Tutela si curatela - drept roman

1. Aparitia si dezvoltarea institutiilor

Pentru ca o persoana fizica sa aiba capacitatea juridica, nu este suficient sa posede capacitatea de drept sau de folosinta, ci trebuie sa fie capabila sa-si exercite drepturile ce i-au fost recunoscute de ordinea juridica. Capacitatea de fapt sau de exercitiu cum este denumita, presupune o persoana care sa inteleaga rostul si consecintele actelor sale juridice. In dreptul roman erau socotite incapabile in fapt persoanele care desi capabile in drept, nu au o anumita varsta sau sufereau de anumite alterari ale facultatilor intelectuale (nebuni, risipitori etc.). La acestea se adaugau femeile socotite in conceptia romana primitiva, ca fiind nestatornice in gandire (levitas animi) si in consecinta fara posibilitati de a-si administra in mod corespunzator propriile afaceri.

Lipsita de un temei real, ideea a fost socotita chiar de unii juristi romani "mai degraba falsa decat adevarata" (magis speciosa videtur quam vera).

Pentru a veni in ajutorul acestor incapabili, ordinea juridica a creat doua institutii: tutela si curatela. In tutela se aflau incapabilii nevarstnici (pana la 14 ani) si femeile, iar in curatela cei ce sufereau de boli mintale, risipitorii, tinerii lipsiti de experienta (pana la 25 ani) etc. Tutela si curatela erau organizate numai pentru cazul incapabililor independenti (sui iuris), caci cei dependenti (alieni iuris) aflandu-se sub puterea capului de familie (pater familias) se bucurau de supravegherea si ajutorul acestuia.

In vechiul drept roman supravegherea incapabililor constituia pentru rudele civile (agnatici) in egala masura o obligatie si un drept; intr-adevar, legea urmarea prin organizarea tutelei si curatelei sa impiedice pe incapabili sa-si risipeasca in detrimentul rudelor civile, averea familiala. In aceste conditii, tutela si curatela apar ca o prerogativa incredintata tutorilor si curatorilor mai degraba in propriul lor interes decat in interesul persoanelor incapabile.

Datorita schimbarilor social-economice intervenite in sanul societatii romane intre razboaiele punice si finele Republicii, familia agnatica (civila) isi pierde din importanta ei, caci pe primul plan se impune, ca o consecinta a recunoasterii treptate a rudeniei de sange, familia cognatica. In noua familie cognatica interesele individuale ale membrilor de familie si cu atat mai mult ale persoanelor incapabile, se bucurau de o atentie deosebita. Tutela si curatela urmaresc din ce in ce mai mult asigurarea intereselor celor incapabili si tot mai putin a rudelor civile. Pastrandu-si forma, dar schimbandu-si structura, tutela si curatela se transformau cu incetul in adevarate sarcini publice (munera publica) menite sa ocroteasca interesele patrimoniale ale incapabililor lipsiti de ajutor si supraveghere.

2. Tutela impuberilor

2.1. Modurile de constituire

Tutela impuberilor se exercita asupra copiilor "independenti" (sui iuris) pana la varsta de 14 ani. In aceasta categorie intrau copii de amandoua sexe, fie nascuti in afara casatoriei, fie cei care au iesit, indiferent in ce chip de sub puterea parinteasca (patria potestas). Tinand seama de greutatile pe care le puteau intampina in viata, dreptul roman a asigurat acestor copii pana la 14 ani un sprijin dandu-le un ocrotitor, adica un tutore. Tutorele avea ca sarcina sa administreze averea impuberilor si sa le completeze vointa ori de cate ori acestia incheiau un act juridic. Tutela se putea constitui prin mai multe procedee juridice:

A) prin testament - dreptul de a numi un tutore testamentar, era un atribut al puterii parintesti. De acest drept numai seful familiei (pater familias) se putea folosi, caci numai el avea dreptul, inainte de a deceda, de a desemna pentru impuberii ce urmau sa devina sui iuris la moartea sa, un tutore.

Instituirea acestuia trebuia sa se faca intr-o forma imperativa si putea fi trecuta in testament inainte de numirea mostenitorului potrivit opiniei proculienilor, care a prevalat in aceasta privinta fata de cea formalista a sabinienilor. Tutorele putea fi instituit pur si simplu sub o conditie (daca va putea) sau sub un termen (pe un termen de 3 ani), uneori seful familiei putand numi mai multi tutori testamentari. Un asemenea obicei este foarte raspandit, deoarece in acest chip interesele copilului erau mai bine ocrotite.

B) prin lege. Daca pater familias nu instituise prin testament un tutore se deschidea, potrivit cu legea, asa-zisa tutela legitima. Ea era deferita conform Legii celor XII Table, rudelor agnatice (civile) si in lipsa acestora gentililor. Temeiul in virtutea caruia se acorda rudelor agnatice si gentilice sarcina tutelei, rezida in calitatea lor de mostenitori prezumtivi ai pupilului.

In epoca imperiala, odata cu recunoasterea tot mai larga a unui drept succesoral bazat pe rudenia de sange, sunt chemate si rudele cognatice (mama, bunica, fratii etc.) sa indeplineasca sarcina de tutori legitimi. Imparatul Iustinian, inlocuind definitiv rudenia civila, cu rudenia de sange, atribuie in consecinta, tutela legitima cognatilor.

Tot in categoria tutelei legitime intrau inca doua tutele. Prima se refera la cazul stapanului de sclavi, care dezrobea un sclav impuber inainte ca acesta sa fi implinit 14 ani. Devenind patronul sclavului dezrobit, devenea si tutorele acestuia. Cel de al doilea caz priveste pe seful familiei care emancipand un descendent impuber, devenea dupa indeplinirea anumitor formalitati, tutorele descendentului emancipat.

C) prin autoritatea de stat. In lipsa de tutori testamentari si legitimi, autoritatea de stat proceda proprio motu la numirea unui tutore pentru impuberul respectiv. Este asa-numita tutela dativa introdusa la Roma prin Legea Atilia, ale carei dispozitii au fost extinse posterior asupra provinciilor prin Legile Titia si Iulia. In Roma tutorele era numit in epoca republicana de catre pretori, iar in cea imperiala de consuli si spre finele imperiului de catre prefectul orasului (praefectus urbi). In provincii competenta de a numi tutori era incredintata guvernatorilor.

Pentru ca o persoana sa fie tutore trebuie sa indeplineasca cu variatiuni, in diversele etape de dezvoltare a dreptului roman, anumite conditii de varsta, de capacitate, de sanatate, de sex etc. De aceea, impuberii pana la 14 ani, minorii pana la 25 ani, cei care nu se bucurau de drepturile cetatenesti depline (latinii, latinii iuniani) persoanele lovite de tulburari mintale (nebunii) sau incapacitati fizice (surzi, muti), femeile (cu exceptia mamei, bunicii etc.) nu puteau fi tutori.

Cei numiti tutori de catre magistrati nu puteau refuza aceasta sarcina decat daca aduceau o scuza temeinica sau propuneau o persoana mai apta pentru aceasta functie (potioris nominatio). In schimb, tutorii numiti prin testament puteau, la inceput sa refuze sarcina de a fi tutori, dand o simpla declaratie in acest sens. In epoca imperiala insa, sistemul scuzelor legale stabilit pentru tutorii numiti de magistrat a fost extins asupra celor testamentari, iar in timpul domniei imparatilor Valentinian, Theodosius si Arcadius si asupra tutorilor legitimi.

2.2. Modurile de administrare

Pentru administrarea patrimoniului pupilului tutorele avea la indemana doua procedee juridice.

A) cooperarea (auctoritas) - consta in concursul pe care tutorele il dadea pupilului cand acesta incheia un act juridic. Prin acest procedeu, care nu putea fi folosit decat dupa ce copilul incepea sa vorbeasca, tutorele completa prin prezenta sa personalitatea juridica a pupilului. In momentul in care pupilul incheia un act cu o terta persoana, acesta intreba pe tutore: "iti dai incuviintarea ?" (auctorne fis ?) Si acesta raspundea: "mi-o dau" (auctor fio). Intrucat prin aceasta cooperare tutorele completa capacitatea pupilului, numai acesta din urma devenea, dupa caz, proprietar, debitor sau creditor. Cu alte cuvinte, consecintele actului se rasfrangeau numai asupra pupilului, deoarece "cine-si da incuviintarea nu se obliga" - (qui auctor est non obligat).

B) gestiunea (gestio) consta in administrarea patrimoniului pupilului de catre tutore asemenea unui mandatar sau girant de afaceri. Acest procedeu se folosea in cazul imposibilitatii utilizarii cooperarii (auctoritas) de pilda, cand pupilul era absent sau cand fiind prea mic, nu stia inca sa vorbeasca. Efectele gestiunii sunt cu totul altele decat ale cooperarii. Tutorele, administrand patrimoniul pupilului, actioneaza ca un mandatar sau girant dar dreptul roman - spre deosebire de cel actual nu admitea in asemenea situatii ca mandatarul sau girantul sa reprezinte in mod perfect pe pupil. Cand cineva incheia un act juridic in numele unei terte persoane, consecintele actului treceau asupra sa, ca si cand ar fi actionat in propriul sau interes. De aceea, tutorele era acela care devenea proprietar, creditor sau debitor si nu pupilul, dar la finele tutelei, tutorele era obligat sa transfere pupilului bunurile si creantele dobandite si sa ceara sa fie exonerat de obligatiile pe care le contractase.

Acest sistem prezenta mari inconveniente pentru pupil in cazul insolvabilitatii tutorelui si pentru tutore in eventualitatea insolvabilitatii pupilului. De aceea, la inceputul sec. al II-lea e. n. sistemul gestiunii a fost modificat (inlocuit), admitandu-se reprezentarea perfecta a pupilului de catre tutore, cat priveste dobandirea posesiunii si transferul proprietatii prin traditie. Astfel, cand tutorele dobandeste o posesiune pentru pupil, acesta devine posesor si nu tutorele, de asemenea, cand tutorele dobandeste in contul pupilului proprietatea unui lucru prin procedeul traditiei, simpla remitere de posesiune in virtutea unui just titlu, pupilul si nu tutorele devine proprietar.

Spre finele sec. al II-lea e. n., ideea unei reprezentari perfecte se extinde si in materie de obligatii. Daca tutorele devenise creditor sau debitor pe temeiul unor acte incheiate in interesul pupilului, iar obligatiile ce decurgeau din aceste acte nu fusesera executate inca in momentul incetarii tutelei, actiunea ce rezulta din asemenea obligatii putea fi intentata dupa incetarea tutelei, fie de pupil impotriva tertului contractant, fie de acesta impotriva pupilului. Tutorele ramanea insa in afara oricarei urmariri judiciare.

In epoca imperiala, puterile tutorelui au fost limitate in vederea ocrotirii cat mai depline a intereselor pupilului. Pe timpul lui Septimius Severus se interzicea tutorelui sa instraineze pamanturile cultivate ale pupilului situate la tara si in jurul oraselor (praedia rustica et suburbana), deoarece in acea epoca de criza de produse agricole, fondurile cultivate constituiau o sursa sigura de venituri. Aceasta interdictie a fost extinsa de catre imparatul Constantin asupra imobilelor urbane (praetio urbana) si a mobilelor mai pretioase. Masura se explica datorita procesului de inflatie monetara ce luase proportii ingrijoratoare. De asemenea, tutorii au fost obligati tot datorita inflatiei sa dea utilizare rapida si utila sumelor primite in contul pupililor, de pilda sa cumpere fonduri agricole, imobile etc., sub sanctiunea de a plati in caz contrar dobanzi pentru aceste sume.

2.3. Raspunderea tutorelui

Prin natura si finalitatea sa tutela este temporara. Ea sfarseste cand pupilul implineste varsta de 14 ani, adica atunci cand ajunge la pubertate, cand acesta moare sau sufera o capitis deminutio (moarte civila). Prin moartea civila sau naturala a tutorelui, prin indeplinirea termenului sau a conditiei, daca tutorele a fost instituit sub o astfel de modalitate, cand tutorele aduce o scuza temeinica care, conform legii, il exonera de sarcina de a fi tutore sau prin destituirea lui.

La finele tutelei, tutorele trebuie sa dea socoteala de modul cum a administrat patrimoniul pupilului sau, adica de gestiunea sa. Legea celor XII Table a prevazut pentru prima data masuri in vederea ocrotirii intereselor materiale ale pupilului.

Daca tutorele se facuse vinovat de dol sau de o culpa grava in gestiunea averii pupilului, putea fi inlaturat, iar daca la finele tutelei se dovedea ca sustrasese din bunurile incapabilului era obligat sa restituie valoarea dubla a acestora.

La finele Republicii, dispozitiile Legii celor XII Table au devenit insuficiente fata de dezvoltarea institutiei tutelei si a noii conceptii care se formase in legatura cu drepturile si indatoririle tutorelui si ale pupilului. Apare o noua actiune initiata de catre Cicero, asa-zisa "actiune a tutelei" (actio tutelae) care a fost acordata pupilului impotriva tutorelui in vederea restituirii patrimoniului si reglementarii socotelilor si putin mai tarziu a tutorelui impotriva pupilului in vederea rambursarii eventualelor cheltuieli pe care acesta le-a facut cu ocazia administrarii patrimoniului incapabilului. Actiunea pupilului impotriva tutorelui se numeste directa (directa) iar a tutorelui impotriva pupilului    contrara (contraria). Tutorele trebuia sa restituie pupilului patrimoniul in intregime si sa-l despagubeasca de toate prejudiciile pe care i le-a adus si pe care un bun gospodar (bonus pater familias) nu le-ar fi putut savarsi niciodata. Cu alte cuvinte raspunderea tutorelui este apreciata in abstract, adica gestiunea sa este comparata cu cea a unui bun gospodar, a unui gospodar ideal si in consecinta orice prejudiciu adus pupilului, judecat in lumina acestui mod ideal de administrare, trebuia reparat de catre tutore.

In epoca lui Iustinian insa, raspunderea tutorelui a fost apreciata, mai ingaduitor, in concret. Acum tutorele este obligat sa depuna in administrarea averii pupilului aceeasi grija pe care o depunea in proprii le sale afaceri (quam in suis rebus adhibet), dar nu una mai mare.

Activitatea tutorelui va fi apreciata asadar nu dupa aceea a unui gospodar ideal, ci dupa felul sau zilnic de comportare, ceea ce evident va constitui o usurare in stabilirea raspunderii tutorelui, a carui unic criteriu de comportare il constituie propria sa diligenta.

3. Tutela femeilor

In vechiul drept roman tutela femeilor era constituita ca si acea a impuberului, in interesul membrilor familiei civile (agnatice) mostenitorii prezumtivi ai femeii.

De aceea, femeia avea nevoie de incuviintarea tutorelui pentru a-si instraina bunurile mai de pret (res mancipi) pentru a-si face testamentul, pentru a contracta o obligatie etc., intr-un cuvant pentru intocmirea celor mai importante acte patrimoniale.

Tutorele femeii era numit prin aceleasi procedee cu cel al impuberilor, spre deosebire de acesta nu avea gestiunea patrimoniului femeii, caci singura lui menire era sa-si dea incuviintarea (auctoritas) cand femeia incheia anumite acte patrimoniale mai importante.

Datorita acestui fapt, tutorele femeii nu era tinut sa dea socoteala, la finele tutelei, cu privire la activitatea sa, deoarece nu-i fusese incredintata nici o gestiune patrimoniala.

Spre finele republicii tutela femeii intra in declin, ca urmare a tendintei de emancipare a femeii si de slabire a legaturilor familiale bazate pe puterea capului de familie. Acum barbatului ii este ingaduit sa lase femeii prin testament - pe care o avea in manu - dreptul de a-si alege ea tutorele, fie unul general, fie tutori speciali cu ocazia incheierii fiecarui act juridic in parte. Sunt asa-numitii tutori alesi (optivi). In acelasi timp, se ingaduie femeilor sa scape de sub puterea agnatilor, daca o socoteau incomoda si sa-si aleaga un alt tutore. Intr-o asemenea situatie, femeia intra printr-o coemptio (cumparare) in puterea unei persoane care conform intelegerii anterioare, o mancipa la randul sau imediat unui tert, la fel om de incredere, care devenea tutore. Ales de femeie acest tutore era in realitate un tutore de pura forma. Astfel femeia dobandea deplina libertate de actiune.

Imparatul Augustus, urmand o politica de ridicare a natalitatii din ce in ce mai scazute spre finele Republicii, a hotarat ca mamele nascute libere (ingenuae) care aveau trei copii, precum si cele dezrobite, cu patru copii sa nu mai fie in tutela. La randul sau, imparatul Claudius a desfiintat tutela legitima a agnatilor asupra femeilor nascute libere, drept urmare a decaderii sistemului de rudenie agnatica.

Celelalte forme de tutela continua sa persiste, dar in a doua jumatate a secolului al IV-lea nu mai avem dovezi despre existenta tutelei femeii.

4. Curatela

4.1. Curatela nebunilor

Legea celor XII Table stabilea ca cei care nu pot sa-si dea seama de sensul actelor pe care le savarsesc, nebunii (furiosii) urmeaza sa fie pusi sub curatela. Drept curator legea desemna pe cei mai apropiati mostenitori prezumtivi - rudele agnatice si in lipsa, gentilii.

In dreptul clasic, curatorul putea fi numit si de catre magistrat, iar in epoca lui Iustinian si printr-un testament. Curatorul avea drept sarcina sa se ingrijeasca de persoana celui nebun si sa-i administreze patrimoniul. In gestiunea averii, curatorul se comporta asemenea tutorelui impuberului ca un mandatar sau girant de afaceri, de aceea urma sa dea socoteala, la finele curatelei, de modul cum a administrat patrimoniul ce i-a fost incredintat. S-a discutat daca nebunul putea incheia in intervale de luciditate acte juridice. Iustinian a stabilit ca poate, dar curatorul isi reia sarcina de indata ce boala a revenit.

Treptat acest gen de curatela a fost extins asupra tuturor persoanelor ale caror infirmitati cereau sa fie ocrotite, asupra celor debili mintali (mento capti) asupra surzilor, mutilor si asupra tuturor acelora pe care o boala grava ii impiedica sa se poata ocupa de propriile lor afaceri.

4.2. Curatela prodigilor

Risipitorii (prodigi) erau asimilati nebunilor si pusi ca si acestia sub curatela. Legea celor XII Table socotea drept prodig persoana care-si risipea mostenirea primita pe cale legala de la strabuni (bona paterna avitaque) si pentru a apara interesele familiei civile de primejdia unor asemenea acte punea pe risipitor sub curatela legitima a agnatilor si in lipsa acestora, a gentililor.

Posterior in epoca clasica, dispozitia Legii celor XII Table a fost extinsa tuturor celor care si-ar fi risipit averea indiferent de unde provenea, avandu-se in vedere nu numai interesele familiei, dar si ale prodigului si chiar ale societatii.

Curatela risipitorului se deschidea printr-un decret al magistratului care stabilea limitele incapacitatii prodigului; ea lua sfarsit tot printr-un decret. Dupa un text din Ulpian, ea sfarsea deplin drept cand risipitorul se indrepta, dar intrucat textul era interpolat, solutia era valabila numai pentru dreptul lui Iustinian. Regula se justifica prin asimilarea in dreptul lui Iustinian a curatelei prodigului cu aceea a nebunului (furiosus) care inceta odata cu revenirea la normal. Patrimoniul risipitorului era administrat de un curator asemenea unui girant de afaceri, acesta urma la finele curatelei sa dea socotelile cu privire la modul cum a gestionat.

4.3. Curatela minorilor

Legea Plaetoria votata in anul 192-191 i.e.n., luand in considerare faptul ca tinerii pana la 25 ani (minori viginte quinque annis) nu aveau intotdeauna o suficienta experienta a vietii, a decis ca toti cei care vor abuza de inexperienta acestora vor fi sanctionati cu o amenda si notati cu infamia, cu toate consecintele pe care aceasta le aducea. Mai tarziu, sub procedura formulara, pretorul a ingaduit in baza aceleiasi legi ca minorul care a fost inselat printr-un act juridic de un tert sa-i poata opune daca n-a executat inca obligatia la care s-a indatorat o exceptiune (exceptio legis plaetoriae), pentru a nu o executa. In cazul in care minorul executase obligatia respectiva, dar invoca o leziune rezultata din lipsa de experienta, pretorul putea sa-i vina in ajutor acordandu-i o "repunere in starea de mai inainte" (restitutio in integrum). In acest mod actul incheiat era socotit ca neavenit, iar lucrurile reveneau la starea anterioara. Pentru ca minorul sa poata cere de la pretor o repunere in starea anterioara se cerea ca el sa fi suferit cu ocazia incheierii actului, un prejudiciu rezultand din lipsa sa de experienta (de exemplu a cumparat prea scump sau a vandut prea ieftin) prejudiciul sa prezinte oarecare gravitate si cererea sa fie adresata pretorului intr-un termen scurt.

Asemenea masuri distrugeau totusi creditul tinerilor si ca remediu s-a obisnuit sa se dea minorilor ori de cate ori acestia incheiau vreun act, un curator. Curatorul era numit pentru un act determinat (ad certam causam) si veghea ca interesele minorului sa nu fie lezate, in acest chip tertii cu care acesta contracta erau siguri la randul lor, ca actul era pe deplin valabil. Din vremea domniei lui Marcus Aurelius s-a obisnuit sa se numeasca pe langa minori un curator permanent si nu ca inainte in mod temporar, adica numai cu ocazia incheierii anumitor acte. Obligatorie si permanenta tutela nu a devenit insa decat in epoca lui Iustinian.

In epoca postclasica, curatela minorului tinde a se asimila cu tutela, iar in dreptul lui Iustinian se contopesc, curatorii avand o pozitie similara cu aceea a tutorilor, in privinta sarcinilor, a raspunderii, a modului in care puteau fi indepartati, a scuzelor pe care puteau sa le invoce, a indatoririlor care le reveneau etc. Aceasta contopire a fost influentata atat de dreptul cutumiar cat si de dreptul elenistic, care nu facea deosebiri intre puberi si minori.

Pe langa curatelele sus-mentionate, dreptul roman cunostea si altele: a copilului conceput, daca este chemat la mostenire, a debitorului insolvabil, cand i se scot bunurile la vanzare, asupra patrimoniului celui cazut in prizonierat etc.