SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Se apreciaza ca termenul de subiect de drept international este folosit "in mod obisnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul international, este apt sa fie titular de drepturi internationale, sa fie legat de obligatii internationale si sa aiba acces la procedurile internationale", desemnand, pe scurt, pe "cel caruia i se adreseaza regulile de drept international pentru a-i impune direct sau sa-i atribuie drepturi".

Analizand aceste opinii putem constata ca elementele definitorii ale subiectului de drept international public sunt urmatoarele:

a) calitatea de titular de drepturi si obligatii internationale, concretizata in posibilitatea de a dobandi si exercita direct drepturi si de a-si asuma si indeplini direct obligatii, in cadrul raporturilor juridice internationale, in conformitate cu dreptul international public; b)aptitudinea de a participa la crearea normelor de drept international public, fie pe calea cutumiara - prin practica lor generala, constanta si repetata, fie pe cale conventionala - prin acorduri scrise; c) capacitatea de a avea acces direct la procedurile jurisdictionale internationale, pentru a-si apara drepturile stabilite de dreptul international; d) aptitudinea de a participa la apararea dreptului international public, prin actiuni coercitive desfasurate individual sau in colectiv; e) aptitudinea de a participa la viata organizatiilor internationale guvernamentale ca membri cu drepturi depline, ori numai in calitate de observatori (situatia popoarelor care-si exercita dreptul la autodeterminare).

Aceste elemente sunt caracteristice in mod gradual subiectelor de drept international public, ceea ce determina mai multe categorii de subiecte si le diferentiaza. Totalitatea acestor elemente definitorii alcatuiesc personalitatea juridica internationala; in masura in care entitatile participante la viata internationala o au, acestea devin subiecte ale dreptului international public.

Sintetizand, definim subiectele dreptului international public ca fiind entitatile cu personalitate juridica internationala, concretizata in aptitudinea lor de a dobandi si exercita direct drepturi si de a-si asuma si indeplini direct obligatii in cadrul raporturilor juridice internationale, aptitudine izvorata din calitatea lor de creatoare, destinatare si aparatoare ale dreptului international public.

Urmatoarele entitati sunt considerate subiecte ale dreptului international public:

Statul, ca subiect primar si cu personalitate deplina, cu o pozitie dominanta in ansamblul subiectelor de drept international.

Organizatiile internationale guvernamentale (organizatii interguvernamentale), dar numai daca si in masura in care statele care le-au creat le recunosc personalitatea juridica internationala. De aceea, ele sunt considerate ca subiecte derivate din acordul de vointa al statelor membre si limitate la competentele pe care statele le-au acordat prin statutul lor.

Popoarele sau natiunile care lupta pentru eliberare de sub dominatie coloniala sau ocupatie straina/ori impotriva regimurilor rasiste, in exercitarea dreptului lor la autodeterminare si de a dispune de ele insele. Acestea sunt subiecte limitate si tranzitorii, pana la constituirea lor ca state suverane, moment in care devin subiecte depline ale dreptului international.

Statul

Statul este subiectul direct si nemijlocit al dreptului international, avand capacitatea deplina de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter international. Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de intindere, populatie, dezvoltare.

Calitatea de subiect de drept international este rezultatul suveranitatii statului. Statele sunt singurele subiecte de drept international ce detin atributele suveranitatii. Suveranitatea este baza politica si juridica a calitatii statului de subiect de drept international.

Pentru ca o entitate sa aiba personalitate juridica de tip statal trebuie sa intruneasca urmatoarele elemente:

Populatia - reprezentata de o comunitate umana permanenta care sa aiba capacitatea de a subzista prin propriile resurse. Statul apare astfel ca expresie si personalizare a unui grup uman. Relativitatea acestei conditii consta in faptul ca populatiile statelor, din punct de vedere cantitativ, dar si calitativ, sunt foarte diferite. Desi privita ca o conditie a existentei statului, populatia nu este supusa unor criterii determinative din punct de vedere al dreptului international public. Putem retine un aspect important, faptul ca dreptul international public consacra dreptul popoarelor sau natiunilor de a dispune de ele insele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran. Aceasta inseamna ca o populatie care raspunde criteriilor de definire a poporului sau natiunii poate sa-si exercite dreptul la autodeterminare si sa se organizeze ca stat, fara consideratii de ordin cantitativ sau calitativ.

Teritoriul -este un element prin care statul se infatiseaza ca un "repartitor de spatii". In dreptul international public, toate spatiile capata sens numai prin raportare la stat: unele sunt supuse suveranitatii statelor (teritoriul de stat), altele nefiind supuse aproprierii statelor. Spatiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul de stat reprezinta un element-conditie esential pentru existenta grupului uman organizat politic in stat si pentru exercitarea prerogativelor suveranitatii in planul realitatilor interne (suprematia statului). Inexistenta teritoriului de stat lasa fara sens insusi conceptul de organizare politica, populatia fara un spatiu propriu, in care sa dispuna de ea insasi, fiind in imposibilitate de a se constitui ca stat.

Guvernul - este conditia care da expresie concreta organizarii politice a grupului, autoritatea politica prin care populatia se organizeaza in interior si prin care relationeaza cu alte entitati cu personalitate internationala. Guvernul confera identitate internationala entitatii pe care o reprezinta, cu conditia inexistentei unei alte autoritati asupra aceleiasi populatii si aceluiasi teritoriu (exclusivitatea si efectivitatea puterii). Aceasta realitate presupune existenta unui aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri si reguli politico- administrative. Pentru dreptul international public nu are importanta forma de organizare statala si legitimitatea guvernului ca exponent al statului. Guvernul ramane in planul realitatilor internationale doar exponentul concret al societatii organizate politic in stat, pe un teritoriu determinat, mai ales ca recunoasterea internationala a statelor (implicit a guvernelor) nu are un caracter constitutiv, ci unul declarativ.

Capacitatea de a intra in relatii cu alte state - aceasta conditie, asa cum a fost formulata in 1933, a pierdut, in parte, conotatiile initiale.

Competenta statelor

Prin competenta a statului intelegem capacitatea acestuia de a exercita anumite atributii, de a decide cu privire la exercitarea drepturilor si asumarea obligatiilor care-i sunt proprii in virtutea personalitatii sale juridice. Putem discuta despre competente interne si competente internationale ale statului ca subiect al dreptului international.

Competentele interne, consacrate in virtutea principiului suveranitatii statului, sunt concretizate in:

a) competenta materiala (ratione materiae) a statului, care presupune capacitatea si dreptul acestuia de a-si alege si organiza liber sistemul politic, economic si social, de a-si stabili legile si regulamentele interne pe baze suverane, cu respectarea principiului neinterventiei in afacerile sale interne. Dreptul international public poate influenta considerabil aceste prerogative, prin angajamentele pe care statul si le asuma liber prin tratate, stiut fiind ca statele nu pot invoca legile interne pentru a nesocoti tratatele internationale la care sunt parti contractante;

b) competenta personala (ratione personae) a statului reprezinta capacitatea statului de a stabili regulile pentru guvernarea relatiilor dintre proprii cetateni, dintre acestia si stat. Este vorba despre reglementarea cetateniei, care este de competenta exclusiva a statului, a drepturilor si obligatiilor propriilor cetateni, precum si a protectiei acestora atunci cand se afla in strainatate. Si sub acest aspect, dreptul international public poate influenta comportamentul statelor in raport cu proprii cetateni, prin normele internationale acceptate de stat, care vizeaza protectia fiintei umane, mergand uneori pana la impunerea unei conduite obligatorii (de ex. deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului);

c) competenta teritoriala (ratione loci) a statului, concretizata in capacitatea acestuia de a actiona in propriul teritoriu delimitat prin frontiere stabilite conform tratatelor internationale. Competenta teritoriala este generala, deplina si exclusiva, ceea ce inseamna ca statul are plenitudinea capacitatilor sale interne- legislative, executive si jurisdictionale-, in raport cu toate persoanele care se afla pe teritoriul sau, inclusiv persoanele straine (cetateni straini sau apatrizi). Ea presupune ca un stat nu poate exercita acte de autoritate pe teritoriul altui stat (extrateritorialitate), legile sale avand efecte numai in limitele propriului teritoriu.

Competenta internationala a statelor este definita drept capacitatea juridica recunoscuta sau conferita unui stat de a face un act, de a lua o decizie. Competenta internationala a statului este exprimata in drepturile si obligatiile acestuia, asa cum rezulta din reglementarile de drept international public si din alte documente internationale.

Drepturile si obligatiile statelor, identificate de doctrina si care se regasesc si in Carta drepturilor si indatoririlor economice ale statelor, adoptata de Adunarea Generala a ONU in 1974, sunt:

1. Drepturi: la existenta, suveranitate, la pace si securitate, la integritate teritoriala si la inviolabilitatea frontierelor, la egalitate suverana cu celelalte state, egalitatea in drepturi, de a participa la tratate internationale si la dezvoltarea dreptului international public, acces la procedurile jurisdictionale internationale, la legitima aparare, de a avea acces la descoperirile stiintifice si tehnologice, la dezvoltare si progres, la cooperare etc.

2. Obligatii: de a nu recurge la forta si amenintarea cu forta, de a respecta inviolabilitatea frontierelor si integritatea teritoriala, de a rezolva toate conflictele pe cale exclusiv pasnica, de a indeplini cu buna-credinta angajamentele asumate prin tratatele internationale, de a respecta deciziile instantelor carora lea- supus diferendele spre rezolvare, de a proteja mediul etc.

Tipurile de state sunt: uniunea personala; uniunea reala; confederatia; federatia; asociatia de state; statele dependente si protectoratele. Se mai discuta si problema unei categorii distincte de state: mini-statele. Insa, sunt foarte greu de stabilit limitele precise in functie de care sa se includa un stat in aceasta categorie.

Neutralitatea statelor

In privinta neutralitatii statelor se disting urmatoarele tipuri de neutralitate consacrate juridic:

1. Initial exista neutralitatea ocazionala (pozitia unui stat care nu participa la un razboi).Statul neutru trebuie sa se supuna urmatoarelor cerinte: a) abtinerea (de a nu participa in nici un fel la ostilitati); b) prevenirea (de a impiedica desfasurarea oricarei operatiuni pe teritoriul sau); c) impartialitatea (a trata in mod egal partile in conflict).

2. In secolul al XIX-lea apare neutralitatea permanenta (atat in timp de pace, cat si de razboi - o optiune de durata). Neutralitatea permanenta presupune si unele obligatii suplimentare de comportament fata de cele trei amintite mai sus.

3. Dupa Pactul Briand- Kellogg si Carta ONU, care interzice folosirea fortei si amenintarea cu forta, neutralitatea devine diferentiata (statul neutru are obligatia de a sprijini pe cei ce duc razboiul de autoaparare, de a actiona impotriva agresorului, desigur, in afara razboiului).

Caile de obtinere a neutralitatii sunt: acte interne (declaratii, dispozitii constitutionale, legi speciale) si acte internationale (tratate de recunoastere si garantare). Principalul drept al statului neutru este cel de autoaparare individuala si colectiva si de a cere ajutor si de a fi ajutat atunci cand statutul neutru este incalcat.

Statele neutre sunt: Elvetia (unilateral - inca din 1648; international din 1815; reconfirmata prin Tratatele de pace din 1919). Nu este membru ONU, ci observator; Austria (intern- o lege constitutionala; international - Tratatul de stat cu Austria, semnat la 15 mai 1955). Este membra ONU din decembrie 1955, este membru UE; Laos- (intern - declaratia guvernului din 9 iulie 1962, international - Declaratia asupra neutralitatii Laosului, 23 iulie 1962, Geneva); Malta -(Actul Final al Conferintei de la Madrid, 1983, a CSCE ia act de declaratia Maltei privind neutralitatea sa permanenta din 1979, membra UE.

Alte tipuri de neutralitate:

a) Neutralitatea pozitiva (fara un statut juridic precizat) desemneaza participarea la miscarea de nealiniere (neparticiparea la blocuri sau aliante militare);   

b)Neutralitatea activa -(fara consacrare juridica) desemneaza anumite optiuni de politica externa ale unor state mici (de ex. Suedia, Finlanda), in perioada "razboiului rece", in vederea promovarii intereselor lor specifice.

In doctrina s-a discutat si problema compatibilitatii statutului de neutralitate cu calitatea de membru ONU.

Recunoasterea internationala a statelor

Recunoasterea internationala este actul unilateral al statului prin care constata aparitia unui nou subiect de drept international sau a altor categorii (guvern, natiune care lupta pentru independenta sau insurgentii intr-un razboi civil), manifestandu-si dorinta de a stabili cu ele relatii oficiale.

Problema recunoasterii statelor se pune in situatia aparitiei unui nou stat, respectiv daca statele existente il accepta sau nu ca subiect de drept international. Aparitia de noi state este un proces continuu si un rezultat fie al dezmembrarii unui stat (cazul Cehoslovaciei si al URSS), fie al separarii unor parti dintr-un stat (cazul Iugoslaviei), fie al gruparii (unirii) unor state intr-un nou stat (cazul Germaniei).

Recunoasterea este un act unilateral prin care un stat constata existenta unor fapte, acte sau situatii ce pot avea consecinte asupra drepturilor, obligatiilor sau intereselor sale. Recunoasterea unui stat este actul prin care un stat admite ca o entitate politica indeplineste conditiile specifice unui stat) ia act de aparitia acestui nou subiect de drept) si isi exprima vointa de a-l considera membru al comunitatii internationale.

Modalitati ale recunoasterii sunt: note diplomatice, declaratii de recunoastere, mesaje, telegrame de felicitare, tratate bi- sau multilaterale. Consiliul de Ministri al Uniunii Europene a dezvoltat noi elemente privind recunoasterea, astfel ca statele care candideaza pentru recunoastere trebuie:

a)      sa respecte prevederile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki si ale Cartei de la Paris, pentru o noua Europa privind statul de drept, democratia si drepturile omului; b) sa garanteze drepturile grupurilor etnice si ale minoritatilor; c) sa respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care nu pot fi modificate decat prin mijloace pasnice si acord comun; d) sa-si asume toate angajamentele relevante referitoare la dezarmare si neproliferare nucleara, precum si la stabilitatea si securitatea regionala; e) sa reglementeze prin acord, inclusiv prin recurgere la arbitraj (daca este cazul) toate problemele privind succesiunea statelor si disputele regionale.

Exista in doctrina o controversa intre opinia care sustine ca recunoasterea statelor are un caracter constitutiv si opinia care afirma ca recunoasterea are un caracter pur declarativ. Recunoasterea ar avea, in realitate, un dublu efect: declarativ (in privinta existentei noului stat care, ca urmare a intrunirii elementelor sale, se bucura de toate avantajele ce decurg din dreptul international general) si constitutiv (in privinta opozabilitatii acestei existente fata de statul care a facut recunoasterea). Participarea unui stat nerecunoscut la conferinte internationale sau admiterea sa intr-o organizatie internationala nu echivaleaza in principiu cu recunoasterea sa individuala sau colectiva din partea altor state. De asemenea, aceeasi concluzie se impune si in cazul participarii sale la un tratat multilateral general.

Practica statelor a consacrat in timp mai multe tipuri ale recunoasterii internationale a statelor. Astfel, dupa efectele pe care le produce, recunoasterea poate fi: de fapt (de facto), care are un caracter provizoriu, ceea ce inseamna ca efectele ei se limiteaza doar la relatii consulare si poate fi retrasa; de drept (de iure), care este definitiva. Numai acest tip de recunoastere permite stabilirea de relatii diplomatice intre statul recunoscut si cel care recunoaste.

Potrivit formei, recunoasterea internationala a statelor poate fi: tacita, aceasta se deduce din conduita statului care recunoaste, concretizata in acte care privesc direct noul stat, de ex., incheierea unui tratat intre ele; expresa, cand de la statul care recunoaste emana un act individual care consacra expres recunoasterea, precum o declaratie, o nota diplomatica etc.

Recunoasterea internationala a guvernelor

Recunoasterea internationala a guvernelor este un act unilateral al statelor, prin care, in mod individual, acestea recunosc un nou guvern aparut intr-un stat recunoscut. De regula, recunoasterea statelor include si actul recunoasterii guvernelor. Totusi, sunt situatii cand intr-un stat recunoscut apare un nou guvern, pe alta cale decat cea constitutionala, specifica, de exemplu in cazul revolutiilor (guvernele de facto), si atunci se pune problema recunoasterii noilor guverne.

Modalitatile si tipurile recunoasterii guvernelor sunt similare cu cele ale recunoasterii statelor (de facto sau de jure, tacita sau expresa).

Criteriile recunoasterii guvernelor sunt: a) stabilitatea; b) exercitarea efectiva a autoritatii asupra unei parti insemnate sau a intregului teritoriu; c) sprijinul majoritatii populatiei; d) capacitatea de a se achita de obligatiile sale internationale.

Doctrinele recunoasterii guvernelor sunt: a) doctrina Jefferson (1792) recunoaste orice guvern format in conformitate cu vointa poporului; b) doctrina Tobar (1907 si 1923) refuza recunoasterea unui guvern ajuns la putere prin revolutie sau razboi civil pana cand tara nu este reorganizata in forme constitutionale pe baza de alegeri libere; c) doctrina Estrada (1930) afirma ca recunoasterea noilor guverne ar reprezenta un amestec in treburile interne ale statelor in cauza (nici un guvern nu are dreptul de a se pronunta asupra legitimitatii altui guvern).

Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor apare atunci cand au loc modificari teritoriale, indiferent daca acestea duc sau nu la aparitia unor noi state: a) fuziune sau absorbtie intr-un singur stat; b) dezmembrarea unui stat; c) separarea sau succesiunea (o parte dintr-un stat se constituie in stat separat); d) transferul de teritoriu.

Succesiunea statelor se poate defini ca fiind o substitutie a unui stat cu alt stat (o substitutie de suveranitate) cu privire la un anumit teritoriu, in privinta tratatelor, bunurilor si datoriilor sale, intinderea drepturilor si obligatiilor fiind stabilita in mod suveran de statul succesor. In aceasta materie exista doua conventii internationale:

1. Conventia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), intrata in vigoare la 6 noiembrie 1996;

2. Conventia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive si datorii (1983), neintrata in vigoare.

Succesiunea la tratate: a) in cazul fuziunii si dezmembrarii, ca regula generala, opereaza continuitatea tratatelor, afara de situatia in care au intervenit alte intelegeri intre parti sau cand aplicarea tratatelor ar fi incompatibila cu scopul si obiectul lor sau ar modifica radical executarea clauzelor sale. Ele opereaza numai cu privire la teritoriul pentru care au fost incheiate sau la intregul teritoriu numai cu asentimentul statului succesor si in urma intelegerii partilor; b) in cazul transferului, tratatele incheiate de statul cedent inceteaza sa produca efectele pe teritoriul cedat, iar tratatele incheiate de statul dobanditor incep sa-si produca efecte pe acest teritoriu. Tratatele incheiate cu privire la teritoriul cedat, de regula, isi pastreaza valabilitatea. Ca regula generala, tratatele politice dispar, cele tehnice sunt pastrate.

Succesiunea la organizatiile internationale - De regula, statul nou nu devine membru al organizatiei internationale decat devenind parte la tratatul constitutiv al acesteia, in urma manifestarii de vointa exprese in acest sens si a desfasurarii procedurilor prevazute de actul constitutiv privind primirea de noi membri.

In cazul Rusiei, aceasta regula nu s-a aplicat, ea fiind considerata continuatoarea fostei URSS la calitatea de membru permanent in Consiliul de Securitate al ONU. In cazul Iugoslaviei, problema succesiunii sale la ONU a fost solutionata prin admiterea sa, la 1 noiembrie 2000, in organizatie, in urma solicitarii noului presedinte iugoslav democratic ales in luna septembrie si a parcurgerii procedurii obisnuite de admitere.

Succesiunea la bunuri si arhive - regula este ca se transmit gratuit si integral statului succesor indiferent de locul unde se afla.

Succesiunea la datorii - daca statul anterior nu mai exista, de regula, el ramane debitor; daca statul anterior a disparut: a) se preiau datoriile de catre statul succesor sau statele succesoare, proportional cu marimea teritoriului, populatiei etc.; b) nu se preiau datoriile odioase. In cazul transferului de teritoriu, se preiau numai datoriile localizabile.

Situatii deosebite au existat in cazul:

a) statelor formate in urma destramarii sistemului colonial - tratatele incompatibile (care instituiau tutela sau protectoratul) nu au fost preluate. S-au incheiat acorduri de succesiune, au fost folosite declaratii unilaterale, aderari in nume propriu sau renegocieri de tratate anterioare (s-a considerat ca statul nou creat este liber sa decida care obligatii ce decurg din tratatele anterioare sunt compatibile cu suveranitatea sa, cu dreptul sau la autodeterminare); -bunurile au fost preluate integral si gratuit; - datoriile localizabile au fost preluate. Problema datoriilor a fost reglementata prin acorduri cu metropola;

fostelor state socialiste - ele nu erau, de regula, noi subiecte de drept, dar s-au prevalat de acest argument pentru a selecta tratatele convenabile caracterului si intereselor (economice) ale acestor state; - bunurile au fost preluate integral; - datoriile considerate ostile poporului sau intereselor statului socialist au fost suspendate.