Succesiunea statelor

Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor in dreptul international este reglementata de doua conventii - Conventia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978) si Conventia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive si datorii (Viena, 1983).

Notiunea de succesiune a statelor este definita in dispozitiile conventiilor mentionate ca reprezentand "substituirea unui stat in locul altuia, in ceea ce priveste raspunderea pentru relatiile internationale ale unui teritoriu". In virtutea exercitarii suveranitatii, un stat poate decide in mod liber daca si in ce masura va pastra relatiile juridice stabilite de antecesorul sau.

Problema succesiunii se ridica in urmatoarele situatii:

a.     in cazul crearii de noi state pe teritoriile fostelor colonii;

b.     in cazul crearii de state prin fuziune sau dezmembrare;

c.     in cazul succesiunii la calitatea de membru in organizatiile internationale;

d.     in cazul unei revolutii sociale.

Regulile aplicabile in fiecare din aceste situatii:

a) Popoarele din teritoriile colonizate, in baza dreptului lor la autodeterminare, se constituie intr-un stat nou, independent, care reprezinta un nou subiect de drept international. O consecinta fireasca a acestui fapt o constituie incetarea tratatelor care instituiau protectoratul si tutela, ca fiind incompatibile cu statutul de stat suveran. In ceea ce priveste celelalte tratate de colaborare internationala ale vechiului stat, acestea pot sa fie preluate de catre noul subiect de drept, eventual cu formularea unor rezerve sau declaratii interpretative, fata de clauzele care nu corespund intereselor sale legitime. Preluarea tratatelor se realizeaza prin incheierea unor acorduri de succesiune, formularea unor declaratii unilaterale prin aderarea la tratate sau prin renegocierea acestora. Astfel de acorduri de succesiune s-au incheiat, de exemplu, intre Anglia si fostele sale colonii.

b) Prin fuziune se intelege reunirea mai multor state intr-un singur stat, care va deveni noul subiect de drept international. De exemplu, unificarea R.F.G. cu R.D.G. in 1990.

Prin dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor reprezenta fiecare subiecte independente de drept international. De exemplu, dezmembrarea U.R.S.S in 1991, a Iugoslaviei, urmata de formarea noilor state.

In asemenea cazuri, de regula, noului stat continua sa aplice tratatele incheiate anterior.

c) Succesiunea statelor la calitatea de membre in organizatiile internationale se rezolva in functie de procedura de admitere a membrilor prevazuta in actul constitutiv al organizatiei. Aceasta presupune si manifestarea de vointa expresa din partea statului de a deveni membru intr-o organizatie ca succesor al altui stat.

d) Pentru statele create ca urmare a unor revolutii sociale nu se pune problema unei succesiuni propriu-zise, intrucat, teritoriul si populatia ramanand aceleasi, nu apare un nou subiect de drept international. Dupa o revolutie care schimba regimul unui stat, noile structuri ale puterii emit o declaratie in care-si precizeaza pozitia fata de tratatele si conventiile incheiate de fosta putere. De exemplu, Consiliul Frontului Salvarii Nationale, in comunicatul exprimat in decembrie 1989 arata ca, va mentine tratatele si conventiile incheiate de Romania, anterior acelei date.

Reglementari ale drept international public referitoare la populatia statelor si la pers.fizice

1. Notiunea de populatie

Populatia, alaturi de teritoriu si guvern, reprezinta unul dintre elementele constitutive ale statului. Ea cuprinde totalitatea cetatenilor unui stat, precum si celelalte categorii de persoane aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa (straini, apatrizi, refugiati, persoane stramutate). Sunt exclusi de sub jurisdictia statului, personalul diplomatic si consular al statelor straine aflat pe teritoriul statului, precum si functionarii internationali care beneficiaza de imunitati si privilegii diplomatice.

Statul, in temeiul suveranitatii sale, stabileste, prin legislatia nationala, statutul juridic al persoanelor care formeaza populatia sa. Demersul legislativ al statului in acest domeniu trebuie sa se bazeze pe principiul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

2. Cetatenia persoanelor fizice

2.1. Notiune

Cetatenia reprezinta "legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat". Dintre categoriile de persoane care formeaza populatia statului, doar cetatenii acestuia pot sa detina plenitudinea drepturilor si a obligatiilor prevazute in legislatia nationala.

2.2. Conditii de valabilitate

Fiecare stat este competent sa stabileasca, prin legea nationala, conditiile de acordare a cetateniei. Efectele cetateniei fata de alte state ale comunitatii internationale pot fi limitate de normele dreptului international. Pentru a fi valabila, acordarea cetateniei trebuie sa se realizeze in anumite conditii:

a.     pentru a fi opozabila unor state terte, cetatenia acordata de un stat trebuie sa fie licita din punct de vedere al dreptului international, adica sa nu fie acordata pe baz unor criterii discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);

b.     acordarea cetateniei sa aiba in vedere legatura efectiva a individului cu statul;

c.     acordarea cetateniei sa aiba la baza principiile si normele dreptului international.

Cetatenia acordata cu ignorarea de catre stat a acestor reguli poate sa fie lipsita de recunoasterea statelor comunitatii internationale.

2.3. Modalitati de dobandire a cetateniei

Cetatenia se dobandeste prin nastere sau prin naturalizare.

In primul caz se iau in considerare urmatoarele principii:

a.     principiul jus sanguinis ( "prin legatura de sange"), conform caruia copilul dobandeste cetatenia parintilor indiferent de locul nasterii;

b.     principiul jus soli ( "prin locul nasterii"), conform caruia copilul dobandeste cetatenia statului pe teritoriul caruia se naste, indiferent de cetatenia parintilor.

In cel de-al doilea caz, cetatenia se obtine la cererea persoanei si in baza unui act al autoritatilor statului care o acorda conform legii. Naturalizarea reprezinta, adesea, efectul casatoriei sau al sederii prelungite (al rezidentei) pe teritoriul unui stat.

Conform Legii nr.21/1991, cetatenia romana se dobandeste prin nastere, prin adoptie, prin repatriere sau poate fi acordata la cerere. Solicitantul trebuie sa indeplineasca anumite conditii pentru ca cererea sa sa fie solutionata favorabil: sa fi locuit o perioada de timp pe teritoriul statului, sa cunoasca limba nationala, sa dispuna de un loc de munca si de mijloace de existenta, sa nu fi suferit condamnari penale, sau sa fi desfasurat vreo activitate impotriva intereselor statului roman etc.

2.4. Modalitati de pierdere a cetateniei

Pierderea cetateniei se poate realiza prin doua modalitati: prin renuntare si prin retragere.

a) Renuntarea la cetatenie este un drept al cetateanului si intervine, de obicei, atunci cand o persoana se stabileste intr-o tara care nu acorda dubla cetatenie. Acest act nu are efect asupra cetateniei celorlalti membri ai familiei, acestia avand dreptul sa o pastreze in continuare.

b) Retragerea reprezinta o sanctiune aplicata persoanei care a comis fapte grave impotriva statului a carui cetatenie o poarta sau care a obtinut cetatenia in mod fraudulos. Acest mod de pierdere a cetateniei poate sa intervina doar fata de persoanele care au dobandit cetatenia prin naturalizare, nu si prin nastere.

2.5. Conflicte de cetatenie

In anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de cetatenie:

a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta atunci cand o persoana are doua sau mai multe cetatenii (bipatridia sau pluricetatenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla cetatenie, cauzata de neconcordanta legislatiei statelor. De exemplu, copilul nascut din cetateni ai unui stat care aplica principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a carui legislatie prevede principiul jus soli, va purta cetatenia ambelor state. Persoana care obtine o noua cetatenie, la cerere, fara sa renunte la cetatenia sa anterioara, se afla, de asemenea, in situatia de bipatridie.

Situatiile de bipatridie sau de pluricetatenie pot sa determine conflicte de interese intre state, ale caror efecte se repercuteaza asupra persoanei in cauza. In aceste cazuri se ridica problema de a stabili carui stat ii revine obligatia de a acorda protectie diplomatica cetateanului, sau in care dintre state este obligata persoana sa efectueze stagiul militar etc. Conflictele de cetatenie se solutioneaza, de regula, prin stabilirea cetateniei dominante, efective a persoanei, adica prin determinarea statului fata de care acesta este efectiv atasat (din punct de vedere al domiciliului, al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legaturilor de familie etc.).

b) Conflictul negativ de cetatenie conduce la aparitia situatiilor de apatridie, adica de pierdere a cetateniei. De exemplu, un copil nascut din parinti apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetatenie. Efectele apatridiei consta in lipsirea persoanei de protectia diplomatica din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt asimilati strainilor, atat in conventiile internationale, cat si in actele normative interne, fiind obligati sa respecte legislatia statului pe teritoriul caruia locuiesc si sub a carui jurisdictie se afla. Tendinta este de a evita crearea unor situatii de apatridie, pentru ca fiecare persoana sa beneficieze de protectia unui stat. In acest sens, s-au incheiat conventii internationale in cadrul organizatiilor universale si regionale (Conventia privind statutul apatrizilor din 1954 si 1961, O.N.U.; Conventia cu privire la cetatenie, 1997, Consiliul Europei).

3. Regimul juridic al strainilor. Extradarea si expulzarea

3.1. Statutul juridic al strainilor

Strainii sunt persoane care se afla pe teritoriul unui stat, dar au cetatenia altui stat. Conform reglementarilor juridice sunt asimilati acestora, apatrizii si refugiatii.

Statul are dreptul sa stabileasca prin legislatia interna, conditiile de intrare, de sedere si alte elemente privind statutul strainilor pe teritoriul sau, cu respectarea unui standard minim de drepturi si libertati considerate fundamentale. Se pot retine cateva reguli generale pe care statele le au in vedere pentru determinarea statutului juridic al strainilor:

a.     obligatia statului de a admite intrarea unui strain pe teritoriul sau, dar cu posibilitatea de a o supune unor conditii;

b.     dreptul statului de a expulza un strain numai pe o baza legala si pentru motive temeinice.

In principiu, strainii beneficiaza de majoritatea drepturilor de care se bucura cetatenii unui stat, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice. Strainii nu sunt tinuti insa de aceleasi obligatii pe care le au cetatenii statului (de exemplu, de obligatia de a presta serviciul militar).

Regimuri aplicabile strainilor:

a.     Regimul national, prin care statul recunoaste strainilor aceleasi drepturi pe care le acorda propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice;

b.     Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea in favoarea cetatenilor unui stat strain, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisantilor unui stat tert;

c.     Asigurarea de catre toate statele comunitatii internationale a unui standard minim de tratament in favoarea strainilor.

In situatii determinate, statele pot adopta fata de strainii aflati pe teritoriul lor masura expulzarii sau a extradarii.

3.2. Expulzarea

Reprezinta un act administrativ individual, cu caracter de sanctiune, motivat prin ratiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic si a securitatii nationale.

Prin conventii internationale, statele au stabilit ca expulzarea se poate dispune ca efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la aparare al individului si a dreptului de ataca prin cai legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzarile colective de straini. Un stat nu isi poate expulza propriii cetateni. (Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Protocoalele aditionale).

3.3.Extradarea

Este un act de asistenta juridica intre state, care se dispune in cazul comiterii de catre cetatenii altui stat, a unor infractiuni grave, de drept comun sau de drept international (crime impotriva pacii si umanitatii). Masura extradarii se dispune baza unor conventii internationale, pe baza de reciprocitate, sau in temeiul legii interne.

In dreptul international s-a stabilit un numar de reguli aplicabile in domeniul extradarii:

a.     nu se dispune masura extradarii impotriva cetatenilor unui stat de catre propriul stat;

b.     fapta pentru care se solicita extradarea, trebuie sa fie incriminata de legislatia ambelor state;

c.     persoana extradata va fi judecata si condamnata doar pentru infractiunea pentru care a fost solicitata masura.

4. Refugiatii si persoanele stramutate. Dreptul la azil

4.1. Notiunea de persoana refugiata

Conventia privind statutul refugiatilor, adoptata de O.N.U. in anul 1951, completata de Protocolul aditional din 1967, defineste notiunea de persoana refugiata ca fiind " persoana care, in urma unor temeiuri jusitficate de a fi persecutata pe motive de rasa, religie, nationalitate, apartenenta la un grup social sau opinie politica, se gaseste in afara tarii sale de origine si nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreste sa revina in acea tara" (art.1).

Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, si nu pentru grupuri de persoane. Din textul Conventiei mentionate se deduce ca nu intra in categoria persoanelor refugiate, refugiatii economici si persoanele care au dobandit statutul de refugiati ca efect al unor conflicte armate internationale sau interne. In aceste cazuri, solutia care s-ar impune ar fi cea a ajutorului umanitar international in tara de origine sau a unor masuri de dezvoltare economica.

4.2. Notiunea de persoana stramutata

Persoanele stramutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state straine (cum a fost cazul persoanelor deportate in cel de-al doilea razboi mondial). Preocuparea statelor fata de aceste persoane s-a materializat in incheierea de conventii internationale prin care sa se asigure repatrierea lor.

4.3. Statutul juridic al refugiatilor si al persoanelor stramutate

Acesta este similar cu cel al strainilor sau al cetatenilor statelor, potrivit Conventiei din 1951. Chiar daca statelor nu le revine nici o obligatie de admitere pe o baza permanenta a acestor categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiatilor si expulzarea strainilor in state unde risca sa le fie incalcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.

Pentru protejarea intereselor refugiatilor, in cadrul ONU, s-a infiintat in anul 195, Inaltul Comisariat pentru Refugiati.

In Romania, statutul refugiatilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin care statul roman a aderat la Conventia O.N.U. din 1951, completata de Protocoalele aditionale din 1967, precum si prin Legea nr.15/1996.

Pe langa motivele invocate de Conventia O.N.U. pentru acordarea statutului de refugiat, legea romana adauga considerentele umanitare si cazul unor conflicte armate, in limita posibilitatilor si pe o durata determinata.

Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune inaintarea unei cereri motivate, fie unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular roman din strainatate, fie Directiei generale a politiei sau altor organe locale. Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul dintre urmatoarele motive: comiterea unor fapte impotriva pacii sau umanitatii, ori contrare Cartei ONU, apartenenta la o organizatie sau grupare care reprezinta o amenintare pentru siguranta nationala sau ordinea publica, comiterea unei infractiuni sanctionata cu inchisoare mai mare de 3 ani sau dobandirea statutului de refugiat in alta tara.

4.4. Tipuri de azil

Azilul poate fi teritorial si diplomatic:

a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, in cazuri de persecutii politice exercitate asupra unei persoane in propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezinta un drept suveran al statului, insa, o data ce l-a acordat, statul este tinut sa asigure o protectie activa vizand asimilarea azilantului in societate, precum si o ocrotire din ratiuni umanitare. Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, inscris in Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de O.N.U. in 1948.

b) Azilul diplomatic se refera la primirea si protectia acordata in localurile ambasadelor straine, a cetatenilor statului pe langa care este acreditata misiunea diplomatica, cetateni urmariti de propriile autoritati, ori a caror viata este in pericol din cauza unor evenimente interne exceptionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerata un act de incalcare a suveranitatii statului de resedinta. In general, azilul diplomatic se acorda in baza unor conventii, sau pe baza de reciprocitate.

5. Protecta diplomatica

Reprezinta protectia pe care un stat o acorda cetatenilor sai aflati in strainatate, in scopul de a proteja interesele acestora in raporturile cu autoritatile locale. Autoritatea statului se exercita asupra propriilor cetateni si in afara teritoriului national, in baza legaturii juridice permanente ce se stabileste intre stat si resortisantii sai. Statul poate sa le impuna anumite obligatii, decurgand din legislatia sa nationala, cum ar fi obligarea cetatenilor de a presta serviciul militar si totodata, statul are dreptul sa inculpe si sa condamne o persoana chiar in contumacie (in lipsa), insa nu poate sa efectueze acte de urmarire penala si arestare pe teritoriul unui alt stat, decat daca intre state exista un tratat, care sa permita aceasta. Finalitatea protectiei diplomatice consta in supravegherea situatiei cetatenilor unui stat pentru ca statul strain pe teritoriul caruia se afla, sa le asigure un standard minim de drepturi.