EFECTELE OBLIGATIILOR

EFECTELE OBLIGATIILOR

NOTIUNI GENERALE

EXECUTAREA DIRECTA (IN NATURA) A OBLIGATIILOR. PLATA

CONDITIILE PLATII

EXECUTAREA SILITA IN NATURA A OBLIGATIILOR

EXECUTAREA INDIRECTA (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGATIILOR

CONVENTII CU PRIVIRE LA RASPUNDERE

EVALUAREA DESPAGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)

1. NOTIUNI GENERALE

Orice raport juridic obligational, indiferent de izvorul sau, da dreptul creditorului de a pretinde debitorului sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Efectul oricarei obligatii este dreptul pe care aceasta il confera creditorului de a pretinde si a obtine de la debitor indeplinirea exacta a prestatiei la care el este obligat (art. 1073 C.civ.).

Tot ca efect al obligatiei apare si dreptul creditorului de a pretinde despagubiri de la

debitor, in ipoteza ca acesta nu-si executa obligatia asumata.

Executarea exacta a prestatiei la care debitorul s-a obligat este executarea directa sau in natura a obligatiei.

Executarea indirecta sau prin echivalent este folosita atunci cand executarea in natura nu mai este cu putinta. "Orice obligatie de a face sau de a nu face se schimba in dezdaunari, in caz de neexecutare din partea debitorului" (art. 1075 C.civ.).

2. EXECUTAREA DIRECTA (IN NATURA) A OBLIGATIILOR

Executarea in natura a obligatiei inseamna executarea prestatiei insasi la care s-a obligat debitorul, si nu plata unui echivalent banesc in locul acesteia.

Plata este executarea voluntara a obligatiei de catre debitor, indiferent de obiectul ei. In limbaj juridic plata semnifica executarea oricarei obligatii.

Plata nu inseamna numai executarea voluntara a obligatiei, ci poate fi considerata un act juridic, o conventie intre cel care executa si cel care primeste. Ea este un act juridic animo solvendi cu acceptul celui care primeste plata.

Sediul materiei il constituie art. 1097-1121 C.civ. care reglementeaza plata ca un mijloc de stingere a obligatiilor.

CONDITIILE PLATII

Cine poate face plata.

Plata poate fi facuta de orice persoana interesata sau chiar de o persoana neinteresata, de debitor personal sau prin reprezentant, de persoana obligata alaturi de debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusor sau cautiunea reala) si chiar de un tert neinteresat, care poate face plata fie in numele debitorului (mandat sau gestiune de afaceri), fie in nume propriu (realizand o liberalitate).

Exista insa si exceptii de la regula prezentata mai sus, ca orice persoana poate face plata, si anume in cazul obligatiilor intuitu personae si in cazul in care partile au convenit ca plata sa nu fie facuta decat de debitor.

In cazul in care plata are ca obiect executarea unei obligatii "de a da", este necesar ca cel care face plata sa aiba capacitatea de a instraina lucrul dat in plata, deci trebuie sa aiba capacitatea de exercitiu si sa fie proprietarul lucrului dat in plata.

Cand plata s-a facut cu bunul unei alte persoane, adevaratul proprietar va avea la indemana actiunea in revendicare.

Cui i se face plata.

Art. 1096 C.civ. dispune ca plata trebuie sa se faca creditorului sau imputernicitului sau, sau aceluia ce este autorizat de justitie sau de lege sa primeasca pentru creditor.

Deci pot primi plata: creditorul, mostenitorii creditorului, cesionarul (care a dobandit creanta prin cesiune), reprezentantul legal sau conventional al creditorului si tertului desemnat de justitie pentru a primi plata (ex. creditorul popritor).

Cel ce primeste plata trebuie sa fie o persoana cu capacitate deplina de exercitiu.

O plata facuta catre o persoana incapabila este sanctionata cu nulitatea relativa.

Obiectul platii il constituie executarea intocmai a obligatiei asumate.

Creditorul nu poate fi obligat sa primeasca altceva decat ce i se datoreaza, chiar cand valoarea lucrului oferit ar fi egala sau chiar mai mare. Creditorul poate insa accepta o alta prestatie decat cea datorata, dar in acest caz obligatia nu se mai stinge prin plata, ci prin dare in plata.

Bunul individual determinat trebuie restituit in starea in care se gasea in momentul predarii. Debitorul raspunde de daunele produse dupa punerea sa in intarziere. In ce priveste bunurile de gen, se aplica regula genera non pereunt. Daca calitatea nu e stabilita prin conventia partilor, bunurile trebuie sa fie de o calitate mijlocie.

Principiul indivizibilitatii platii

Cel care face plata trebuie sa plateasca datoria in intregime. Debitorul nu se poate elibera decat platind tot ce datoreaza deodata.

Exista insa si unele exceptii de la principiul indivizibilitatii platii, si anume daca:

a)     prin conventia partilor se stabileste ca obligatia este divizibila, pentru ca regula indivizibilitatii este supletiva, nu imperativa;

b)     in cazul decesului debitorului care lasa mai multi mostenitori;

c)      in caz de stingere a obligatiei prin compensatie;

d)     cand in locul debitorului datoria este platita de fidejusori;

e)     cand instanta acorda debitorului termen de gratie.

Data platii

Plata trebuie facuta cand datoria a ajuns la scadenta, adica a devenit exigibila.

Trebuie totusi facuta distinctie intre obligatiile cu executare imediata (pure si simple) si obligatiile cu termen.

La obligatiile cu executare imediata, plata trebuie facuta in momentul nasterii raportului juridic obligational, chiar atunci ea devine exigibila.

Daca obligatia este cu termen, plata exte exigibila la termenul stabilit de parti; creditorul nu poate pretinde plata inainte de acest termen.

Termenul este intotdeauna presupus a fi prevazut in favoare debitorului, daca nu s-a stabilit altfel. Daca este in exclusivitate in favoarea debitorului, plata se poate face si anticipat.

Pentru plata cu intarziere, creditorul are dreptul la despagubiri pentru intarziere.

Instanta poate acorda debitorului termen de gratie, in cadrul caruia poate esalona plata.

Locul platii

Plata se face la locul convenit de parti. Daca nu este convenit un loc al platii, ea se va face la domiciliul debitorului (este cherabila), afara daca partile au convenit ca plata sa se faca la domiciliul creditorului (plata este portabila).

Daca obiectul platii este un bun cert si partile nu au stabilit locul platii, ea se face la locul unde se gasea bunul in momentul incheierii contractului.

Stabilirea locului platii prezinta importanta pentru determinarea cheltuielilor de transport precum si Dreptul international privat pentru determinarea legii care guverneaza executarea obligatiei (lex loci solutionis - legea locului platii). Mai mult, aceasta poate fi desemnata de parti ca lex causae, adica legea care se va aplica tuturor conflictelor legate de obligatia respectiva.

Cheltuielile pentru efectuarea platii sunt in sarcina debitorului. Norma este insa supletiva.

Imputatia platii

Problema imputatiei platii se pune daca un debitor are mai multe datorii care au ca obiect bunuri de aceeasi natura fata de acelasi creditor.

Imputatia platii inseamna a sti care datorie se stinge prin plata. Ea se face potrivit urmatoarelor reguli:

imputatia se face, in primul rand, prin acordul partilor;

ea poate fi facuta numai de catre una din parti, fie de debitor, fie de creditor, si in sfarsit,

legea dispune asupra modului in care se face imputatia platii.

Debitorul trebuie sa tina seama de anumite principii atunci cand face imputatia platii:

a)     plata sa fie suficienta pentru a stinge intreaga datorie. "Debitorul nu poate sili un creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibila chiar" (art. 1101 al. 1 C.civ.);

b)     intre datorii exigibile si neexigibile, plata se face asupra obligatiei scadente, nu asupra celei nescadente (ar fi o plata anticipativa);

c)      plata se imputa intai asupra dobanzilor.

Creditorul face imputatia platii in lipsa imputatiei platii facuta de debitor. De regula, in chitanta liberatorie el precizeaza ce datorie se stinge.

In lipsa imputatiei platii facuta de parti, ea se face dupa principiile Codului civil (art. 1113 C.civ.):

a. plata se imputa asupra datoriei scadente, nu asupra celei nescadente;

b. daca toate datoriile sunt la scadenta, imputatia se face asupra aceleia care este mai oneroasa pentru debitor;

c. intre datorii scadente si la fel de oneroase, imputatia se face asupra celui mai vechi;

d. daca sunt egale in toate, plata se imputa proportional asupra fiecareia dintre ele.

Dovada platii

Cel care face o propunere in fata instantei, trebuie sa o dovedeasca.

Creditorul care pretinde executarea unei obligatii trebuie sa dovedeasca existenta ei.

Debitorul, la randul sau, trebuie sa dovedeasca faptul platii. Uneori faptul platii e prezumat (remiterea voluntara a titlului original facuta de creditor debitorului face proba liberatiunii).

Prezumtia este absoluta daca titlul este inscris sub semnatura privata.

Prezumtia este relativa daca titlul este inscris autentic sau hotarare judecatoreasca investita cu formula executorie.

Operatiunii platii este un act juridic, si prin urmare i se aplica regulile de admisibilitate ale probelor actelor juridice prevazute de Codul civil (art. 1191, 1203, 1205 C.civil).

In majoritatea cazurilor, creditorul elibereaza debitorului o chitanta, sub semnatura privata, prin care atesta plata.

Oferta reala urmata de consemnatiune.

Debitorul are si un drept subiectiv de a face plata, nu numai o obligatie. De aceea. Cand plata este refuzata de creditor, debitorul poate face o oferta reala urmata de consemnatiune (art. 1114 C.civ.), somandu-l, prin intermediul executorului judecatoresc, sa primeasca plata al carei obiect il tine la dispozitia creditorului.

Daca creditorul primeste plata, debitorul va fi eliberat. Daca el refuza in continuare plata, debitorul poate consemna lucrul la dispozitia creditorului.

EXECUTAREA SILITA IN NATURA A OBLIGATIILOR

Notiune. Daca debitorul nu executa de bunavoie obligatia, deci nu efectueaza plata, creditorul poate cere executarea silita a obligatiei.

In principiu si executarea silita se face tot in natura, dar silit. Numai cand executarea in natura a obligatiei nu mai este posibila, se trece la executarea ei prin echivalent, adica prin acordarea de despagubiri creditorului pentru prejudiciul pe care il incearca datorita neexecutarii in natura a obligatiei.

Executarea silita, in natura, a obligatiilor dupa obiectul lor.

Executarea obligatiilor "de a da":

a)     Daca obligatia de "a da" are ca obiect o suma de bani, executarea in natura este intotdeauna posibila;

b)     Daca obiectul este un bun individual determinat, debitorul are doua obligatii:

de a transfera sau constitui dreptul de proprietate (care se realizeaza la data si in temeiul realizarii acordului de vointa al partilor), si

obligatia de predare a bunului (obligatie de a face) si care este cu putinta cat timp bunul se afla la debitor;

c) Daca obiectul obligatiei "de a da" este un bun de gen, dreptul de proprietate se va transmite in momentul individualizarii bunului, care implica faptul personal al debitorului.

Executarea obligatiei "de a face" si "a nu face".

In cazul obligatiilor "de a face", art. 1077 C.civ. prevede ca, in caz de nerespectare a lor, "creditorul poate fi autorizat de instanta judecatoreasca sa le aduca el la indeplinire, cu cheltuiala debitorului".

Pentru obligatia "de a nu face", art. 1076 prevede dreptul creditorului de a cere instantei obligarea debitorului la a distruge ceea ce a facut cu incalcarea acestei obligatii sau autorizarea de-a distruge el insusi, pe cheltuiala debitorului, afara de dezdaunare.

In realitate, regula prevazuta de art. 1076 C.civ. se aplica numai la obligatiile "de a face" "intuitu personae".

Daunele cominatorii.

Pentru situatia in care mijloacele juridice puse la indemana creditorului pentru executarea obligatiei debitorului se dovedesc insuficiente, practica judecatoreasca a creat un alt mijloc de constrangere a debitorului la executarea in natura, si anume daunele cominatorii.

Daunele cominatorii constau in o suma de bani pe care debitorul trebuie sa o plateasca pentru fiecare zi de intarziere, sau pentru alta unitate de timp, pana la executarea obligatiei.

Daunele cominatorii sunt un mijloc indirect de executare a obligatiei, inclusiv a celor "intuitu personae".

Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci mai degraba caracterul unei pedepse civile.

Ele au un caracter nedeterminat din punct de vedere al intinderii lor. Daunele cominatorii nu se aplica obligatiilor avand drept obiect sume de bani, pentru ca acestea produc dobanzi in caz de intarziere la executare.

La fel, ele nu pot fi acordate nici pentru obligatiile "de a da" care, in principiu, pot fi executate in natura.

Daunele cominatorii se aplica numai atunci cand este vorba despre asigurarea executarii obligatiilor de a face si a nu face. Dar nici in aceste situatii ele nu se acorda cand:

a)     executarea in natura a obligatiilor nu mai este posibila;

b)     cand este posibila executarea obligatiilor in natura pe calea silita, prin intermediul executorilor judecatoresti sau de catre creditor pe contul debitorului;

c)      cand refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel ca instanta judecatoreasca va stabili direct despagubirea pentru prejudiciul suferit de catre creditor.

Deci, in situatia cand debitorul nu executa, executa cu intarziere sau necorespunzator obligatia asumata, instanta nu va acorda daune cominatorii, ci despagubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului.

Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, pentru ca cuantumul lor se reduce la limita prejudiciului, deci daunele cominatorii se transforma in daune "compensatorii".

EXECUTAREA INDIRECTA (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGATIILOR

Art. 1073 C.civ. prevede ca "creditorul are dreptul de a dobandi indeplinirea exacta a obligatiei", iar daca acest lucru nu este cu putinta, el "are dreptul la dezdaunare".

Dezdaunarile reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutarii sau executarii necorespunzatoare de catre debitor si se mai numesc despagubiri sau daune-interese. Ele pot fi acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unei despagubiri periodice.

Definitie. Executarea indirecta a obligatiei inseamna dreptul creditorului de a pretinde si a obtine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutarii, a executarii cu intarziere sau a executarii necorespunzatoare a obligatiei asumate. De aceea executarea indirecta este o executare prin echivalent.

Ea functioneaza in primul rand la obligatiile "de a face" si "a nu face".

In cazul in care executarea in natura a obligatiei nu mai este posibila, creanta initiala este inlocuita de alta creanta, aceea de despagubire, care are ca obiect o suma de bani ce reprezinta prejudiciul incercat de debitor. Deci despagubirile au un caracter de sanctiune.

Categorii de daune-interese

Despagubirile sunt de doua feluri:

a)     moratorii care reprezinta echivalentul prejudiciului pe care creditorul il sufera ca urmare a executarii cu intarziere a obligatiei;

b)     compensatorii care reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totala sau partiala a obligatiei.

Daunele moratorii se pot cumula cu executarea in natura a obligatiei, pe cand, de regula, cele compensatorii nu pot fi cumulate cu aceasta executare, ele avand tocmai menirea de a inlocui executarea in natura.

Natura juridica a executarii indirecte a obligatiilor

In cazul executarii indirecte (prin echivalent) a obligatiilor, suntem in prezenta unei raspunderi civile, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o fapta ilicita: neexecutarea, executarea cu intarziere sau executarea necorespunzatoare a unei obligatii.

Raspunderea civila isi poate avea temeiul in nerespectarea unei obligatii nascute dintr-un contract si este, deci, raspundere contractuala.

Raspunderea delictuala este dreptul comun al raspunderii civile, iar raspunderea civila contractuala este o raspundere cu caracter derogatoriu.

Raspunderea civila contractuala este tratata de Codul civil impreuna cu despagubirile (daunele-interese) la materia efectelor obligatiilor.

Conditiile raspunderii contractuale.

Premiza angajarii raspunderii civile contractuale este existenta contractului intre creditor si debitor.

Conditiile raspunderii contractuale sunt:

a)     existenta unei fapte ilicite, constand in nerespectarea unei obligatii contractuale;

b)     existenta unui prejudiciu patrimonial;

c)      raportul de cauzalitate intre fapta si prejudiciu;

d)     vinovatia celui ce savarseste fapta ilicita.

Deci sunt aceleasi conditii care conduc si la nasterea raspunderii civile delictuale.

Din momentul in care sunt intrunite conditiile raspunderii civile contractuale, se naste dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despagubiri de la debitorul sau.

Pentru acordarea despagubirilor este necesar, in plus, ca:

debitorul sa fi fost pus in intarziere,

sa nu existe o clauza de neresponsabilitate.

Conditiile acordarii de despagubiri (daune-interese) sunt:

-1- Prejudiciul, care este urmarea faptei ilicite a debitorului, ce consta tocmai in nerespectarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiei asumate.

-2- Sarcina probei existentei prejudiciului incumba creditorului, cu exceptia cazurilor cand existenta daunelor este prezumata, creditorul fiind astfel scutit de obligatia de a face dovada lor (art. 1088 alin. 2 C.civ.).

Ele sunt comensurate de legiuitor, in sensul ca nu pot cuprinde decat dobanda legala, in afara de regulile speciale in materie de comert, de fidejusiune si societate (art. 1088 alin. 1 C.civ.).

Comensurarea daunelor-interese la nivelul dobanzii legale da expresie principiului repararii integrale a prejudiciului inscris in art. 1073-1074 C.civil.

In cazul obligatiilor banesti, potrivit art. 1 al Ordonantei Guvernulu nr. 9/2000 privind nivelul dobanzii legale pentru obligatiile banesti, "Partile sunt libere sa stabileasca in conventii rata dobanzii pentru intarzierea in plata unei obligatii banesti".

In cazul in care, potrivit dispozitiilor legale sau prevederilor contractuale, obligatia este purtatoare de dobanzi fara sa se arate rata dobanzii, se va plati dobanda legala.

Dobanda legala se stabileste, in materie comerciala, cand debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit cu Banca Nationala a Romaniei. In toate celelalte cazuri, dobanda legala se stabileste la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Nationala a Romaniei diminuat cu 20%.

Nivelul taxei oficiale a scontului, in functie de care se stabileste dobanda legala, este cel din ultima zi lucratoare a fiecarui trimestru valabil pentru intregul trimestru urmator. El se publica in Monitorul Oficial al Romaniei.

In relatiile de comert exterior, cand aplicabila e legea romana si cand s-a stipulat plata in moneda straina, dobanda legala este de 6% pe an.

In raporturile civile dobanda nu poate depasi dobanda legala cu mai mult de 50% pe an.

Dobanda trebuie sa fie stabilita prin act scris. In lipsa acestuia se datoreaza numai dobanda legala.

Dobanda se va calcula numai asupra cuantumului sumei imprumutate.

-3- Raportul de cauzalitate intre fapta debitorului si prejudiciul suferit de creditor.

-4- Vinovatia debitorului.

Neexecutarea, executarea cu intarziere si necorespunzatoare trebuie sa-i fie imputabila debitorului. Este vorba despre latura subiectiva a faptei debitorului fata de fapta si urmarile acesteia.

In sarcina debitorului functioneaza o prezumtie de vina in cazul neexecutarii obligatiei. Se raspunde pentru orice fel de vina (intentie sau culpa, indiferent de forma si gravitatea acesteia, lata, levis sau levissima).

Exonerarea debitorului este facuta pentru caz de forta majora sau caz de fortuit.

Deci in materia contractuala ambele il exonereaza pe debitor. Debitorul este exonerat, de asemenea, si in cazul vinei insasi a debitorului.

Prezumtia de vina in sarcina debitorului este relativa. Ea poate fi rasturnata prin dovada cazului fortuit, a cazului de forta majora sau a vinei creditorului.

-5- Punerea debitorului in intarziere.

Debitorul trebuie sa-si execute obligatia la termenul prevazut de parti in contract sau, daca un astfel de termen nu este prevazut, de indata ce obligatia a fost asumata.

Simpla expirare a termenului in care trebuie executata obligatia nu-l pune pe debitor in intarziere - "dies non interpellat pro homine".

Punerea in intarziere consta intr-o manifestare de vointa din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligatiei de catre debitor.

Ea se poate face in urmatoarele forme:

prin notificare prin intermediul executorilor judecatoresti,

prin cerere de chemare in judecata a debitorului, prin care se solicita executarea obligatiei.

Exista unele situatii, cand nu este necesara indeplinirea unor formalitati de punere in intarziere, debitorul fiind de drept pus in intarziere:

a)     in cazurile anume determinate de lege (ex. la vanzarea de produse sau lucruri mobile, vanzarea se rezolva de drept in favoarea vanzatorului, fara punere in intarziere, daca cumparatorul nu ridica bunurile la termen);

b)     cand partile au convenit expres ca debitorul este in intarziere la implinirea termenului la care trebuie sa execute fara indeplinirea vreunei formalitati. Conventia trebuie sa fie expresa;

c)      cand obligatia prin natura ei nu putea fi indeplinita decat intr-un termen determinat, termen care a fost lasat sa expire;

d)     in cazul obligatiilor continue;

e)     in cazul incalcarii obligatiilor de "a nu face".

Punerea in intarziere este necesara numai pentru neexecutarea unor obligatii contractuale, nu si pentru obligatiile extracontractuale.

Efectele punerii in intarziere:

a. de la data punerii in intarziere, debitorul datoreaza daune-interese moratorii;

b. din acel moment se stabileste refuzul debitorului de a executa, iar creditorul va fi indreptatit sa pretinda daune compensatorii pentru neexecutarea obligatiei;

c. cand obligatia consta in "a da" un bun individual determinat, ca efect al punerii in intarziere, riscul pieirii fortuite a bunului se stramuta asupra debitorului.

Efectele punerii in intarziere inceteaza:

prin faptul debitorului, atunci cand acesta recurge la oferta reala urmata de consemnatiune, in cazul in care creditorul refuza sa primeasca plata;

prin faptul creditorului, cand el renunta expres sau tacit la punerea in intarziere.

CONVENTII CU PRIVIRE LA RASPUNDERE

Normele legale prezentate mai sus sunt in principiu supletive si, cu unele exceptii, pot fi modificate prin conventia partilor.

Conventia partilor cu privire la raspunderea debitorului trebuie sa intervina inainte de producerea prejudiciului pentru creditor; prin ea se poate agrava, inlatura sau restrange raspunderea debitorului.

Conventiile posterioare producerii prejudiciului prin care creditorul renunta la repararea lui au o alta semnificatie juridica (ex. pot semnifica iertare de datorie). Uneori legea insasi agraveaza raspunderea debitorului.

Trebuie evitata confuzia intre conventiile asupra raspunderii si cele prin care se determina anticipat intinderea obligatiei de despagubire (clauza penala).

Sunt cunoscute trei categorii de conventii de modificare a raspunderii:

a)     conventii care exonereaza de raspundere (de responsabilitate). Sunt permise numai pentru ipotezele in care vina debitorului imbraca forma neglijentei sau imprudentei;

b)     conventii prin care se limiteaza raspunderea si care restrang, dupa ivirea prejudiciului prin neexecutare, intinderea reparatiunii datorate. Produc efecte numai cand vina debitorului consta in neglijenta sau imprudenta;

c)      conventii de agravare a raspunderii (ex. se stipuleaza ca debitorul va raspunde si pentru caz fortuit, si chiar pentru forta majora).

Deci debitorul este tinut sa-si execute obligatia. Daca nu executa, va intra in functiune conventia.

EVALUAREA DESPAGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)

Despagubirile constau intr-o suma de bani ce reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor.

Stabilirea despagubirilor se face:

a)     pe cale judecatoreasca (evaluare judiciara);

b)     prin lege (evaluare legala);

c)      prin conventia partilor (evaluare conventionala).

1. Evaluarea judiciara.

Principii de evaluare:

Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferita de debitor (daunum emergens) si castigul pe care creditorul nu l-a realizat (lucrum cessans);

debitorul va fi obligat sa repare numai prejudiciul previzibil la momentul incheierii contractului. Exceptie cand vina imbraca forma dolului; debitorul va raspunde si pentru prejudiciul imprevizibil la momentul incheierii contractului;

in toate cazurile este reparabil numai prejudiciul direct care se gaseste in legatura cauzala cu faptul care a generat neexecutarea contractului.

Nu sunt supuse repararii prejudiciile indirecte.

Evaluarea legala exista numai in privinta prejudiciului suferit de creditor in cazul neexecutarii unei obligatii care are ca obiect o suma de bani. Aceste obligatii pot fi executate intotdeauna in natura, si prin urmare:

a. creditorul obligatiei la o suma de bani nu poate pretinde drept echivalent al prejudiciului prin intarziere decat o dobanda cu 50% mai mare decat dobanda legala, in cazul in care s-a stipulat in contract o dobanda conventionala;

b. creditorul nu este obligat sa faca dovada ca prin intarziere la executare i s-a cauzat un prejudiciu;

c. daunele-interese, constand in dobanda legala, sunt datorate de regula din ziua chemarii in judecata.

Asa cum am aratat mai sus, in prezent, actul normativ care stabileste nivelul dobanzii legale pentru obligatiile banesti este Ordonanta Guvernului nr.9/2000, care prevede ca "partile sunt libere sa stabileasca in conventii rata dobanzii pentru intarzierea la plata unor obligatii banesti. In cazul in care obligatia este purtatoare de dobanzi fara sa se arate rata dobanzii, se va plati dobanda legala.

In raporturile civile dobanda nu poate depasi dobanda legala cu mai mult de 50% pe an, iar obligatia de a plati o dobanda mai mare decat cea stabilita in conditiile Ordonantei Guvernului nr.9/2000 este nula de drept. In raporturile civile pe anul 2000, limita maxima a dobanzii conventionale a fost de 42% ep an, iar dobanda legala a fost de 28% pe an.

Evaluarea conventionala a daunelor de catre parti poate interveni in doua situatii:

a.      partile convin asupra cuantumului despagubirilor dupa incalcarea obligatiei contractuale si producerea prejudiciului;

b.      partile evalueaza anticipat prejudiciul pe care il poate suferi creditorul ca urmare a neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei de catre debitor.

4.Clauza penala este conventia accesorie prin care partile determina anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei de catre debitorul sau.

Clauza penala poate consta intr-o suma de bani sau alta valoare patrimoniala.

Caractere juridice:

a.) este o conventie, deci e supusa regulilor de valabilitate ale conventiilor. Are un caracter accesoriu;

b.) se fixeaza anticipat valoare prejudiciului, adica scuteste partile de a se mai adresa justitiei pentru evaluarea prejudiciului si se inlatura dificultatile pe care se ridica proba lui;

c.) scopul este determinarea prejudiciului si nu crearea posibilitatilor pentru debitor de a se elibera printr-o alta prestatie. Deci debitorul nu poate refuza executarea si oferi clauza penala. Creditorul are insa, in caz de neexecutare, posibilitatea de a cere fie indeplinirea obligatiei principale, fie clauza penala;

d.) in principiu, instanta nu poate nici mari, nici micsora cuantumul, fiind un contract intre parti. In caz de executare partiala,, cuantumul clauzei penale poate fi micsorat de instanta proportional cu ce s-a executat. Daca e prevazuta pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulata cu executarea in natura;

e.) clauza penala este datorata atunci cand sunt intrunite toate conditiile acordate de despagubiri. Stipularea clauzei penale este interzisa in contractele de imprumut;

f.) creditorul obligatiei cu clauza penala este un simplu creditor chirografar, fara drept de preferinta fata de ceilalti creditori chirografari.