PREZUMTIA - MIJLOC DE PROBA

PrezumTia - mijloc de probA

Art.1199 Cod civil defineste prezumtiile ca fiind consecintele pe care "legea sau judecatorul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut". Prezumtia este, intr-adevar, inducerea existentei unui fapt necunoscut din cunoasterea altui fapt, datorita legaturii ce exista intre cele doua fapte. Aceasta nu este insa suficient pentru a defini notiunea de prezumtie, caci - cu exceptia probelor materiale - orice proba, si nu numai prezumtiile, implica o operatie de inducere a existentei unui fapt generator de drepturi necunoscut din existenta unui fapt probatoriu cunoscut (inscris, marturie, etc.), datorita conexitatii dintre cele doua fapte. Procedeul deplasarii obiectului probei de la un fapt necunoscut la un alt fapt cunoscut, pentru a trage mai apoi concluzia existentei celui dintai din cunoasterea celui de-al doilea, nu este propriu prezumtiilor, ci este comun tuturor probelor, cu exceptia celor materiale.

Ceea ce este specific prezumtiei este o dubla deplasare a obiectului probei: o data de la faptul generator de drepturi necunoscut - greu sau imposibil de dovedit - la un fapt vecin si conex cu acesta, de asemenea necunoscut    - dar usor sau mai usor de probat - si o data la un fapt probator. Din cunoasterea faptului probator se trage mai intai concluzia existentei faptului vecin si conex si apoi din cunoasterea acestuia se trage concluzia existentei faptului generator de drepturi. Dubla deplasare a obiectului probei este insotita de o dubla operatie de inducere a existentei unui fapt necunoscut din existenta unui fapt cunoscut.

Asa cum reiese din definitia cuprinsa in art.1199 Cod civil, prezumtiile sunt de doua feluri, dupa cum concluzia existentei faptului generator de drepturi necunoscut, ce se trage din cunoasterea unui fapt vecin si conex, este opera judecatorului sau opera legii. In primul caz prezumtiile sunt denumite prezumtii simple sau ale omului. In cel de-al doilea caz ele sunt prezumtii legale. Cele dintai nu sunt enumerate de lege. Ele sunt nenumarate si lasate la aprecierea judecatorului atat in ceea ce priveste stabilirea lor cat si referitor la puterea lor doveditoare. Prezumtiile legale insa, sunt in mod expres prevazute de lege; ele sunt limitate ca numar si puterea lor doveditoare este stabilita de lege in mod obligatoriu.

1. Caracterul de probA al prezumTiilor

In literatura juridica s-a emis opinia conform careia in realitate "prezumtiile nu sunt mijloace de proba, in sensul propriu al cuvantului", caci, - fiind concluzii de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut - ele sunt rezultatul unui rationament; ori acest rationament in sine n-ar putea fi considerat ca un mijloc de probatiune, de unde concluzia ca "prezumtia este un indiciu, o ipoteza pe care judecatorul trebuie sa o examineze cu toata perspicacitatea, in raport cu alte probe"[1].

Prezumtia este, desigur, rezultatul unui rationament, dar acesta nu impiedica ca ea sa fie considerata ca mijloc de proba, devreme ce toate probele, cu exceptia celor materiale, sunt rezultatul unui rationament.

Cand faptul generator de drepturi este un fapt material care dureaza in timp sau care lasa, el insusi, urme materiale asupra unor lucruri, judecatorul poate constata, prin propriile sale simturi, existenta faptului generator de drepturi. In aceste cazuri - in care faptul generator de drepturi constituie propria sa proba materiala -, rationamentul judecatorului nu joaca, intr-adevar, nici un rol in stabilirea existentei acestui fapt. Asemenea cazuri sunt insa rare. De cele mai multe ori, faptul generator de drepturi nu persista in timp si nici nu lasa, el insusi, urme materiale despre existenta sa. Pentru a ajunge la convingerea ca un asemenea fapt a existat in trecut, interventia rationamentului judecatorului este necesara. Pornind de la probele (inscrisuri, marturii, etc.) pe care le percepe personal, judecatorul induce prin rationament existenta faptului generator de drepturi. Daca, de exemplu, partile au intocmit in trecut un inscris in care arata ca au incheiat un act juridic, judecatorul, luand cunostinta personal de acest inscris, va ajunge in mod rational la concluzia ca partile au incheiat intr-adevar acel act, caci altfel n-ar fi intocmit inscrisul. Un rationament asemanator este necesar pentru a stabili existenta faptului generator de drepturi si in cazurile in care se folosesc alte mijloace de proba. Orice proba implica deci un rationament, orice proba este rezultatul unui rationament.

In cazul prezumtiilor, judecatorul face un dublu rationament. Mai intai, din cunoasterea probelor directe (inscrisuri, marturii, etc.) judecatorul induce, printr-un rationament, existenta in trecut a unui anumit fapt - vecin si conex cu faptul generator de drepturi - iar, apoi, din cunoasterea faptului vecin si conex, induce existenta faptului generator de drepturi, datorita legaturii de conexitate dintre aceste fapte. In cazul prezumtiilor legale, cel de-al doilea rationament nu este opera judecatorului, ci este impus acestuia de catre lege.

Intre cele doua rationamente exista totusi o deosebire. Primul, comun tuturor probelor, se intemeiaza pe un fapt care se afla intr-o legatura de functie probatorie cu faptul generator de drepturi, uneori fiind savarsit tocmai spre a-l dovedi (a servi ca proba) ceea ce face ca, odata ce mijlocul de proba a fost verificat ca fiind sincer, rationamentul judecatorului sa fie simplu si convingator. Cel de-al doilea, specific prezumtiilor, se intemeiaza pe un fapt vecin si conex cu faptul generator de drepturi care exista independent de functia sa probatorie, din care cauza, este nevoie, de multe ori, de o deosebita atentie pentru a stabili daca legatura dintre faptul vecin si conex si faptul generator de drepturi este suficient de stransa pentru a se putea trage concluzia existentei celui de-al doilea din cunoastera existentei celui dintai. Desigur, dupa cum s-a spus, "exista in acest rationament o doza de probabilitate, de indoiala". Este ceea ce explica de ce, uneori, prezumtiile sunt opuse probelor, spunandu-se, de exemplu, in legatura cu un fapt contestat, ca nu exista probe, ci numai prezumtii, modalitate de exprimare care reflecta neincredere in puterea doveditoare a prezumtiilor. Cu toate acestea, sunt destule cazuri cand proba prin prezumtii este mai sigura decat proba prin martori - cand poate exista temerea ca martorii n-au perceput sau n-au memorizat in mod exact faptele la care au asistat sau ca au fost eventual influentati - sau chiar decat unele probe scrise echivoce. Puterea de convingere a prezumtiilor atarna de gradul de apropiere ce exista intre faptul vecin si conex si faptul generator de drepturi, raport obiectiv care trebuie descoperit si inteles in adevarata lui semnificatie, ceea ce depinde desigur de soliditatea rationamentului judecatorului.

Imprejurarea ca, in cazul prezumtiilor, rationamentul judecatorului este complex, pe cand in ceea ce priveste probele directe acest rationament este simplu, nu poate inlatura caracterul de proba al prezumtiilor. Cu exceptia probelor materiale, asa cum am aratat, toate celelalte probe constau intr-o deplasare a obiectului probei si toate implica rationamentul judecatorului - sau rationamentul impus judecatorului de lege - prin care se induce existenta unui fapt necunoscut din existenta unui fapt cunoscut. Cat priveste probele directe, aceasta deplasare si acest rationament se fac o singura data, in timp ce, in cazul prezumtiilor, aceste operatii se fac de doua ori, caci existenta faptului generator de drepturi se dovedeste prin intermediul unui fapt vecin si conex. De aceea, proba prin prezumtii este considerata indirecta, ceea ce nu-i poate rapi insa caracterul de proba.