Reguli de determinare a formei vinovatiei

Reguli de determinare a formei vinovatiei

In explicatiile precedente am definit vinovatia, am aratat care sunt formele acesteia (intentia, culpa si intentia depasita), precum si modalitatile fiecarei forme (intentia directa si intentia indirecta, respectiv culpa cu prevedere si culpa fara prevedere).

In practica, organele judiciare trebuie sa stabileasca, in fiecare caz concret in care s-a incalcat legea penala, forma vinovatiei faptuitorului, pentru a incadra corect fapta prevazuta de legea penala si pentru a realiza o cat mai eficienta individualizare a pedepsei. Formele si modalitatile vinovatiei sunt raportate la fapta savarsita in intregul ei (actiune sau inactiune si urmari), vinovatia stabilindu-se prin raportarea manifestarii de constiinta la urmarile actiunii sau inactiunii.

Dupa cum in continutul fiecarei infractiuni intra un element material care este descris in norma de incriminare, tot astfel intra si un element subiectiv care trebuie indicat in textul legii.

Codul Penal roman foloseste, pentru caracterizarea elementului subiectiv al diverselor infractiuni, doua procedee : cu privire la anumite infractiuni stabileste doar unele reguli generale, cuprinse in Partea Generala, cu privire la anumite tipuri particulare de infractiuni, insa, este indicata, in mod special si explicit, forma de vinovatie necesara in insusi textul incriminator.

In conceptia legiuitorului nostru, ceea ce prezinta interes pentru existenta diverselor infractiuni este forma de vinovatie cu care a fost savarsita fapta (intentie sau culpa) si nu modalitatile pe care le poate imbraca intentia sau culpa si de aceea, doar rareori in textele de incriminare se face referire si la modalitati. Astfel ca, de principiu, infractiunile pentru a caror existenta este necesara intentia, pot fi comise fie cu intentie directa, fie cu intentie indirecta, dupa cum infractiunile caracterizate, sub aspectul elementului subiectiv, prin culpa pot fi savarsite fie din usurinta, fie din neglijenta.

In cadrul dispozitiilor cu caracter general prevazute in art. 19, alin. 2 si 3 C. pen. se prevede forma de vinovatie necesara pentru anumite categorii de infractiuni, facandu-se distinctie intre infractiunile savarsite prin actiune (denumite comisive) si infractiunile savarsite prin inactiune (sau omisive).

Pentru infractiunile comisive s-a instituit regula ca, la aceste infractiuni, forma de vinovatie este intentia, culpa nefiind relevanta din punct de vedere penal decat in cazurile anume prevazute de lege. Este adevarat ca, in partea privitoare la infractiunile intentionate, aceasta regula nu este formulata expres, dar ea se deduce, per a contrario, din ceea ce dispune cu privire la faptele comise din culpa in art. 19, alin. 2 C. pen. Prin urmare, toate infractiunile comisive, in al caror text incriminator nu se specifica vreo forma de vinovatie, trebuie considerate ca fiind infractiuni ce se comit cu intentie.

Potrivit art. 19, alin. 2 C. pen., fapta constand intr-o actiune savarsita din culpa constituie infractiune numai atunci cand in lege se prevede in mod expres aceasta. Acest articol scoate in evidenta caracterul exceptional prevazut de legiuitor in cazul culpei ca forma de vinovatie, aceasta fiind posibila doar in acele cazuri, situatii strict reglementate prin textul legii (de exemplu: uciderea din culpa - art. 178 C, pen., vatamarea corporala din culpa - art. 184 C. pen., distrugerea din culpa - art. 219 C. pen.). Astfel, potrivit principiului minimei interventii , culpa nu este sanctionata intotdeauna.

In acelasi sens, in dreptul comparat exista reglementari similare. Spre exemplu, potrivit art. 121-3, alin. 1 din noul Cod penal francez, nu exista crima sau delict fara intentia de comitere. Art. 15 din Codul penal german prevede ca este infractiune doar fapta savarsita cu intentie, daca legea nu sanctioneaza si savarsirea ei din culpa.

Pentru infractiunile omisive s-a stabilit regula ca "fapta constand intr-o inactiune constituie infractiune fie ca este savarsita cu intentie, fie din culpa, afara de cazul cand legea sanctioneaza numai savarsirea ei cu intentie" (art. 19, alin. 3 C. pen.). Asadar, atunci cand in cuprinsul dispozitiei de incriminare a unei infractiuni omisive nu se face nicio precizare cu privire la forma de vinovatie (de exemplu: nedenuntarea unor infractiuni - art. 262 C. pen., omisiunea sesizarii organelor judiciare - art 263 C. pen.), acea infractiune se poate comite atat cu intentie, cat si din culpa.

Omisiunea fiind, de cele mai multe ori, rezultatul unei neglijente, neatentii, nepriceperi, este de presupus ca ori de cate ori legea prevede o fapta de omisiune (inactiune), aceasta va constitui infractiune indiferent daca faptuitorul a actionat cu intentie sau din culpa. O infractiune omisiva se savarseste numai cu intentie doar atunci cand cerinta ca elementul subiectiv sa imbrace forma intentiei este prevazuta expres, sub diverse formulari, in cuprinsul textului incriminator (spre exemplu: neindeplinirea "cu stiinta" a indatoririlor de serviciu - art. 246, 248, 274 C. pen., neindeplinirea "cu rea credinta" a obligatiei de intretinere - art. 305, lit. b C. pen., neplata "cu rea credinta" a pensiei de intretinere - art. 305, lit. c C. pen).

Prevedere, potrivit careia, in cazul infractiunilor omisive, absenta oricarei indicatii cu privire la forma de vinovatie semnifica posibilitatea ca acea fapta sa fie comisa cu oricare din formele pe care le poate imbraca elementul subiectiv este criticabila, deoarece pune pe acelasi plan culpa si intentia, desi in mod evident, savarsirea unei fapte omisive din culpa este mai putin periculoasa decat comiterea aceleiasi fapte cu intentie[3].

Aceasta separare a faptelor comisive de cele omisive a fost criticata in doctrina[4], aratandu-se, pe bunaa dreptate, ca sanctionarea inactiunii fie ca este intentionata, fie ca este culpabila, constituie o sursa de inechitati flagrante. Astfel, in prezent, omisiunea denuntarii este sanctionata in acelasi mod, indiferent ca este comisa cu intentie sau din culpa, desi este evidenta diferenta in ceea ce priveste gravitatea faptelor. De aceea, ar fi necesara stabilirea unei reguli generale clare, potrivit careia o fapta, comisiva sau omisiva, se sanctioneaza atunci cand este comisa cu intentie, iar daca este savarsita din culpa, se sanctioneaza numai atunci cand legea prevede in mod expres acest lucru .