PSIHOLOGIE JU DICIARA - SINTEZE

PSIHOLOGIE JU DICIARA - SINTEZE

OBIECTUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE

Psihologia este stiinta care se ocupa cu studiul proceselor, functiilor si particularitatilor psihice care caracterizeaza un individ sau o colectivitate (Dictionarul explicativ al limbii romane).

Psihologia juridica este o disciplina distincta a psihologiei generale care studiaza geneza delincventei, prevenirea ei, caracteristicile comportamentului deviant si a grupelor delictuale, problematica actului justitiar implicand detectia delincventei, marturia, ancheta, demonstrarea vinovatiei sau disculparea, reeducarea delincventului, relatiile dintre inculpat si justitiar, cu scopul de a inarma magistratul in statul de drept cu informatiile care sa-i permita aplicarea corecta a legii, in litera si spiritul ei.

Psihologia juridica se adreseaza tuturor categoriilor de specialisti care participa la infaptuirea justitiei si ale carei hotarari produc un impact asupra destinului oamenilor aflati sub incidenta legii. In acest sens:

a. psihologia juridica ajuta magistratul in intelegerea mecanismelor psihice ale persoanei implicate in drama judiciara indiferent de statutul sau (autor, victima, martor) si sprijina magistratul in exersarea autocontrolului pentru evitarea propriilor limite psihologice ce tin de caracterul, atitudinile si aptitudinile sale ca magistrat si ii ofera acestuia stategiile si mijloacele concrete prin care aceste limite pot si trebuie a fi depasite.

b. psihologia juridica sprijina magistratul in intelegerea cauzalitatii comportamentului uman, conformist sau deviant din perspectiva teoriei sistemelor, aplicarea legitatilor cauzalitatii mecanice, respectiv cauza-efect fiind o eroare, in cazul conduitelor umane.

c. magistratul are de judecat omul, care poate actiona rational, automat sau irational. In acest context, rolul justitiei este de a ingradi din ce in ce mai mult potentialul de irationalitate criminogena al fiintei umane.

d. psihologia juridica faciliteaza si cunoasterea de catre magistrat a urmatoarelor elemente:

- limitele individuale in procesul de invatare, de interiorizare si conformare a normei juridice, limite diferite de la individ la individ;

- presiunile diferite, calitativ si cantitativ, exercitate de mediul social de provenienta al individului si care influenteaza nevoile si motivatiile sale, in mod specific;

- rezistenta opusa de individ tentatiilor existente in societate, care cel putin in parte, pot fi incriminate drept cauza a comportamentului individual;

- strategiile de realizare a reversibilitatii atitudinilor antisociale (la omul normal mental atitudinile antisociale sunt reversibile) si ca urmare adaptarea metodelor extrapunitive si terapeutice de interventie;

- procesele senzorio-perceptive, reprezentarile memoriei, trairile afective si emotionale care faciliteaza cunoasterea personalitatii umane si evita aparitia erorilor in interpretarea faptelor.

Magistratul va putea aprecia corect necesitatea expertizarii psihologice si psihiatrice a celor implicati in comiterea faptelor infractionale cunoscand interdependenta intre comportamentul persoanei si elementele constitutive ale personalitatii acesteia.

Poate mai mult decat in oricare alte domenii, juristul trebuie sa posede serioase cunostinte de psihologie, in general, si in legatura cu vointa, in special, pentru ca unul din elementele de baza a raporturilor de drept este vointa.

Dintotdeauna, actele juridice au fost rezultatul vointei juridice (intelegerii sau hotararii) agentilor de drept, in calitatea lor de persoane fizice sau juridice. Fenomenul volitional apartine categoriei particularitatilor psihice ale persoanei, densitatea continutului vointei si gradul de dezvoltare al acesteia rasfrangandu-se asupra intregii activitati a omului, si ceea ce intereseaza din punct de vedere juridic, asupra intregului sau comportament.

Individul cu o astfel de vointa se caracterizeaza prin perseverenta, initiativa, independenta, stapanire de sine, tarie sufleteasca, calitati care intra in structura si dau continutul caracterului; pe de alta parte, vointa se manifesta si se realizeaza in actiunea voluntara a omului, in activitatea sa, ca proces, ca o forma specifica de organizare psihica a intregii activitati, in cadrul sistemului psihic uman vointa fiind un subsistem.

In acest context, sfera caracterului complex de interdependenta al vointei este completata si de o alta conexiune: fenomenul volitional se structureaza pe o serie de factori care tin de posibilitatea de a intelege si cunoaste realitatile inconjuratoare, factori deci de natura cognitiva ca de pilda gandirea, reprezentarea, memoria, invatarea, limbajul si capacitatea de folosire a lui, factori afectivi si motivationali.

Diferenta specifica intre vointa, privita ca proces psihic, ca forma de organizare psihica a intregii activitati, ca fenomen volitional si celelalte procese si fenomene psihice care dau structura si continutul sistemului mai general caruia li se subsumeaza-sistemul psihic uman- se concretizeaza in preponderenta structurilor pe care se cladeste, a sistemului de functii si procese care ii dau continutul, dar si in unii factori ce tin de posibilitatea de a intelege si cunoaste realitatile inconjuratoare (factori cognitivi), acestea formand dominanta in raport cu structurile apartinand preponderent altor procese si fenomene psihice cu care se completeaza intr-un context sau altul.

Vointa este un proces psihic care se manifesta prin actiuni constiente indreptate spre realizarea unor scopuri stabilite. Paul Popescu-Neveanu (1978) considera ca vointa este o capacitate a omului de a-si propune scopuri si de a-si realiza aceste scopuri pe calea unor activitati care implica invingerea unor anumite obstacole (durere, oboseala, primejdii etc.) prin punerea in functiune a resurselor sale psihice si morale. Vointa este capacitatea omului de a-si

planifica , de a-si organiza, de a efectua si de a-si controla activitatea in vederea realizarii scopurilor sale.

Sintetizand, putem concluziona ca:

- vointa este o categorie psihologica ale carei premise se afla in potentialul psihic specific uman, rezultat al dezvoltarii bio-psiho-sociale a speciei umane;

- vointa este o capacitate a omului si numai a lui, capacitate ce nu se intalneste la alte specii;

- vointa implica stabilirea unor scopuri catre implinirea carora omul tinde.

ANALIZA PSIHOLOGICA A ACTULUI INFRACTIONAL

Problema sociala acuta a sec.XX, criminalitatea a polarizat atentia unui numar din ce in ce mai mare de juristi, psihologi, sociologi, criminologi etc. cu atat mai mult cu cat fenomenul a depasit de mult granitele frontaliere, generalizandu-se pe plan mondial si multiplicandu-si formele de manifestare.

In lupta cu fenomenul criminalitatii, se impune cu necesitate cunoasterea obiectiva a cauzelor care il genereaza, intrucat numai actiunea concertata asupra acestora poate determina scaderea eficienta a efectelor nocive social, atat pe termen scurt dar mai ales pe termen mediu si lung.

Aceasta orientare a aparut initial in Marea Britanie la sfarsitul sec. al XIX-lea datorita contributiei unor teoreticieni si specialisti in dreptul penal care au pledat pentru aplicarea si utilizarea rationalista a dreptului si pedepselor penale, oferind o serie de garantii juridice individului supus procesului penal.

Din punct de vedere al etiologiei actului infractional orientarea clasica punea accentul pe cauzalitatea naturala, considerand crima si delictul ca fiind entitati juridice abstracte. Unul dintre reprezentantii de seama ai acestui curent este R. Saleilles, (1905) care, preocupat de aspectele specifice ale individualizarii pedepsei, a acordat o atentie deosebita raportului dintre sistemul pedepselor si cauzalitatea naturala a actului infractional.

Plecand de la teoria psihologica a hedonismului, majoritatea adeptilor teoriei mentionate au apreciat ca fenomenul infractional isi are cauzele in actul de vointa individuala a individului, care are libertatea absoluta de a alege, in mod liber, intre placerea ce decurge din incalcarea legii penale si durerea de a suporta sanctiunea pentru fapta comisa.

Desi a acordat un rol excesiv naturii juridice a delictului si sanctiunilor penale, aceasta orientare a ignorat geneza psiho-sociala a actului infractional. Cu toate aceste limite, contributiile sale practice sunt de necontestat mai ales in ceea ce priveste perfectionarea mecanismului legii si regimului penitenciar.

Printre intemeietorii acestui curent se numara A. Quetelet (1835) si A. Guerry (1834) care au pus bazele clasificarii delictelor si crimelor in functie de o serie de indicatori statistici (volum, intensitate, frecventa, gravitate, arie de manifestare, rata de criminalitate etc.).

Analizand distributia statistica a crimelor pe o anumita perioada de timp, A. Quetelet ajunge la concluzia ca exista o regularitate in reproducerea acestora iar A. Guerry observa ca in fiecare an se reproduc acelasi numar de crime, in aceeasi ordine si in aceleasi regiuni; fiecare categorie de crima isi are distributia sa particulara si invariabila in raport cu sexul, varsta si anotimpul; toate sunt insotite de proportii similare de fapte complementare, indiferente in aparenta si a caror esenta nu poate explica inca permanenta acestei repetari.

Concluzia celor doi reprezentanti ai scolii geografice este ca infractiunile impotriva persoanelor predomina in regiunile sudice si in timpul sezonului cald, iar infractiunile patrimoniale predomina in regiunile nordice si in timpul sezonului rece, aceasta constituind asa-numita "lege termica a criminalitatii".

Promotorul acestei orientari este C. Lombroso (1878) care, plecand de la teoria regresiunii atavice a infractorului, formuleaza celebra teza a criminalului "innascut". Conform teoriei sale, personalitatea delincventului reprezinta o entitate distincta si specifica denumita personalitate criminala, datorata anumitor structuri anatomofiziologice si biologice, transmise ereditar si care determina predispozitia spre crima si violenta a anumitor indivizi. Efectuand o serie de investigatii stiintifice asupra unor loturi de criminali, Lombroso a scos in evidenta existenta la acestia a anumitor anomalii si deficiente anatomo-fiziologice: asimetrie craniana, maxilare proeminente, frunte si barbie pronuntate, conformatie specifica a degetelor, sensibilitate scazuta la durere etc. vizibile pe corpul si faciesul delincventului.

Un individ care poseda 5-6 asemenea trasaturi specifice, reprezinta in conceptia autorului mentionat, tipul criminal perfect, cel care prezinta intre 3-5 asemenea stigmate, este tipul criminal imperfect, iar cel care poseda mai putin de trei asemenea stigmate nu este obligatoriu un tip criminal.

Aceste anomalii anatomo-fiziologice nu sunt prin ele insele, generatoare de criminalitate, dar favorizeaza trecerea la infaptuirea actului criminal, permitand identificarea temperamentelor umane predispuse spre violenta si agresivitate.

Spre sustinerea tezei sale Lombrozo afirma ca germenii crimei se gasesc in mod normal la copii. Acestia sunt apreciati a fi criminali innascuti, fiind lipsiti de simt moral. Drept proba autorul mentioneaza analogia dintre caracterul criminal si cel infantil: furia, razbunarea, minciuna, cruzimea, puterea imitatiei etc. Lombrozo recunoaste insa ca, desi aceste caracteristici sunt generale, totusi nu toti copiii devin criminali si ca acest lucru se datoreste influentei mediului social exercitat prin educatie.

Stigmatele, insusiri colective a caror frecventa si regularitate constituie pentru criminal un fel de act de stare civila, de marca originala si specifica pot fi de trei tipuri:

- stigmatele anatomice care constau in asimetria craniului si a fetei, capacitate craniana foarte mica sau foarte mare, emisfera dreapta fiind mult mai grea ca cea stanga; polidactilia, proeminenta sinusurilor frontale, proeminenta maxilarelor (prognatism), urechile departate si voluminoase, strabism, daltonism, nas diform, pilozitate neconforma (span), disproportia intre trup si maini sau picioare etc.

- stigmatele fiziologice care constau in analgezie (lipsa durerii motivand tatuarea), ambidextrie si stangacie, reflexe mai slabe, efeminarea, masculinitatea, infantilismul si senilitatea precoce;

- stigmatele psihologice, incluzand mai multe categorii:

a. anomalii afective: lipsa milei, a iubirii, lipsa sau diminuarea instinctului de conservare, indiferenta fata de moarte, sinucidere, cruzime, ura, razbunarea si vanitatea;

b. stigmate intelectuale: inteligenta redusa, tendinta exagerata spre lenevie, lipsa de prevedere, inclinatia spre cinism, inadaptare, minciuna, pasiune pentru bautura, jocuri de noroc, obscenitate.

C.Lombroso, bazandu-se pe studiile proprii axate asupra componentei psihice a criminalilor si pe cercetarile unor psihiatri renumiti in epoca, apreciaza ca intre nebunul moral si criminalul nascut exista o analogie directa, sub aspectul simtului moral.

Criminalii, precizeaza autorul mentionat, folosesc un jargon aparte si un mod hieroglific de a comunica in scris. Tendinta lor de a se grupa in bande este inca o dovada a asemanarii criminalilor cu primitivii si cu salbaticii.

VICTIMA SI VICTIMOLOGIA

Odata cu dezvoltarea societatii omenesti s-a impus si necesitatea ca actiunile indivizilor care o alcatuiesc sa se armonizeze cu interesele comunitatii. Cand actiunile indivizilor contravin intereselor comunitatii apar incidente si conflicte. In scopul evitarii acestora societatea a impus anumite reguli de comportament in raporturile dintre membrii ei, numite norme si care cuprind drepturi si obligatii ale individului in societate. Incalcarea acestor norme este sanctionata prin masuri punitive, in functie de gravitatea si impactul social al faptei.

Marea majoritate a lucrarilor de criminologie si psihologie judiciara se preocupa de aspectele fenomenului criminal, de crima si infractor si mai putin de cel de-al doilea vector al diadei infractionale, respectiv de victima.

B.Mendelsohn in lucrarea "Victimologia"dezvolta ideea ca si victimologia este o stiinta, ca si criminologia, avand ca obiectiv central studiul victimei.

H.Von Henting realizeaza o ampla clasificare a victimelor in lucrarea "Criminalul si victima" si mentioneaza ca prin victima intelegem un element al al mediului infractorului.

In tara noastra T.Bogdan si I.Santea analizeaza rolul victimei in procesul judiciar in lucrarea "Analiza psiho-sociala a victimei. Rolul ei in procesul judiciar"(1988).

Problematica psihologica a victimei este in centrul preocuparilor lui I.Tanasescu si B.Flacescu in lucrarea "Victima si agresorul", (1994).

I.Oancea reia in lucrarea "Probleme de criminologie"(1998) ideea ca si victima este factor criminogen . Sustine de asemenea necesitatea operationalizarii conceptului de victima in conditiile in care drepturile victimei sunt de cele mai multe ori subapreciate.

Reglementarile legale in vigoare in tara noastra privind rolul si statutul victimei in procesul penal sunt precizate in Codul de procedura penala:

- art.24: persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala, daca participa in procesul penal, se numeste parte vatamata. Persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal se numeste parte civila.;

- art.75: declaratiile partii vatamate, ale partii civile si partii civilmente facute in cursul procesului penal pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza;

- art.77: ascultarea partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente se face potrivit dispozitiilor privitoare la ascultarea invinuitului sau inculpatului, care se aplica in mod corespunzator.

Importanta actiunilor victimei sunt mentionate in Codul penal:

- art.131: in cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de introducerea unei plangeri prealabile de catre persoana vatamata, lipsa acestei plangeri inlatura raspunderea penala. Retragerea plangerii prealabile, inlatura de asemenea, raspunderea penala. Fapta care a adus vatamare mai multor persoane atrage raspunderea penala, chiar daca plangerea prealabila s-a facut sau se mentine numai de catre una dintre ele. In cazul in care cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa, actiunea penala se pune in miscare si din oficiu.

In contextul social actual au sporit interesul si preocuparile fata de problematica victimei, impactul pe termen scurt si lung pe care actul infractional il are asupra acesteia.

Delimitarea victimologiei de criminologie ca stiinta de sine statatoare, cu obiect de studiu specific, functii, metode si tehnici de analiza adecvate faciliteaza definirea acesteia ca fiind stiinta despre activitatea si comportamentul specific prin care este relevata trairea victimei in cadrul raportului cu agresorul, respectiv stiinta despre etapele procesului agresional, pornind de la geneza, structura si finalitatea acestuia. Victimologia studiaza victima inainte, in timpul si dupa consumarea actului agresional, in vederea prevenirii fenomenului criminal.

Dictionarul explicativ al limbii romane (1996) defineste victima ca fiind persoana care sufera chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societatii sau din cauza propriilor greseli. Ea poate fi persoana care sufera de pe urma unei intamplari nenorocite (boala, accident, jaf, crima, etc).

Dictionarul Oxford (1998) defineste victima ca fiind:

- o fiinta vie sacrificata unei zeitati in cadrul unui ritual religios;

- o persoana sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei pasiuni;

- o persoana care sufera din pricina unui eveniment, circumstante, boli sau accident.

Pe masura cresterii preocuparilor pe plan international fata de problematica victimei, se organizeaza diferite manifestari stiintifice avand ca obiect aceasta sfera de interes. In 1973 se organizeaza primul congres de victimologie la Ierusalim, unde sunt precizate obiectul si scopul victimologiei ca stiinta iar incepand cu anul 1976 apare in S.U.A. "Jurnalul international de victimologie" in paginile caruia sunt prezentate aspecte diverse privind: conditia si motivatia vietii cotidiene a victimei, metodele de cercetare in victimologie, tratamentul psiho-juridic aplicat victimei, preocuparile vizand reintegrarea sociala a victimei etc.

Victimologia studiaza trairile actului agresional de catre victima, consecintele acestui act asupra psihicului si fizicului victimei, modificarile comportamentale care pot surveni urmare agresiunii asupra sa. Se analizeaza totodata relatia existenta intre agresor si victima, metodele utilizate de agresor, efectele agresiunii.

Ceea ce defineste statutul de victima este efectul agresiunii. Acest efect poate fi un prejudiciu moral sau material, incluzand accidentele de munca, de circulatie, accidentele nucleare si poluarea atmosferica. Victima poate fi o persoana dar si grupuri de persoane, organizatii, asociatii.

Fiecare victima poarta asupra sa un anumit grad de risc victimal. Riscul victimal este o atitudine, un comportament, un gest care se constituie in "ocazia" oferita de multe ori pe neasteptate infractorului, de a trece la comiterea actului agresional. In acest context, actul agresional este reprezentat de totalitatea activitatilor desfasurate de agresor in dauna victimei. El presupune:

- acte preparatorii de organizare a agresiunii;

- acte executorii;

- acte post-executorii, de finalizare a actului agresional.

Victimologia studiaza victima atat inainte de comiterea actului agresional, in timpul comiterii cat si ulterior acestuia, studiind efectele agersiunii asupra victimei. Obiectivele propuse sunt atinse prin exercitarea functiei teoretico-explicative si practic-aplicative a stiintei victimologiei urmarindu-se:

- investigarea fenomenului victimologic, a raportului victima -agresor.

MARTURIA JUDICIARA. MARTORUL IN PROCESUL JUDICIAR

Actiunea judiciara are ca scop reconstituirea in mod obiectiv a faptelor infractionale pentru ca sentinta data de instanta sa reflecte cunoasterea adevarului. Conform art.200 din Codul de procedura penala urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora pentru a se putea constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata. Reconstituirea faptelor este sarcina comuna a organelor de cercetare penala si a instantelor de judecata, care, in indeplinirea acestui scop interogheaza inculpatul si administreaza diverse probe directe si indirecte.

Intre probele - zise directe - in cauza, un loc de frunte ocupa depozitiile sau relatarile martorilor. Aceste depozitii constituie cele mai frecvente probe si in majoritatea cazurilor (in special in cauzele penale) depozitiile martorilor reprezinta principala proba, daca nu chiar cea exclusiva. Coform art.78 din Codul de procedura penala martorul este persoana care are cunostinta despre comiterea vreunei fapte penale sau despre vreo imprejurare apta sa contribuie la aflarea adevarului. In procesul penal, poate fi chemata sa fie martor orice persoana majora care are cunostinta despre faptele mentionate.

Inca din antichitate, legislatorii au manifestat fata de proba cu martori un anumit scepticism, limitand creditul acordat depozitiilor acestora.. Legea indiana a lui Manu exclude din capul locului orice marturie a indivizilor cu rea reputatie, exclud de la marturie pe cei care sunt lacomi dupa bani, pe prietenii si servitorii inculpatilor, pe cei cuprinsi de dragoste fata de cel inculpat. Legislatia veche ebraica nu recunoaste ca valabila decat acea marturie care depusa fiind de doi indivizi (fara relatie de rudenie cu inculpatul) a fost facuta in cea mai perfecta concordanta. In dreptul roman si apoi cel canonic martorii se ierarhizau, cei mai bogati fiind preferati celor saraci, martorii "de visu" avand preferinta fata de cei "de auditu". Restrictii de acest gen pastreaza si unele coduri mai moderne tot asa cum se mai pastreaza si intarirea depozitiilor prin juramant.

Cu toate aceste limite, martorul este un auxiliar pretios al justitiei prin faptul ca relatarile sale furnizeaza elemente importante pentru stabilirea adevarului. Coform art.78, Codul de procedura penala, martorul este "persoana care are cunostinte despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal".

Inca de la inceputurile ei, psihologia judiciara a acordat importanta cuvenita problematicii psihologiei martorului si marturiei. Experimente stiintifice remarcabile au fost realizate de numerosi psihologi, medici, juristi intre care: A. Binet, W. Stern, E. Altavilla, A. Rosca, T.Bogdan care au contribuit prin intreaga lor activitate la conturarea unei importante ramuri a psihologiei judiciare, respectiv psihologia marturiei.

Efectuand o serie de experimente psihologice, A. Binet (1897), considerat parintele psihologiei marturiei, a observat ca in cazul cand interogatoriul cuprindea intrebari foarte precise, raspunsurile erau cele dorite de experimentator. Concluzia sa a fost ca influenta sugestiva a intrebarii este in raport cu precizia ei, fapt constatat frecvent in practica judiciara.

Ex. la un proces, presedintele completului de judecata vrand sa stabileasca prin martor daca in afara de cei doi functionari intre care s-a savarsit o tranzactie ilicita cu o mare suma de bani, a mai fost sau nu si altcineva in birou in momentul cand martorul intrase, are urmatoarele posibilitati de a pune intrebarea:

- 1. In momentul cand ai intrat in birou ai gasit acolo pe cineva?

- 2. In momentul cand ai intrat in birou, pe cine ai gasit acolo?

- 3. In momentul cand ai intrat in birou, pe cine ai gasit acolo in afara celor doi functionari?

- 4. In momentul cand ai intrat in birou, nu-i asa ca erau prezenti si ceilalti functionari, nu numai cei doi?

Analizand intrebarile mentionate, se poate constata ca toate sunt clare, insa nu sunt la fel de precise, ci ele cresc in precizie succesiv odata cu forta sugestiva.

Utilizand metode similare celei expuse, A. Binet a reusit sa determine subiectii experimentului psihologic sa reproduca cu precizie prin desen detalii care nici nu existau intre obiectele prezentate lor.

Concluzionand, A. Binet formuleaza o legitate aparent paradoxala aratand ca: "o amintire poate fi precisa si totodata completamente falsa; exactitatea unei amintiri nu este proportionala cu forta ei de a reveni."

Continuatorul ideilor lui A. Binet privind problematica psihologica a marturiei este W. Stern (1904) care apreciaza ca subiectele marturiei pot fi toate obiectele si fenomenele lumii exterioare, capabile de a stimula facultatile noastre senzoriale si intelectuale. W. Stern considera ca premisele procesului marturiei nu se apreciaza numai prin capacitatea general senzoriala a martorului ci in egala masura se bazeaza pe capacitatea lui de a retine, reproduce si recunoaste obiectele marturiei.

Dintre factorii care influenteaza evenimentul testimonial, W. Stern mentioneaza:

- atentia martorului (legat in timp de interesele lui);

- starea emotiv-afectiva a martorului (teama, ura, pozitia "partinica"fata de subiect;

- sugestia (obiectului marturiei si sugestibilitatea martorului);

- cunoasterea depozitiilor altor martori in proces;

- timpul scurs de la trairea evenimentului si pana la momentul depozitiei.

Factorii mentionati influenteaza momentul perceptiv si pe cel reproductiv al marturiei. Evenimentul testimonial depinde insa si de alti factori cum sunt:

- varsta martorului;

- sexul martorului;

- nivelul cultural al martorului;

- starea de spirit generala a martorului.

Analizand tipurile de intrebari care pot fi puse martorului pentru elucidarea starii de fapt, W. Stern estimeaza ca exista sapte posibilitati de a pune o intrebare:

- 1. Intrebare determinativa (ex. Ce culoare avea haina agresorului?) - forma cea mai putin sugestiva a unei intrebari;

- 2. Intrebare complet disjunctiva (ex. Avea agresorul haina pe el sau nu?) - intrebare care limiteaza posibilitatile de raspuns la doua alternative opuse;

- 3. Intrebare incomplet disjunctiva (ex. Haina agresorului a fost neagra sau albastra?) - intrebare puternic sugestiva.

PROBLEMATICA PSIHOLOGICA A ANCHETEI JUDICIARE

Ancheta penala este acea faza de urmarire penala sau cercetare judecatoreasca, constituita dintr-un ansamblu de activitati stipulate cu exactitate in prevederile procesual penale, dintre care cea mai importanta este ascultarea invinuitului-inculpatului de catre anchetator, fie el ofiter de politie judiciara, procuror sau judecator.

Ancheta judiciara este realizata de reprezentantii autoritatilor judiciare respectiv:

- ofiterii de politie investiti cu asemenea competente;

- procurorii din cadrul parchetelor.

Ancheta judecatoreasca este realizata de magistratii instantelor judecatoresti indiferent de gradul lor: judecatori, curti de apel, tribunale sau sectiile Curtii Supreme de Justitie.

Sedinta de judecata este locul confruntarii intre adevar si minciuna, asa-numitul duel judiciar dintre acuzatorul public si aparator.

In acest duel judiciar, procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, este parte activa, el utilizand rechizitoriul ca activitate de sesizare a instantei si de trimitere in judecata. In fapt, rechizitoriul este punerea in dezbatere a proiectului unei decizii de drept, asupra careia au loc analize contradictorii asupra probelor. Probatiunea poate include:

- actul de sesizare (reclamatie, telefon etc.);

- procesele verbale (PVC);

- procesele verbale la fata locului (PFL);

- expertize;

- rapoarte stiintifice;

- declaratiile date de martori;

- procesele verbale de confruntare;

- procesele verbale de perchezitie;

- procesele verbale de ridicare de corpuri delicte;

- declaratii ale victimelor; etc.

Si procurorul si avocatul cunosc aceste probe dar le folosesc pentru a argumenta instantei in functie de scopul lor diferit: procurorul pentru a-l acuza pe suspect iar avocatul pentru a-l apara. Astfel, acuzatorul public va sustine ca rechizitoriul este bine intocmit, il va sustine cu demonstratii si il va propune in fapt si drept pentru decizia judecatorului.

Respectarea demnitatii umane a persoanei care a intrat in impact cu legea penala si a devenit subiect al unei anchete penale este obiect de preocupare in legislatia organismelor statale din timpuri stravechi.

Prezumtia de nevinovatie este stipulata inca din 1789 in "Declaratia universala a drepturilor omului si cetateanului" astfel: "orice persoana, pana la condamnarea definitiva de catre o instanta judecatoreasca este considerata nevinovata".

Adunarea Generala a O.N.U. adopta la 10 decembrie 1948 "Declaratia universala a drepturilor omului" in care la art.11 se arata in mod expres: "Orice persoana invinuita a fi savarsit o infractiune este prezumata a fi nevinovata atata timp cat vinovatia sa nu a fost stabilita intr-un proces public cu asigurarea operatiilor necesare apararii".

In tara noastra, prevederile legale in materie au fost completate prin Legea nr.32/1990, privind modificarea si completarea unor dispozitii ale Codului de Procedura Penala. Dintre acestea mentionam:

- Art.5/1. "Respectarea demnitatii umane": orice persoana care se afla in curs de urmarire penala sau de judecata trebuie tratata cu respectarea demnitatii umane. Supunerea la tortura sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsita prin lege.

- Art.6. "Garantarea dreptului de aparare": dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal. In cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege si sa administreze probele necesare in aparare.

Organele judiciare au obligatia sa incunostiinteze pe invinuiti sau pe inculpat despre fapta pentru care este invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii.

Organele judiciare au obligatia sa incunostiinteze pe invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator, consemnandu-se aceasta in procesul verbal de ascultare.

Pregatirea in vederea ascultarii impune organului de urmarire penala respectarea anumitor criterii:

- studierea minutioasa a materialului cauzei;

- strangerea datelor despre persoana care urmeaza a fi ascultata;

- elaborarea unui plan de ascultare.

Studierea materialului cauzei presupune examinarea de catre organul de urmarire penala a probelor existente la dosarul cauzei: plangerea ori denuntul partii vatamate, procesul-verbal de cercetare la fata locului, procesul-verbal de perchezitie domiciliara, declaratiile martorilor audiati in cauza, actele medico-legale, examinarea corpurilor delicte.

Inca din acest moment organul de urmarire penala incepe sa-si prefigureze pe plan mental modul si imprejurarile in care s-a savarsit fapta, conduita victimei si a agresorului, scopul si mobilul comiterii faptei, gradul de participare al faptuitorului, posibilitatea de a comite singur sau cu ajutorul altor participanti la fapte. Pe plan psihic, organul de urmarire penala se substituie in aceste momente atat victimei cat si agresorului, incercand sa intuiasca modul de manifestare al acestora in momentul consumarii faptei, reactiile unuia si ale celuilalt.

Cunoscand trasaturile psihice ale persoanei care urmeaza a fi ascultata (coleric, sangvinic, melancolic, flegmatic, sincer, sociabil, sau nesincer, crud, egoist etc.), evolutia somato-psihica si

sociala, gradul de pregatire profesionala si intelectuala, antecedentele penale ale acesteia, organul de urmarire penala isi va putea pregati modul de abordare a persoanei care urmeaza a fi ascultata in cauza.

In cazul infractiunilor comise printr-un act de violenta, organul de urmarire penala trebuie sa-si puna problema tipologiei persoanei agresorului, al comportamentului acestuia atat in momentul comiterii agresiunii, cat si inainte de acest moment.

Inainte de contactul direct cu autorul unei infractiuni de violenta, se vor stabili datele generale cu privire la persoana autorului faptei.

PSIHOLOGIA JUDECATII

Reglementarile legale privind activitatea puterii judecatoresti in Romania sunt Constitutia Romaniei si Legea nr.92/1992 privind organizarea judecatoreasca.

Dupa 1989, in conditiile existentei statului de drept in Romania, aplicarea principiului separatiei puterilor in stat duce la existenta unor atributii proprii pentru puterea judecatoreasca, chemata sa aplice justitia, in numele legii (Constitutia Romaniei, art.1., alin.3: "Romania este un stat de drept, democratic si social").

Legea suprema a tarii inscrie in cadrul acelorasi dispozitii constitutionale garantarea valorilor primordiale ale statului de drept, respectiv dreptatea, demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor. Pentru a se infaptui aceasta dreptate este necesar accesul liber la justitie, garantat in art.21 al Constitutiei: "orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept."

Atributiile instantelor judecatoresti sunt precizate in Legea 92/1992. Astfel, in art.2, se precizeaza: "instantele judecatoresti infaptuiesc justitia in scopul apararii si realizarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, precum si a celorlalte drepturi si interese legitime deduse judecatii. Instantele judeca toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de munca, de familie, administrative, penale, precum si orice alte cauze pentru care legea nu stabileste o alta competenta." Totodata, in art.3 se prevede independenta judecatorilor si supunerea lor numai legii, in conditiile existentei art.4: "nimeni nu este mai presus de lege".

Judecatorul, ca reprezentant al puterii de stat si garant al aplicarii justitiei, este un om care aplica legile tarii in conditiile in care activitatea sa interfereaza cu activitatea altor oameni. Ca individ, judecatorul are personalitate proprie, temperament si trasaturi de caracter, calitati profesionale, morale, etice etc. El trebuie sa fie atat un bun profesionist, sa cunoasca in profunzime actele normative, dar in acelasi timp sa cunoasca unele elemente de psihologie general umana si judiciara, avand in vedere ca lucreaza cu oameni, fiecare cu propria personalitate, temperament si caracter, cu trebuintele, motivatia si aspiratiile sale. In aceste conditii este evidenta necesitatea studierii psihologiei de catre viitorii magistrati.

Conform art.24 din Constitutia Romaniei "in tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu". In art.6 din Codul de procedura penala se

mentioneaza ca in exercitarea profesiunii sale, "avocatul se bucura de drepturile profesionale si este obligat sa respecte indatoririle profesiunii".

In exercitatea profesiunii sale, avocatul va cauta permanent acele elemente de fapt si de drept, de circumstantiere si individualizare (cand exista totusi culpabilitate) care sa-i permita sustinerea unui punct de vedere atenuant in raport cu concluziile procurorului.

Psihologia avocatului, competenta si capacitatea sa profesionala, se vor pune in valoare pe parcursul desfasurarii procesului in functie si de ipostazele procesuale respective: aparator al inculpatului, aparator al victimei sau aparator al partii civile responsabile.

Aparatorul inculpatului va urmari:

- sa inteleaga si sa explice comportamentul inculpatului pe care il asista daca el este culpabil in mod real;

- sa inteleaga mecanismele care l-au adus pe clientul sau in fata justitiei; sa le demonteze pe parcursul cercetarii judecatoresti si sa pledeze pentru achitare in pledoaria sa finala, daca clientul sau este nevinovat.

Prin natura activitatii si a rolului sau, aparatorul se afla intr-un permanent duel judiciar cu procurorul. Astfel, aparatorul urmareste:

- identificarea fisurilor existente in constructul de forma si fond al rechizitoriului;

- slabiciunea coroborarii probelor;

- aspectele contradictorii si nesiguranta declaratiilor martorilor;

- lipsa de relevanta a concluziilor unor expertize;

- nerespectarea normelor procedurale obligatorii in reconstituiri, experimente, ridicarea de obiecte de la locul faptei etc.

Identificarea elementelor mentionate contribuie la fundamentarea discordiului si pledoariei aparatorului care au menirea de a demola punct cu punct constructul acuzatorial al procurorului.

Din punct de vedere tactic, situatiile in care poate actiona aparatorul sunt determinate de clientul sau, care poate fi:

- subiect inocent, situatie in care avocatul intreprinde cercetarea martorilor propusi; expertizarea inscrisurilor; contraexpertiza (nona expertiza) la cea realizata deja la cererea procurorului etc. pentru ca in final sa solicite achitarea clientului sau;

- subiect care refuza apararea, situatie in care, conform art.24 din Constitutia Romaniei avocatul va fi numit din oficiu si in pofida refuzului sau de a fi aparat, i se garanteaza apararea, avocatul procedand ca in situatia mentionata anterior;

- subiect culpabil, cand avocatul intelege si explica instantei judecatoresti fapta clientului sau in desfasurarea unei circumstantieri favorabile sau atenuante, cerand schimbarea incadrarii juridice, individualizarea pedepsei si accentuand rolul provocator sau neglijenta victimei in comiterea faptei;

- subiect nesincer, cand avocatul exploateaza in special posibilitatile oferite de probele de la dosar; culege informatii din partea martorilor, rudelor sau colegilor clientului sau si, identificand slabiciunea probelor sau neconcordanta lor, dubiul sub raport stiintific al expertizelor etc. isi sustine pledoaria de aparare a clientului sau.

Precizam ca indiferent de situatiile in care avocatul se afla raportat la clientul sau, el nu se identifica cu acesta ci ii apara interesele.

Pentru a-si putea exercita cu succes profesia, avocatul trebuie sa aiba acele calitati care insotesc spiritul stiintific, respectiv profunzimea cugetarii, rigoarea si precizia gandirii, vointa de a patrunde si cunoaste in detaliu o situatie data dar mai ales inteligenta, sub toate aspectele ei: verbala, tehnica si sociala, apreciaza un reputat avocat al perioadei interbelice, M. Manolescu (1945).

Avocatul are nevoie de o inteligenta verbala: mai intai ca om de stiinta, fiindca stiinta inseamna o limba bine alcatuita, iar stiinta dreptului este in buna masura, o stiinta de concepte si de abstractiuni.Inteligenta tehnica si inteligenta sociala sunt, de asemenea, necesare avocatului, dar se deplaseaza catre celelalte ipostaze ale avocatului, respectiv artist si artizan.

COMPORTAMENTUL SIMULAT

Comportamentul este expresia unei relatii a organismului cu mediul inconjurator, aparitia unui anumit comportament fiind determinata de necesitatea unui raspuns la o incitare endogena sau exogena sau de ambele tipuri.

Comportamentul porneste intotdeauna de la anumite motive care impun cu necesitate un sens cautarii, indreptarii catre obiectele sau situatiile susceptibile de a reduce o tensiune sau a satisface o trebuinta.

Prezenta unui scop declarat sau inconstient care trebuie atins si care urmeaza unei stimulari impune considerarea reactiilor comportamentale ca o actionare unitara, intr-un ansamblu organizat, sistematizat. Altfel spus, comportamentul este maniera specifica prin care organismul uman sau animal este determinat sa raspunda, printr-un ansamblu de reactii la solicitarile mediului extern si intern, cautand ca prin aceasta sa se adapteze la necesitatile nou intervenite.

Daca la inceputurile psihologiei ca stiinta studiul comportamentului implica numai aspectele direct observabile, incluzand activitatea motorie, secretorie sau cea a nervilor, astazi se recunoaste ca si componenta psihologica este cuprinsa in aceasta activitate de raspuns.

Comportamentul manifestat prin reactiile exteriorizate ale organismului, care pot fi inregistrate si masurate, constatate obiectiv, a fost denumit de Skinner "comportamentul aparent". In aceasta categorie putem include: limbajul vorbit, limbajul gestual, activitatea de miscare a membrelor sau a corpului, expresivitatea fetei etc. Toate aceste forme constituie diverse tipuri de comportament sub forma lui aparenta: comportament verbal, emotional, de agresivitate, de aparare, de locomotie, atentional, alimentar etc.

Alte modificari interne, legate de procesele gandirii, emotiei, limbajului, neobservabile direct reprezinta modalitatea inaparenta a comportamentului sau comportament interior cum mai este denumit de Harlow si Stagner. Ca exemple putem mentiona: micromiscarile laringelui in limbajul intern, activitatea ideomotorie, activitatea ritmului cardiac modificat ca raspuns la o incitare, modificarile volumetrice ale vaselor sangvine etc.

De mentionat ca unui comportament aparent studiat ii corespund obligatoriu si forme inaparente, deoarece comportamentul aparent se bazeaza pe o structura functionala organica,nervoasa, cu numeroase componente comporta-mentale inaparente. In contrast, nu oricaror manifestari de comportament inaparent le corespund si manifestari extern-observabile, cum se intampla in limbajul intern in emotiile bine controlate in care expresivitatea este cenzurata.

I.Ciofu, ( 1974) apreciaza ca cele doua modalitati comportamentale se pot manifesta in urmatoarele perspective succesoriale:

- existenta simultana a celor doua modalitati de comportament;

- modalitatea inaparenta poate preceda, prin orientarea si pregatirea anticipativa, modalitatea aparenta;

- comportamentul inaparent poate succeda unei activitati efectuate si terminate, fara a mai fi dublat si de o expresie exterioara vizibila.

Nu orice eveniment intern al organismului constituie un comportament inaparent, dupa cum nu orice comportament inaparent poate fi simultan sau nu cu desfasurarea lui, observat si masurat.

Pentru estimarea corecta a comportamentului simulat, este necesara urmarirea mai multor aspecte cum ar fi:

- existenta unei tensiuni musculare generalizate sau local periferice;

- modificari de ritm cardiac observabile prin EKG;

- existenta unui tonus cerebral observabil prin EEG;

- existenta emotiei.

Dintre indicatorii comportamentului inaparent cei prezenti in starile emotive tind catre o anumita permanenta. Actiunile individului ii pot fi agreabile sau dezagreabile, intregul sau comportament putand fi influentat de astfel de efecte.

Dupa Lindsley, emotia reprezinta un continuum care cuprinde intregul comportament si nu o stare speciala, calitativa.

Orientarea comportamentului catre o actiune sau alta ofera emotiei insotitoare un cadru care nu mai poate fi stereotip, structurile functionale devenind astfel diferentiabile.

Unii autori (Graham) definesc emotia ca fiind o atitudine insotita de modificari fiziologice: mobilitatea muschilor faciali, coloritul deosebit al fetei (paloarea sau roseata aparute brusc), exaltarea, nuantarea vocii, tensiunea corporala crescuta favorabila activitatii gestuale, pantomimicii, modificarile de moment in unele deprinderi cum ar fi scrisul, care toate pot fi integrate in patru structuri externe emotionale (patternuri specifice):

- distructive (agresive);

- de apropiere;

- de evitare;

- de franare a raspunsului.

O emotie cum ar fi teama, anxietatea pentru ceva, are repercusiuni activatorii generale; se produc modificari cardiovasculare in special accelerarea ritmului cardiac, schimbarea temperaturii tesutului inconjurator vaselor sangvine, cresterea tensiunii arteriale, cresterea activitatii glandulare (exces de adrenalina, serotonina), modificari electrice in piele, intensificarea activitatii glandelor sudoripare (transpiratia palmara), deplasari oculare rapide, cresterea tensiunii muschilor striati etc.

Conduita sau comportamentul simulat este o incercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realitati de fond psihosomatice; individul, dintr-un motiv sau altul, intr-o anumita situatie stimulativa da un raspuns verbal strain fata de cel pe care-l gandeste, exteriorizand sau camufland o expresie care nu se potriveste cu aprecierea, atitudinea, sau cu sentimentul autentic incercat.

Una dintre formele de simulare, o constituie, atunci cand este comunicata prin limbaj, minciuna.

J.J.Rouseau definea minciuna astfel: "a minti inseamna a ascunde un adevar ce trebuie dat in vileag; trecerea sub tacere a acelor adevaruri pe care nu ai obligatia de a le face cunoscute nu inseamna a minti".

DELINCVENTA JUVENILA

Delincventa juvenila este o forma de devianta comportamentala alcatuita din ansamblul conduitelor aflate in conflict cu valorile ocrotite de norma juridica ale minorilor pana la 18 ani. Etimologia cuvantului delincventa juvenila este in limba latina: delinguere juvenis.

De-a lungul vietii, omul trece prin mai multe etape de dezvoltare fizica si psihica, numite in literatura de specialitate cicluri ale vietii si care cuprind la randul lor mai multe stadii de dezvoltare. Primul dintre ciclurile vietii este ciclul de crestere si dezvoltare si el cuprinde subiectul uman de la nastere pana la adolescenta inclusiv (0-18/20 ani). In cadrul acestui ciclu de dezvoltare sunt incluse mai multe stadii de dezvoltare, respectiv:

- primul an de viata;

- perioada anteprescolara (prima copilarie): 1-3 ani;

- perioada prescolara (a doua copilarie): 3-6/7 ani;

- perioada scolara mica (a treia copilarie): 6/7-10/11 ani;

- pubertatea: 10-14 ani;

- adolescenta: 14-18/20 ani.

Indiferent de perioada de varsta, pana la 18 ani, care este varsta majoratului in Romania, persoana nu are varsta legala a persoanei adulte care presupune responsabilitatea penala a faptelor sale. Responsabilitatea penala este una din conditiile generale pentru existenta subiectului activ al infractiunii, este starea normala a omului matur, capacitatea psiho-fizica a acestuia de a intelege caracterul faptelor sale, da a-si da seama de valoarea si urmarile actiunilor pe care le savarseste, precum si de a-si determina si dirija in mod liber vointa in raport cu scopurile urmarite. Altfel spus, in starea de responsabilitate penala, ratiunea si vointa persoanei nu sunt afectate in nici un fel, responsabilitatea fiind o premisa a vinovatiei, infractiunii si raspunderii penale a individului.

Fata de ciclul adult de dezvoltare, ciclul de crestere si dezvoltare are cateva caracteristici specifice manifeste la indivizii aflati in cuprinsul sau:

a.tipul fundamental de activitate la copii este jocul in timp ce la adulti este munca;

b.actiunile copiilor sunt influentate mai mult de trairile afective si de irationalitate in timp ce la adulti predomina ratiunea si responsabilitatea;

c.copiii nu au viata sexuala sau exista doar forme cu totul intamplatoare (abuz, incest etc.) in timp ce adultii au o viata sexuala regulata;

d.copiii sunt dependenti material si afectiv de familie, de parinti in timp ce adultii sunt independenti.

Adolescentii si tinerii alcatuiesc o categorie sociala supusa diferitelor determinari biopsihice si socioculturale dar care se individualizeaza printr-o serie de trasaturi de varsta, gandire, aptitudini, mentalitati si comportamente. Adolescentii si tinerii au un sistem de valori, scopuri, interese si aspiratii diferite de cele ale adultilor. Unele dintre acestea sunt pozitive altele sunt negative sau nonconformiste, ale caror sens si esenta nu sunt sesizate intotdeauna de adult, alteori fiind chiar ignorate sau catalogate drept ilegitime si indezirabile. Mentionam de asemenea ca oportunitatile oferite de societate nu sunt egale pentru toti tinerii, existand o serie de criterii de diferentiere care tin de clasa sociala, puterea financiara a familiei de provenienta, sex etc.

In acest context, nu toti adolescentii si tinerii reusesc sa surmonteze exigentele impuse de normele sociale, deviind uneori de la ele si incercand sa-si suplineasca frustrarile prin mijloace nelegitime. Daca luam in considerare paradigma conform careia in cadrul societatii trebuie sa existe un grad cat mai ridicat de consens intre modelul normativ, rolurile prescrise de norme si asteptarile individului, lipsa acestui consens poate conduce la aparitia unor fenomene de inadaptare, instrainare, nonconformism, marginalizare si devianta. Pe masura cresterii constrangerilor sociale care incalca asteptarile adolescentilor si tinerilor, creste posibilitatea migrarii acestor membrii ai societatii catre zonele ei marginale.

Comportamentele deviante ale celor mai tineri membrii ai societatii trebuie evaluate tinand seama de particularitatile lor psihointelectuale si psihosociale. Datorita acestui fapt, elementele caracteristice ale personalitatii acestor membrii ai societatii: impulsivitatea, evaziunea, agresivitatea, labilitatea si egocentrismul, trebuie evaluate ca forme de manifestare a originalitatii si de emancipare de sub tutela si dependenta adultului.

In prezent, se incearca rezolvarea devierilor comportamentale ale adolescentilor si tinerilor prin accentuarea mecanismelor de integrare si control social, substituind explicatia reala a multora dintre dificultatile si problemele tineretului cu evaluarea dupa normele adultului a modelelor de conduita ale tinerilor si perpetuand ideea superioritatii varstei mature fata de cea tanara. Se incearca totodata, realizarea unei conformari mecanice a tinerilor la scopuri exterioare lor, pentru mentinerea stabilitatii si imobilitatii sistemului social. Mentinerea si accentuarea acestor tendinte ca si incercarile de limitare a accesului tinerilor la un status social dezirabil, inclusiv suprimarea autonomiei lor morale conduc la cresterea riscului criminalitatii juvenile.

Existenta disonantei intre modurile de comportament ale tinerilor si acceptarea si evaluarea lor de catre adulti este o realitate de necontestat si ea impune necesitatea de a se multiplica contactele sociale dintre generatii, comunicarea si raporturile interpersonale, pentru a putea fi evitate atat conflictele si tensiunile intergeneratii cat si pentru a elimina obstacolele sociale dintre lumea tinerilor si cea a adultilor.

Analiza etiologica a delincventei juvenile implica studiul detaliat al caracteristicilor personalitatii in formare a adolescentului, respectiv al motivatiilor, nevoilor, aspiratiilor sale, al raporturilor cu adultul si cu mediul social extern.

In prezent, in planul analizei etiologice, se remarca doua orientari principale, orientarea psihologica si orientarea sociologica.

1. Orientarea psihologica se concretizeaza intr-o abordare individuala a comportamentului si particularitatilor psihice ale tanarului delincvent. Aceasta orientare explica devianta juvenila ca rezultat al unor tulburari de comportament si personalitate datorate

incapacitatii de adaptare la exigentele normative ale societatii. Orientarea sociologica explica devianta juvenila prin conditiile si proprietatile mediului social si cultural, considerand fenomenul delincventei juvenile ca un efect al conflictelor si contradictiilor existente in cadrul sistemului social.

In cadrul orientarii psihologice de abordare a fenomenului delincventei juvenile se remarca mai multe directii. Dintre acestea mentionam: abordarea psihanalitica si abordarea psihopedagogica.

PROBLEMATICA PSIHOLOGICA A PRIVARII DE LIBERTATE

Prin Legea de organizare judecatoreasca nr.92/1992, penitenciarele au fost scoase din jurisdictia Ministerului de Interne si subordonate Ministerului de Justitie. Ca urmare, cel putin o parte din magistrati isi vor putea desfasura activitatea in aceste institutii, unde diversitatea problematicii curente poate oferi subiecte interesante de cercetare pentru cei interesati de problematica detentiei penitenciare.

Dupa cum se cunoaste, pedeapsa este una din institutiile fundamentale ale dreptului penal, fiind o masura de constrangere si un mijloc de reeducare a celui condamnat, avand deci atat un caracter coercitiv cat si unul curativ. Prin executarea pedepsei se urmareste formarea unei atitudini corecte fata de munca, fata de ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala. Legea penala prevede categoriile de pedepse, limitele acestora si regimul general al executarii lor.

Detentia penitenciara face parte din categoria pedepselor principale pe care instanta le poate aplica singure si este prevazuta de art.53 Cod penal, partea generala.

Detentia penitenciara consta in privarea de libertate a condamnatului si executarea unui regim impus de lege in locuri speciale numite inchisori sau penitenciare. Pedeapsa inchisorii este prevazuta aproape pentru toate infractiunile. Limitele generale ale pedepsei inchisorii sunt cuprinse intre 15 zile si 30 de ani.

Pentru unele infractiuni cu un pericol social mai redus, cu sanctiuni pana la 2-3 ani, aplicate infractorilor primari, pentru fapte de culpa, sunt prevazute reglementari in acord cu legislatia europeana, respectiv executarea fara privare de libertate, prin activitati in folosul comunitatii, in sistem de libertate supravegheata.

In legatura cu privarea de libertate, Congresul Natiunilor Unite constata ca inchisoarea a fost pusa la contributie in mod excesiv in prevenirea crimelor si la tratamentul delincventilor; mai mult, inchisoarea tinde sa accentueze tendintele criminale ale delincventului condamnat, fiind costisitoare, o adevarata risipa de resurse umane si sociale, in conditiile in care recurgerea la alte pedepse decat inchisoarea ating telul de indreptare al delincventului intr-un mod mai putin costisitor si la fel de eficace.

Intemnitarea delincventului urmareste:

- sa protejeze societatea, izoland delincventii care constituie o amenintare grava pentru viata si securitatea personala a membrilor colectivitatii;

- sa condamne o purtare reprobabila care constituie o grava violare a valorilor fundamentale;

- sa ia masuri ferme de pedepsire a delincventilor recalcitranti la tratamentul penal in libertate si care nu se supun altor sanctiuni.

Executarea pedepsei privative de libertate se realizeaza in penitenciare, care trebuie sa asigure ordinea interna si o siguranta externa eficace, in conditiile in care condamnatii reprezinta o populatie eterogena, ai carei membrii sunt greu de condus si stapanit. Exista la acestia tendinta de a evada, de a nu se supune ordinelor etc. Totodata, condamnatii trebuie cazati si supravegheati zi si noapte, ei trebuie sa munceasca, sa se odihneasca, sa fie instruiti si educati.

Orice penitenciar are in structura sa mai multe sectoare componente:

1. un spatiu administrativ;

2. spatii pentru ateliere de munca;

3. spatii pentru serviciile penitenciarului (sala de mese, infirmerie, club, etc);

4. celule individuale sau comune, pentru condamnati.

Conducerea locala a penitenciarului se subordoneaza Directiei Generale a Penitenciarelor care apartine Ministerului de Justitie.

In organizarea unui penitenciar, 60-65 % din celule sunt destinate condamnatilor cu infractiuni usoare, 20-25 % cu infractiuni mijlocii si aproximativ 8-10 % celor cu infractiuni grave.

In tara noastra, aproape toate judetele tarii au penitenciare regionale, pentru a se evita astfel transporturile lungi si departarea prea mare de familie. Exista de asemenea penitenciare pentru condamnati la inchisoare de lunga durata, penitenciare speciale pentru femei, pentru condamnatii bolnavi, batrani si altii in situatii asemanatoare.

Modelul de organizare a vietii condamnatilor in penitenciar reprezinta regimul penitenciar. Acesta cuprinde:

- modul de detentie propriu-zis;

- modul de cazare;

- modul de alimentare;

- programul de activitati zilnice;

- disciplina in penitenciar.

Executarea pedepsei trebuie sa contribuie la prevenirea de noi infractiuni, asigurand indrumarea, corijarea condamnatilor, pentru ca dupa executare, ei sa se poata integra in munca si rosturile vietii sociale.

Modul de detinere in penitenciar a condamnatilor a cunoscut mai multe forme, de-a lungul timpului:

1. detinerea in comun: mai multi condamnati intr-o incapere, unde stau ziua si dorm noaptea; prezinta:

a. avantaje: - este un sistem mai putin costisitor;

- pastreaza o forma de viata sociala;

- regimul este mai suportabil de catre detinuti, fiind in comun.

b. dezavantaje:-infractorii primari sunt influentati in rau de infractorii recidivisti.

2. Regimul celular (Italia, Franta, S.U.A.): fiecare detinut are celula sa; prezinta:

a. avantaje:

- elimina promiscuitatea detinutilor;

- elimina interinfluentele negative dintre detinuti.

b. dezavantaje: -este foarte costisitor;

- poate determina aparitia anxietatii sau chiar a tentativelor de suicid.

3. Regimul mixt: ziua condamnatii stau in comun la munca, la masa, in recreatie etc. iar noaptea dorm singuri in celule. Este un regim costisitor, care nu stimuleaza buna conduita sau corijarea condamnatilor.

4. Sistemul progresiv este aplicat din ce in ce mai mult in ultimii ani; in primele 3-6 luni de detentie se foloseste sistemul celular apoi se trece la sistemul in comun, pentru ca in final, dupa luni sau ani, sa se treaca la liberarea conditionata si apoi la eliberarea definitiva.

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARA

Adaptarea constituie un fenomen universal in natura si societate, conditionand supravietuirea fiintelor vii. Sub aspect psiho-social, adaptarea consta in reflectarea corecta si comportarea adecvata cerintelor mediului social, fiind mijlocita de procesele si functiile psihice. Astfel, perceptia permite orientarea imediata in mediul inconjurator, gandirea permite anticiparea unui efect posibil pornind de la anumite cauze si conditii sau explicatia unui fenomen, identificand cauza acestuia, limbajul face posibila comunicarea interumana, memoria stocheaza informatia utila adaptarii, vointa sustine individul in atingerea scopurilor propuse, caracterul ii pune in acord conduita cu cerintele si normele culturale ale colectivitatii etc.

Psihicul apare deci ca principal instrument al adaptarii omului la mediu. Daca insa unele din structurile sale componente vor suferi modificari cantitative sau calitative, capacitatea de adaptare psiho-sociala a individului se va reduce sau chiar anula. Starea de sanatate mentala, respectiv gradul de dezvoltare si integritate functionala a mecanismelor interne ale psihicului este prima conditie in procesul anevoios si continuu al adaptarii si integrarii sociale a omului.

Afectand in grade diferite adaptarea individului la mediu, tulburarea mentala poate, in anumite circumstante, sa-l aduca pe individ in conflict cu legea, cu semenii si autoritatile. Bolnavii mintal ca si infractorii sanatosi din punct de vedere psihic, pot comite acte antisociale indreptate impotriva proprietatii, a statului sau a moravurilor sociale.

Perceptia este imaginea subiectiva complexa si unitara ce se delimiteaza in constiinta ca notiune ideo-afectiva, prin reflectarea caracteristicilor obiectelor si fenomeneleor naturii ce actioneaza nemijlocit asupra organelor de simt, determinand senzatii analizate si sintetizate reflex-conditionat de scoarta cerebrala pe baza experientei anterioare.

Perceptia are stranse corelatii cu afectivitatea si ideatia si sta la baza intuirii subiective a spatiului, timpului, miscarii si starii propriului organism.

Reflectarea clara a lumii materiale in constiinta este in functie de pragul optimal de excitare a receptorilor specifici pe care o provoaca obiectele si fenomenele lumii reale si integritatea morfofunctionala a fiecarui analizator in parte si a scoartei cerebrale in totalitatea sa.

Daca pragul de excitare specifica a analizatorilor nu este optimal pentru diferentierea excitatiilor, sau fondul de activitate corticala nu este corespunzator analizei si sintezei reflex-conditionate respective, perceptia nu se produce, este neclara sau deformata sub forma de iluzii. Oboseala si dominantele emotionale pot determina sau perturba procesele de perceptie pana la blocare momentana sau deformare sub forma de iluzii. In conditii normale, perceptiile denaturate ale lumii reale (iluziile) se corecteaza prin stimularea optimala a analizatorilor si prin experienta. In cazul imbolnavirilor psihice, iluziile pot avea un caracter stagnant, ca o consecinta a perturbarii morfo-functionale cerebrale sau ca o consecinta a sugestibilitatii crescute.

Perceptia ia nastere prin participarea vazului, auzului, pipaitului, gustului si mirosului, permitand individului orientarea imediata in mediul ambiant. Perceptia este trepta intaia de cunoastere, care ofera concretul lumii, factualitatea, materia obiectuala, si da soliditate cunoasterii. Cu toate acestea, doi oameni nu percep identic aceeasi realitate. Capacitatea individuala de descriere a trairilor perceptive nu este egala, semnificatia data realitatii nu este identica, realizandu-se in functie de personalitatea individului. Materialul conceptual constituie baza adevarului gandirii si de aceea probele in justitie implica ceea ce se numeste corp delict, iar intinderea si gravitatea unei leziuni corporale este stabilita prin certificatele medico-legale.

Tulburarile perceptiei por fi cantitative: hiperestezia si hipostezia sau calitative: iluziile, halucinatiile si cenestopatiile.

a.hiperestezia este starea, situatia in care individul percepe acut si este vizibil deranjat de stimulii cotidieni, stimuli externi obisnuiti, care altadata nu-l deranjau si pe care nici nu ii constientiza (translatia liftului, scurgerea robinetului, zgomotul de pasi, etc). Constientizarea acestor stimuli reflecta o stare de instabilitate crescuta a scoartei cerebrale, frecvent intalnita in nevroze.

b.hipoestezia este starea in care individul acorda atentie si reactioneaza numai la stimuli de intensitate crescuta. Se intalneste consecutiv epuizarii neuro-energetice a organismului (starea de convalescenta) sau in starile de obnubilare generate de chimioterapie sau betie alcoolica.

A. Iluziile sunt perceptii deformate ale obiectelor. Iluzii au si oamenii normali, care pot percepe deformat un obiect, datorita distantei prea mari pana la el, luminii insuficiente, sau datorita unor stari afective speciale cum este frica in conditii de intuneric, cand umbrele sunt luate drept fiinte ciudate, oameni sau animale agresive. Iluzia perceptiva consta din proiectarea imaginarului si a inconstientului in actul perceptiv sau din prelucrarea eronata a imaginilor percepute.

Iluziile pot fi si de tip fiziologic, optico-geometrice (ex. batul introdus in apa pare frant, doua linii paralele, intretaiate intr-un anumit punct de a treia , par curbe) cand subiectul isi da seama de existenta iluziei si poate reface experienta perceptiva.

Iluziile patologice se datoresc atat tulburarii perceptive cat si tulburarilor de personalitate si se pot manifesta sub forma pareidoliei si a falselor recunoasteri de persoana. Subiectul nu le corijeaza, ci le considera veridice, adesea perceptia falsa cu obiect fiind insotita de interpretarea deliranta, de modificarea luciditatii sau de superficializarea proceselor asociative, de atentie si memorie.

Iluziile, ca reflectare denaturata a obiectelor si fenomenelor, se caracterizeaza prin obiectualitate, ele fiind generate intotdeauna de un excitant real. Dupa modalitatile senzoriale, iluziile se impart in : exteroceptive (vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile), proprioceptive si interoceptive (V.Predescu, 1989).

1.Iluziile vizuale sunt cele mai frecvente si constau in impresia de deformare a obiectelor si a spatiului perceput. Persoana poate avea impresia ca obiectele sunt mai mari (macropsie) sau mai mici (micropsie), alungite sau largite (dismegalopsie), rasucite pe diagonala, asimetrizate etc. Nu numai dimensiunea si forma obiectelor pot sa para modificate, ci si distanta, obiectele respective fiind percepute ca mai apropiate sau mai indepartate decat sunt in realitate. Spatiul poate fi perceput ca fiind stramtorat, situatie in care obiectele apar apropiate sau dimpotriva, largit, obiectele indepartandu-se de subiect (ex. strada poate parea foarte lunga, locuinta inclinata, inalta etc.). Desi de obicei statice, obiectele pot aparea uneori si animate de miscari.

La unele persoane interpretarea imaginativa poate oferi perceptiei patologice un mare grad de bogatie si vivacitate, fenomen denumit pareidolie.