Sursele derivate ale dreptului comunitar

SURSELE DERIVATE ALE DREPTULUI COMUNITAR

Aceasta a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este formata din ansamblul actelor unilaterale ale institutiilor, nemaifiind deci, in prezenta unui drept conventional, ci in prezenta unui drept "legiferat", adica a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de catre Comunitate, in si pentru aplicarea tratatelor).

In conformitate cu prevederile Tratatelor, institutiile comunitare, adica Consiliul si Comisia in Tratatul C.E.E si C.E.E.A, si respectiv, Comisia in Tratatul C.E.C.O, pot adopta, in scopul indeplinirii sarcinilor ce le-au fost incredintate, o serie de acte normative.

Potrivit art. 249 C.E. si art. 161-164 din Tratatul C.E.E.A, Consiliul si Comisia pot adopta regulamente, directive si decizii ce au forta juridica obligatorie si pot emite recomandari sau avize ce nu sunt obligator Tratatele institutive prevad o multitudine de forme pe care actele comunitare le pot avea.

1. Actele comunitare cu forta juridica obligatorie

Tratatele institutive mentioneaza in concret ce fel de act trebuie adoptat intru-un anume caz.

In acelasi timp, aceste acte joaca un rol esential in realizarea integrarii europene si astfel continutul lor si conditiile in care se desfasoara procesul decizional la nivel comunitar par sa fie tot atatea garantii de protectie legala acelora carora dreptul comunitar li se adreseaza si sunt chemati sa-l aplice.

In prezent, se constata tendinta de a multiplic forma actelor comunitare, a procedurilor de adaptare si a organelor emitente, astfel incat procesul decizional la nivel comunitar sa devina cat mai flexibil si sa sporeasca participarea statelor membre in realizarea integrarii europene.

Articolul 249 CE prevede ca: " Pentru indeplinirea atributiilor in conformitate cu prevederile acestui Tratat, Consiliul si Comisia adopta regulamente si directive, ia decizii si formuleaza recomandari sau avize".

Regulamentul are o aplicatie generala. El este obligatoriu in intregul sau si direct aplicabil in toate statele membre.

Directiva leaga toate statele membre destinatare in ceea ce priveste rezultatul ce trebuie obtinut, lasand instantelor nationale competenta in ceea ce priveste forma si mijloacele.

Decizia este obligatorie in intregul ei fata de destinatarii carora li se adreseaza.

Recomandarile si avizele "nu leaga".

Alegerea intre diferitele tipuri de acte depinde de baza juridica pe care se fundamenteaza actiunea C.E. Uneori, Tratatul prevede utilizarea unui anumit instrument, iar autoritatile comunitare sunt tinute de aceasta alegere. Alteori, Tratatul lasa legislativului libertatea de a alege in functie de caracterele fiecarui instrument. Astfel, regulamentul poate produce imediat efecte directe, in timp ce directiva are nevoie de o perioada pentru transpunere. Insa, directiva permite o mai buna implicare a autoritatilor nationale.

a) Regulamentul

Conform art. 249, "regulamentul are aplicabilitate generala. El este obligatoriu in toate elementele sale si este direct aplicabil in toate statele membre".

Nici un alt act comunitar nu are acest caracter de aplicabilitate generala. Acesta este principala caracteristica ce deosebeste regulamentele de toate celelalte instrumente legale aflate la dispozitia institutiilor comunitare.

"Aplicabilitatea generala" a regulamentului inseamna ca el se adreseaza unei categorii abstracte de persoane, fiind un act normativ prin definitie.

Regulamentul se aplica unor "situatii obiective determinate" si implica consecinte juridice doar pentru categorii de persoane privite in mod abstract, general, iar nu pentru un numar limitat de persoane determinate sau determinabile. Persoanele particulare pot porni doar procedurile legale indreptate impotriva deciziilor, chiar si sub forma unor regulamente, care prezinta pentru ele un interes direct si individual.

Conform interpretarii Curtii de Justitie, scopul acestei prevederi este "de a preveni pur si simplu institutiile comunitare de a alege forma unui regulament pentru a exclude actiunea unei persoane particulare impotriva unei decizii ce ar avea pentru el un caracter individual, direct, si astfel de a face clar ca alegerea formei nu trebuie sa altereze natura masurii adoptate".

Regulamentul este obligatoriu in toate elementele sale, adresandu-se fie institutiilor, fie tuturor statelor membre, fie particularilor. Acesta se aplica tuturor situatiilor care intra in sfera sa de aplicare, iar statele membre nu il pot aplica selectiv. Dificultatile de aplicare nu permit vreunui stat membru sa se sustraga de la executarea regulamentului.

Aceasta caracteristica diferentiaza regulamentul de directiva, care este obligatorie doar in ce priveste rezultatul ce trebuie obtinut. Inseamna, asa cum Curtea a subliniat deja ca "nu poate fi acceptat ca un stat membru sa aplice intr-o maniera incompleta sau selectiva prevederile unui regulament astfel incat sa inlature anumite aspecte ale legislatiei comunitare".

Prevederile unui regulament se vor aplica cu aceeasi forta juridica in toate statele membre, pe data intrarii lor in vigoare.

Regulamentul este direct aplicabil in toate statele membre. Aceasta inseamna ca statele membre nu pot adopta masuri nationale care sa modifice scopurile sau sa adauge prevederilor sale, cu exceptia cazurilor cand insusi regulamentul prevede astfel.

Nu este permis sa se transforme continutul unui regulament in norme juridice nationale, deoarece astfel de "masuri de implementare" ar avea drept efect sa creeze un obstacol si sa pericliteze aplicarea uniforma si simultana a masurii in intreaga Comunitate. Chiar daca anumite prevederi continute intr-un regulament pot avea nevoie de masuri nationale de implementare pentru a deveni aplicabile, regulamentul insusi nu trebuie transformat intr-o lege nationala printr-un act national, chiar posterior actului comunitar.

Prevederile dreptului comunitar au prioritate fata de cele ale dreptului national al unui stat membru.

Potrivit art. 5 din Tratatul C.E.E., statele membre sunt obligate sa adopte masurile administrative si procedurale nationale necesare pentru a asigura respectarea prevederilor dreptului comunitar si sa prevada sanctiunile pentru nerespectarea acestora.

Prevederile regulamentelor comunitare, ca si ale Tratatelor institutive fiind direct aplicabile in ordinea juridica nationala, ele creeaza cetatenilor comunitari posibilitatea de a invoca regulile comunitare in fata instantelor judecatoresti nationale, ca si orice alte norme juridice nationale.

Regulamentele sunt de doua tipuri: de baza si de executare. Cele de baza sunt, in principiu de competenta exclusiva a Consiliului sau a perechii Consiliu - Parlament. Regulamentele de executare, pot fi acceptate si de Consiliu, dar, cel mai des, sunt adoptate de Comisie, in exercitarea competentei sale de executare, delegate de Consiliu.

In concluzie regulamentul este actul cel mai eficient si complet din multitudinea instrumentelor legislative puse la dispozitia institutiilor comunitare, beneficiind de aplicabilitate generala, de obligativitate in toate elementele sale, fiind, in acelasi timp, direct aplicabil in toate statele membre.

Regulamentul este, conform art. 249 al Tratatului Comunitatii Europene este "obligatoriu in toate elementele sale si este direct aplicabil in toate statele membre" in dreptul comunitar regulamentul este asemanator legii in dreptul national. Este considerat cafiind general-abstract; impunand astfel o conduita obligatoriu de urmat. Trebuie mentionat ca din punct de vedere juridic el se caracterizeaza prin aplicabilitate generala si directa, aceasta inseamna ca regulamentul se aplica unui numar nedefinit de persoane si de raporturi juridice, nefiind necesara adoptarea de acte de aplicare, incorporare sau transformare. Orice forma de transpunere este, de altfel, interzisa, deoarece ar pune sub semnul indoielii originea obligatilor prevazute in regulament, precum si data intrari sale in vigoare. De altfel profesorul Gilbert Gornig, in lucrarea "Dreptul Uniunii Europene" mentioneaza faptul ca, datorita caracterului general abstract al regulamentului, acestea au fost denumite in literatura de specialitate drept "legi europene".

Aplicabilitatea directa se refera la faptul ca regulamentul creeaza imediat drepturi si obligatii pe care particularii le pot valorifica atat in relatie cu autoritatile nationale (un efect direct pe plan vertical), cat si in rapot cu alti particulari (un efect direct in plan orizontal).

Regulamentul cunoaste doua forme si anume: cele de baza si cele de executare. Regulamentele de baza intra in competenta exclusiva a Consiliului ori a Consilului si Parlamentului deopatriva. Regulamentele de executare sunt adoptate fie de catre Consiliu, fie de catre Comisia Europeana, in virtutea atributiunilor sale de executare, delegate de catre Consiliu.

In concluzie se poate afirma despre regulament ca este actul cel mai eficient si complet din multitudinea instrumentelor legislative ce se afla la indemana Istitutilor Comunitare; de aici fiind generata si ideea ca dreptul national contrar nu se aplica daca nu este in conformitate cu un regulament comunitar. Regulamentele sunt publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii Eropene (conform art. 254 alin.1 si 2 din Tratatul CE).

b) Decizia

Conform art. 249 C.E.: "Decizia este obligatorie in toate elementele sale pentru destinatarii pe care ii desemneaza".

Decizia este un act individual care produce efecte pentru unul sau mai multi destinatari, care pot fi: statele membre sau particular Se deosebeste de regulament prin absenta aplicabilitatii generale. Ea vizeaza indeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situatii particulare.

Decizia este direct aplicabila de catre destinatarii sai. Atunci cand aceasta este adresate unuia sau mai multor state membre, ea poate crea drepturi sau obligatii pentru particulari. In acest caz, cu scopul de a pastra efectul util al deciziei, acestia ar putea sa o invoce in fata jurisdictiilor nationale.

Decizia poate fi adoptata de Consiliu sau Comisie.

Exista, o mare varietate de tipuri de decizii cum ar fi:

Acelea care autorizeaza statele membre sau intreprinderile de a face ceva (sa stabileasca exceptiile la interdictiile privind cartelurile etc);

Acelea care impun obligatii statelor membre (sa abroge sau sa modifice un anumit ajutor de stat) sau intreprinderilor (de a inceta incalcarea interdictiilor privind cartelurile etc);

Acele asa-numite "decizii declarative" care acorda "eliberarea negativa" in cazurile de compensatie (cand, la cererea expresa a partii interesate Comisia certifica, ca pe baza faptelor aflate in posesia sa nu exista din partea sa motive pentru a initia o actiune la Cutea de Justitia);

Acele acte explicative atasate unei decizii existente care ele insele pot fi considerate decizii[1].

Curtea de justitie defineste decizia ca fiind "o masura ce emana de la autoritatea competenta cu intentia de a produce efecte juridice si constituind incheierea procedurii cu acea autoritate, prin care aceasta din urma da hotararea sa finala intr-o forma a carei natura poate fi identificabila".

Potrivit art. 249 C.E. decizia are urmatoarele caracteristici:

Se adreseaza unui numar limitat de destinatari;

Are efect direct deoarece este obligatorie in intregul ei.

Decizia, acest act derivat comunitar nu trebuie confundat cu decizia - izvor complementar de drept comunitar, aceasta din urma fiind o hotarare cu caracter general.

La fel ca si regulamentul decizia este obligatorie in toate elementele sale pentru destinatarii pe care ii desemneaza (art.249 din Tratatul CE). Astfel, prin natura sa, decizia este un act individual ce produce efecte pentru unul sau mai multi destinatari ce pot fi, pe de o parte, statele membre, iar pe de alta parte particular

c) Directiva

Conform articolului 249 din Tratatul instituind C.E[2]., "directiva leaga orice stat membru destinatar in ceea ce priveste rezultatul de atins, lasand instantelor nationale competenta in ceea ce priveste forma si mijloacele".

Directiva reprezinta o forma a legislatiei cu doua trepte de aplicare, presupunand prin definitii interventia succesiva a autoritatilor comunitare si nationale.

Din definitia legala prevazuta de art. 249 C.E., reies urmatoarele caracteristici:

Are forta obligatorie in ceea ce priveste rezultatul ce trebuie obtinut;

Statele membre sunt libere sa aleaga forma si mijloacele necesare implementarii prevederilor unei directive;

Directiva are efect direct.

Directiva are drept masura a obligativitatii sale "rezultatul ce trebuie obtinut". (spre deosebire de regulament) Aceasta nu inseamna ca directiva are mai putine efecte obligatorii decat alte norme comunitare.

In ceea ce priveste forma si metoda nationala adusa de autoritatile nationale pentru obtinerea rezultatului impus, directiva nu are prevederi obligator

Criteriul "rezultatului ce trebuie obtinut" limiteaza interventia comunitara, dar nu in sensul consecintelor acestei interventii (care corespund rezultatului ce trebuie obtinut), ci in sensul aspectelor ce pot face obiectul interventiei comunitare si a reglementarilor statale.

Cel mai adesea "rezultatul ce trebuie obtinut" necesita amendamente (modificari) ale legilor nationale. Astfel directiva trebuie sa prevada instructiuni privind continutul unor astfel de modificari. In acest sens, directiva poate sa impuna anumite limitari a puterii autoritatilor nationale de a alege forma sau metodele, daca astfel de constrangeri sunt necesare.

O directiva nu poate niciodata obliga statele membre sa introduca un set exhaustiv de reguli, total nelegate de normele juridice nationale existente in domeniul avut in vedere.

Directiva trebuie sa fie implementata intr-o perioada de timp determinata prin propriile sale prevederi.

Curtea de Justitie a subliniat ca "forma si metodele de implementare a rezultatului prescris trebuie sa fie alese intr-o maniera care sa asigure functionarea efectiva a directivei".

Statele membre au posibilitatea limitata de alegere determinata de rezultatul ce trebuie obtinut. Astfel, statele membre sunt obligate sa transpuna prevederile directivei in acele tipuri de acte normative nationale care satisfac cerintele de claritate si securitate juridica (insemnand forta obligatorie) necesare obtinerii rezultatului prescris.

Prin alegerea formei si a metodelor de implementare, statele membre isi indeplinesc o obligatie generala prevazuta de Tratatele institutive. Totusi faptul ca, in anumite circumstante, actiunile judiciare in fata instantelor nationale se pot baza pe prevederile directivelor, nu elimina obligatia statelor membre de a implementa directive in perioada de timp prescrisa.

Directiva nu este direct aplicabila ca regulamentul, insa trebuie sa-i recunoastem efectul direct, din moment ce creeaza direct drepturi si obligatii de care persoanele particulare se pot prevala in fata instantelor nationale, iar acestea din urma trebuie sa le protejeze.

Efectul direct al unei directive depinde, de la caz la caz, de natura, "litera si spiritul" prevederilor sale. Astfel, daca prevederile sale, "sunt neconditionate si suficient de clare si precise pentru a fi capabile sa produca efect direct", nu are nici o relevanta daca ele au fost cuprinse intr-un act normativ care nu are, in mod automat, efect direct in intregul sau.

Curtea de Justitie subliniaza: " efectul direct al unei directive poate fi redus daca nu se permite persoanelor particulare sa se bazeze pe el in fata instantelor nationale si acestea din urma nu ar fi abilitate sa ia in considerare directiva ca element de drept comunitar".

Instantele nationale trebuie sa "examineze, in primul rand, daca pot interpreta o prevedere nationala intr-o maniera corespunzatoare prevederilor respectivei directive, mai inainte de a vedea daca prevederile directivei pot sau nu sa se bazeze pe prevederile normelor nationale".

Ulterior, Curtea a subliniat ca "obligatia de a interpreta si aplica legislatia nationala in conformitate cu prevederile directivei este supusa principiilor generale de securitate juridica. Astfel prevederile directivei nu pot fi aplicate la situatii ce s-au produs anterior adoptarii ei, dar care sunt obiect de litigiu dupa aceasta adoptare".(aceasta inseamna recunoasterea aplicarii principiului neretroactivitatii unei norme juridice).

Directiva poate emana numai de la institutiile comunitare, deoarece numai acestea sunt cele care au putere de decizie, avand drept autori fie Consiliul si Parlamentul European (in cadrul procedurilor legislative care presupun colaborarea acestora), fie numai Consiliul sau Comisia, in virtutea puterii sale normative autonome ori pe baza abilitatii primite din partea Consiliului.

Exista doua categorii de directive, si anume directive de baza si directive de executie.

Directiva de baza este adoptata pe baza Tratatelor, iar cea de-a doua pentru executarea celei dintai; trebuie mentionat principiul conform caruia directivele de executie nu pot deroga de la directivele de baza.

Deoarece directiva stabileste numai obiectivele ce trebuie indeplinite de catre state, lasandu-le acestora libertatea cu privire la modalitatea de punere in practica, de realizare efectiva a scopului stabilit la nivel comunitar, se poate afirma ca directiva este o norma ce urmeaza tehnica legii-cadru completate cu decrete de aplicare.

Comparativ cu regulamentul, directiva este mai flexibila, tinand cont de realitatile din statele membre. Drept urmare, statele destinatare isi conserva o anumita marja de manevra in ceea ce priveste transpunerea directivelor. Cu toate acestea, directiva isi pastreaza caracterul sau normativ.

O directiva nu va fi niciodata aplicabila in mod direct in statele destinatare, deoarece ea va avea intotdeauna nevoie de masuri nationale de executare, de transpunere in dreptul intern, chiar si in cazul directivelor cu un grad foarte mare de claritate, precizie si detaliere.

Invocabilitatea directivei este acea trasatura ce permite unei norme apartinand dreptului comunitar sa fie invocata in fata instantelor nationale, chiar daca nu are efect direct, impotriva normelor interne, existand obligatia pentru judecatorul national ca, in aplicarea dreptului sa asigure eficacitatea dispozitiilor comunitare.

Dreptul comunitar cunoaste mai multe forme de invocabilitate: de interpretare conforma , de reparatie, de excludere.

Invocabilitatea de interpretare conforma presupune posibilitatea conferita justitiabilului de a cere judecatorului national sa interpreteze norma interna in lumina dreptului comunitar, in conformitate cu dispozitiile comunitare.

"Toate normele comunitare pot sa produca un efect de interpretare, spre deosebire de efectul direct, unde numai unele beneficiau de aceasta caracteristica si in orice tip de litigiu"[4].

Invocabilitate de reparatie presupune responsabilitatea statului in cazul netranspunerii sau transpunerii defectuoase a directivei comunitare.

Decizia "Francovich et Bonifaci" din 1991 prevede o serie de conditii:

Norma comunitara trebuie sa confere particularilor drepturi subiective;

Aceste drepturi subiective trebuie sa rezulte din chiar continutul directivei, deci statele sa nu dispuna de marja de manevra in aplicarea acestui act normativ;

Sa existe o legatura de cauzabilitate intre incalcarea dreptului comunitar de catre stat (prin netranspunerea directivei sau transpunerea ei defectuoasa) si paguba suferita de particulari.

O noua serie de caracteristici de invocabilitati de reparatii erau prevazute inca din hotararea "Brasserie du Pecheur" 1986:

Angajarea responsabilitatii statului are loc si daca responsabila de incalcarea dreptului comunitar este autoritatea legislativa a tarii respective;

Sa instituie principiul raspunderii obiective, fara culpa, simpla incalcare a obligatiilor comunitare atragand raspunderea statului care le-a nesocotit, fara ca reclamantii sa fie tinuti a-i dovedi vreo vina in aceasta privinta;

Reparatia oferita de stat va tine seama de prejudiciul suferit de particulari, determinarea cuantumului ei fiind lasata, in lipsa unor dispozitii comunitare, la latitudinea judecatorului national, fara ca respectivele criterii de stabilire a acestui cuantum sa fie contrare celor utilizate la nivel comunitar in situatii similare;

Reparatia integrala a prejudiciului, nu numai a celui intervenit ulterior pronuntarii unei hotarari judecatoresti la nivel comunitar.

Invocabilitatea de excludere reprezinta o aplicare a principiului prioritatii dreptului comunitar si permite ca, in cazul in care se pune problema legalitatii unei norme nationale, judecatorul national sa observe conformitatea ei cu dispozitiile comunitare si, in caz de neconcordanta, sa dea castig de cauza normei comunitare, inlaturand-o de la aplicare pe cea interna.

Judecatorul comunitar s-a pronuntat expres in sensul autonomiei efectului de excludere in raport cu efectul direct, ea nu poate opera decat in litigiile verticale[5].

d) Aspecte comune acestei categorii de izvoare

Pentru ca actele de drept derivat (secundar) sa produca efecte, ele trebuie sa respecte o conditie prealabila si anume autentificarea lor. Aceasta presupune existenta datei si a semnaturilor necesare.

Actele adoptate de Consiliul U.E. trebuie sa fie semnate de presedintele acestuia si de catre secretarul general sau adjunct[6]. Cele care sunt adoptate de catre Consiliu si Parlamentul European vor avea in plus, semnatura presedintelui Parlamentului European.

C.J.C.E considera ca sanctiunea aplicabila in ipoteza neindeplinirii cerintei autentificarii actelor comunitare de drept derivat, este aceea a nulitatii actului pe motiv de nerespectarea unor conditii de forma esentiala.

Alaturi de cerinta autentificarii, mai exista si unele conditii referitoare la precizarea exacta in cadrul actului respectiv a dispozitiei Tratatului de baza careia a fost adoptat, precum si a avizelor impuse de Tratate pentru actul in discutie.

Obligatia generala, valabila pentru orice act comunitar este motivarea.

Regulamentele, directivele si deciziile adoptate de Consiliu sau Comisie trebuie sa prezinte motivele pe care se bazeaza si sa indice propunerile sau avizele a caror obtinere a fost solicitata de Tratate.

Daca actul nu este motivat (insuficient motivat) , C.J.C.E. il poate anula (pe baza incalcarii unei cerinte procedurale esentiale).

Motivarea confera actului respectiv transparenta, particularii putand verifica astfel daca actul este bine fundamentat si, in acelasi timp, permite exercitarea de catre C.J.C.E. a controlului jurisdictional prevazut de Tratate.

C.J.C.E, a afirmat ca "este necesar ca elementele de fapt si de drept de care depinde justificarea legala sa figureze in motivare". Daca actul comunitar apare intr-un contract juridic cunoscut, cerinta motivarii detaliate nu mai este atat de exigenta. Cu conditia ca acel act sa nu introduca un element nou.

In situatia in care actul comunitar se deroga de la reglementarile in vigoare sau daca institutia emitenta dispune de o larga putere de apreciere, motivarea trebuie sa fie extrem de detaliata.

O conditie indispensabila pentru ca actul comunitar sa produca efect este aceea a publicitatii, sanctiunea lipsei acestuia fiind nu nulitatea, ci inopozabilitatea actului in cauza.

Potrivit art. 235, actele adoptate conform procedurii co-deciziei, vor fi intotdeauna publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene; la fel si regulamentele adoptate de Consiliu sau Comisie ori directivele adresate tuturor statelor membre.

Directivele si deciziile trebuie notificate direct destinatarilor (state membre, persoane fizice, persoane juridice), prin comunicare efectiva, numai dupa acest moment actul in cauza producand efect juridic. Trebuie, ulterior, publicate in J.O.C.E pentru ca pot face obiectul controlului de legalitate exercitat de C.J.C.E Publicarea nu inlatura, insa, obligativitatea notificar

Actele adoptate intra imediat in vigoare. Se poate, insa, in cazul celor publicate in J.O.C.E., sa se precizeze o data ulterioara publicarii de la care intra in vigoare. In lipsa unei astfel de precizari actul intra in vigoare in 20 de zile de la publicarea in J.O.C.E.

In cazul directivelor, trebuie facuta distinctie intre data intrarii in vigoare a directivei si termenul in care statele membre sunt obligate sa transpuna directiva in dreptul intern. Aceasta transpunere, vizeaza punerea in executare a directivei pentru a se obtine rezultatul prevazut de aceasta.

Punerea in aplicare este, de fapt, procedura prin care autoritatile nationale verifica autenticitatea actelor comunitare. Acestea trimit apoi instantelor judecatoresti actul comunitar si decizia de punere in aplicare, care dispun aplicarea printr-un ordin.

Suspendarea punerii in aplicare poate fi hotarata numai de catre C.J.C.E.

2. Acte comunitare fara forta juridica obligatorie

In afara actelor derivate cu caracter obligatoriu exista si acte adoptate de catre institutiile sau organele comunitare care nu au un caracter obligatoriu in sensul pe care il cunoastem in cazul regulamentelor, deciziilor si directivelor. Dintre aceste acte enumeram recomandarile si avizele.

a) Recomandarea

In conformitate cu ultimul paragraf al art. 249 C.E., recomandarile si avizele nu au forta obligatorie, cu exceptia recomandarilor C.E.C.O, care aveau acelasi efect ca cel al directivelor.

Recomandarea este, de regula, folosita pentru a obtine o anumita actiune sau conduita din partea destinatarilor ei.

Uneori, recomandarea reprezinta un substitut pentru adoptarea unei directive, pornind de la premisa increderii in autodisciplina destinatarilor sai. Daca luarea in considerare a recomandarii esueaza, acestia din urma stiu ca va fi tradus continutul recomandari intr-un act constrangator din punct de vedere juridic.

Alteori, recomandarea are in vedere un cadru general de actiune.

Recomandarea nu este lipsita de orice efect juridic, C.J.C.E. afirma ca jurisdictiile nationale trebuie sa o foloseasca ca instrument de interpretare a masurilor nationale adoptate pentru punerea lor in aplicare sau in cazul in care recomandarea vine in sprijinul altor masuri comunitare cu caracter constrangator.

In cazul omiterii de catre un stat a masurilor recomandate, C.J.C.E. poate sa examineze daca acea recomandare are sau nu efecte juridice.

b) Avizul

Avizul este un act comunitar folosit pentru a exprima un punct de vedere.

Acesta poate fi obligatoriu sau facultativ in ce priveste obligativitatea solicitarii sale de catre institutiile comunitare.

Din punct de vedere al respectarii sale de catre solicitant, avizele obligatorii pot fi avize consultative (a caror respectare ramane la aprecierea celui care este obligat sa il ceara) si avize conforme (a caror respectare este obligatorie).

Avizele facultative nu pot fi decat consultative.

Pot da avize toate institutiile si organele comunitare. In multe domenii Tratatele obliga Consiliul U.E. sa ceara avizul Parlamentului European. C.E.S. si Comitetul Regiunilor, in momentul in care adopta un anumit tip de legislatie. Uneori avizul Parlamentului European are valoare de aviz conform, deci trebuie respectat de Consiliul de Ministrii in momentul elaborarii actului normativ in cauza[7]. In ceea ce priveste organele comunitare, acestea, prin natura lor, au un caracter tehnic, consultativ, ajutand la luarea deciziilor comunitare, iar avizul lor este, in foarte multe cazuri, obligatoriu in ceea ce priveste solicitarea sa, insa intotdeauna are caracter consultativ.

Misiunea principala a C.J.C.E (prevazuta de Tratatele institutive si modificatoare) este aceea de a asigura respectarea dreptului comunitar in interpretarea si aplicarea Tratatelor.

Speta: 1996 - aviz prin care Curtea s-a pronuntat cu privire la posibilitatea aderarii C.E. la Conventia Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O)

Acest aviz a fost negativ.

Cererea a fost facuta de Consiliu U.E. in vederea exprimarii opiniei Curtii cu privire la aderarea C.E. la C.E.D.O.

Potrivit art. 5 T.C.E., C.E. va actiona in limitele puterilor conferite de Tratat. Acest principiu trebuie respectat atat in ceea ce priveste actiunile interne ale C.E., cat si cele internationale.

In Tratat nu exista nici o dispozitie care sa confere institutiilor Comunitatii, o competenta generala de a emite reguli care au ca obiect drepturile omului sau de a incheia conventia internationala in acest domeniu.

A.U.E. prevede faptul ca U.E. va respecta drepturile fundamentale astfel cum sunt garantate, in special, de catre C.E.D.O.

Drepturile fundamentale ale omului fac parte integranta din principiile dreptului comunitar a carei respectare este urmarita de C.J.C.E. C.E.D.O. are un statut special. Respectarea drepturilor omului reprezinta o conditie de legalitate C.E.

Aderarea la C.E.D.O ar insemna modificari substantiale in actualul sistem al C.E (C.E. ar intra intr-un sistem institutional international distinct, precum si la integrarea tuturor dispozitiilor C.E.D.O in ordinea juridica comunitara).

Art. 235 ar fi depasit de o asemenea modificare a sistemului de protectie a drepturilor omului in C.E.

BIBLIOGRAFIE

Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere in teoria generala a dreptului, Editura AU, Bucuresti, 1993

Filipescu Ion; Fuerea Augustin, Drept institutional comunitar european, editia a V-a, Editura Actomi, Bucuresti, 2000

Filipescu Ion, Drept international privat, vol I si II, Editura Proarcadia, Bucuresti, 1997

Fuerea Augustin, Drept comunitar european, Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti, 2003

Lefter Corenliu, Drept comunitar institutional, Editura Economica, Bucuresti, 2003

Manolache Octavian, Drept comunitar, editia a IV -a, Editura All Beck, Bucuresti, 2003

Munteanu Stefan, Aspecte filosofico-juridice implicate de procesul integrarii europene, Editura Tehnopress, Iasi, 2005

Niciu Martian, Drept international public, Editura Fundatiei "Chemarea", Iasi, 1993

Tudoroiu Theodor, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucuresti, 1997

Legislatie

Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A.- 1951 (intrat in vigoare 1952)

Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. si EURATOM - 1957 ( intrate in vigoare 1958)

Actul unic european - 1986 (intrat in vigoare 1987)

Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeana - 1992 (intrat in vigoare 1993)

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeana - 1997 ( intrat in vigoare 1999)

Tratatul de la Nisa - 2001 (intrat in vigoare 2003)

Regulamente, decizii, directive, acte si tratate de aderare la Comunitatile europene