SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL

OBIECTIVELE CURSULUI:

Descoperirea subiectelor de drept international public si diferentierea lor in

functie de elementele componente (teritoriu, populatie, organe, capacitate

juridica internationala);

Stabilirea rolului fiecarui tip de subiect de drept international public in

relatiile internationale la care participa.

CUVINTE SI TERMENI CHEIE:

Personalitate juridica internationala, neutralitate, impartialitate;

Recunoastere, garantare;

Act declarativ cu caracter discretionar;

Darorii localizabile, cesiune teritoriala;

Subiect derivat al dreptului international public, beligerant.

Sectiunea 1. TIPURI DE SUBIECTE, PREZENTARE GENERALA

Calitatea de subiect al dreptului international trebuie abordata in

contextul particularitatilor pe care le prezinta acest tip de drept.

Daca in dreptul intern determinarea titularilor de drepturi si obligatii

precum si intinderea acestor drepturi si obligatii este stabilita prin vointa

statului exprimata in lege, pe plan international, sfera entitatilor ce au aceste

aptitudini nu poate fi determinata decat prin observarea continua a modului

diferit si al particularitatilor in care apar, exista si se dezvolta normele acestui

sistem de drept.

In dreptul international importanta este nu numai aptitudinea de a avea

drepturi si obligatii, ci si posibilitatea practica de a le exercita, aspect in care de

fapt, se concretizeaza finalitatea principiilor si normelor sale.

Prin urmare subiect al dreptului international este acea entitate

titulara de drepturi si obligatii internationale, care poate participa direct la

raporturi juridice internationale, isi poate realiza efectiv drepturile si isi

poate indeplini obligatiile asumate in cadrul acestor raporturi.

In legatura cu problema calitatii de de subiect de drept international, in

literatura juridica de specialitate au existat si mai exista opinii contraversate. In

doctrina clasica, autori ca Fiore, Bluntschli, Anzilotti, Triepel au sustinut ca

statele sunt singurele subiecte ale dreptului international. In doctrina

contemporana, statul este recunoscut ca subiect deplin de drept international,

alaturi de alte subiecte. Alti autori precum G.Scelle, Politis s.a. au incercat sa

argumenteze ca si persoana fizica are calitatea de subiect de drept international.

Evident insa ca majoritatea autorilor isi concentreaza analiza asupra

statului ca subiect originar tipic, cu capacitate deplina, indiferent de intinderea

sa teritoriala, marimea populatiei si stadiul de dezvolatare.

Societatea internationala actuala este universala, cuprinzand toate

statele, este diferentiata (statele sunt diferite din mai multe puncte de vedere) si

este bazata pe egalitate juridica ce decurge din calitatea lor de state suverane.

Daca in doctrina mai veche, majoritatea autorilor considerau ca statele

sunt singurele subiecte de drept international, aparitia unor noi actori in viata

internationala a avut ca efect formarea unei convingeri cvasigenerale, conform

careia exista si alte subiecte secundare, derivate, ale dreptului international,

cum sunt organizatiile internationale guvernamentale, care sunt create de state.

Unii autori tind chiar sa le puna pe acelasi plan cu statele, deoarece acestea

hotarasc asupra capacitatii organizatiilor de a-si asuma drepturi si obligatii.

In realitate, organizatiile sunt create prin acorduri intre state, nu au

trasaturile caracteristice statelor (suveranitate, teritoriu), si au competente

limitate, ce decurg din acordurile interguvernamentale.

Accentuarea luptei pentru emancipare a natiunilor si popoarelor,

expresie a dreptului lor la autodeterminare, a adus in discutie recunoasterea

calitatii de subiect de drept international popoarelor si natiunilor care lupta

pentru independenta, cel putin intr-o etapa a evolutiei lor. De remarcat este

faptul ca potrivit doctrinei, ele capata calitatea de subiecte de drept

international numai atunci cand intrunesc unele elemente statale, intre care

crearea unui organ reprezentativ (comitet national, guvern provizoriu) care se

manifesta in numele natiunii, pe un teritoriu anumit sau in relatiile cu societatea

internationala.

Chiar daca nu s-au declarat state independente, ele pot intra in

raporturi cu alte state, pot participa la reuniuni internationale, pot primi

asistenta ori pot incheia tratate.

Intre subiectele de drept international se admite, in anumite limite si

statul pontifical (Vaticanul) care are unele caractere aparte, ce vor fi tratate

ulterior.

Mult controversata in doctrina, ramane problema calitatii de subiect de

drept international a individului, presoana fizica precum si a unor asociatii

internationale neguvernamentale. Unul din argumentele folosite este acela ca

persoanele fizice sunt subiecte ale raspunderii penale internationale, adica

raspund pentru faptele considerate infractiuni in conventiile internationale, pe

care statele se obliga sa le incrimineze si sa le pedepseasca (pirateria maritima

sau aeriana, traficul de stupefiante, crima organizata, falsificarea de moneda

etc.).

Dar persoanele fizice sunt pedepsite, de regula, pe baza legilor interne

si de catre organele statelor parti la conventiile respective,

In cazul crimelor de razboi, a celor impotriva pacii si umanitatii insa,

raspunderea penala a persoanelor fizice este o consecinta a raspunderii statelor,

persoanele fizice raspunzand in calitatea lor de functionari ai statelor

incriminate, si sunt judecate ca subiecte de drept intern, chiar daca judecata se

face de instante internationale (Ttribunalele Nurnberg, Tokio, pentru Ruanda

sau Iugoslavia).

Sectiunea 2. STATUL - SUBIECT PRINCIPAL AL DREPTULUI

INTERNATIONAL

Dintre toate categoriile de subiecte de drept international, statul poseda

capacitatea de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter

international. Aceasta capacitate, datorita careia statele au mai fost calificate ca

subiecte universale, tipice sau primordiale, este rezultatul firesc al suveranitatii

lor si nu depinde de recunoasterea lor de catre alte state.

Pozitia primordiala, superioara, pe care o detin statele in raport cu

celelalte subiecte de drept international este determinata si de faptul ca ele nu

sunt numai subiecte ale dreptului international ci si creatoare ale acestuia.

Conceptul de stat este comun tuturor ramurilor de drept. Asa cum rezulta din

constitutiile statelor, el implica o comunitate umana instalata cu caracter

permanent pe un anumit teritoriu si avand o structura de organe ale puterii, care

se bucura de autoritate.

In doctrina clasica a dreptului international se are in vedere, pentru a

se caracteriza o anumita entitate ca stat cu personalitate juridica internationala,

ca aceasta sa intruneasca anumite elemente: populatia, teritoriul si existenta

unui guvern independent.

Aceste elemente au fost precizate pentru prima data in Tratatul de la

Montevideo (1933) incheiat intre SUA si statele latino-americane cu privire la

drepturile si obligatiile statelor. In articolul prim se da cea mai completa

definitie a statului: Statul este un subiect de drept international care poseda

urmatoarele caracteristici

a) o populatie permanenta;

b) un teritoriu determinat;

c) un guvern;

d) capacitatea de a intra in relatii cu alte state.

Ultimul element implica suveranitatea ca trasatura a puterii politice, ca

atribut intrinsec al statului.

Disparitia unuia dintre aceste elemente are drept consecinta inevitabila

disparitia statului ca subiect de drept international. In acelasi timp, intrunirea

cumulativa a tuturor acestor criterii a fost utilizata in practica Natiunilor Unite

drept conditie pentru dobandirea calitatii de membru al organizatiei.

O analiza a acestor elemente care individualizeaza si contureaza personalitatea

distincta a statului, ne releva faptul ca:

a) Populatia este un element esential, ce reprezinta o colectivitate umana

distincta, relativ numeroasa, organizata, care justifica ratiunea statului de a

exista. In ce priveste marimea populatiei, aceasta difera - exista state cu cateva

mii de locuitori (Lichtenstein, Andorra, Monaco), alaturi de state cu sute de

milioane (China, India, Rusia, S.U.A.), fara ca aceasta sa influienteze cu ceva

personalitatea lor internationala, calitatea de subiecte de drept international.

b) Teritoriul, ca element indispensabil statului, reprezinta spatiul, cadrul

natural in care populatia este stabilita si organizata, iar statul isi exercita

suveranitatea.

Asadar, intre populatie si teritoriu exista o interconditionare, cel din

urma oferind puterii de stat stabilitate si existenta.

Teritoriul de stat are mai multe componente: solul, subsolul, apele

interioare, marea teritoriala, spatiul aerian aflat asupra tuturor acestora.

c) Guvernul, ca element al existentei unui stat, reprezinta totalitatea

structurilor institutionale ce exercita prerogativele puterii publice asupra

ansamblului populatiei si teritoriului.

Formele in care se exercita puterea, structura organelor statului,

mijloacele si metodele de exercitare a puterii difera de la un stat la altul,

important fiind ca exercitiul autoritatii de stat sa fie exclusiv si efectiv.

d) Capacitatea de a intra in relatii cu alte state, ca element al existentei unui

stat, presupune:

sa incheie tratate internatioanle si sa produca acte juridice unilaterale;

sa initieze proceduri de reglementare pasnica a diferendelor lor cu alte

subiecte, precum si dreptul de a prezenta reclamatii in fata unor instante

internationale;

sa devina membre si sa participe la activitatea organizatiilor internationale;

dreptul de a-si asigura propria securitate, de a participa la sistemele

internationale de garantare a securitatii si de a recurge, in conditiile legii, la

forta, inclusiv forta armata, impotriva unui act de agresiune;

capacitatea de a stabili relatii diplomatice si consulare cu alte state.

In legatura cu capacitatea statului de a stabili relatii cu alte state si de a-

si asuma drepturi si obligatii, s-a pus problema in dreptul international de a se

stabili care sunt acestea.

Preocupari in aceasta privinta au aparut inca in sec. XVIII, sub

influienta ideilor iluministe, s-au dezvoltat in secolul urmator si si-au gasit

transpunerea in planul reglementarilor (consacrarea) in "Conventia de la

Bogota" - actul de infiintare al Organizatiei Statelor Americane (1948), in care

a fost inclusa si o Declaratie a drepturilor si obligatiilor fundamentale ale

statelor.

Desi initial, la constituirea O.N.U., propunerea de includere in Carta a

unei astfel de declaratii a fost refuzata, ulterior Adunarea Generala a insarcinat

Comisia de Drept International sa elaboreze proiectul unei Declaratii a

drepturilor si obligatiilor statelor, care pana in prezent nu a fost finalizat.

In schimb, in cadrul ONU au fost adoptate "Carta drepturilor si

indatoririlor economice ale statelor" (1970) si numeroase declaratii in care se

formuleaza drepturi si obligatii fundamentale ale statelor: acordarea

independentei tarilor si popoarelor coloniale (1960); principiile dreptului

international privind relatiile prietenesti si cooperarea intre state (1970);

intarirea securitatii internationale (1970) etc.

In documentele amintite si in doctrina se considera, ca drepturi

fundamentale, urmatoarele: dreptul la existenta; la suveranitate si

independenta; dreptul de a dispune de propriile destine; dreptul la pace si

securitate; dreptul de a participa la viata internationala; egalitatea in drepturi;

dreptul la legitima aparare; dreptul de a avea acces la cuceririle stiintei si

tehnicii; dreptul la dezvoltare si progres; la cooperare; dreptul la un tratament

nediscriminatoriu etc.

In ce priveste obligatiile fundamentale, acestea sunt, de regula,

corelative drepturilor. Intre acestea, sunt de mentionat: obligatia de a nu

recurge la forta sau la amenintarea cu forta; obligatia de a respecta

suveranitatea, independenta si integritatea teritoriala a celorlalte state; obligatia

de a rezolva eventualele diferende pe cale pasnica; obligatia de a indeplini cu

buna credinta obligatiile internationale asumate; obligatia de a proteja mediul

inconjurator s.a.

Sectiunea ORGANIZATIILE INTERNATIONALE CA SUBIECTE

DE DREPT INTERNATIONAL

O caracteristica a vietii internationale contemporane o reprezinta

cresterea numarului organizatiilor internationale, generata de necesitatea

extinderii colaborarii internationale in diverse domenii.

Organizatiile internatioanale sunt forme de asociere cu caracter

permanent, in vederea colaborarii multilaterale intre state intr-un cadru juridic

institutionalizat, pentru infaptuirea unor obiective prestabilite, pe baza unor

reguli inscrise in statute si in alte documente ale acestora.

Cresterea numarului organizatiilor, a condus la formarea unor reguli

juridice cu privire la organizare si functionare, reguli care in doctrina au fost

numite adesea dreptul organizatiilor internationale, desi in realitate acesta

reprezinta doar un capitol al dreptului international public.

Din punct de vedere al dreptului international intereseaza numai cele

circa 400 organizatii internationale create de state prin tratate si nu cele peste

4000, create de asociatii nationale, organizatii profesionale sau obstesti, chiar

persoane particulare si care nu sunt subiecte de drept international.

Spre deosebire de state si natiuni, a caror personalitate juridica decurge

din suveranitatea de stat si, respectiv, din dreptul la autodeterminare, in cazul

unei organizatii internationale, personalitatea deriva din actul sau constitutiv.

Organizatia dobandeste aceasta calitate numai daca statele care au

infiintat-o, i-au atribuit, potrivit functiilor si scopurilor sale, o anumita

capacitate de a fi titulara de drepturi si obligatii internatioale.

Pentru ca o organizatie internationala sa fie subiect de drept international public,

trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii):

sa fie o organizatie guvernamentala (interstatala);

Aceste organizatii sunt create de catre state, iar calitatea de membru al lor o

au numai statele.

statutul organizatiei internationale trebuie sa fie in concordanta cu

principiile imperative ale dreptului international, in primul rand cu

principiile Cartei ONU;

functiile organelor lor sa le permita o autonomie functionala, in cadrul

relatiilor internationale.

Organizatiile internatioanle guvernamentale sunt subiecte de drept

international derivate si limitate.

Organizatia internationala are o personalitate juridica de drept intern, in

ordinea juridica a statelor membre si o personalitate juridica internationala.

In virtutea statutului lor juridic, organizatiilor internationale le sunt

recunoscute o serie de drepturi si obligatii functionale ce le permit sa-si

realizeze scopurile pentru care au fost infiintate.

Organizatiile internationale fiind subiecte derivate de drept

international, personalitatea lor juridica internationala este diferita de cea a

statelor, sub aspectul continutului, al naturii si sferei de actiune.

Personalitatea juridica internationala a organizatiilor internationale isi

gaseste expresia in competentele ei. In general organizatia internationala are

urmatoarele competente:

a) de a incheia tratate internationale in anumite domenii prevazute in statutul

sau, cu statele membre, cu alte state si cu alte organizatii internationale

b) de a prezenta reclamatii impotriva altui subiect de drept international care ia

provocat prejudicii;

c) poate sta in fata instantelor de judecata internationale (arbitrale si instante

speciale) ca reclamant sau parat;

d) are dreptul de legatie activa si pasiva.

Organizatiile internationale raspund pe plan international pentru

prejudiciul cauzat prin activitatea lor, unui stat membru din societatea

internationala sau unei alte organizatii internationale.

Actul de nastere al unei organizatii internationale este un tratat

multilateral, in forma solemna, dar o organizatie poate lua nastere si in baza

unui acord in forma simplificata (ex. Acordul General pentru Tarife si Comert -

GATT).

Calitatea de membru al organizatiilor internationale o pot avea numai

statele, ca entitati suverane si independente, Acestea o pot dobandi fie prin

participarea la elaborarea actului constitutiv, fie prin aderare.

In ce priveste pierderea calitatii de membru, aceasta poate avea loc prin

excludere sau prin retragere voluntara.

Excluderea unui stat dintr-o organizatie internationala este o sanctiune

grava, a carei aplicare poate aduce o atingere grava principiilor de baza ale

organizatiei.

Desi actele constitutive ale organizatiilor prevad ca regula generala o

asemenea sanctiune, organizatiiile evita sa o aplice.

Retragerea voluntara are loc la initiativa statului in cauza, in baza suveranitatii

sale. Cum retragerea echivaleaza cu denuntarea tratatelor constitutive ale

organizatiilor, trebuie sa se respecte regulile in materie, codificate in Conventia

de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor.

La activitatile organizatiilor internationale pot participa si alte entitati

decat partile contractante, dintre care retinem:

a) membrii asociati - calitatea de membru asociat poate fi obtinuta de un

stat suveran atunci cand nu indeplineste toate toate conditiile de a deveni

membru cu drepturi depline;

b) observatori - statutul de observator se poate acorda de catre organizatiile

interguvernamentale statelor nemembre ale organizatiei,statelor membre

ale organizatiei, dar care nu sunt membre ale unui organ cu compozitie

restransa al acesteia; miscarilor de eliberare nationala; altor organizatii

internationale;

c) statutul consultativ - se acorda organizatiilor neguvernamentale a caror

activitate are tangenta cu cea a organizatiilor interguvernamentale ce a

acordat acest statut.

In functie de vocatia lor, organizatiile internationale guvernamentale se

impart in:

organizatii internationale cu caracter universal;

organizatii internationale cu caracter regional.

Cea mai importanta organizatie internationala, atat prin caracterul ei

universal cat si prin scopurile care i-au fost conferite, este Organizatia

Natiunilor Unite, constituita in 1945. Alaturi si in sistemul acesteia mai exista

19 institutii specializate, din care 17 actioneaza de jure, tot cu caracter

universal : O.I.M., F.A.O., UNESCO, OMS, FMI, BIRD, OACI, UPU, UIT,

s.a.

In ce priveste organizatiile internationale regionale, acestea s-au grupat

pe continente:Europa, Africa, Asia, America.

Sectiune 4. CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT

INTERNATIONAL PUBLIC A NATIUNILOR CARE LUPTA PENTRU

ELIBERARE

Dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial, in viata internationala a luat

amploare procesul de lichidare a colonialismului, ca urmare a luptei de eliberare

nationala a statelor si popoarelor asuprite.

Dreptul international public a consacrat dreptul acestor popoare la

autodeterminare si legalitatea luptei lor de eliberare nationala.

Natiunile si popoarele care lupta pentru obtinerea independentei intr-o

anumita faza a luptei lor, pot beneficia de personalitate internatioanla, deci pot

fi considerate subiecte ale dreptului international. Pentru a li se recunoaste

aceasta calitate, este necesar ca in procesul luptei lor pentru independenta si

autodeterminare, sa prezinte un anumit grad de organizare care prefigureaza

viitorul stat.

Aceasta inseamna existenta unor organe reprezentative proprii (guvern

armata), care se manifesta in numele unei natiuni , exercita functii de putere

publica si controleaza in mod efectiv o parte din teritoriul national, si sunt

recunoscute, de regula, de celelalte state.

Ca si in cazul statelor, calitatea de subiect de drept international a

natiunilor nu depinde de recunoasterea lor ci ea aprtine in mod egal tuturor

natiunilor care intrunesc aceste criterii, in virtutea dreptului lor la

autodeterminare. In calitate de subiecte de drept international (limitate si

tranzitorii), natiunile care lupta pentru independenta, au urmatoarele drepturi:

dreptul de a incheia tratate internationale cu alte subiecte de drept

international;

sa intretina relatii oficiale cu alte subiecte ale dreptului international;

sa participe la negocieri si la conferintele internationale in calitate de

observatori (ex. Namibia la Conferinta ONU pentru Dreptul Marii 1982);

sa primesca ajutoare de la state sau organizatii internationale;

sa participe la crearea dreptului international

De asemenea, aceste natiuni beneficiaza de protectia legilor si

obiceiurilor de purtare a razboiului, in special de dreptul umanitar.

Tot odata, ele beneficaza de dreptul de reprezentare diplomatica activa

si pasiva, in raporturile lor cu alte stae (ex. OEP in Romania).

Calitatea de subiect de drept international si sfera de actiune sunt

exercitate in timp pana la dobandirea independentei, a crearii statului nou, care

va beneficia de personalitate juridica internationala deplina.

Sectiunea 5. CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT

INTERNATIONAL A ALTOR ENTITATI

5. 1 PERSOANA FIZICA

Una din problemele controversate in doctrina dreptului internatioanl

public se refera la faptul daca individul (persoana fizica) este sau nu subiect de

drept international, conturandu-se doua tendinte principale:

In prima teza, care admite ca persoana fizica este subiect de drept

international, se porneste de la ideea ca individul este recunoscut ca subiect al

raspunderii penale in dreptul international.

Persoanele fizice poarta raspunderea penala atat pentru faptele

considerate infractiuni in conventii internatioanle, pe care statele se obliga sa le

incrimineze si sa le pedepseasca prin legislatia interna (ex. pirateria aeriana,

traficul cu stupefiante, pirateria maritima, sclavia, deturnarea aeronavelor etc.).

In ce priveste crimele de razboi, contra umanitatii si pacii, raspunderea

penala a persoanelor fizice este o consecinta a raspunderii statelor care au

savarsit acte ilicite. Ca atare, persoanele fizice raspund in calitate de agenti ai

statului, dar judecata se face de catre instante internationale.

In aceste doua sitatii desi individul nu actioneaza ca subiect de drept

international apar unele elemente de diferentiere:

in primul rand persoana fizica este destinatarul indirect al normelor

dreptului international;

in cel de-al doilea caz este supus unei jurisdictii internationale.

A doua directie de dezvoltare a reglementarilor dreptului international

public privind persoanele fizice, de data recenta, urmareste instituirea unui

sistem international de protectie a omului.

Dreptul international public reglementeaza protectia persoanelor fizice,

a drepturilor si libertatilor lor fundamentale printr-un sistem de acte precum:

Declaratia Universala a Drepturilor Omului; Pactul international privind

drepturile civile si politice ale omului si Pactul privind drepturile economice,

sociale si culturale ale omului. La cestea se adauga, in sistem regional,

Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950) sau cea interamericana

(1969) care confera cetatenilor statelor parti dreptul la petitie (dupa epuizarea

cailor interne) prin intermediul Comisiei Europene a Drepturilor Omului care

poate transmite cererea Curtii Europene a Drepturilor Omului.

In fata Curtii, apar ca parti statele membre care au acceptat jurisdictia

Curtii, grupuri de persoane particulare iar prin protocolul nr. 9 din septembrie

1990, chiar si persoana fizica poate sa intenteze actiuni in fata Curtii

Europene.

Putem concluziona ca avand in vedere modul in care persoana fizica

apare si actioneaza in anumite situatii - prezentate succint mai sus - in raport

cu dispozitiile unor tratate internationale, se poate afirma ca daca individul nu

are personalitate juridica internationala, el beneficiaza totusi de un anumit statut

in dreptul international. Chiar daca dreptul international consacra pe cale

conventionala drepturile si libertatile fundamentale ale omului, ele nu se

adreseaza direct persoanelor fizice, ci statelor societatii internationale care isi

asuma obligatii in acest sens, indivizii beneficiind de aceste prevederi in masura

in care statele le implementeaza in legislatiile lor interne.

Asadar, persoana fizica (individul) este obiect si nu subiect al dreptului

international public.

5. 2. PERSOANA MORALA (JURIDICA)

In literatura de specialitate se discuta daca societatile transnationale

(STN) au calitatea de subiect de drept international public.

Unii autori, luand in considerare forta lor economica, diversitatea domeniilor in

care actioneaza (comert, transporturi, extractia materiilor prime, finante, banci,

asigurari), faptul ca activitatea se extinde in numeroase state cu care, in multe

cazuri se incheie contracte de stat (state contracts) , le atribuie calitatea de

subiecte de drept international.

Alti autori, pornind de la faptul ca atat in statul de origine cat si in

statele unde au filiale, personalitatea juridica a societatii transnationale decurge

din aplicarea dreptului intern al respectivelor state, le neaga calitatea de subiecte

de drept international.

Exista doua definitii acceptete pentru societatile transnationale (STN):

cea a Grupului de personalitati ONU creat pentru a studia efectele STN asupra

dezvoltarii si relatiilor internationale, si cea a Institutului de Drept International.

Societatile transnationale sunt intreprinderi care au in proprietate si

controleaza instalatii de productie si servicii in afara teritoriului pe care ele

isi au baza.

Societatile transnationale sunt intreprinderi formate dintr-un centru de

decizie localizat intr-o tara si centre de activitate, cu sau fara personalitate

juridica proprie, situate intr-unul sau mai multe state.

Ambele definitii au un criteriu comun de apreciere si anume cel al

extrateritorialitatii. Prima introduce in plus criteriul proprietatii, iar cea de-a

doua, indirect, ideia coordonarii centrelor de activitate de catre un centru de

decizie localizat in tara de origine a societatii transnationale.

Apar astfel doua tipuri de raporturi juridice ale societatilor

transnationale:

cu statul de origine;

cu statele in care au centre de activitate.

In virtutea principiului teritorialitatii, relatiile juridice ale societatii

mama (centrul de decizie) cu statul de origine, sunt reglementate de dreptul

national al acestui stat.

Pe de alta parte, grupul de societati din care face parte si societatea de

baza, urmeaza o politica proprie, care poate veni in conflict cu interesele

statului de origina si cele ale statelor in care au filiale.

Rezulta un sistem de relatii multiple si complexe din care pentru

dreptul international se desprind doua idei:

tendinta societatii transnationale de a-si desfasura activitatea dupa reguli

proprii, de a-si constitui deci un fel de ordine juridica proprie.;

efectul de extrateritorialitate pe care unele masuri ale statului de origine le

poate genera.

Nu trebuie uitat faptul ca societatile transnationale nu sunt supuse unui

singur sistem juridic, fapt ce a determinat pe unii autori sa traga concluzia ca

marea lor putere nu poate fi practic controlata de nici un guvern national.

Practic, o societate nationala sau o filiala a unei societati transnationale

urmeaza sa se supuna legislatiei tarii de origine, legislatiei tarii gazda si

orientarile de politica economica a sistemului transnational mama.

In general, in relatiile cu societatile transnationale statele gazda ezita

intre doua politici (atitudini): pe de-o parte urmaresc sa le atraga pentru a

investi sau desfasura activitati pe teritoriul lor, cu toate efectele benefice care

decurg din acestea, iar pe de alta parte, se tem de efectul pe termen lung al

prezentei societatilor transnationale pe teritoriul lor, datorita practicilor nu

totdeauna legale ale acestora.

Unul din instrumentele care mijlocesc raporturile concrete ale tarilor

gazda cu societatile transnationale este contractul de stat.

Este vorba de o intelegere intre doua entitati care apartin unor ordini

juridice diferite: statul - ordinii juridice internatioanle; sistemul transnational -

ordinii juridice interne.

Din punct de vedere al continutului, aceste acorduri au o natura

eterogena intrucat contin atat elemente specifice contractelor din dreptul civil

sau comercial, cat si unele norme de drept international.

Pornind de la acest ultim aspect se incearca sustragerea acestor tipuri

de intelegeri, competentei teritoriale ale statelor contractante, prin

internationalizarea contractelor de stat, ridicarea lor la rangul de cvasi-tratate

In acest mod relatiile contractuale dintre un stat si o socitate transnationala ar

urma sa fie guvernate de dreptul international public si nu de dreptul privat, caz

in care si legea aplicabila ar fi alta.

Fenomenul transnationalizarii privit global, a scapat pana in pezent

reglementarilor interstatale. Prima incercare, sub auspiciile ECOSOC, dateaza

din 1972 si s-a soldat cu un raport inaintat spre analiza si decizie Comisiei

privind societatile transnationale, organ al ECOSOC, neavand urmari

palpabile.

Au urmat apoi incercarile Conferintei Natiunilor Unite pentru Ccomert

si Dezvoltare pe baza carora, in 1980 s-a adoptat Rezolutia 35/36: un Ansamblu

de principii si reguli echitabile convenit la nivel multilateral pentru controlul

practicilor comerciale restrictive, care desi nu are caracter obligatoriu, poate fi

considerata ca o prima reglementare internationala a problematicii societatii

transnationale.

Pe plan regional reglementarea activitatii societatilor transnationale

este mai avansata, Comunitatea Europeana avand din 1977 un Cod de conduita

privind activitatea societatii transnatioanle comunitare in Republica Sud

Africana. In 1976 OCDE care reuneste tarile dezvoltate a formulat Principiile

directoare pentru societati transnationale, revizuite in 1978.

In lumina celor de mai sus, raspunsul la intrebarea daca societatea

transnationala (persoana morala sau juridica) este sau nu subiect al dreptului

international public nu este simplu de dat. Dreptul international clasic nu poate

recunoaste ca subiecte de drept international public decat entitati publice nu

private. El pune accentul pe autorul actului juridic, pe forma acestuia si mai

putin pe continutul lui. Din acest punct de vedere societatile transnationale sunt

destinatare ale unor reguli de drept international numai pe cale mediata, prin

intermediul unei ordini juridice statale.

Luarea in considerare a continutului actelor juridice incheiate de

societtatile transnationale schimba datele problemei, intrucat acordurile statelor

cu societatile transnationale le aproprie de ceea ce se intelege prin tratat

international.

Dreptul international trebuie sa reglementeze aceasta situatie

5. ORGANIZATIILE INTERNATIONALE NEGUVERNAMENTALE

Numarul organizatiilor internationale neguvernamentale (ONG) este de

peste 5000. Datorita diversitatii lor ca scopuri si dimensiuni nu au capatat o

definitie general adoptata.

Se poate spune ca o organizatie internationala neguvernamentala

reprezinta o asociatie internationala (persoana juridica) creata din initiativa

privata sau mixta grupand persoane fizice sau juridice de nationalitati diferite,

asociatie care nu urmareste scopuri lucrative.

Organizatiile internationale neguvernamentale au aparut inainteea

organizatiilor organizatiilor guvernamentale (aprox. sec. XVII) grupand in

general oameni de stiinta, pe parcurs caracterul acestora diversificandu-se dar

continuand sa aiba caracter nelucrativ.

Ele functioneaza pe baza legilor unui stat dar exercita o influienta

importanta in viata internationala. Rolul lor in relatiile internationale, in

solutionarea problemelor mari ale omenirii si formarea unei opinii publice

mondiale este recunoscut de ONU care, prin intermediul Consiliului Economic

si Social (ECOSOC) , colaboreaza cu acestea.

Organizatiile internationale neguvernamentale nu intrunesc conditiile

necesare pentru a fi subiecte de drept international public.

5. 4. VATICANUL

Exista unele situatii speciale cu privire la calitatea de subiect de drept

international public, denumite in doctrina subiecte anomale. Acestea au

aprtinut in trecut in cazul statelor compuse: uniuni papale, uniuni reale,

confederatii de state, in general forme depasite sau mai putin cunoscute de

societatea internationala actuala.

O situatie speciala si contraversata o reprezinta problema Vaticanului

ca subiect de drept international.

Vaticanul a reprezentat si reprezinta centrul spiritualitatii crestine si al

bisericii catolice. Statul Papal - Vaticanul a fost in trecut subiect clasic de drept

international (din anul 756 d Ch.). Pana in 1870 Vaticanul a existat ca stat dupa

care a fost desfiintat si inclus in cadrul statului italian. Prin Tratatul de la

Laterano incheiat la 11 februarie 1929 se reglementeaza relatiile dintre Italia si

Vatican, prin care se recunoaste acestuia proprietatea exclusiva si jurisdictia

suverana asupra unui spatiu teritorial (0,43 km.p)- Cetatea Vatican , din orasul

Roma, exercitate de suveranul Pontif.Aceste atribute au fost reconfirmate prin

Concordatul incheiat cu Italia in 1984.

Tratatul prevedea ca serviciile publice ale Vaticanului sunt girate de

statul italian, stabilind chiar relatii diplomatice. Totodata Italia se obliga sa nu

stinghereasca activitatea diplomatica a Vaticanului, inclusiv in timp de razboi.

Vaticanul intretine relatii diplomatice (nuntii papali fiind asimilati

ambasadorilor) incheie tratate (concordate) cu caracter religios, este membru al

organizatiilor internationale, participa la conferinte si congrese internationale.

Totusi personalitatea internationala a Vaticanului este redusa, el

neintrunand toate cerintele unui stat. El are asupra teritoriului jurisdictie

suprema dar nu suveranitate deplina. Are organizare administrativa dar numai

in probleme religioase, iar cetatenia are un caracter special si functional :

dobandirea si pierderea ei are loc in anumite cnditii si nu afecteaza cetatenia

originara a persoanei respective (ex. Papa Ioan Paul al II-lea este cetatean

polonez).

Deci calitatea de subiect de drept international a Vaticanului are

caracter limiat si special. Acest fapt a fost subliniat si de Papa Paul al VI-lea in

cuvantarea tinuta in fata Adunari Generale a ONU in 1965: " Vaticanul este

investit cu o minuscula si simbolica suveranitate temporara; minimul necesar

pentru a fi liber sa-si exprime misiunea sa spirituala si sa asigure pe cei care

trateaza cu el ca este independent de toate suveranitatile acestei lumi".

Romania a stabilit relatii oficiale cu Vaticanul pe baza concordatului

din anul 1929. Ele au fost intrerupte la 7 iulie 1950 si reluate in anul 1990.

5. 5. STATUTUL DE NEUTRALITATE PERPETUA

Institutia neutralitatii este una din cele mai vechi institutii ale dreptului

international public. In evolutia ei si a dreptului international au intervenit

schimbari esentiale in ce priveste conceptul de neutralitate.

Neutralitatea absoluta a aparut in legatura cu razboiul (exprimata si

sustinuta de H.Grotius in sec. 17) si reglementata prin conventiile de la Haga

(din 1899 si 1907). Conform acestui concept statul neutru are obligatia sa

adopte o pozitie egala fata de beligeranti, nefavorizand pe nici unul din ei.

Neutralitatea diferentiata presupune nu numai neparticiparea unui stat

la conflictul armat (razboi), dar si indatorirea acestui stat de a acorda ajutor

nemilitar statutului victima a agresiune si de a nu sprijini statul agresor.

Neutralitatea permanenta este statutul international special pe care-l

poate adopta un stat, pe baza unui act unilateral, sau pe baza unui act

international acceptat de el. In temeiul acestui statut, statul respectiv se obliga

sa nu participe la aliante sau alte actiuni de pregatire a unui razboi si sa nu

intreprinda actiuni discriminatorii in relatiile internationale contrare cooperarii

pasnice intre state si popoare.

Statutul de neutralitate permanenta a unui stat poate fi recunoscut si

garantat prin acte internationale (sub forma unui tratat international de

consacrare sau prin declaratii de recunoastere a acestui statut de catre celelalte

state ale societatii internationale).

Acest statut nu constituie o limitare a suveranitatii sale si in consecinta

nici o stirbire a calitatii sale de subiect de drept international.

Pe continentul european cel mai vechi stat cu statut de neutralitate

permanenta este Elvetia (1815), urmata api de Austria (1955), iar cel mai recent

acest statut a fost adoptat de Malta (1980).

Sectiunea 6. RECUNOASTEREA INTERNATIONALA

Recunoasterea internatioanla este o institutie a dreptului international

public cu caracter cutumiar necodificata pana in prezent.

Institutia recunoasterii internationala a aparut ca urmare a schimbarilor

care apar in structura societatii internationale, fie datorita aparitiei de noi

membri ai ei (noi subiecte de drept international, in special state), fie ca urmare

a unor evenimente din viata statelor sau popoarelor (aparitia de guverne in

conducerea statelor pe cale neconstitutionala; miscarile de eliberare nationala a

unor popoare coloniale, sau razboaie civile).

Recunoasterea statelor imbraca de regula forma unui act unilateral a

unui stat, prin care el se pronunta fata de o situatie noua aparuta aparuta in

societatea internationala sau in viata unui stat ori a unui popor, de natura sa

determine raporturi juridice intre statul care face recunoasterea si entitatea

recunoscuta de el.

Recunoasterea internationala este un act de suveranitate a statelor,

generator de anumite consecinte juridice. Ea nu constituie o obligatie pentru

state si nu este conditionata de timp.

Dupa cum am aratat mai inainte, un stat poate lua nastere ca subiect

nou in ordinea juridica internationala, numai prin intrunirea cumulativa a celor

trei elemente constitutive: teritoriu, populatie si guvern. Desi indeplinirea

acestei conditii ar parea ca este suficienta pentru a se asigura manifestarea lui

ca entitate independenta si suverana, totusi, este necesara cunoasterea

consecintelor juridice ale recunoasterii de catre celelalte state a acestui nou

membru ale societatii internationale.

Din lumina acestor exigente, putem defini recunoasterea unui stat ca un

act unilateral prin care unul sau mai multe state admit explicit sau tacit ca ele

considera o noua entitate juridica drept stat si ca, in consecinta ii recunosc

aceasta personalitate juridica internationala, respectiv capacitatea de a obtine

drepturi si de a contracta obligatii internationale.

Plecand de la faptul ca nu exista nici o obligatie juridica de

recunoastere a statelor, s-a sustinut ca recunoasterea ar avea un caracter

discretionar din partea statului de la care emana, acesta avand in vedere doar

interesele sale politice, de securitate sau economice (ex. URSS, Taivan, Israel).

Totusi in practica nerecunoasterea unor state este considerata un act

inamical de natura sa obstacoleze normalizarea relatiilor dintre state.

Recunoasterea din punct de vedere a efectelor, este de facto si de jure.

Recunoasterea de facto are caracter provizoriu si partial, in sensul ca

opereaza in domenii agreate de statul care o acorda (economic, cultural,

umanitar), considerand de fapt o faza premergatoare pentru recunoasterea de

jure.

Recunoasterea de facto nefiind definitiva, poate fi revocata.

Recunoasterea de jure, fiind completa si definitiva nu poate fi revocata

si produce efecte depline in raporturile dintre state, reprezentand premisa

stabilirii relatiilor diplomatice.

Recunoasterea se poate exprima printr-o nota diplomatica, o declaratie

de recunoastere, precum si prin mesaje, telegrame de felicitare etc. Ea poate fi

facuta printr-un tratat bi sau multilateral, dupa cum poate proveni de la u stat

(recunoastere individuala), fie de la mai multe state (recunoastere colectiva).

Desi statul care efectueaza recunoasterea dispune de o mare libertate

de apreciere, actul de acordare trebuie sa fie totusi conform unor reguli si

principii juridice. Statele nu pot recunoaste o entitate ca stat daca acesta a luat

nastere prin incalcarea unor norme imperative de jus cogens (de pilda in urma

folosirii fortei armate). Legalitatea nerecunoasterii situatiilor obtinute prin forta

decurge din principiul interdictiei recurgerii la forta.

Evenimentele anului 1989 au determinat o reevaluare a problematicii

recunoasterii de catre statele membre ale Uniunii Europene.

In decembrie 1991 ministri de externe ai acestor tari au adoptat la

Bruxelles, doua declaratii: prima privind recunoasterea noilor state din Europa

de Est si Uniunea Sovietica, iar cea de-a doua priveste situatia din fosta

Iugoslavie.

In prima Consiliul de Ministri al Comunitatii Europene a stabilit pentru

noile state de Europa de Est si U.R.S.S., drept conditii ale recunoasterii, o serie

intreaga de conditii printre care cea mai importanta este cea privind respectarea

dispozitiilor Cartei ONU ca si ale Actului Final de la Helsinki (1975) si Cartei

de Paris pentru o noua Europa (1990) ,cu privire la statul de drept democratic

si drepturile omului.

In ce priveste alte categorii de recunoastere mentionam recunoasterea

guvernelor care in practica statelor insoteste de regula recunoasterea statelor,

guvernul find un element constitutiv al statului.

Recunoasterea guvernului, ca problema distincta de drept international

public, intervine cand guvernul care doreste recunoasterea se formeaza altfel

decat pe cale constitutionala: adica fie ca urmare a unei lovituri de stat, fie pe

cale revolutionara sau razboi civil, precum si in cazul in care pe teritoriul

aceluiasi stat s-au format doua guverne.

Recunoasterea guvernelor imbraca si ea formele: expresa si tacita, iar

sub aspectul efectelor ea este de facto si de jure.

In doctrina, legat de recunoasterea guvernelor se discuta despre urmatoarele

criterii (care tin de efectivitate si legitimitate): stabilitatea noului guvern;

exercitarea efectiva a autoritatii sale asupra teritoriului; legitimitatea noului

guvern; sprijinul majoritatii populatiei.

In ce priveste recunoasterea internationala a natiunii care lupta pentru

independenta aceasta are drept consecinta posibilitatea (acceptiunea) de

stabilire de relatii oficiale cu statul care o recunoaste; sa negocieze si sa incheie

tratate cu statul respectiv si sa obtina dreptul de a participa la unele organizatii

internationale in calitate de observator. Este o recunoastere anticipata a

viitorului.

Tot in categoria recunoasterilor intra si recunoasterea rasculatilor dintrun

razboi civil. Rasculatii intr-un raazboi civil pot fi recunoscuti ca insurgenti

sau ca beligeranti.

Recunoasterea rasculatilor ca insurgenti a aparut in practica americana

si are dept consecinte tratarea insurgentilor capturati ca prizonieri de razboi si

raspunderea acestora pentru pagubele pricinuite statelor straine (nu mai este

angajata raspunderea guvernului legal).

Recunoasterea ca insurgenti se face de guvernul impotriva caruia lupta

rasculatii si de statele terte.

Recunoasterea rasculatilor ca beligeranti se face de statele terte si

constituie actul prin care acestea declara ca admit sau adopta o pozitie neutra

fata de fortele guvernamentale si fata de rasculati. Este de fapt recunoasterea

viitoriului guvern sau stat pentru care lupta rasculatii.

Sectiunea 7. SUCCESIUNEA STATELOR IN DREPTUL

INTERNATIONAL

In dreptul international succesiunea reprezinta substituirea unui stat de

catre altul in limitele unui teritoriu determinat si cu privire la populatia

respectiva.

In diverse momente ale desfasurarii relatiilor internationale apar noi

state, altele dispar, teritoriul unora din ele poate suferi modificari (marire sau

micsorare) etc.

Mutatiile pe care un teritoriu este susceptibil sa le sufere pot imbraca

cele mai diverse forme, ca de exemplu:

a) reunirea mai multor state pe calea fuziunii (ex. reunirea RDG cu RFG) sau

a absorbtiei (ex. Dobrogea cu Romania);

b) dezmembrarea unui stat in urma caruia apar mai multe state independente

(ex. Imperiul Austro-Ungar 1919, sau URSS in 1991);

c) separarea sau secesiunea cand o parte dintr-un stat se constituie intr-un stat

separat (ex. Pachistan - India; Norvegia - Suedia);

d) transfer de teritorii in cazul in care prin cesiune sau in alt mod o parte a

teritoriului unui stat este transferata altui stat (ex.Ardelul de Nord, Alsacia si

Lorena, Palestina - Israel - OEP).

Aceasta succesiune nu se solutioneaza in temeiul legii ca in dreptul

intern, ci in virtutea exercitarii de catre statul succesor a suveranitatii sale, a

dreptului sau de a decide liber daca si in ce masura va mentine raporturile

juridice ale predecesoriului sau.

Respingerea raporturilor juridice, a drepturilor si obligatiilor

internationale anterioare, incompatibile cu politica interna a noului stat, cu

interesele sale legitime, semnifica manifestarea suveranitatii sale.

Particularitatile succesiunii in dreptul international au declansat

controverse in doctrina, chiar termenul de succesiune, preluat din dreptul intern

fiind contestat, el nedand expresie specificitatii dreptului international,

convenindu-se utilizarea in raport cu semnificatia conventionala a acestui

termen.

Codificarea realizata in domeniul succesiunii statelor se refera la

succesiunea la tratate (Conventia din 1978) si succesiunea la bunuri, arhive si

datoria de stat (Conventia din 1983), ambele pregatite de Comisia de Drept

International si adoptate in cadrul Conferintelor de codificare de la Viena.

Declansarea succesiunii impune reglementarea a trei categorii de

raporturi si anume:

raporturile dintre statul succesor si ordinea internationala;

raporturile dintre statul succesor si statul predecesor;

raporturile dintre statul succesor si particulari (persoane fizice sau juridice).

7. 1. SUCCESIUNEA LA TRATATE SI ORGANIZATII

INTERNATIONALE

Raporturile dintre statul succesor si ordinea internatioanla privesc:

a) tratate internatioanle;

b) participarea la organizatiile internatioanle;

c) raspunderea internatioanla a statului succesor.

Ca si in cazul succesiunii in general, succesiunea la tratate este

abordata in raport de natura mutatiei teritoriale care a avut loc. Astfel, in

situatia in care numai o parte a teritoriului trece de la statul predecesor la statul

succesor, atunci tratatele incheiate de primul isi inceteaza aplicarea in teritoriul

respectiv iar tratatele incheiate de statul succesor isi extind aplicarea si in

teritoriul care a devenit parte a acestui stat.

In situatia statelor formate in urma decolonizarii, regula este ca

drepturile si obligatiile statului predecesor (puterea coloniala) nu se transmit

automat statului succesor. In practica internationala noile state independente au

mentinut in vigoare pentru ele tratatele incheiate de puterea coloniala in

domeniul comercial, de asistenta tehnica si economica precum si cele prin care

au fost suprimate vizele cu anumite state; cele care reglementeaza frontierele

s.a

In privinta tratatelor bilaterale statul succesor nu este tinut sa devina

parte la ele, putand sa le denunte.

In privinta tratatelor multilaterale, noul stat independent, printr-o

notificare isi va stabili calitatea de parte la tratatul care la data succesiunii era in

vigoare pe teritoriul sau cu exceptia cazurilor in care tratatul prevede alte

modalitati de aderare sau cand aplicarea sa de catre statul succesor este

incompatibila cu obiectul sau scopul tratatului.

In situatia succesiunii statelor create prin unirea a doua sau mai multe

state, regula generala care aplica este continuitatea valabilitatii tratatelor

internationale ale statelor predecesoare pentru noul stat succesor, daca statele

respective nu doresc altfel. Aceste tratate se aplica numai pe teritoriile unde

erau valabile inainte de succesiune dar isi pot extinde valabilitatea pe teritoriul

noului stat, daca acesta le accepta si sunt de acord si celelalte parti contractante.

In cazul divizarii (dezmembrarii) unui stat in mai multe state sau a

separarii (secesiunii) unei zone pe care se formeaza un stat nou, statele

succesoare preiau tratatele statului predecesor, daca nu hotarasc altfel, iar in ce

priveste statul secesionist, tratatele statului predecesor raman valabile pentru el

daca partile contractante nu hotarasc altfel sau daca un tratat este localizat la

zona teritoriala care s-a desprins.

In cazul trecerii unei zone teritoriale de sub suveranitarea unui stat sub

suveranitatea altui stat nu se pune problema succesiunii de drept international,

deoarece nu dispare un stat (predecesor) si nici nu apare un stat nou (succesor).

Participarea la organizatiile internationale a noului stat, aparut ca

succesor al unui stat membru, este de fapt un caz particular de aplicare a

regulilor generale privind succesiunea la tratatele multilaterale.

Statul succesor nu va deveni membru al unei organizatii internationale

decat devenind parte la tratatul constitutiv al acesteia, in urma unei manifestari

de vointa exprese in acest sens si desfasurarii procedurilor prevazute in actul

constitutiv al organizatiei privin primirea de noi membri.

Aceasta regula nu s-a aplicat in cazul succesiunii Rusiei la locul

ocupat de URSS in cadrul ONU, si mai ales la calitatea de membru al

Consiliului de Securitate, Rusia fiind considerata continuatoarea de drept a

fostei URSS. Daca nu s-ar fi considerat identitatea celor doua state, ar fi trebuit,

probabil, revizuita Carta ONU intrucat este greu de constituit un drept de

succesiune la locul de membru permanent la Consiliul de Securitate.

7. 2. SUCCESIUNEA LA BUNURI, ARHIVE SI DATORIILE DE

STAT

Normele referitoare la aceste aspecte ale succesiunii au fost codificate

prin Conventia de la Viena din 1983, care reglementeaza acest domeniu prin

doua categorii de norme: generale (de baza) si speciale.

In privinta succesiunii bunurilor de stat se considera ca exista o regula

cutumiara unanim acceptata, conform careia se transmit statului succesor toate

bunurile mobile si imobilecare au apartinut statului predecesor, in principiu fara

despagubiri si fara un tratat special incheiat in acest sens.

Intelesul expresiei bunuri de stat (art. 8) se refera la bunuri, drepturi si

interese care la data succesiunii statelor si conform dreptului intern al statului

predecesor, erau in proprietatea acestuia.

In cazul transferului unei parti a teritoriului unui stat, succesiunea la

bunuri va fi reglementata prin tratat. In lipsa acestuia, bunurile imobile aflate pe

teritoriul transferat trec la statul succesor precum si bunurile mobile legate de

activitatea statului predecesor pe acest teritoriu. Celelalte bunuri mobile trec

intr-o proportie echitabila.

Regulile smilare se aplica si in cazul succesiunii statelor ca urmare a

dezmembrari unui stat predecesor, in mai multe state.

In cazul unui nou stat independent, statul succesor dobandeste

bunurile imobile ale predecesorului situate pe teritoriul la care se aplica

succesiunea, precum si bunurile mobile care au apartinut teritoriului dar se

situiaza in afara acestuia si au devenit proprietatea statului predecesor in

perioada de dependenta.

De mentionat este faptul ca succesiunea statelor in domeniul bunurilor

nu are ca obiect bunurile, drepturile si interesele statelor terte aflate pe teritoriul

pe care are loc succesiunea.

In ce priveste arhivele, Conventia le defineste ca fiind toate

documentele indiferent de data si categorii, acumulate sau primite de statul

predecesor in exercitarea functiilor sale, care la data succesiunii apartineau

statului predecesor conform legislatiei sale interne si erau pastrate direct sau

sub controlul statului ca arhive, indiferent de obiectul acestora.

In situatia in care o parte din teritoriul unui stat a fost transferata altui

stat trecerea arhivelor urmeaza sa fie stabilita prin tratat. Daca nu exista un

asemenea acord, partea din arhivele de stat, necesara administrarii normale a

teritoriului in cauza, va fi pusa la dispozitia statului caruia i s-a transmis

teritoriul.

Un nou stat independent va dobandi arhivele care au apartinut

teritoriului pe care s-a constituit si au devenit arhive ale statului predecesor in

timpul dependentei (partea din arhive necesara bunei administrari a teritoriului

si altele).

Acordurile incheiate intre statul predecesor si noul stat independent in

privinta arhivelor de stat, trebuie sa respecte dreptul acestor popoare la

dezvoltare, la informare cu privire la istoria lor si la mostenirea lor culturala.

Conventia defineste o datorie de stat ca o obligatie financiara a statului

predecesor care ia nastere in conformitate cu dreptul international, fata de un alt

stat; o organizatie internationala sau oricare alt subiect de drept international

(art. 32-41).

Atunci cand o parte din teritoriu este transferata altui sat, trecerea

datoriei de la statul predecesor se face prin acord. In absenta acestuia, datoria de

stat trece la succesor intr-o proportie echitabila, luand in consideratie

proprietatea, drepturile sau interesele care trec de la celalalt stat.

Cand un stat succesor este un nou stat independent, acesta, de

principiu, nu mosteneste datoria de stat a statului predecesor, afara daca intre

cele doua state nu intervine un acord care sa prevada altfel. Un asemenea acord

trebuie sa tina seama de conexiunea dintre datoria de stat a predecesorului

legata de teritoriul in cauza si bunurile, drepturile si interesele care trec la statul

independent.