului mult mai evoluate, precum:

- legea

- edictele magistratilor

- jurisprudenta.

Cu toate acestea, obiceiul a fost un izvor al dreptului international chiar si in epoca clasica. Astfel, jurisconsultul Salvius Iulianus spune ca obiceiul exprima vointa comuna a poporului si indeplineste atat o functie creatoare, cat si o functie abrogatoare.

In epoca postclasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, obiceiul si-a redobandit importanta de odinioara, imbogatindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincie, intrucat romanii tolerau obiceiurile populare din provincie daca nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.

3. LEGEA

La romani, cuvantul lex era utilizat cu sensul de contract, atunci cand conventia se incheia intre doua persoane fizice. Atunci cand conventia se incheia intre magistrati si popor, cuvantul lex era utilizat cu sensul de lege, ca izvor formal al dreptului, intrucat adoptarea legii romane presupunea o conventie intre magistrat si popor.

Conventia dintre magistrat si popor se incheia dupa anumite reguli care defineau procedura de adoptare a legilor. Unul dintre magistrati propunea proiectul de lege printr-un edict. Dupa ce poporul lua cunostinta de textul proiectului de lege, acesta era dezbatut timp de 24 de zile in cadrul adunarilor ad-hoc. Dupa expirarea acestui termen, poporul era convocat din nou pentru a se pronunta. Daca poporul era de acord, raspundeau prin "uti rogas", iar daca nu era de acord, prin "antiquo". Daca legea era adoptata de popor, urma sa fie inaintata Senatului in vederea ratificarii, dupa care intra in vigoare.

Textul original al legii era depus in tezaurul statului si mai multe copii erau afisate, pentru ca poporul sa o cunoasca.

Structura legii romane cuprinde trei parti:

- praescriptio (cuvintele scrise mai inainte)

- rogatio

- sanctio

In praescriptio se mentionau:

- numele magistratului care a prezentat propunerea

- adunarea care a votat legea

- locul si data votarii

- ordinea in care unitatile de vot si-au exprimat vointa.

In rogatio erau mentionate precizarile prevazute de lege (textul legii) si, daca erau mai multe, acestea erau sistematizate in capitole si paragrafe.

In sanctio se arata ce consecinte se produc in ipoteza nerespectarii dispozitiilor cuprinse in rogatio.

In functie de sanctiunea lor, legile romane se clasificau in trei categorii:

- leges perfectae

- leges minus quam perfectae

- leges imperfectae.

In sanctiunea legilor perfecte se prevedea ca orice act facut prin incalcarea dispozitiilor din rogatio va fi anulat.

In sanctiunea legilor mai putin perfecte se preciza ca actul juridic incheiat prin incalcarea dispozitiilor din rogatio e valabil, isi produce efectele, dar autorul este sanctionat cu plata unei amenzi.

In sanctiunea legilor imperfecte se precizeaza ca este interzisa incalcarea dispozitiilor cuprinse in rogatio, fara a se mentiona consecintele.

● Legea celor XII Table - Lex Doudeci Tabularum - este cea mai veche si mai importanta lege romana. Aceasta s-a adoptat pe fondul conflictelor dintre patricieni si plebei, deoarece plebeii au cerut in mod repetat ca obiceiurile sa fie codificate si publicate. Dupa aceasta cerere repetata, in 451 i.Hr. s-a format o comisie din 10 barbati numita decemvirii legibus scribundis (cei 10 barbati care scriu dreptul). Membrii acesteia au sistematizat obiceiurile si le-au afisat pe 10 table de lege, dar plebeii au afirmat ca acea sistematizare nu e completa. Astfel ca, in 449 i.Hr. s-a format o noua comisie din care faceau parte acum si 5 plebei, comisie care a elaborat o codificare completa a obiceiurilor juridice si le-a publicat in forum pe 12 table de bronz.

Aceasta lege se mai numeste Codul Decemvirilor, intrucat ea cuprinde intregul drept public si intregul drept privat roman, iar in domeniul privat, cele mai multe dispozitii se refera la:

- organizarea familiei

- proprietatea privata

- succesiuni.

Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca Legea celor XII Table nu ar fi originala, ci copiata dupa dreptul grec. Aceasta afirmatie se intemeiaza pe un text din Titus Livius, conform caruia, inainte de adoptarea legii, o comisie formata din 5 barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare pentru a studia dreptul grec.

In realitate, Legea celor XII Table e profund originala intrucat textele ei oglindesc in mod fidel modul de viata al romanilor din sec. V, precum si mentalitatea lor.

Pe de alta parte, s-au facut studii comparative intre Legea celor XII Table si Legile lui Solomon si s-a constatat ca exista numai 3 elemente comune, ceea ce e complet nesemnificativ.

Cele 12 table nu s-au pastrat, nu au ajuns la noi direct, caci au fost distruse de gali la incendierea Romei in 367 i.Hr., ceea ce inseamna ca textul legii a fost afisat in forum numai 6 decenii, intrucat, dupa alungarea galilor, romanii nu au reprodus textul legii, deoarece acel text s-a fixat pentru totdeauna in constiinta si in memoria poporului roman.

In acest sens, Cicero mentioneaza ca, pe vremea copilariei sale, copiii erau obligati sa invete pe de rost Legea celor XII Table, iar invatarea pe de rost a acestora - spune Cicero - era carmen necessarium (lectie obligatorie), fara de care nu se trecea clasa.

De aceea, in epoca moderna, s-a pus problema reconstituirii acelui text, reconstituire ce s-a facut pe baza textelor istorice si literare, dar mai ales, pe baza jurisconsultilor clasici care au comentat Legea celor XII Table.

In epoca veche, cei mai valorosi comentatori au fost: Sextus Aelius Paetus Catus si Acilius Sapiens. In vremea lui Cicero, cei mai avizati comentatori ai Legii celor XII Table au fost Quintus Mucius Scaevola si Servius Sulpicius Rufus. In epoca principatului, comentarii deosebit de valoroase au scris Labeo si Gaius.

Se pare ca cea mai buna reproducere a fost facuta de Paul Frederic Girard, publicata in colectia Girard.

In sens formal, Legea celor XII Table a fost in vigoare 11 secole, pentru ca romanii nu admiteau ideea de abrogare a legilor, intrucat acestea erau de origine divina.

4. EDICTELE MAGISTRATILOR

Spre sfarsitul republicii, odata cu economia de schimb, textele de lege au devenit anacronice, inaplicabile. De aceea, Cicero spunea ca pe vremea sa, in sec.I, in practica instantelor judecatoresti, locul Legii celor XII Table fusese luat de "Edictul praetorului", deoarece, in epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin edictele magistratilor.

Intrucat magistratii romani erau investiti cu ius edicendi (dreptul de a publica un edict), prin care aratau cum isi vor exercita atributiile si ce procedee juridice vor aplica, cele mai importante edicte ale magistratilor era valabile 1 an si erau denumite edicta perpetua. Pe langa edictele de un an, cat dura magistratura, existau si edicte ocazionale, valabile 3-4 zile, numite edicta repentina.

Cele mai importante edicte ale magistratilor sunt edictele pretorilor, deoarece, asa cum am vazut, pretorii exercitau cele mai importante atributii de ordin judiciar, cu ocazia organizarii si judecarii proceselor.

Prin edictele lor, pretorii puneau la dispozitia partilor cele mai adecvate mijloace procedurale pentru ca ele sa-si poata valorifica pretentiile legitime ori de cate ori textele din legi nu cuprindeau dispozitiile corespunzatoare. Pe aceasta cale, pretorii au influentat linia de evolutie a institutiilor dreptului civil si le-au adaptat la noile realitati economice si sociale. Totodata, pretorii au creat noi institutii juridice care, spre sfarsitul republicii, s-au constituit intr-o ramura distincta de drept, numita dreptul pretorian.

Dreptul pretorian nu a fost creat prin procedee juridice directe, ci indirecte, deoarece, inca din epoca veche, functiona principul conform caruia pretorul nu poate crea drept. Pe de alta parte, dispozitiile dreptului civil devenisera inaplicabile si nici nu puteau fi abrogate. Fata de aceasta situatie paradoxala, pretorul a recurs la mijloace procedurale care au actionat ca un filtru, in sensul ca s-a pastrat aparenta ca dreptul civil a ramas in vigoare, dar in realitate, el a dobandit o noua finalitate si totodata au aparut institutii de sine statatoare ale dreptului pretorian, ca o replica data dreptului civil.

Formal, edictul pretorilor era valabil pe termen de 1 an, dar in realitate, anumite dispozitii din edict, acelea care se dovedeau utile, erau preluate si de pretorii urmatori, astfel incat, prin preluari succesive, acele dispozitii s-au fixat definitiv in corpul edictului. De aceea, Cicero spunea ca, pe vremea lui, edictul pretorului cuprinde 2 categorii de dispozitii:

unele cuprinse in edictum vetus sau translaticium

alte cuprinse in edictum nova sau pars nova.

In edictum vetus ►dispozitiile care treceau de la un pretor la altul

In pars nova ► dispozitiile cuprinse in edict de fiecare pretor in parte.

● Sistematizarea edictului pretorului

Activitatea creatoare a dreptului a ajuns la apogeu pe vremea lui Cicero, insa, in epoca clasica, imparatul Hadrian i-a ordonat lui Salvius Iulianus sa-i dea o forma definitiva, forma de la care viitori pretori nu se mai puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a incetat, iar edictul codificat de Salvius este numit edictum perpetuum.

Edictul codificat de Salvius nu s-a pastrat; de aceea, in epoca moderna, s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire care s-a facut pe baza lucrarilor clasice care au comentat edictum perpetuum. Cea mai buna reconstituire a facut-o romanistul Otto Lenel prin lucrarea sa, intitulata la fel.

Potrivit acelei reconstituiri, edictum perpetuum cuprinde 4 parti:

1. Despre organizarea proceselor
2. Mijloacele procedurale de drept civil
3. Mijloacele procedurale de drept pretorian
4. Despre executarea sentintei.

● Raportul dintre dreptul civil si dreptul pretorian

Asa cum am vazut, dreptul pretorian a aparut ca o replica data dreptului civil, in ciuda faptului ca, potrivit vechilor romani, pretorul nu are posibilitatea de a crea drept; dar tot romanii spuneau ca dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil. Asadar, ideea ca pretorul nu poate crea drept trebuie inteleasa in sensul ca pretorul nu poate crea drept civil, caci dreptul civil este expresia in forma legii, iar legea e vointa poporului.

Pretorul poate influenta evolutia dreptului civil, asa cum rezulta din definitia dreptului pretorian, conform careia: "Ius praetoriam est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam" (Dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni in ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa si imbunatati conform binelui public).

In vederea influentarii liniei de evolutie a dreptului civil, pretorul a actionat pe 3 cai:

1. adiuvandi iuris civilis gratia = pretorul vine in sprijinul dreptului civil
2. supplendi iuris civilis gratia = completarea dispozitiilor de drept civil
3. corrigendi iuris civilis gratia = pretorul modifica reglementarile

dreptului civil.

1. In primul caz, pretorul interpreta de asa maniera textele de drept civil incat acele texte sa poata fi aplicate si noilor cazuri ivite in practica instantelor - interpretare extensiva.

2. In al doilea caz, pretorul cerceta dispozitiile din legi, constata ca ele prezinta anumite lacune si le completa, adaugand noi dispozitii la textele din legi.

3. In al treilea caz, atunci cand constata ca anumite dispozitii sunt in mod vadit depasite, le desfiinta, le anula, dar aceasta nu insemna ca pretorul putea desfiinta legi in ansamblul lor, ci putea desfiinta doar anumite dispozitii.

Distinctia dintre drept civil si drept pretorian a durat pana in vremea lui Justinian, cand cele doua randuieli juridice s-au randuit si nu mai dispunem de criterii pentru a distinge institutiile dreptului civil si institutiile dreptului pretorian.

5. JURISPRUDENTA

In epoca veche, normele dreptului privat roman si-au gasit expresia si in jurisprudenta (iuris prudentia) = stiinta dreptului roman, creata de jurisconsulti (iuris consulti) prin interpretarea dispozitiilor din vechile legi.

Ca si pretorii, jurisconsultii au exercitat o mare influenta asupra dreptului civil din aceleasi considerente, cu deosebirea ca pretorii au recurs la mijloace procedurale, iar jurisconsultii la activitatea de cercetare stiintifica.

Jurisconsultii romani nu erau juristi in sensul tehnic al cuvantului, caci nu erau functionari publici si nu erau remunerati pentru activitatea lor, ci ei desfasurau activitatea de cercetare stiintifica din proprie initiativa si pe cont propriu. Activitatea lor de cercetare era atat de apreciata la romani, incat Cicero spunea ca locuinta jurisconsultului este oracolul intregii cetati (domus iuris consulti totius oraculum civitatis).

● In epoca foarte veche, jurisprudenta a avut un caracter religios sacral, intrucat, la acea epoca, fiecarui tip de proces ii corespundeau anumite formule solemne. Pronuntarea gresita a acestor formule atragea dupa sine pierderea procesului. Ele erau numite formule solemne ale legii sanctiunilor (legis actio), si erau cunoscute numai de pontifi, deoarece numai ei puteau cunoaste zilele faste (in care se puteau organiza procese). Din acest motiv, numai potifii se puteau dedica cercetarii dreptului si totodata numai ei puteau oferi consultatii in problemele de drept.

Cata vreme jurisprudenta a fost monopolul preotilor pontifi, ea nu a putut face progrese remarcabile, deoarece pontifii, ca preoti, erau primii care doreau sa mentina confuzia ius-fas (drept-religie).

● Jurisprudenta laica in epoca veche. In anul 301 i.Hr., Gnaeus Flavius, libertul (dezrobitul) lui Appius Claudius Caecus, a divulgat in forum formulele solemne si zilele faste.

Dupa ce formulele solemne au fost afisate in public, orice persoana se putea dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului, iar jurisprudenta a devenit laica. Totusi, in urmatoarele 2 decenii si chiar in urmatorul secol, jurisprudenta a avut un caracter empiric, de speta, in sensul ca laicii aveau o anumita reticenta fata de cercetarea juridica, si, pe de alta parte, lipseau preocuparile pentru formularea unor principii sistematizate ale materiei. Jurisconsultii se margineau sa ofere consultatii cu privire la rezolvarea unor anumite spete. Cu toate ca jurisconsultii din epoca veche nu erau juristi in sensul tehnic si nu erau practicieni, totusi, activitatea lor de cercetare, pe masura ce s-a laicizat, avea unele implicatii practice exprimate prin cuvintele: respondere, cavere si agere.

Respondere desemneaza consultatiile oferite de jurisconsulti cetatenilor, in cele mai diverse probleme de drept. Cavere desemneaza explicatiile date cetatenilor in legatura cu forma actelor juridice, iar agere se refera la indrumarile date judecatorilor cu privire la felul in care trebuie condus un proces.

● Jurisprudenta in epoca clasica. In epoca clasica, jurisprudenta a ajuns la apogeu, deoarece, in aceasta epoca, s-au afirmat cei mai mari jurisconsulti ai Romei si s-au elaborat cele mai valoroase lucrari. Totodata, in aceasta epoca, au fost create conceptele principale si institutiile juridice cu aplicatiune universala.

Calitatile jurisconsultilor clasici si-au gasit expresia capacitatii de analiza si sinteza, de generalizare si sistematizare in:

- logica severa cu care solutionau diversele controverse,

- limbajul juridic limpede si elegant

- precizia cu care fixau sensul conceptelor juridice.

De altfel, inca din vremea lui Octavian Augustus, s-au format 2 scoli de drept cu intelesul de curente ale gandirii juridice:

- scoala sabiniana (fondata de marele jurisconsul Caius Ateius Capito)

- scoala proculiana (fondata de Marcus Antistius Labeo),

Denumirile celor doua scoli vin de la numele celor mai valorosi discipoli ai fondatorilor - Sabinus si Proculus.

Scoala sabiniana avea o orientare conservatoare intrucat ea promova solutiile Legii celor XII Table, pe cand scoala proculiana avea o orientare progresista, intrucat ea urma linia de gandire a edictului pretorului.

La jumatatea sec. I d.Hr. s-a remarcat in mod deosebit jurisconsultul Caius Cassius Longinus, care a fost atat de apreciat incat, la un moment dat, scoala sabiniana a fost denumita scoala casiana.

In vremea imparatului Hadrian, s-a afirmat jurisconsultul Salvius Iulianus, care a codificat edictul pretorului si a scris lucrarea enciclopedica "Digestia".

In vremea lui Antonius Piul, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius, care a scris o istorie a jurisprudentei romane, denumita liber singularis enchiridii (care intr-un singur volum). Un fragment din aceasta lucrare a ajuns pana la noi prin digestele imparatului Justinian.

Se pare ca in vremea lui Antonius Piul si Marc Aureliu a trait jurisconsultul Gaius, care este o engima a dreptului roman, pentru ca niciunul dintre presupusii sai contemporani nu-l mentioneaza, insa, peste mai multe secole, lucrarile sale se bucurau de o mare faima.

Cu privire la Gaius s-au scris in epoca moderna cele mai multe lucrari, si nu pentru ca Gaius ar fi fost foarte original, ci pentru ca una dintre lucrarile sale a ajuns pana la noi, pe cale directa, sub forma unui manuscris palimpsest. Palimpsestul este un papirus de pe care s-a sters textul initial, iar in locul lui s-a sters un alt text. In cazul nostru, prin. sec.VI, un calugar a sters textul institutelor lui Gaius si in locul acelui text a scris un imn religios. Dupa sute de ani, in 1816, cercetand biblioteca episcopala de la Verona, profesorul german Niebuhr a descoperit acest papirus. El si-a dat seama imediat ca este vorba de un palimpsest, incat a aplicat reactivi chimici pentru a descifra textul initial si, spre marea lui satisfactie, a constatat ca a descoperit Institutele lui Gaius. La acea epoca, reactivii chimici erau primitivi, incat papirusul a fost carbonizat, iar, in partea finala, unele cuvinte nu au putut fi descifrate. De aceea se spune ca manuscrisul de la Verona este lacunar. Intamplarea a facut ca in 1933, in Egipt, sa se descopere un alt papirus pe care este scrisa partea finala a Institutelor lui Gaius. Astfel, lacunele manuscrisului de la Verona au putut fi completate. Papirusul descoperit in Egipt este denumit Noul Gaius (Gaius din Egipt).

Institutele lui Gaius sunt un manual scolar, adresat studentilor in drept, in care materia este sistematizata, iar ideile se succed in mod logic. Asa se face ca, pe baza acestei lucrari, au putut fi reconstituite institutiile juridice romane din epoca veche si de la inceputul epocii clasice.

Cei mai mari jurisconsulti ai Romei au trait la sf. sec.II si la inceputul sec.III. Este vorba despre Aemilius Papinianus, Iulius Paulus si Ulpius Domitius (Ulpian).

Papinianus a fost considerat de contemporanii sai princeps jurisconsultorum sau primus omnium deoarece, prin lucrarile sale cu caracter practic, a oferit solutii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare. Paul si Ulpian au fost elevii sai. Paul a fost un jurisconsult foarte original si foarte productiv, insa avea un stil ermetic, greu de inteles. Rivalul sau, Ulpian, nu a fost atat de original, dar avea un stil accesibil, astfel incat o treime din Digestele lui Justinian este formata din fragmente care au fost extrase din lucrarile lui Ulpian.

Ultimul jurisconsult care a desfasurat o activitate creatoare in epoca clasica a fost Modestinus.

● Jurisprudenta in epoca postclasica

Legea citatiunilor In epoca postclasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, a decazut si jurisprudenta, in sensul ca jurisconsultii postclasici nu au mai desfasurat o activitate creatore, ci s-au marginit sa rezume sau sa comenteze lucrarile jurisconsultilor clasici. De aceea, judecatorii solutionau procesele tot pe baza lucrarilor clasice, lucrari care fusesera scrise cu secole mai inainte si care erau atat de numeroase incat nu putea fi cunoscute integral. Profitand de aceasta situatie, partile aflate in proces au inceput sa falsifice lucrarile jurisconsultilor clasici, punand pe seama lor afirmatii pe care nu le facusera, cu scopul de a castiga procesele.

Pentru a se pune capat acestei practici, in 426, imp Valentinian al III lea a dat o constitutiune imperiala, denumita legea citatiunilor, prin care s-a stabilit ca in fata judecatorilor pot fi citati numai 5 autori clasici, ale caror lucrari erau celebre, cunoscute de toti judecatorii, si nu puteau fi falsificate fara ca judecatorii sa depisteze falsul: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius si Modestin.

De regula, cei 5 clasici solutionau in mod unitar diversele probleme de drept, insa uneori solutiile erau controversate. In asemenea cazuri, judecatorul era obligat sa urmeze parerea majoritatii. In caz de paritate, in sensul ca doi jurisconsulti aveau o parere, doi ofereau o solutie diferita, iar cel de-al cincilea nu se pronunta, judecatorul era obligat sa urmeze parerea lui Papinian. Atunci cand cel care se pronunta era chiar Papinian, judecatorul avea dreptul sa opteze pentru una din cele doua opinii.

La sf. legii citatiunilor, in 321, s-a reprodus/republicat o constitutiune imperiala data de imparatul Constantin cel Mare, prin care desfiinta toate notele critice pe care Paul si Ulpian le facusera la adresa operei lui Papinian, deoarece, in conceptia lui Ctin cel Mare, Papinian era in afara criticii.

Ius publice respondendi - Asa cum am vazut, inca din epoca veche, jurisconsultii aveau dreptul sa ofere consultatii judecatorilor. Initial, acele consultatii nu erau obligatorii pentru judecatori. Mai tarziu, la sf. epocii vechi, Octavian Augustus a creat un drept special, denumit ius publice responendi (dreptul de a oferi consultatii cu caracter oficial). Acest drept special a fost acordat numai unor jurisconsulti, acelora care se aflau in gratiile imparatului.

Consultatiile juridice oferite judecatorilor de catre jurisconsultii investiti cu ius publice respondendi aveau caracter obligatoriu, dar numai pentru cazul respectiv, nu si pentru cazurile similare.

Imparatul Hadrian a facut un pas mai departe si a decis ca toate consultatiunile oferite judecatorilor de catre jurisconsultii investiti cu ius publice respondendi sa fie obligatorii nu numai in cazurile respective, ci in toate cazurile similare. Din acel moment, jurisprudenta a dobandit putere de lege si a devenit izvor formal al dreptului privat roman.

6. SENATUSCONSULTELE

In epoca clasica, incepand din vremea lui Hadrian, printr-o reforma data de acesta, hotararile senatului (senatuconsulte) au devenit obligatorii - dobandind putere de lege si, prin urmare, devenind zvoare formale de drept. Aceasta hot este in contradictie cu locul pe care il ocupa senatul in statul roman la acea epoca (principat). Daca aparent competenta sentului sporise, in fapt senatul devenise o simpla anexa a politicii imperiale, iar imp legifera dupa bunul plac.

In vederea adoptarii unui senatusconsult, imparatul sau repr sau prezenta proiectul in fata senatului, dupa care imparatul parasea incinta senatului, nemaiasteptand rezultatul votului, intrucat senatul era o simpla anexa a politicii imperiale. De aceea, in documentele vremii, senatuconsultele mai erau numite si orationes (simple discursuri imperiale).

7. CONSTITUTIUNILE IMPERIALE

Tot in vremea lui Hadrian, hotararile imperiale, denumite constitutiuni imperiale au dobandit si ele putere de lege. Acestea erau de 4 feluri:

- edicte

- mandate

- decrete

- rescripte.

Edictele cuprindeau dispozitiuni de maxima generalitate, atat in domeniul privat, cat si in cel public. Ex.: constitutiunea imperiala prin care imparatul Caracala a generalizat cetatenia romana.

Mandatele cuprindeau instructiuni cu caracter administrativ, adresate inaltilor functionari imperiali, mai cu seama, guvernatorilor de provincii. Unele cuprindeau dispozitii de drept penal.

Decretele erau hotarari judecatoresti pronuntate de imparati, intrucat si imparatii puteau fi alesi judecatori. De regula, erau oblig numai pt parti. In unele cazuri insa cu ocazia pronuntarii sentintei, imparatul formula o noua regula de drept, precizand ca pe viitor, toate cazurile similare trebuie solutionate in conformitate cu acea regula. Pe aceasta cale s-a nascut un drept, ceea ce astazi denumim precedentul judiciar.

Rescriptele erau consultatiuni juridice oferite de imparati si juriscons. Raspunsurile date magistratilor imbracau forma unor scrisori (epistula) si aveau caracter obligatoriu. Cele adresate particularilor erau scrise sub textul cererii. Anumite rescripte cuprindeau si reguli cu caracter general. Aceste rescripte, intrucat aveau o valoare aparte, erau sistematizate si publicate.