TRATATUL INTERNATIONAL

TRATATUL INTERNATIONAL

OBIECTIVELE CURSULUI:

Studiul tratatului din perspectiva definirii sale prin dreptul tratatelor;

Clasificarea tratatelor internationale si denumirile sub care apar acestea;

Parcurgerea procedurii de incheiere a tratatelor internationale;

Actiunea tratatului in timp si spatiu;

Raportul dintre tratatul international si dreptul intern.

CUVINTE SI TERMENI CHEIE:

Tratat internatioal, negociere, ratificare, aderare;

Rezerve la tratate, explicatii, stat rezervatar;

Forta obligatorie, denuntare, schimb de imprejurari.

Sectiunea 1. NOTIUNE, DENUMIRE, CLASIFICARI

Tratatul international constituie unul din principalele instrumente ale

relatiilor internationale si totodata principalul izvor al drepturilor si obligatiilor

statelor in cadrul acestor relatii.

Tratatul este actul juridic incheiat de state sau alte subiecte de drept

international, prin care se creaza, se modifica sau se stinge raporturi juridice

internationale.

Ansamblul normelor care reglementeaza incheierea, respectare,

interpretarea, modificarea , nulitatile si cazurile de incetare a tratatelor, ca si alte

probleme ale acestora, constituie dreptul tratatelor, parte componenta a a

dreptului international general.

Prin Conventia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor s-a

realizat codificarea si dezvoltarea progresiva a dreptului tratatelor. Potrivit art.2.

din Conventiei , prin tratat se intelege un acord international incheiat intre

state in forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie ca este

consemnat intr-un singur instrument sau in doua ori mai multe instrumente

conexe si oricare ar fi denumirea lor particulara.

In ce priveste tratatele incheiate de organizatiile internationale, s-a incheiat

in 1986 o alta conventie, care preia in cea mai mare parte prevederile

Conventiei din 1969.

Potrivit Conventiei de la Viena, se foloseste denumirea generica de tratate

pentru toate actele jridice din aceasta categorie, indiferent de denumirile

speciale pe care le pot primi intr-un caz sau altul. De asemenea, chiar daca

conventia se aplica numai acordurilor scrise incheiate de state si ca orice tratat,

numai statelor care sunt parti la ea, in realitate ea reprezinta un adevarat cod al

dreptului tratatelor.

Indiferent de denumirea lor, tratatele au aceeasi forta juridica obligatorie.

Denumirile cele mai frecvente sunt:

a) Tratat - in sens restrans, este folosit spre a denumi intelegerile privind

domenii importante ale relatiilor internationale (ex. tratatele de pace,

neagresiune) si care au un caracter mai solemn;

b) Conventie - denumire folosita pentru intelegeri prin care sunt

reglementate relatiile internationale in domenii speciale sau determinate;

c) Acord - termen general desemnand intelegeri internationale mai ales in

domeniul economic,comercial, financiar sau cultural;

d) Pact - denumire data de obicei unei intelegeri ce priveste domenii

concrete ale relatiilor politice dintre state si care au caracter solemn;

e) Protocol - este un termen fara un continut precis, aplicat celor mai

diferiteintelegeri internationale. In multe cazuri protocolul reprezinta un

act accesoriu la un tratat preexistent, in scopul de a-i prelungi, interpreta

completa, modifica. Totusi termenul poate desemna si o intelegere de

sine statatoare.

Clasificarea tratatelor se face dupa multiple criterii din care sunt de

retinut numai pe cele uzuale: numarul participantilor, continutul normativ,

caracterul participarii, termenul de valabilitate.

a) Dupa numarul de participanti tratatele se impart in tratate bilaterale si

tratate multilaterale (colective).

Tratatele multilaterale pot fi incheiate in mai multe sisteme:

intre fiecare din parti, cu continut identic sau similar (ex.tratatele de

infiintare in 1921 - 1922, a Micii Intelegeri prin tratate separate incheiate

intre Romania - Cehoslovacia, Romania - Iugoslavia, Cehoslovacia -

Iugoslavia);

intre un stat pe de o parte si mai multe state pe de alta parte (vz. Tratatul

de la Versailles);

intre mai multe state, fiecare constituind o parte de tratat (vz. Carta ONU,

Pactul Ligii).

b) Dupa continutul normativ:

Din acest punct de vedere, tratatele se impart in:

tratat lege (normative);

tratate contracte (nenormative);

tratate multilaterale generale.

Primele stabilesc norme noi, cu aplicabilitate generala. Cele de al doilea

stabilesc obligatii concrete intre parti.

c) Dupa caracterul participarii:

tratate deschise ( majoritatea);

tratate inchise (regionale sau cu caracter militar);

d) Dupa termenul de valabilitate:

tratat fara termen (ex. Carta ONU);

tratate cu termen (majoritate)

Lungimea termenilor stipulate in tratate difera dupa caracterul tratatului.

Practica statelor cunoaste si tratate pe 99 de ani dar si pe cele de 20 de ani,

majoritatea celor incheiate in prezent.

Sectiunea 2. STRUCTURA TRATATELOR INTERNATIONALE

Practica internatioala a consacrat indeosebi pentru principalele categorii

de tratate, o anumita forma pe care acestea trebuie sa o prezinte, un sistem de

organizare a materialului pentru a se exprima cu claritate si fara echivoc

problemele de reglementat si pentru a se stabili o ordine de prezentare a

problemelor, potrivit importantei acestora.

De regula, un tratat international cuprinde urmatoarele parti:

preambulul;

cuprinsul (dispozitivul);

partea finala;

semnaturile;

anexele.

a) Preambulul - cuprinde mentiuni referitoare la scopul tartatului, hotararea

statelor de a-l incheia, principiile directoare ale reglementarilor ce urmeaza,

participantii, nivelul negocierilor, locul incheierii, eventual interpretari ale

unor termeni din tratat;

b) Dispozitivul - cuprinde precizarea problemelor de reglementat intr-o ordine

logica a acestora, astfel ca primele formulari sa stabileasca un cadru mai

general al problemei si, in continuare, folosindu-se si prevederile din partea

initiala sa se faca formularea amanuntita a tuturor aspectelor pe care partile

doresc sa le reglementeze;

c) Partea finala - face referiri la termenul si conditiile de intrare in vigoare a

tratatului, durata acestuia, modalitati prin care se pot stinge efectele lui, daca

tratatul poate sau nu fi denuntat, statul depozitar, problema ratificarii,

conditiile de aderare etc.;

d) Semnaturile -se depun dupa ultima formulare din tratat. La tratatele

bilaterale prima semnatura, in stanga, a statului pe exemplarul care ii revine;

la tratatele multilaterale in ordinea alfabetului englez;

e) Anexele - cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de

calcul economic, schite, harti etc. Ele nu constituie acte juridice separate ci

fac corp comun cu insasi tratatul si urmeaza situatia acestuia.

Sectiunea 3. INCHEIEREA TRATATELOR

Incheierea oricarui tratat presupune o suita de actiuni la care participa

statele intre care intervine tratatul. Pe cale cutumiara, in timp s-au format o

serie de reguli procedurale care presupun parcurgerea mai multor etape in

procesul de incheieri a tratatelor, astfel:

Negocierea - prima etapa in cursul careia se elaboreaza un text (pe articole)

prealabil, pe baza negocierilor dintre reprezentantii abilitati ai statelor

participante.

Documentul de abilitare poarta numele de depline puteri. Depasirea sau

incalcarea mandatului prevazut in deplinele puteri lipsesc de valoare juridica

actele incheiate.

La efectuarea actelor legate de negocieri si de incheierea unui tratat,

seful statului, seful guvernului si ministrul de externe nu sunt obligati sa

prezinte depline puteri.

Procesul de negociere parcurge mai multe faze, respectiv:

actele cu caracter preliminar, in fapt tatonari reciproce prin organele

competente (reprezentantele diplomatice) cu privire la faptul ca statul

acreditant are disponibilitatea de a angaja negocieri asupra unei anumite

probleme;

ducerea tratativelor, o suita de operatiuni legate de prezentarea reciproca a

pozitiei asupra problemelor de reglementat, argumentarea acestora

informarea reciproca, observarea si luarea in consideratii a unor principii si

reglementari internationale;

parafarea tratatului, adica marcarea cu initiale a fiecarei pagini a tratatului

negociat, in lipsa imputerniciri de a semna tratatul. Parafarea nu obliga

juridic statele.

2. Semnarea tratatului - a doua faza majora a incheierii tratatului. Semnarea

se poate face pur si simplu sau ad referendum (sub rezerva aprobarii unui organ

superior). Semnarea inseamna vointa partilor de a accepta continutul tratatului

si de a se obliga la cele prevazute. Semnatura poate avea valoare juridica

diferita, in raport de vointa contractantilor. Distingem, in acest sens:

tratate care urmeaza sa dobandeasca forta juridica printr-o procedura

ulterioara (ratificare);

tratate care capata forta juridica imediata, prin semnarea lor.

3. Exprimarea consimtamantului prin semnare - constituie o a treia faza a

incheierii tratatului, necesara in cazul in care acesta nu pot fi considerat

incheiat numai prin depunerea semnarii, ceea ce este cazul la majoritatea

tratatelor incheiate.

Ratificarea este operatiunea juridica prin care tratatul semnat de

persoana imputernicita in acest scop, este aprobat de organele de stat

constituite a angaja statul in relatii internationale. Ratificarea se justifica prin

motive de oportunitate, pentru mai multa siguranta in ce priveste volumul si

caracterul obligatiilor asumate sau atunci cand tratatul insusi prevede ca fiind

necesara ratificarea.

Nu exista termen pentru ratificarea tratatelor si nici obligatia de a ratifica

un tratat.

Actul de ratificare se incorporeaza ulterior intr-un document denumit

instrument de ratificare, care se comunica, se schimba sau se depune spre

pastrare statului depozitar al tratatului (cazul tratatelor multilaterale).

Aderarea, este procedeul care intervine in cazul in care un stat nu a

participat la negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina

parte la acesta. Aderarea este posibila numai daca tratatul prevede expres

aceasta.

Acceptarea sau aprobarea tratatului constituie o modalitate mai noua la

care recurg statele, pentru a deveni parti la tratat evitand in acest fel

proceduri mai indelungate si complicate de ratificare prin parlament.

Competenta de a accepta sau aproba un tratat revine, de regula,

guvernului.

Sectiunea 4 APLICAREA TRATATELOR

Aplicarea sau executarea tratatelor, constituie o obligatie a partilor, in

conformitate cu principiul Pacta sunt servanda. Aceasta obligatie se refera la

tratatele in vigoare, neafectate de o cauza de nulitate, dar refuzul traducerii in

viata a angajamentelor aplicate este de natura sa angajeze raspunderea

internationala.

Pentru prevenirea incalcarii tratatelor, inca din cele mai vechi timpuri in

textul acestora erau prevazute clauze referitoare la modalitatile de garantare a

executarii lor. Astfel, in trecut au fost folosite drept garantii juramantul religios,

luarea de ostateci, astazi aceste forme nemaiprezentand decat interes istoric.

Mijloacele traditionale pentru a asigura executarea unor tratate sunt:

garantia, respectiv asigurarea data de unul sau mai multe state, care poate

sa fie reciproca. Incalcarea prevederilor tratatului poate face sa actioneze

dispozitiile cu privire la garantii (ex. actiunea militara pentru restabilirea

unei stari de fapt sau a unui drept);

remiterea unui teritoriu cu titlu de asigurare, constand in ocuparea militara

pasnica a acestuia, cu titlu de garantie a executarii tratatului (ex. ocuparea

de catre Puterile Aliate a teritoriului german de la vest de Rhin, conform

Tratatului de la Versailles din 1919);

remiterea in gaj a veniturilor statului, procedeu aparut in sec. 19 ce tinde sa

instituie un control al creditelor pentru a-i proteja impotriva relei credinte a

debitorilor, instituind o organizatie de supraveghere si de gestiune;

In conditiile contemporane urmarirea aplicarii tartatelor se face prin

organisme internationale, pe baza unor proceduri specifice (ex. in Uniunea

Europeana controlul jurisdictional al indeplinirii obligatiilor decurgand din

tratatele comunitare, este incredintat Curtii de Justitie Europeana).

Aplicarea tratatelor presupune respectarea unor reguli privind spatiul si

timpul pentru care ele sunt obligatorii.

In ce priveste aplicarea teritoriala a tratatelor regula generala, intemeiata

pe practica statelor, jurisprudenta si doctrina este ca tratatele se aplica asupra

ansamblului teritoriului statelor parti. Deci intre sfera de aplicare in spatiu a

unui tratat si intinderea teritoriului unui stat suveran, parte la tratat, exista o

coincidenta perfecta. Practica conventionala a statelor a identificat o serie de

situatii care necesita derogari cu privire la acest principiu. Astfel de situatii sunt

cunoscute sub denumirile de clauza federala si clauza coloniala.

Prin clauza federala un stat federal parte la un tratat, poate exclude

teritoriul unei entitati componente a federatiei de la aplicarea acestuia, in cazul

in care acest lucru este admisibil prin dispozitii constitutionale.

Clauza coloniala este specifica tratatelor incheiate de fostele puteri

coloniale, care permitea excluderea teritoriilor coloniilor (in tot sau in parte) de

la aplicarea unor tratate ale metropolei.

In sfarsit, o serie de tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor

anumite zone geografice sau spatii precis determinate, situate in afara

suveranitatii statelor parti la tratate.

In ce priveste componenta temporala a aplicarii tratatelor, regula

generala stabilita in Conventia de la Viena din 1969, consta in faptul ca

dispozitiile unui tratat nu leaga un stat parte cu privire la un act sau fapt

anterior datei de intrare in vigoare a tratatului (neretroactivitatea tratatelor).

Textul art. 28 din Conventie permite insa statelor parti la un tratat sa

deroge de la regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta derogare sa rezulte

din clauzele tratatului. In general, asemenea derogari se gasesc in tratatele

bilaterale ce privesc asigurarile sociale, evitarea dublei impuneri sau in

domeniul vamal.

In privinta tratatelor multilaterale cu asemenea derogari, este de retinut

Conventia de la Lausane din 1923 privind renuntarea Turciei la drepturile

avute asupra Egiptului si Sudanului si anexiunea Ciprului de catre Marea

Britanie, considerate ca avand efecte de la 5 noiembrie 1914.

Incheierea unui numar tot mai mare de tratate creaza posibilitati sporite

de aparitie a unor conflicte intre tratatele succesive avand acelasi obiect si

aceleasi parti, dar cu un continut diferit. Cele mai frecvente situatii privesc

tratatele multilaterale dar nu sunt exceptate nici cele bilaterale.

Pentru evitarea unor asemenea situatii practica conventionala contine

uneori prevederi de reglementare a raporturilor dintre tratatele succesive.

Pentru toate celelalte situatii art. 30 al Conventiei de la Viena,

proclamand preeminenta art. 103 din Carta ONU, asupra obligatiei statelor

membre, asumate prin alte tratate, stabileste doua reguli principale:

1. cand un tratat precizeaza ca este subordonat unui tratat anterior sau posterior

sau ca nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celalalt, dispozitiile

acestuia se vor aplica cu precadere;

2. cand toate partile la tratatul anterior sunt parti si la tratatul posterior, fara ca

cel anterior sa fie expirat sau ca aplicarea sa sa fi fost suspendata, tratatul

anterior nu se aplica decat in masura in care dispozitiile sale sunt compatibile

cu cele ale tratatului posterior.

Reguli specifice sunt prevazute pentru cazurile in care statele parti la

tratatul anterior nu sunt parti la tratatul posterior. Aceste reguli sunt aplicabile

numai tratatelor multilaterale care vizeaza acorduri bilaterale independente, dar

nu si celor integrale, de genul celor in domeniul dezarmarii sau celor privind

protectia mediului inconjurator. Aceste reguli specifice au in vedere

raporturile-interese ale partilor la tratatele in conflict, si nu au rolul de a

exonera vreuna din parti de raspunderea pentru incheierea sau aplicarea unui

tratat ale carui prevederi sunt incompatibile cu obligatiile pe care le are fata de

un alt stat, in virtutea altui tratat.

Sectiunea 5. INTERPRETAREA TRATATELOR

Este operatiunea de stabilire a felului in care trebuie inteles continutul

tratatelor.

Interpretarea se manifesta in procesul de aplicare a tratatelor. O justa

interpretate trebuie sa duca la stabilirea sensului exact al prevederilor cuprinse

in tratat.

|inand seama de particularitatile ordinii juridice internationale

interpretarea tratatelor ridica probleme cu privire la organele competente sa o

indeplineasca si la valoarea interpretarii efectuate de organele respective.

In principiu ea poate fi facuta cu prioritate de statele parti la tratat dar si

de un organ international special desemnat sau de orice alta persoana cu

pregatire adecvata, in cadrul interpretarii doctrinare.

Interpretarea facuta de statele parti este cea mai importanta si poarta

denumirea de interpretare autentica.

Practica incheierii si aplicarii tratatelor adus la cristalizarea unor reguli,

metode si procedee care servesc acestui scop.

Principalele reguli de interpretare sunt:

buna credinta - orice tratat trebuie interpretat cu intentia reala de stabilire a

sensului exact al prevederilor si nu pentru sustinerea unui punct de vedere

diferit fata de acestea;

interpretarea cuvintelor dupa sensul lor uzual - sensul originar, cel mai

simplu, mai firesc si mai evident, dupa sensul general al cuvintelor, adica

sensul lor original;

excluderea interpretarilor absurde - o interpretare in sensul absurd este

incorecta, intrucat partile au dorit sa dea sens celor prevazute in tratat si de

aceea trebuie sa se inlature orice contradictie intre contextul general al

tratatului si un inteles anumit al unor termeni ai tratatului;

sensul clar - nu trebuie niciodata sa se dea o interpretare unui tratat ale

carui prevederi sunt redactate in mod clar, fara echivoc;

interpretarea termenilor tehnici in sensul lor special - atunci cand partile

convin sa foloseasca un termen in sensul lui special si nu in cel uzual, el va

fi interpretat ca avand acest sens;

interpretarea termenului dupa sensul lui la data incheierii tratatului

intrucat sensul unor termeni se poate modifica pe parcurs, interpretarea

acestora in alt sens decat cel pe care l-a avut la incheierea tratatului poate

duce la arbitrar sau la alterarea vointei reale a partilor;

interpretarea prin context - ceea ce insemna ca in stabilirea intelesului se va

recurge la ansamblul tratatului si a altor instrumente legate de tratatul

respectiv;

luarea in considerare a scopului tratatului - interpretarea unor parti ale

tratatului se face in lumina scopului general al tratatului, in concordanta cu

acestta;

interpretarea in favoarea celui care obliga - daca nu se poate ajunge la

stabilirea sensului exact al prevederilor dintr-un tratat, acesta, pentru a

produce efecte, vor fi interpretate in favoarea partii care se obliga prin tratat;

interpretarea in defavoarea celui care a redactat textul - in cazul de dubii

asupra sensului unei prevederi din tratat, acesta va fi considerat in sensul

care poate fi defavorabil partii care a redactat-o sau impus-o, intrucat se

presupune ca acesta avea posibilitatea sa o formuleze clar, dar nu a facut-o.

Partile pot folosi diferite metode de interpretare, principii si procedee,

cum ar fi: argumentul per a contrario; argumentul reducerii la absurd, principiul

conform caruia prevederile speciale deroga de la cele cu caracter general s.a.

Sectiunea MODIFICAREA SI INCETAREA TRATATELOR

Continutul oricarui tratat international este expresia unui anumit

echilibru intre obligatiile partilor, reflectie a imprejurarilor concrete din

momentul incheierii lor. Este deci firesc ca transformarile rapide si numeroase

pe care le inregistreaza relatiile internationale contemporane sa impuna

adaptarea continutului tratatelor la aceste evolutii.

Tratatele contin, de regula clauzele exprese privind procedura de

modificare pe calea unor amendamente care se adopta pe baza de unanimitate

sau cu majoritate calificata de doua treimi ori chiar majoritatea simpla.

In practica conventionala se foloseste fie termenul de amendare, fie

termenul de revizuire.

Amendarea se refera la modificarea unor texte;

Revizuirea constituie un procesde reexaminare in ansamblu al tratatului,

rezultand modificari substantiale.

In oarecare cazuri, exista doua reguli generale care guverneaza

modificarea tratatelor:

a) orice tratat poate fi modificat numai cu acordul partilor;

b) pentru ca modificarile sa fie efective, acest acord trebuie sa parcurga in

general, etapele prevazute pentru incheierea tratatelor (negociere, adoptare,

ratificare, intrare in vigoare).

Tratatele multilaterale se modifica prin acord care se poate incheia

intre toate statele parti, caz in care tratatul modificat este valabil pentru toate

state, sau numai intre unele state parti, atunci cand aceasta este posibil - caz in

care tratatul leaga numai statele care accepta modificarea, pentru celelalte parti

fiind valabil tratatul nemodificat.

Pentru tratatele bilaterale este necesar acordul ambelor parti. Statele

care devin parti ulterior amendarii, pot deveni parti la tratatul modificat sau la

cel initial.

In mod obiectiv, tratatele nu sunt incheiate odata pentru totdeauna.

Caracterul lor temporal tine de evolutia relatiilor internationale. Implnirea

termenilor de valabilitate duce la incetarea efectelor tratatului care, in cazul in

care se considera necesar a fi mentinut trebie sa fie reinnoit.

Incetarea efcetelor tratatelor sau suspendarea acestora pot sa aiba loc si in alte

imprejurari. Aceste sunt:

a) vointa partilor - cea mai frecventa solutie avand loc prin inserarea in

conventie a unui termen, la implinirea caruia tratatul isi inceteaza efectele.

Partile pot totusi, indiferent daca prin conventie au prevazut sau nu termen,

sa considera ca tratatul nu mai este in vigoare oricand doresc, dar numai de

comun acord;

b) denuntarea unilaterala - consta in declaratia uneia din parti ca se considera

libera de obligatiile ce-i revin prin tratat. Constituie un caz exceptional de a

pune capat unui tratat.

c) anularea - poate interveni cand cealalta parte refuza in mod constant sa-si

execute obligatiile sau prin actele sale violeaza substantial prevederile

tratatului;

d) survenirea unor fapte sau imprejurari ulterioare - tratatele pot inceta si ca

urmare a indeplinirii unei conditii rezolutorii la survenirea unor fapte sau

evenimente viitoare si incerte. Este cazul Tratatului de la Varsovia care

prevedea desfiintarea sa in momentul in care in Europa se va incheia, in

acest scop, un tratat general de securitate europeana.

In afara acestor imprejurari, tratatele pot sa-si inceteze valabilitatea,

cand indiferent de vointa partilor intervin situatii care fac imposibila executarea

lor ca urmare a disparitiei obiectului sau partilor la tratat (ex. disparitia RDG ca

urmare a unificarii Germaniei) sau ca urmare a ruperii relatiilor diplomatice si

consulare sau declansarii razboiului.

In fine, o alta cauza de incetare a tratatelor intervine atunci cand se

constata nulitatea acestora.

Din practica statelor in materie conventionala rezulta ca pentru a fi

valabile tratatele trebuie sa indeplineasca anumite conditii. Atunci cand aceste

conditii nu sunt intrunite se ajunge la nulitatea tratatelor. Nulitatea tratatelor

intervine atunci cand:

tratatul contravine normelor imperative ale jus cogens, in vigoare in

momentul incheierii lui sau aparute in perioada de aplicare a tratatului;

incheierea tratatului s-a facut ca urmare a unor vicii de consimtamant.

Viciile de consimtamant retinute de Conventia de la Viena sunt: violarea

dreptului intern al unui stat cu privire la competenta de a incheia tratate;

eroarea; dolul; coruperea reprezentantului unui stat si recurgerea la forta sau

la amenintarea cu forta pentru incheierea unui tratat international ( ex.

Acordul de la Munchen din 1938, Dictatul de la Viena - 1940).

Din articolele Conventiei de la Viena rezulta doua tipuri de nulitate -

relativa si absoluta.

Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui

consimtamant a fost viciat, prin confirmare de catre acelasi stat.

Nulitatea absoluta sanctioneaza viciile de consimtamant exercitate

asupra statului sau a reprezentatului sau ori au fost incalcate norme de jus

cogens. Ea poate fi invocata de orice stat parte la tratat, nu numai de statul

victima.