Principiul neamestecului in treburile interne (principiul neinterventiei, neimixtiunii)

Principiul neamestecului in treburile interne (principiul neinterventiei, neimixtiunii)

Principiul suveranitatii, al egalitatii in drepturi, precum si dreptul popoarelor de a-si hotari singure soarta au ca finalitate asigurarea libertatii natiunilor si statelor de a urma calea de dezvoltare care corespunde cel mai bine vointei si intereselor lor fundamentale.

Principiul neinterventiei interzice cu desavarsire amestecul statelor in treburile interne si externe ale altor state. Trebuie precizat, de asemenea, faptul ca, in cazul unei interventii se incalca atat egalitatea suverana a statelor, cat si dreptul popoarelor de a-si hotari singure soarta. Ca si celelalte principii fundamentale ale dreptului international contemporan, principiul neinterventiei corespunde necesitatilor lumii contemporane ca fiecare natiune sa fie deplin stapana pe soarta ei.

Ca o consecinta majora a interventiei in treburile interne ale altui stat este pericolul la adresa pacii si securitatii internationale. Interventia presupune, pe de o parte, interventia armata, care pana la un punct este sinonima cu agresiunea, iar pe de alta parte, poate fi o interventie diplomatica sau interventie economica (embargo).

Dupa primul razboi mondial, principiul neinterventiei a fost consacrat in articolul 15 din Pactul Ligii Natiunilor, apoi il intalnim in articolul 2 al Cartei O.N.U., in statutele altor organizatii internationale ( Pactul Ligii Arabe, Constitutia U.N.E.S.C.O., Carta O.S.A., Carta O.U.A., Conventiile de la Viena din 1961 privitore la relatiile diplomatice si din 1963-privind relatiile consulare, etc.).

Carta O.N.U., in articolul 2, precizeaza clar ca "nici o dispozitie din Carta nu va autoriza O.N.U. sa intervina in chestiuni care apartin esential de treburile interne ale unui stat ." In continuare, se precizeaza ca, totusi, se admit, in conformitate cu prevederile art. VII din Carta, masurile de constrangere in caz de amenintari impotriva pacii.

Interventia are, prin definitie, un caracter ilicit. Ea presupune un amestec in modul in care statul intelege sa rezolve problemele politicii sale interne sau externe, incercarea de a impune vointa unui stat altui stat. Orice presiune care are ca scop sa incalce dreptul suveran de apreciere al statului este ilicita si constituie o interventie, fara sa fie nevoie de alte calificative.

Referitor la acest principiu, se poate afirma ca, in cursul anului 1998, daca N.A.T.O. ar fi intervenit in Kosovo, ar fi incalcat, in mod evident, nu numai acest principiu, ci si toate celelalte principii ale dreptului international. In primul rand, N.A.T.O. este o alianta politico-militara cu un caracter pur defensiv, care nu poate actiona decat atunci cand unul din cei 16 membri, cu drepturi depline, este atacat. In al doilea rand, aceasta era o problema de competenta O.N.U., care prin intermediul Consiliului de Securitate, in urma unei rezolutii a acestuia, se putea constitui o forta multinationala de interventie in zona. O asemenea rezolutie, neexistand, a fost si normal sa nu existe nici o forta de interventie.

In dreptul international contemporan, principiul neinterventiei are un continut larg. Se interzice nu numai interventia in treburile altor state, dar si orice interventie care, aducand atingere suveranitatii nationale, dreptului popoarelor de a-si hotari singure soarta, reprezinta o imixtiune in problemele legate de exercitiul acestui drept. Cercetarea aspectelor esentiale ale principiului neinterventiei in dreptul international contemporan demonstreaza caracterul absolut al interdictiei pe care acest principiu o cuprinde. Respectarea stricta a principiului neinterventiei constituie o conditie necesara a asigurarii pacii si securitatii internationale.