PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

Principiile dreptului mediului

Globalizarea problemelor ecologice si accentuarea procesului de mondializare marcheaza evolutia ramurii - Dreptul mediului, amplificand evolutiile in sensul uniformizarii si universalizarii prevederilor acestuia. Un asemenea fenomen este perceptibil mai ales in privinta principiilor sale in general si a celor fundamentale in special. Pana in prezent, factorul preponderent in afirmarea acestei tendinte ramane specificul problematicii ecologice si dimensiunile acesteia.

1. Notiunea de principiu fundamental al Dreptului mediului

La nivel general, un principiu este, dupa caz, o cauza prima, o regula generala care ghideaza conduita, o regula elementara a unei stiinte, arte sau tehnici.

Notiunea (conceptul) de "principiu fundamental (general)" de drept cunoaste acceptiuni diferite de la un sistem juridic la altul, de la o ramura de drept la alta. Se admite, de pilda, definitia conform careia "un principiu fundamental este acea regula de conduita egala pentru toti subiectii de drept, care insoteste - de la inceput pana la sfarsit - orice actiune umana".

In privinta Dreptului mediului, conceptul cunoaste situatii diferite, in functie de nivelul de recunoastere si garantare juridica. Desi nu sunt ele insele "lege", principiile servesc la sublinierea si orientarea dezvoltarii si aplicarii normelor dreptului mediului.

In Dreptul comunitar al mediului, principiile au un statut intermediar, nefiind reguli juridice depline si direct aplicabile, ci mai degraba linii directoare pe care comunitatea trebuie sa-si fondeze politica sa de mediu in general si fiecare dintre actele legislative in special.

Dimpotriva, la nivelul Dreptului international al mediului conceptul de principiu ramane imprecis. El este utilizat cel mai adesea pentru a desemna o constanta evidenta, concluziile unei analize si norme generale obligatorii. Asa de exemplu, Programul de actiune "Agenda 21" se refera la "principii de actiune" in sensul de linii directoare ce pot fi urmate si, eventual, de modalitati de realizare a acestora.

In alte documente internationale, precum Declaratia de la Stockholm din 1972 (26 de principii "comune care sa inspire si sa ghideze eforturile popoarelor lumii in vederea prezervarii si ameliorarii mediului") sau Declaratia de la Rio din 1992 (27 de principii), principiile sunt formulate sub forma unor cerinte juridice, redactate in termeni normativi, desi nu detin o putere obligatorie corespunzatoare.

1.1. Situatia din dreptul romanesc

Avand in vedere necesitatea indeplinirii angajamentelor asumate de tara noastra in procesul de integrarea europeana, O.U.G. nr.195/2005 privind protectia mediului (aprobata prin Legea nr. 265/2006) a reformulat sistemul principiilor dreptului romanesc al mediului prin preluarea, aproape in totalitate, a formularilor existente in reglementarile juridice comunitare.

Astfel, OU.G. nr. 195/2005 distinge intre, pe de o parte, principii si elemente strategice (intelese ca avand aceleasi functii si semnificatii generale), iar pe de alta, modalitatile de implementare a lor. Ca principii sunt prevazute:

- principiul integrarii cerintelor de mediu in celelalte politici sectoriale [art. 3 lit. a)], in mod evident, asa cum se intampla si in dreptul comunitar, mai degraba o regula generala de politica si mai putin juridica;

- principiul precautiei in luarea deciziei [art. 3 lit. b)];

- principiul actiunii preventive [art. 3 lit. c)];

- principiul retinerii poluantilor la sursa [art. 3 lit. d), prevedere mai stricta decat cea din dreptul comunitar, care cuprinde si mentiunea "cu prioritate"];

- principiul poluatorul plateste [art. 3 lit. e)];

- principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural [art. 3 lit. f)].

Drept "elemente strategice" sunt considerate si consacrate:

- utilizarea durabila a resurselor naturale [art. 3 lit. g)];

- informarea si participarea publicului la luarea deciziilor, precum si accesul la justitie in probleme de mediu [art. 3 lit. h)];

dezvoltarea colaborarii internationale pentru protectia mediului [art.3     lit. i)].

In mod evident persista multe confuzii, in absenta unor definitii si conceptii clare asupra unor notiuni precum cele de "principii", "elemente strategice" s.a. In orice caz, informarea si participarea publicului nu sunt simple "elemente strategice", ci mai degraba, drepturi procedurale ale dreptului fundamental la mediu.

Din preambulul actului normativ-cadru rezulta ca aceste principii "guverneaza intreaga activitate de protectie a mediului", traseaza "directiile de reglementare a activitatilor economice in vederea atingerii obiectivelor dezvoltarii durabile" si "vizeaza interesul public". De asemenea, in art. 1 protectia mediului este caracterizata drept "obiectiv de interes public major", iar principiile si elementele strategice "conduc la dezvoltarea durabila".

1.2. Clasificarea principiilor Dreptului mediului

In functie de amploarea si influenta lor asupra continutului ansamblului reglementarilor juridice de mediu, principiile acestei ramuri de drept pot fi grupate in doua mari categorii: principii fundamentale si principii generale (subsidiare primelor).

Primele se regasesc consacrate la toate nivelurile Dreptului mediului - national, regional (comunitar) si international - si privesc intregul sau continut, constituind scheletul care ii confera unitate, coerenta, stabilitate si unicitate. Fac parte din aceasta categorie principiile prevenirii, (precautiei, protectiei mediului, conservarii, ameliorarii calitatii mediului), principiile responsabilitatii si repararii atingerilor aduse mediului, principiul "poluatorul plateste", raspunderea de mediu si principiile participarii umane (dreptul fiecaruia la un mediu sanatos, protectia mediului ca obiectiv de interes general, mediul ca patrimoniu comun al natiunii).

Principiile generale sunt consacrate la nivelul dreptului mediului si domina materiile traditionale ale acestuia: dreptul intern, dreptul comunitar si dreptul international si exprima specificul acestora. De exemplu, sunt principii generale ale Dreptului comunitar al mediului: principiul corectarii cu prioritate la sursa a atingerilor aduse mediului, principiul integrarii considerentelor ecologice in toate politicile comunitare, principiul subsidiaritatii. Tot asa, la nivelul Dreptului international al mediului sunt percepute ca principii generale specifice: principiul cooperarii, obligatia statelor de a solutiona pe cale pasnica diferendele in materie de mediu, principiul responsabilitatii comune, dar diferentiate a statelor, raspunderea statelor pentru pagubele aduse mediului, indatorirea de asistenta ecologica s.a.

Principiul protectiei mediului - o problema de interes general

Reprezinta substanta insasi a Dreptului mediului si cunoaste expresii juridice diverse in planul legislatiilor nationale, reglementarilor comunitare si dreptului international. In sens larg, el cuprinde semnificatiile principiilor anterioare (prevenirii, precautiei, conservarii), dar nu se reduce la ele si presupune elemente in plus. El implica in esenta evitarea actiunilor nocive pentru calitatea mediului si adoptarea de masuri pozitive pentru a impiedica si a preintampina deteriorarea acestuia.

Acelasi statut de principiu-obiectiv il cunoaste in Dreptul comunitar, art. 130 R, parag. 2 din Tratatul de la Maastricht, precizand ca "politica comunitatii in domeniul mediului vizeaza un nivel de protectie ridicat, tinand cont de diversitatea situatiilor in diferitele regiuni ale Comunitatii Europene".

Statutul mediului, de patrimoniu comun al umanitatii, ce trebuie conservat spre binele generatiei prezente si transmis in buna stare generatiilor viitoare, face ca protejarea sa sa constituie o problema de interes general, atat din perspectiva individuala, cat si din cea colectiva: comunitati, popoare si state. Caracterul de "interes general planetar" al protectiei mediului, larg recunoscut la nivel mondial, a fost considerat de catre unii autori drept un "concept primordial" reflectat de toate principiile dreptului mediului. Din perspectiva contextului sociojuridic si a implicatiilor sale institutional-legislative, apreciem ca valoarea exceptionala pe care o reprezinta mediul pentru viata, in general, si pentru specia umana, in special, impune considerarea protectiei sale ca interes general sociouman drept un principiu esential, dominant al dreptului mediului, care determina finalitatile celorlalte principii generale si ale reglementarilor componente.

In plan mondial, acest principiu se exprima ca "interes general al umanitatii", protectia mediului planetar interesand omenirea ca specie.

Principiul a fost exprimat expres si intr-o serie de conventii internationale. Astfel, inca la 2 decembrie 1946, Conventia internationala pentru reglementarea vanatorii balenelor recunoaste ca "natiunile lumii au interesul de a salva, in profitul generatiilor viitoare, marile resurse naturale reprezentate de specia baleniera".

Dezvoltari importante ale continutului sau gasim in Conventiile-cadru privind probleme globale, incheiate in ultimele doua decenii, precum Conventia-cadru privind schimbarile climatice ori Conventia privind biodiversitatea, din 1992.

La nivel national, indiferent de calificarea conferita, realizarea sa cunoaste doua modalitati practice de afirmare:

Prima este cea care considera ca, in virtutea interesului general pe care il poarta, protectia mediului trebuie sa constituie o responsabilitate, in primul rand publica, a statului. Ca atare, realizarea sa presupune edictarea de reglementari legale stricte si precise, un control public accentuat (prin intermediul serviciilor publice specializate) si un contencios bine structurat. Bazata pe conceptia si practica juridica continentala (de inspiratie franceza), aceasta pozitie este cea mai raspandita si acorda o importanta deosebita legii.

A doua recunoaste importanta si interesul general al protectiei mediului, dar considera ca realizarea sa are loc cel mai bine in cadrul si prin mecanismele proprii economiei de piata. Aferenta sistemului juridic de common law (anglo-saxon), aceasta conceptie reclama un minimum de reglementare juridica si interventie statala si acorda rolul determinant asimilarii aspectelor ecologice si autoreglarii proprii acestui sistem economico-social.

Reglementarea-cadru privind protectia mediului, Ordonanta de urgenta nr. 195/2005, califica protectia mediului ca "obiectiv de interes public major" (anterior, Legea protectiei mediului nr. 137/1995 cuprindea o formulare identica, iar in art. 1 din Legea nr. 9/1973 protectia mediului reprezenta "o problema de interes national").

3. Principiul conservarii

Obiectiv fundamental al problematicii protectiei mediului, conservarea urmareste sa mentina un nivel durabil al resurselor ecologice. Aceasta presupune un management adecvat al resurselor renovabile si o atentie deosebita utilizarii resurselor nerenovabile.

Potrivit Strategiei mondiale de conservare a UICN (1980), conservarea presupune:

1) mentinerea proceselor ecologice esentiale si a sistemelor care reprezinta suportul vietii;

2) prezervarea diversitatii genetice;

3) realizarea utilizarii durabile a speciilor si ecosistemelor.

La randul sau, Strategia europeana de conservare adoptata in cadrul Consiliului Europei (1990) isi propune ca scop sa promoveze respectarea naturii pentru ceea ce este, si nu pentru ceea ce asteptam de la ea, respectiv satisfacerea nevoilor si aspiratiilor legitime ale cetatenilor. In cadrul politicilor de mediu trebuie sa se acorde preferinta strategiilor preventive si active, mai degraba decat celor corective si reactive.

Asadar, intr-o acceptiune generala, conservarea presupune mentinerea nivelurilor cantitative si calitative durabile ale resurselor mediului; ea nu vizeaza in general calitatea mediului, ci numai mentinerea conditiilor minimale necesare pentru existenta resurselor permanente. In textele juridice mai recente, conservarea este completata si chiar inlocuita cu referirile la conceptul de "dezvoltare durabila", inteles ca asigurare a productivitatii continue a resurselor naturale exploatabile si prezervare a speciilor faunei si florei. Prevazut expres in art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 195/2005, acest principiu este formulat drept "principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural".

Totodata, potrivit art. 135 alin.(2) lit.e) din Constitutia Romaniei, republicata, statul trebuie sa asigure, printre altele, si "refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic".

In conceptia legislatiei romanesti, "lato sensu", conservarea semnifica protectia ecosistemelor, conservarea biodiversitatii si gospodarirea durabila a resurselor naturale. In acelasi timp, conservarea trebuie privita in mod conjugat cu "elemente strategice", precum utilizarea durabila, mentinerea, ameliorarea calitatii mediului si reconstructia zonelor deteriorate. Suntem in prezenta unei acceptiuni in consens cu documentele internationale.

Principiul este aplicabil mai ales in privinta protectiei resurselor naturale si conservarii biodiversitatii, implicand, printre altele, crearea de arii protejate si proclamarea de monumente ale naturii. Potrivit art. 49 din O.U.G. nr. 195/2005, autoritatile de mediu sunt tinute sa adopte masuri de protectie a ecosistemelor si de conservare si utilizare durabila a componentelor diversitatii biologice.

4. Principiul ameliorarii calitatii mediului

Ameliorarea presupune imbunatatirea starii si calitatii mediului, a factorilor sai componenti, prin actiuni socioumane.

Consacrarea acestui principiu este mai evidenta la nivel comunitar, fiind expres prevazut in art. 130 R din Tratatul CE, introdus prin Actul unic european din 1987. Urmarind un obiectiv superior deopotriva prevenirii, conservarii si protectiei, care presupun, in cele din urma, numai asigurarea unui statu quo durabil, ameliorarea reclama actiuni si rezultate pozitive, sporirea datului natural.

Legea nr. 137/1995 consacra intr-o maniera imperfecta acest principiu, dar sub un dublu aspect: intern si international. Astfel, printre principiile si elementele strategice, legea-cadru enumera si mentinerea, ameliorarea calitatii mediului si reconstructia zonelor deteriorate [art. 3 lit. h)], precum si dezvoltarea colaborarii internationale pentru asigurarea calitatii mediului [art. 3 lit. j)].

5. Principiul prevenirii

Practica in domeniu a demonstrat ca cea mai buna strategie de mediu consta in a preveni producerea poluarilor si a vatamarilor ecologice de orice fel, mai degraba decat a incerca sa se remedieze efectele acestora. Prevenirea implica, pe de o parte, evaluarea riscurilor pentru a evita pericolele, iar pe de alta parte, actiuni bazate pe cunoasterea situatiei prezente, pentru neproducerea degradarii mediului.

In continutul semnificatiilor sale, principiul presupune atat actiuni asupra cauzelor care produc poluarea sau degradarea (prin retehnologizarea ecologica a proceselor de productie), cat si activitati de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu.

Este edificatoare in acest sens obligatia de a evalua si de a lua in calcul cerintele protectiei mediului cu ocazia oricarei actiuni publice sau private care risca sa aiba un impact asupra calitatii factorilor mediului. Astfel, se afirma din ce in ce mai mult o serie de proceduri administrative, precum studiile de impact (avand ca scop sa impiedice realizarea unor obiective economico-sociale cu impact asupra mediului, fara masuri corespunzatoare de prevenire a acestuia) ori bilantul de mediu si programul de conformare, sau preocuparea de a stabili regimuri speciale de desfasurare a unor asemenea activitati (precum cel al deseurilor toxice, ingrasamintelor chimice si pesticidelor etc.).

Sub forma masurilor de gestiune a riscului cunoscut, principiul este prezent mai ales in Dreptul international al mediului, precum in cazul protectiei biodiversitatii, luptei contra desertificarii, protectiei stratului de ozon. Principiul a fost evocat si in jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, care a statuat ca " nu pierde din vedere ca, in domeniul protectiei mediului, vigilenta si preventia se impun mai ales ca urmare a caracterului adesea ireversibil al prejudiciilor cauzate mediului si a limitelor inerente mecanismelor de reperare a acestui tip de pagube".

6. Principiul precautiei

Recunoasterea juridica si realizarea concreta a semnificatiilor sale au loc in stransa independenta cu cele ale principiului prevenirii.

Prevenirea presupune un studiu de risc, care sa permita evitarea pagubelor si o actiune bazata pe cunoastere. Numai ca nu intotdeauna consecintele deciziilor si actiunilor pot fi cunoscute, total sau partial, dinainte, iar absenta certitudinii stiintifice nu poate constitui un pretext pentru a nu lua masuri adecvate pentru prevenirea atingerilor grave si inevitabile aduse mediului. In fata acestei realitati, in adoptarea deciziilor trebuie sa se manifeste precautie, prudenta, o diligenta maxima, sa se adopte masuri preventive care sa elimine pe cat posibil orice risc de degradare a mediului.

Precautia reclama deci ca masurile de precautie a mediului sa fie adoptate, chiar daca nicio paguba nu se prefigureaza la orizontul apropiat. Sub aspectul probei, sarcina efectuarii acesteia se inverseaza: ea revine acum celui care sustine ca activitatea sa nu are ori nu va avea niciun impact, pana cand acumularea de date stiintifice va proba ca exista o relatie de la cauza la efect intre actiunile de dezvoltare din degradarea mediului.

Pentru a raspunde unor atare preocupari, din 1980 s-a afirmat, mai ales la nivelul politicilor si legislatiilor nationale de mediu, principiul precautiei, care sugereaza ca anumite masuri trebuie luate pentru ca eventualele pagube sa fie evitate inainte ca pragul riscului de mediu sa fie atins. El a aparut ca o recunoastere a incertitudinilor care afecteaza studiile de impact si gestiunea si care califica drept imprudenta atitudinea care ipotecheaza viitorul prin luarea de decizii ireversibile.

Din punct de vedere istoric, principiul precautiei a fost enuntat pentru prima data la nivel international in cadrul OCDE si intr-o declaratie ministeriala din 1987, adoptata in urma si sub influenta celei de-a doua Conferinte internationale asupra protectiei Marii Nordului (Londra, 1987). Ulterior, principiul a fost frecvent invocat in contextul reglementarilor vizand poluarile marine, schimbarile climatice, deseurile toxice si produsele periculoase.

La nivel comunitar european, Tratatul de la Maastricht cuprinde regula precautiei in art. 130 R, iar directivele comunitare privind utilizarea si diseminarea organismelor modificate genetic din 1990 o aplica concret. Ea permite statelor comunitare o actiune fara a astepta ca toate probele care sa concluzioneze in sensul existentei pericolului pentru mediu sa fie stiintific stabilite. In sfarsit, principiul 15 al Declaratiei Conferintei ONU de la Rio de Janeiro (1992) afirma ca, in caz de risc de pagube grave ori inevitabile, absenta certitudinii stiintifice absolute nu poate servi ca pretext pentru a amana adoptarea de masuri efective privind prevenirea degradarii mediului, teza reluata si la Conventia asupra biodiversitatii.

Acest principiu s-a dezvoltat, in ultimii ani, si in alte documente ONU, fiind plasat in contextul preocuparilor vizand "asigurarea unui viitor durabil" si al promovarii unor noi principii integrate, care sa duca sub aspect economic la o crestere reala, "in termeni verzi".

Ca o concluzie, dezbaterile de pana acum nu au reusit sa stabileasca un sens exact si unic al principiului, care poate fi interpretat fie ca o atitudine de prudenta rezonabila, care nu implica in mod necesar cautarea unei raspunderi, fie ca un nou fundament de raspundere in univers incert, putand transforma a priori procesele de decizie.

Aplicarea principiului presupune fie sa nu se actioneze, adica respectarea unei obligatii de abtinere - renuntarea la o actiune care nu este bine cunoscuta si stapanita, fie sa se ia masuri juridice si de alta natura pentru a limita viitoarele efecte asupra mediului si sanatatii.

Diferenta dintre prevenire si precautie rezida in continutul specific al fiecareia. Astfel, atunci cand exista o certitudine asupra unui fenomen si in privinta consecintelor unei actiuni fata de acesta, ne vom afla intr-o situatie de preventie. Cunoscand riscul, dorind sa-l stapanim, vom lua masuri in raport cu riscul cunoscut si masurabil. Dimpotriva, precautia este o atitudine care consta in a lua masuri fata de un risc necunoscut ori rau cunoscut.

7. Principiul " poluatorul plateste

Adoptat mai intai de catre OCDE in 1972, principiul semnifica initial cerinta imputarii poluatorului a cheltuielilor privind masurile adoptate de catre autoritatile publice pentru ca mediul sa fie mentinut intr-o stare acceptabila.

El se inspira din teoria economica potrivit careia costurile sociale externe, care insotesc productia, trebuie sa fie internalizate, adica sa fie luate in calcul de toti agentii economici in costurile lor de productie.

Intr-adevar, multe activitati economico-sociale antreneaza externalitati negative sub forma poluarii, afectand populatia si factorii de mediu. Existenta acestora duce la o adevarata "dedublare" a realitatilor privind costurile si profitul agentilor economici. Astfel, pe ansamblu, economia trebuie sa acopere atat costurile de productie, cat si pe cele legate de existenta externalitatilor (poluarii).

Generatorii poluarii au costuri proprii diminuate datorita economisirii cheltuielilor de prevenire a poluarii (dotarea cu dispozitive si filtre, adaptarea tehnologiilor etc.), societatea in ansamblul sau, imediat sau in timp, suportand costul privind combaterea efectelor negative ale poluarii asupra sanatatii umane, activitatilor economico-sociale ori mediului in intregul sau. Pentru a se evita o asemenea situatie si pentru a se corecta inechitatile pe care le determina, costurile "externalitatilor" se "internalizeaza" pe calea recunoasterii juridice a principiului "poluatorul plateste".

Proclamarea si recunoasterea principiului cunosc situatii diferite in legislatiile nationale ale statelor, la nivel comunitar european si in cadrul OCDE.

Principalul obiectiv al reglementarilor internationale in domeniu il constituie armonizarea politicilor interne, astfel incat diferentele legislatiei antipoluante de la o tara la alta sa nu antreneze distorsiuni in avantajele comparative si schimburile comerciale. In acelasi timp, principiul a fost larg acceptat de guverne, care s-au inspirat din semnificatiile sale in elaborarea politicilor lor ecologice.

Totusi continutul sau este, intr-o oarecare masura, imprecis. Astfel, in sens larg (lato sensu), principiul urmareste imputarea poluatorului a costului social al poluarii pe care o provoaca. Aceasta implica antrenarea unui mecanism de responsabilitate pentru daune ecologice, care sa acopere toate efectele unei poluari, atat cele produse asupra bunurilor si persoanelor, cat si cele produse asupra mediului ca atare. In acest sens, in plan juridic, se recunoaste dreptul fundamental al omului la un mediu sanatos si echilibrat din punct de vedere ecologic.

Dimpotriva, in sens restrans (stricto sensu), acesta presupune obligarea poluatorilor la a suporta numai costul masurilor antipoluante si de curatire. Intr-o asemenea situatie este vorba numai despre o internalizare partiala, care permite impunerea de taxe ori redevente de catre autoritatile publice.

Intr-un atare sistem, subventionarea poluatorilor de catre stat spre a-i ajuta financiar pentru investitiile antipoluante este contrara principiului poluatorului platitor. Niciuna dintre cele doua acceptiuni nu implica in mod necesar utilizarea de masuri economice stimulative (ca de pilda redevente ori adjudecarea de drepturi de poluare), chiar daca acestea sunt adesea in raport cu costul.

Realizarea semnificatiilor acestui principiu poate imbraca mai multe forme, precum: instituirea de norme antipoluare, utilizarea unei fiscalitati incitative, definirea unui regim de raspundere obiectiva, independenta de culpa pentru prejudiciul ecologic etc.

La nivel comunitar, principiul a fost consacrat prin Actul unic european (1987) si prin Tratatul de la Maastricht (1993).

Consacrat pentru prima data prin art. 3 lit. d) din Legea nr. 137/1995, principiul "poluatorul plateste" isi croieste drum si in practica si dreptul romanesc. Astfel, semnificatiile sale fundamentale au fost deja exprimate juridic prin stabilirea, ca modalitati de implementare a principiilor, a introducerii parghiilor economice stimulative sau coercitive si elaborarea de norme si standarde antipoluante [art. 4 lit. d) si f) din Legea nr. 137/1995] si, respectiv, instituirea unui regim special de raspundere pentru prejudiciu format din doua reguli principale si complementare: caracterul obiectiv, independent de culpa si, respectiv, raspunderea solidara in cazul pluralitatii autorilor (art. 80 din acelasi act normativ).

Din pacate, principiul "poluatorul plateste" a ramas in prezent mai putin un instrument juridic care sa-i oblige pe cei responsabili sa-si asume consecintele actelor lor, ci mai degraba un mijloc comod de a finanta politicile in materie de mediu. Fara determinarea raspunderilor individuale, principiul are drept unica consecinta impunerea ca anumite industrii sa suporte responsabilitatea globala a costurilor luptei antipoluante.

8. Concluzii

Spre deosebire de situatia din celelalte ramuri de drept, principiile fundamentale si generale au un rol important in precizarea continutului si trasaturilor definitorii ale Dreptului mediului. Ele prezinta mai intai reguli juridice de maxima generalitate si universale pentru domeniu, de finalitate, fiind circumscrise promovarii protectiei mediului, in contextul realizarii dezvoltarii durabile. Din aceasta perspectiva, principiile constituie un criteriu de determinare a apartenentei celorlalte norme si reglementari juridice la ramura dreptului mediului, precum si de reper de interpretare a semnificatiilor acestora in raport cu finalitatea urmarita. Se remarca, de asemenea, caracterul preponderent tehnic al cerintelor generale exprimate, ceea ce confera principiilor si ramurii de apartenenta o pronuntata unitate, exprimata deopotriva la nivel national, regional (comunitar) si international. Prin continutul lor, principiile fundamentale ale dreptului mediului ridica si impun protectia mediului la rang de interes general si preocupare majora, prioritare in raport cu interese si preocupari de alta natura vizand elementele componente (economica, utilitarista etc.). Constituirea si manifestarea lor ca un sistem favorizeaza solutiile strategico-politice si juridice integrate, cele mai adecvate interdependentei naturale dintre diferitele sectoare ale mediului, manifestarii inter si plurii medii a poluarii etc.

In sfarsit, recunoasterea faptului obiectiv ca interdependenta naturala nu se opreste la frontierele politico-militare ale statelor, ci confera principiilor dreptului mediului un evident caracter transfrontalier si chiar universal. La actualul stadiu de dezvoltare a reglementarilor juridice in domeniu, cele mai importante principii si-au gasit deja o consacrare expresa, iar continutul si semnificatiile lor, notabile precizari. Ramane ca, in perspectiva, alaturi de afirmarea deplina a acestora, sa se contureze si sa se dezvolte noi reguli generale circumscrise obiectivului esential - al protectiei mediului.

In raport cu tendintele mondializarii (in principal economice), universalizarea principiilor dreptului mediului genereaza doua fenomene relativ contradictorii. Pe de o parte, cele doua evolutii apar drept convergente, in masura in care permit surprinderea si abordarea problematicii ecologice in dimensiunile sale globale, iar pe de alta parte, constrangerile de mediu se pot manifesta ca restrictii ale dezvoltarii comertului si ofensivei economice.