Urmele biologice

Urmele biologice

Din categoria urmelor biologice face parte marea masa a urmelor de materie biologica umana, indeosebi produsele de secretie, excretie si tesuturile umane. Secretiile principale sunt : saliva, secretia nazala si laptele matern; excretiile includ : urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele, meconiul, vernixul; tesuturi moi : sange, pilele, tesut muscular, masa cerebrala; tesuturi dure : oase si unghii. In aceasta grupa de urme sun incluse si firele de par, inclusiv urmele de miros care fac obiectul odorologiei judiciara.

Raportandu-ne, pe de o parte, la frecventa cu care sunt intalnite in cazul savarsirii infractiunilor de violenta (omor, viol, talharie, loviri), in accidente de circulatie, de munca, in explozii si incendii, iar, pe de alta parte, la calitatea elementelor capabile sa ofere date stiintifice de individualizare a persoanei ca si de circumstantiere a modului de savarsire a faptei, se poate aprecia ca cele mai importante urme sunt cele de sange, saliva, sperma si firele de par.

Cu privire la structura acestei lucrari, trebuie precizat faptul ca sunt incluse in ea si urmele de miros, cu toate ca ele se constituie intr-o categorie distincta, fara a se confunda cu urmele biologice propriu-zise. Tratarea in acest contest este determinata de faptul ca urmele de miros sunt, in fond, consecinta proceselor metabolice si fiziologice specifice fiecarui individ.

Trebuie subliniat si faptul ca cercetarea urmelor biologice se situeaza in mod evident in zona de interferenta a Criminalisticii cu Medicina Legala. Practic nu se poate vorbi de o simpla examinare criminalistica sau medico-legala, ci de o cercetare interdisciplinara, proprie expertizei biocriminalistice sau ceea ce este denumit in practica expertiza complexa[1].

SECTIUNEA I

Urmele de sange

3.1.1. Notiuni generale

Urmele de sange, datorita atat frecventei lor in campul infractional, cat si posibilitatilor de identificare pe care le ofera, inclusiv furnizarea de indicii necesare clarificarii imprejurarilor privind locul, timpul, mijloacele si modul de savarsire a faptei, detin o pondere particulara in cadrul urmelor biologice.

Prezenta urmelor de sange la locul faptei sau pe corpuri delicte are o importanta deosebita in procesul judiciar, intrucat li se pot stabili natura si originea. Fiind vorba de un material foarte complex, biologic, care chiar si in cantitati mici pastreaza un numar important de caracteristici un timp indelungat dupa formarea urmelor, de regula sub forma de pete, identificarea criminalistica devine realizabila. In acelasi timp, caracterul biologic al urmelor de sange conditioneaza posibilitatile de examinare multipla de cantitatea lor, vechimea si modul de pastrare. S-au cristalizat o metodologie si o practica de expertiza - rezultat la imbinarii unor metode chimice, fizice, microbiologice, imunologice, citologice etc. - care cunosc insa mutatii permanente datorita dezvoltarii stiintelor de baza si a metodelor de investigatie.

Examinarea urmelor de sange urmareste aspectul morfologic, caracteristicile, fizice si chimice, biologice comune (de specie), precum si determinarea antigenelor si a altor factori de grupe, in scopul identificarii grupei sanguine a persoanei de la care provin.

O parte a specialistilor implicati in efectuarea urmaririi penale considera ca urmele de sange descoperite la locul faptei pot oferi doar informatii cu privire la grupa sanguina, sexul, zona anatomica si identitatea genetica a persoanei de la care provin. Este cunoscut ca toate aceste informatii se pot obtine exclusiv prin analize de laborator.

In practica organelor de urmarire penala de la noi din tara se pune din ce in ce mai mult pe obtinerea unor informatii cu grad mare de certitudine din examinarea formei si pozitiei urmelor de sange, chiar in ambianta locului faptei. "Volumul si varietatea informatiilor obtinute pe aceasta cale traseologica de analiza si interpretare pot fi, in mod surprinzator, mai mari decat cele obtinute in laborator, iar utilitatea lor pentru desfasurarea anchetei este imediata"[2].

3.1.2. Caracteristici generale

Sangele este un tesut uman fluid cu multiple functii in metabolism, in autoapararea organismului, in coordonarea functiilor vitale. Potrivit acestor functii, in compozitia sangelui exista elemente permanente(proprii) si elemente tranzitionale (vehiculate). Elementele permanente sunt compuse din formatiuni celulare si dintr-o parte lichida, denumita plasma sanguina. Elementele tranzitionale contin factori alimentari, metaboliti, hormoni s.a.

Sub aspectul functiilor, al repartitiei in sistem si al mobilitatii sale, sangele se compune din trei compartimente : tisular central hematopoetic, circulant, periferic tisular.

Compartimentul tisular hematopoetic

Tesutul mieloid. Maduva rosie este alcatuita din endostul format din fibre conjunctivale colagene si reticulare, care cuprind in reteaua lor fina stroma. Aceasta este formata dintr-o retea reticulara foarte fina, tapisata cu endoteliu. In ochiurile astfel create sunt dispuse colonii de celule mieloide, formatoare de granulocite si insule de celule normoblaste, formatoare de hematii. Megacariocitele formatoare de trombocite sunt prezente, de asemenea, in aceste ochiuri, ele fiind fixate insa izolat (monocelular). Fiecare tip de celula tanara, prin diviziune repetata (2-5) formeaza o serie de tipuri de celule intermediare si, in ultima faza, celule specializate (mature). In sangele circulant apar doar formele maturizate(fig. 9).

Tesutul limfoid. Limfopoeza (geneza limfocitelor) este realizata de tesutul limfoid reprezentat de splina, tonsile, timus si limfo-ganglionii care sunt disputi in toate organele de-a lungul vaselor limfatice. Celulele formate recent nu se deosebesc mult fata de cele din sangele circulant, existand insa la acestea o mutabilitate functionala evidenta.

Sistemul reticulo-endotelial este alcatuit din celulele organelor hematopoetice si contribuie la formarea anticorpilor.

Fig. 9 - Schema mielopoeziei.

Compartimentul circulant

o         Elementele celulare

a)Eritrocitele (globulele rosii). Sunt prezente la om in numar de 4,5-5 milioane / mm³ de sange. Ele sunt corpusculi discoidali, flexibili, cu partea centrala mai ingusta, avand diametrul de 8,5 microni (uscat 7,5), iar grosimea lor fiind la margine de 2,5 si in zona centrala de 1,5 microni. La maturitate nu poseda nucleu si nu se divid. Au o membrana lipoproteica cu permeabilitate selectiva (pentru apa, oxigen, lichide si unii ioni metalici). Membrana este foarte activa din punct de vedere biochimic datorita prezentei a numeroase forme de proteine enzimatice si polizaharide, ambele cu radicali activi. Acestea cuprind si numeroase varietati de grupe.

Protoplasma eritrocitara este formata dintr-o substanta fosfolipoproteica dispusa in forma de retea, care intretine moleculele de hemoglobina, avand rolul principal de a transporta oxigenul. Ca si molecula de proteina, se comporta antigenic.

Durata medie de viata a eritrocitului este de 110 zile, fiind inlocuita zilnic o parte de aproximativ 10% din masa totala.

b)Leucocitele(globulele albe). Ele sunt prezente in sangele circulant in numar de 6 pana la 8000/mm³. Ca origine si functii, leucocitele se impart in urmatoarele categorii :

- Granulocite. In protoplasma acestor celule nu se afla un pigment colorat, in schimb se gaseste un numar mare de granule care se coloreaza in mod particular cu coloranti, iar nucleul celular este impartit in mai multe segmente de forme variabile. Granulocitele pot fi : neutrofile, eozinofile si bazofile.
Granulocitele neutrofile, au dimensiuni intre 10 si 14 microni, rolul lor primordial fiind fagocitarea.
Granulocitele eozinofile, cu dimensiuni de 12-17 microni, fagociteaza substantele granulate. In tesutul pulmonar si intestinal sunt mai aglomerate, iar in sangele circulant aglomerarea apare in cazul starilor alergice.
Granulocitele bazofile sunt formele cele mai mici de granulocite si se gasesc in numar redus. In compozitia lor se pot identifica histamina si heparina.
Toate tipurile de granulocite sunt distruse la nivelul tesuturilor, iar proteinele si celelalte elemente componente ale celulelor rezultate din stroma lor se elimina dupa resorbtie prin diferite secretii glandulare (transpiratie, secretie enterala, lapte, secretie bronsica, urina).

Limfocite. Ele sunt cele mai mici leucocite, de forma globulara, avand dimensiuni de 7-8 microni, din care majoritatea este ocupata de nucleu. Marimea si forma lor sunt variabile, acomodandu-se la necesitatile de aparare ale organismului. In mod obisnuit ele participa la formarea anticorpilor.

Monocite. Celule mari (14-16 microni), cu nucleu nesegmentat si protoplasma slab colorata, ele mai sunt denumite celule macrofage, ingloband diferite substante straine ajunse in circulatia sanguina sau intre tesuturi. Totodata participa la sintetizarea anticorpilor.

Plasmocite . Acestea sunt celule similare cu limfocitele, cu o protoplasma foarte larga si cu dimensiuni pana la 15 microni; nucleul lor, in preparate colorate, este segmentat de formatiuni trigonale, astfel avand un aspect asemanator spitelor unor roti. Aceste celule fac parte din limfocite, ele fiind insa special transformate pentru formarea anticorpilor.

Trombocite sau placute sanguine. Acestea nu sunt celule propriu-zise ci fragmente protoplasmatice originare din megacariocitele maduvei osoase hematopoetice. Marimea lor este de 2-3 microni. Sunt prezente in sangele circulant in numar de 2-300000 / mm³. Rolul lor primordial este legat de coagularea sangelui. In corpul trombocitelor s-au identificat 12 substante active, numite factori trombocitari, din care o parte contribuie la fibrinogeneza (coagulare), iar restul actioneaza in directia mentinerii starii de fluiditate a plasmei sanguine, dispersarii fine a picaturilor de grasime (in kilo microni) si, in general, a echilibrului electrostatic al sangelui.

o         Plasma sanguina

Partea necorpusculara , fluida a sangelui este numita plasma. Serul sanguin este partea fluida separata dupa coagularea sangelui , lipsita deci de o cantitate de proteine si de ioni. Plasma sanguina este o solutie apoasa coloidala, in care in care sunt dispersate si plutesc numeroase substante insolubile in apa precum si elementele celulare ale sangelui. Constituentele permanente cele mai importante sunt proteinele plasmatice . Intr-un litru de plasma sanguina se gaseste in total o cantitate de 64-80 g proteine, Care se poate separa la electroforeza in urmatoarele fractiuni :

fibrinogenul 5-7%

albumina 53-60%

alfa 1 globulina 5%

alfa 2 globulina 7-9%

beta globulina 10-16%

gamma globulina 12-18%

Aceste proteine sunt sintetizate in organismul uman , fiind specifice din punct de vedere imunologic.

Proteinele din aceste categorii nu sunt omogene in cadrul reactiei electrostatice; ele sunt diferite atat in privinta compozitiei structurale, cat si in cea functionala. Majoritatea moleculelor posed[ mai multe functii , cum sunt de exemplu functiile osmotice , electrostatice vehiculante si enzimatice. Compozitia moleculelor difera si individual , datorita mediului specific de combinare a amino-acizilor , fiind determinata de factori genetici individuali (ereditari).

Volumul total al sangelui circulant este de 5 litri; el se gaseste in permanenta miscare in sistemul vascular si in spatiile tisulare (parte lichida), tinut fiind in miscare de cord. Tensiunea arteriala cu valoare cifrica de 120-150 mm Hg reprezinta o presiune de irigare conditionata de cantitatea permanenta de sange , starea tonusului vascular si de situatia electrostatica a sangelui. Aceasta presiune fiind exercitata in permanenta asupra peretelui vascular , sangele se extravazeaza cu aceeasi forta , fie intre fibrele tesuturilor invecinate , fie in mediul exterior. In sistemul venos, in schimb, presiunea hidrostatica minimala sau chiar negativa; in consecinta , lezarea acestor vase provoaca hemoragii lente , fara presiune . Aceasta diferenta se recunoaste si in forma urmelor.

Compartimentul periferic-tisular

Se caracterizeaza printr-un ritm de circulatie mai lent. Contine aceleasi elemente ca si compartimentul circulant , insa intr-o alta proportie (mai putine eritrocite, mai multe leucocite si elemente tranzitionale).

Regnul animal , cu toata diversitatea sa biologica aparuta in cursul evolutiei speciilor , a pastrat anumite scheme structurale comune, atat in privinta structurilor de baza , cat si in schema biochimica functionala. Sangele mamiferelor are schema de structura celulara similara. Comuna este de asemenea la toate mamiferele, structura biochimica , bazata pe proteinele tuturor tesuturilor si organelor.

In materialul biologic ( materia vie), tendinta de diversificare este totusi mai generala nu numai in marea diversitate a vaselor si individual , ci si in structurile biochimice ale macromoleculelor constituente. Diferentele structurale prezente in celule si in proteinele acelorasi tesuturi constituie baza diferentierii pe specii, rase si indivizii a substantelor biologice.

3.1.3 Caracteristici individuale

Polimorfismul structural al macromoleculelor biologic active este o trasatura tot atat de generala si logica, ca si similitudinea principiului structural. Aceste proprietati, fie la nivel de specie sau rasa, fie la nivel individual, sunt genetic determinate si transmise in cadrul familiei. In consecinta, aceste proprietati individuale ale speciei, plus ale individului sunt permanente, neschimbate esential in cursul vietii individului, fiind cunoscute sub numele de " grupe sanguine".

Trebuie mentionat faptul ca si aceste configurati structurale sunt comune la diferite specii de animale, asa incat unele grupe sau sisteme complete de grupe sunt prezente la anumite animale, mai ales la mamiferele superioare. Drept urmare, in practica criminalistica prezenta unor grupe sanguine nu este egala cu originea umana a sangelui.

Vorbind de urmele sanguine, in general , se are in vedere sistemul ABO descoperit in 1900 de K. Landsteiner. Antigenele din sistemul de grupe ABO sunt insa cele mai raspandite in regnul animal, fiind prezente chiar la unele microorganisme (grupa A ). In cazul omului, aceste proprietati antigenice sunt prezente in toate organele , in unele secretii sau in limfa celulara. De mentionat insa este faptul ca alaturi de factori de grupe ABO, in fiecare caz este prezenta si antigena H, care diferentiaza sangele uman de cel animal , acesta existand si la persoanele cu grupa O.

Chiar Landsteiner in cercetarile ulterioare a demonstrat faptul ca pe membrana eritrocitului si a altor celule hematice sunt numeroase variatii individuale cu caracter antigenic, constituente ale sistemelor de grupe independente , care sunt prezentate intr-un tabel sinaptic.

Cercetarile din anii 1950si cele ulterioare, mai ales prin metoda electroforezei pe geloza , au demonstrat prezenta in serul sanguin si a altor tipuri de variabilitate, denumite "grupe serice".

In ultimele decenii, variatiunile structurale au fost descoperite si la proteine -enzime, atat cele fixate pe celule, cat si in cazul numeroaselor enzime din serul sanguin , numite "grupe enzimatice". Notiunea de grupa sanguina cuprinde totalitatea sistemelor grupale rezultate din polimorfomismele structurale biochimice, indiferent daca ele sunt localizate pe membrana celulelor sanguine, in proteinele plasmatice sau pe celule ori limfa celulara din diferitele tesuturi si organe.

Pe baza acestei variabilitati infinite, se poate afirma teoretic ca nu exista doua picaturi de sange identice, exceptand cuplurile gemelare monoviteline. In practica criminalistica insa nu se poate realiza aceasta individualizare perfecta, mai ales din motive tehnice, respectiv datorita cantitatii reduse a urmelor de sange , alterarii lor etc. Totusi, realizarea urmelor in cateva sisteme de grupa asigura o comparatie cu constelatia de grupe existente la persoanele suspecte, in sensul coincidentei sau eliminarii.

Fiecare sistem de grupa este independent fata de celelalte, atat in privinta caracterului antigenal, cat si sub aspectul transmiterii ereditare. Notiunea de "subgrupa" se utilizeaza exclusiv pentru variantele din cadrul unei grupe.

SECTIUNEA II

Urmele rezultate din procesul fiziologic al organismelor

I.           Urmele de sperma.

Notiuni generale.

Urmele seminale fac parte din categoria acelor urme biologice intalnite in diverse imprejurari , care numai aparent au o frecventa redusa. De regula, prezenta lor este caracteristica, savarsirii de infractiuni de un grad de periculozitate deosebit sau al caror mod de savarsire prezinta anumite particularitati. Asa sunt, de pilda, omorul si infractiunile privitoare la viata sexuala (violul, raportul cu o minora, seductia, relatiile sexule intre persoane de acelasi sex, perversiunea si coruptia sexuala, incestul).

Dupa cum se afirma in literatura de specialitate, urmele seminare pot reprezenta nu numai dovada unei infractiuni, dar aduc si precizari in legatura cu mobilul sau natura faptei. Importanta urmelor de sperma pentru cercetarea criminalistica rezida nu numai din faptul ca ele servesc la clarificarea unor probleme referitoare la imprejurarile savarsirii faptei, ci, mai ales, la posibilitatea obtinerii unor date utile individualizarii persoanei ori delimitarii cercului de suspecti, unii autori sustinand chiar posibilitatea identificarii persoanei.

Aparatul genital masculin este o reuniune de organe cu structuri si roluri diferite ce indeplinesc, sub coordonarea sistemului neurohormonal, o functie de majora importanta pentru specie, anume asigurarea perpetuarii acestuia.

Elementul component generator al produsului seminal este testiculul. Functia genitala exocrina a acestuia este reprezentata de :

spermatogeneza - proces de producere a spermatozoidului. Spermatogeneza debuteaza in jurul varstei de 10 de ani, continuand tot restul vietii. In decursul a aproximativ 74 zile, cu variatie 4-5 zile se formeaza spermatozoidul, care cade in lumenul tubului seminifer, pentru ca dupa 10-14 zile sa parcurga canalele eferente. Progresia este treptata, fiind parcursi tubii seminiferi, reteaua Haller, canalele eferente, canalul epididimar, canalul deferent si cel ejaculator. Spermatozoizii sunt inmagazinati in conurile eferente si in canalul epididimar.

Spermogeneza - complex de procese secretorii ale epiteliului intregului traiect genital masculin, ce prin insumare genereaza plasma genitala, substanta biologica cu rol, intre altele, si de vehiculator al spermatozoizilor.

In cursul spermogenezei se asigura maturizarea, troficitatea, viabilitatea si vehicularea spermatozoizilor.

Desfasurarea proceselor fiziologice poate fi perturbata de interventia unor factori de ordin extern sau intern, si anume :

spermatogeneza. Este influentata de : stari febrile prelungite, denutritie cronica, disproteinimii severe, tratamente hormonale masive, distonie neurovegetativa prelungita, tulburari de ordin psihic intense si de lunga durata, boli dismetabolice, hipo sau antaminoze, radiatii, toxicomanii, tratamente medicamentoase in special cu citostatice.

Spermogeneza poate fi influentata de : patologia sistemului nervos central, patologia hormonala, staza venoasa prelungita, temperatura crescuta prelungita actionand asupra scrotului. Modul de eliminare, in conditii fiziologice, este ejacularea, punctul culminant al proceselor complexe a caror desfasurarea este conditionata de : integritatea anatomica, acumularea de secretii seminale, grad de impregnare a organismului cu hormoni sexuali masculini si factori neuropsihici erotizanti.

Atunci cand factori perturbatori, apartinand mediului intern sau extern, depasesc capacitatea de existenta si contracarare a organismului, apar modificari patologice ale structurii si functiilor aparatului genital masculin.

In marea majoritate a cazurilor, ejacularea este punctul culminant al succesiunii de procese neuro-psihohormonale ce premerg, insotesc si urmeaza actul sexual copulativ desfasurat de doi parteneri avand sexe adverse.

Tulburari de ordin somatic, psihic sau neuropsihic fac posibila, prin ajungerea starilor patologice la un anumit stadiu de evolutie, evacuarea de continut a cailor genitale masculine si in afara practicarii unui coit fiziologic. Se deosebesc astfel polutiile nocturne ale pubertatii tardive si pubertatii, cand intre anumite limite au o semnificatie fiziologica.

Continutul celular al ejaculatului este reprezentat de spermatozoizi si, in proportie de maximul 2%, de forme imature ale acestora si de celule epiteliale din caile spermatice, din glandele anexa si din uretra. In cazuri patologice se adauga spermatogonii, spermatocite multinucleate, celule gigante, celule Sertoli, celule epididimale, spermiofage, leucocite, bacterii, citrocite, levuri, paraziti, in proportie variabila cuprinsa intre 20-60%.

Prezenta in limite fiziologice, la nivelul spermatozoidului - particula solida purtatoare a caracteristicilor de specie - a numeroaselor elemente de variabilitate relevabile pe parcursul examinarilor constituie in fapt fundamentul stiintific al expertizei in acest domeniu.

Cercetari intreprinse in Japonia au pus in evidenta posibilitatea examinarii comparative a urmelor de sperma ramase pe hartie sau tesaturi cu ajutorul microscopului de baleaj electronic[3], obtinandu-se diagrame demonstrative (fig. 10).

Fig. 10 - Diagrame obtinute in cercetarea urmelor de sperma.

Caracteristici generale ale lichidului spermatic.

Lichidul spermatic contine numeroase produse nutritive cu importanta majora, intrucat intervin pentru a asigura viabilitatea, motilitatea, vehiculabilitatea, eficacitatea si supravietuirea celulei sexuale masculine.

Calitatea lichidului seminal se estimeaza prin urmatorii parametri : volum 2,5-5,5ml, aspect opalescent neomogen, timp de omogenizare 10-30 minute, pH 7,2-7,8.[4]

De regula, in lichidul seminal normal 70-80% din spermatozoizi au aspect firesc, iar 20-30% au forme patologice degenerate, cu anomalii de cap, de col, de piesa intermediara sau de coada, izolate sau in combinatie. 2 din elementele figurate ale spermei sunt reprezentate de forme imature, celule epiteliale din caile spermatice[5].

Continutul imunologic al lichidului spermatic este suportul investigatiilor serologice ce au drept obiectiv stabilirea apartenentei la grup a persoanei al carei ejaculat a fost examinat, iar la nevoie pentru stabilirea apartenentei la specie si totdeauna, pe cat posibil, a apartenentei de grupa sanguina.

Caracteristice individuale ale lichidului spermatic.

Materialul supus examinarii provine din : lichidul seminal; continutul cavitatilor naturale, orificiilor naturale, neoorificiilor; urme descoperite pe indiferent alte categorii de suporturi.

Studiul lichidului spermatic normal este considerat a fi veridic daca probele s-au luat dupa trei pana la cinci zile de repaus sexual.

Analizele citologice si chimice trebuie sa fie facute la 1-2 ore dupa recoltare. Sperma se pastreaza la temperatura camerei (18-22 C).

Ori de cate ori se executa analize spermatice trebuie sa se tina seama de factorii de eroare cum sunt : excese sexuale care furnizeaza sperma diluata si cu numar crescut de elemente tinere din linia spermatica, oboseala, stari febrile, stari neuropsihice deprimante sau socuri neuropsihice, abstinenta sexuala sub trei zile, stari carentiale, convalescenta dupa boli febrile.

Prin efectuarea morfogramei se obtin indicii privind :

preexistenta de produs biologic in cavitatea naturala;

numarul de parteneri;

starea de sanatate a partenerilor activi;

vechimea depunerii produsului biologic.

Caracteristici individuale ale spermatozoidului.

Forma spermatozoidului.

Morfologic, spermatozoidul are aspect flagelat, o lungime de 40-50 microni si urmatoarea alcatuire :

capul, de aspect ovalar, cu diametrul de cca. 5 microni, constituit din masa cromatica continand acrozomul si capisonul cefalic;

colul, piesa de legatura dintre cap si coada scurt si ingust de cca 1 micron, contine centrozomul proximal si prima jumatate a centrozomului distal;

piesa intermediara, in lungime de 5-6 microni, compusa dintr-un aparat filamentos inconjurat de fibre spirale;

coada, partea libera mobila a flagelului, in lungime de 45-50 microni, constituita dintr-o teaca fibroasa condensata in doua benzi longitudinale inconjurand filamentul axial.

Motilitatea spermatozoidului.

Motilitatea spermatozoidului este datorata miscarilor active ale portiunii terminale ce permit strabaterea unei distante de circa 18cm pe ora, respectiv de 3-3,5mm pe minut, cu urmatoarele variante :

strabaterea distantei de 1/20mm in 0,7-0,9 sec - hipermotilitate;

strabaterea aceleiasi distante in 1-1,9sec - normomotilitate;

strabaterea aceleasi distante in peste 2sec - hipomotilitate sau astenospermie.

Dupa recoltare, motilitatea spermatozoizilor se pastreaza, in raport cu timpul scurs, in urmatoarele proportii :

dupa o ora - cca 70-90% spermatozoizi mobili;

dupa 6-12 ore - cca 40-60% spermatozoizi mobili;

dupa 12-18 ore - cca 20-40 spermatozoizi mobili;

dupa 18-24 ore - sub 20% spermatozoizi mobili.

Factorii ce influenteaza intensitatea si durata miscarilor sunt :

temperatura : la -12 C miscarile sunt lentuale, foarte bine vizibile; la peste +4 C este practic o lipsa de motilitate; la peste +39 C, o hipermotilitate cvasipatologica ce duce rapid la moartea celulei sexuale; la temperatura camerei isi pastreaza motilitatea cca 24h;

pH : tendinta la acidifierea mediului inhiba, iar cresterea pH -ului faciliteaza motilitatea;

concentratia in glucide : cresterea acesteia determina sporirea intensitatii si duratei miscarilor;

indicele osmotic : acelasi efect ca si concentratia in glucide;

vascozitatea mediului : gradul ei sporit diminueaza motilitatea.

Raportul intre spermatozoizii normali si cei anormali.

Acest raport constituie una din caracteristicile individuale deosebite in procesul identificarii persoanei de la care provin.

Procentul formelor anormale este in functie de anomaliile testiculare, regimul alimentar, viata sedentara, deficientele endocrine, abstinenta si abuzurile sexuale.

In cazuri patologice de spermocitograma, elementele figurate pot depasi proportia normala de 2%, ajungand pana la 20-60%. Printre elementele patologice se pot gasi : spermatogonii, spermatocite multinucleate si celule gigante.

Alterarile morfologice ale spermatozoizilor, pe marile grupe in functie de partile componente, intalnite mai frecvent, sunt urmatoarele :

anomalii ale capului ;

anomalii ale colului;

anomalii ale piesei intermediare;

anomalii ale cozii.

Continutul lichidian fiziologic sau patologic al cavitatii vaginale influenteaza morfofiziologia spermatozoidului, cu o intensitate aflata in directa dependenta de :

pH;

prezenta de germeni microbieni;

prezenta de agenti patogeni micotici;

prezenta de agenti patogeni parazitari;

starea generala de sanatate a persoanei.

Pe de alta parte, capacitatea la rezistenta a spermatozoidului este influentata, in primul rand, de integritatea sa morfologica si de evolutia in limitele fiziologicului.

Spermatozoidul poseda mare rezistenta in organele genitale ale femeii, gasindu-se viu dupa multe zile de la depunerea sa[6].

Ejaculatul, prin alcalinitatea lui, neutralizeaza aciditatea secretii naturale, ce poate avea efect negativ asupra spermatozoizilor[7].La un pH acid , spermatozoizii devin imobili si mor.

In produsul prelevat (pana la 30 ore ) din cavitatea naturala a victimei decedate, spermatozoizii sunt inca vii, se misca repede, cu capul inainte[8].

Afara de cazul in care victima, imediat dupa ejaculare, si-a facut spalaturi sau lichidul spermatic a suferit actiunea unor solutii acide sau aceea a urine se pot gasi spermatozoizi vii[9].

Spermatozoidul este sensibil la temperatura si mediul chimic inconjuratoare. Atunci cand acestea nu-i sunt favorabile, ele reduc, anihileaza si distrug mobilitatea si viabilitatea spermatozoidului. In general, mobilitatea si viabilitatea spermatozoizilor dureaza 48-72 ore de la ejaculare si sunt in functie de alcalinitatea mediului secretiilor endouterine[10]. Se admite ca spermatozoizii traiesc in mucoasa vaginala 10-20 ore, iar in cea uterina 36 ore . La cadavru s-au gasit spermatozoizi vii la mai multe zile dupa moarte .

Problema cea mai importanta se refera la rezistenta spermatozoizilor in mediul vaginal. In general, se admite ca in acest mediu, in conditii fiziologice, spermatozoizii se conserva 24-48 ore post - coitum[13].

De obicei, ejaculatul de sperma este amestecat cu secretiile vaginale si uretrala, bogate in flora bacteriana, care, in conditii de umiditate si temperatura adecvate, distrug spermatozoizii printr-un proces de putrefactie si citoliza.

In ciuda alcalinitatii lichidului seminal (depus prin actul copulatiei), care protejeaza in mod esential spermatozoizii contra aciditatii mucoasei vaginale, un numar de spermatozoizi mor imediat dupa depunerea spermei.

Desi au fost gasiti spermatozoizi vii in vagin dupa 48-72 ore de la coit, trebuie stiut ca in timp de 4-6 ore alcalinitatea spermei este neutralizata de aciditatea mediului vaginal, astfel ca spermatozoizii isi pierd potentialul reproductiv[14].

II    Urmele de saliva

Notiuni generale.

Utilizarea examinarii petelor de saliva in criminalistica a fost fondata prin descoperirea proprietatii de secretor de catre Putkonen (1930), precum si a factorului H de catre Morgan V. (1948), respectiv a capacitatii fitoaglutinogenelor de a pune in evidenta antigenul H[15]. Aceste cercetari au demonstrat ca 80% din persoane, independent de apartenenta de grupa in sistemul ABO, elimina din sange - in diferite secretii, ca : saliva, lichidul spermatic, secretia bronsica, transpiratia, secretia lactata, etc. - materialul factorilor de grupe(aglutinogenele) A,B sau H(O). Totodata, proteinele prezente in aceste secretii sunt specifice pentru specia umana (sau animala) de la care provin, fiind posibila identificarea lor prin reactii anume.

Crearea urmelor cu aceste materiale este legata de anumite activitati si conditii, aparand sub forma de imbibare in textile, hartie, tigari etc. Amestecarea lor cu urmele de sange se poate demonstra prin prezentele elementelor celulare sau a mucusului.

Glandele salivare sunt localizate in diferite zone ale cavitatii bucale, incepand din vestibul, pe toata intinderea mucoasei gurii. Se impart in :

glande mici, cu secretie continua, pentru mentinerea umiditatii gurii;

glande mari, cu secretie periodica majora, pentru asigurarea inmuierii alimentelor in deglutitie, care totodata contin enzime pentru digestia polizaharidelor.

Glandele difera dupa tipul de secretie si dupa structura. Planul general de structura comporta un parenchim sub forma de tubuli sau acini, un sistem de ducte si un tesut conjunctiv care formeaza capsula glandelor si delimiteaza lobii si lobulii glandelor.

Parenchimul glandular cuprinde acini serosi (infundaturi saciforme care secreteaza saliva seroasa cu enzimele), avand lumenul ingust si alcatuit din celule granulate, rotunde, cu nucleu central. Celulele secretorii sunt inconjurate de un strat de celule turtite mioepiteliale contractile, ce contribuie la eliminarea secretiei, care sunt imprejmuite de membrana bazala, ce le delimiteaza fata de conjunctiva. Tubii mucosi sunt alcatuiti din celule bombate, slab colorate, cu nucleul turtit si asezat la baza care inconjoara; produc saliva mucilaginoasa bogata in proteine si polizaharide care se elimina din celule printr-un proces de exocitoza. Cele doua tipuri de parenchim pot fi cuprinse in structura unei glande salivare in mod exclusiv sau mixt. Cele din urma au structura tubulara mucinoasa, iar la fundul lor se afla un agregat de 4-5 celule in forma de semiluna (semilunile lui Gianuzzi - Ebner), format din celule seroase.

Glande seroase pure sunt parotida si glandele linguale Ebner.

Glande pure mucoase sunt cele de la baza limbii.

Glande cu secretie mixta sunt : glanda submandibulara, glandele sublinguale si numeroasele glande mici asezate in mucoasa cavitatii bucale ( glandele vestibulare, bucale, palatinale etc.).

Ductele sau canalele salivare conduc produsul de secretie la segmentele secretoare in cavitatea bucala. Ele se deosebesc dupa tipul secretor al glandelor respective. La glandele seroase si mixte, dupa acini urmeaza ductele intercalare, cu celule cuboide, cu frecvente mitoze, ele servind si la innoirea aparatului functional. La glandele mari gasim canale striate, care au rol in secretie mai ales in componentele ionice ale salivei. Urmeaza ductele salivare si cele excretorii, care sunt invelite cu celule epiteliale comune cuboide sau inalte, cilindrice.

In jurul glandelor salivare mari, tesutul conjunctiv formeaza o capsula fibroasa din care patrund septuri ce delimiteaza lobii si lobulii, formand un invelis reticular in jurul aparatelor terminale. In conjunctiva sunt fixate vasele sanguine si terminatiile nervoase ale glandelor. Tesutul reticular cuprinde si un sistem capilar limfatic, care are un flux contrar canalelor excretorii si se varsa in venulele glandelor.

Structura fina a glandelor salivare cat si compozitia secretiei respective difera de la glanda la glanda saliva fiind un amestec variabil al secretiilor diferitelor glande.

Glandele salivare nu sunt indispensabile vietii, secretia lor fiind totusi foarte importanta pentru umectarea mucoasei gurii, avand rol in mentinerea unui microclimat favorabil deglutitiei, digestiei, in medierea gustului, in fonatie si chiar in ceea ce priveste expresivitatea fetei.

Saliva este un lichid vascos care contine 99 % apa, 0,3 % substante organice, iar restul este format din : elementele celulare degenerate provenite din glande, mucoasa bucala si limfonoduli; o flora microbiana variata; substante anorganice.

Substantele anorganice sunt compuse din diferite categorii de proteine, glucide si lipide.

Proteinele combinate sunt reprezentate prin glico sau mucoproteine cu un continut bogat in acid sialic, care asigura vascozitatea si capacitatea lubrifianta a salivei.

Proteinele simple au doua forme distincte: enzimatice si neenzimatice. Ultimele sunt comune cu proteinele serice sanguine, fiind ceva mai bogate in gamaglobuline, ceea ce are importanta in procesele de aparare. Atat mucoproteinele, cat si cele serice contin elemente cu caracter de grupe.

Proteinele enzimatice (in special secretate de parotida), dintre care cea mai importanta este amilaza (ptialina), enzima implicata in descompunerea polizaharidelor pana la faza de dizaharide. Se mai gasesc in cantitati variate si numeroase enzime, ca: fosfatazele, colinesteraza, lipaza, catalaza etc., care partial rezulta din secretie, partial din celulele descompuse. Activitatea enzimatica are influenta si asupra componentei salive, mai ales privind structura mucopolizaharidelor, care sunt factori de grupe sanguine( din care motiv, in examinarea acestor proprietati, saliva recoltata trebuie sa fie inactivata prin fierbere sau uscare).

In saliva se gasesc si alte proteine de structura, in primul rand din celulele descompuse, care asociate cu mucoidele formeaza gelul salivar.

Glucidele sunt reprezentate prin galactoza, sucroza, glucoza, acid sialic.

Lipidele sunt prezente sub forma de colesterol si esterii lui, acizi grasi si gliceride, fosfolipide si lipoproteide.

Gazele dizolvate, ca oxigenul, bioxidul de carbon si azotul sunt, de asemenea, variabile dupa mediu si presiunea lor relativa.

Constituentii anorganici sunt secretati de sange; nivelul lor este diferit fata de serul sanguin, fiind mai bogat, la saliva in calciu, natriu, potasiu, magneziu, sulfati etc.

Elementele celulare sunt celule epiteliale, glandulare si ale ductelor salivare, ele fiind rotunde sau alungite si nucleate sau fragmente granulate din descompunerea lor; celule poligonale descuamate, cu prelungiri la margine in parte nucleate; nucleul lor fiind granulat (picnotic); celulele din seria leucocitelor, mai frecvente sub forma de corpusculi salivari; celule globulare. Ca elemente accesorii se gasesc in permanenta microbi de diferite categorii si levuri saprofite sau patogene.

3.3.2. Caracteristici generale si individuale

a) Caracteristice generale

Saliva, fiind un material bogat in apa, are o difuzibilitate crescuta, astfel incat in momentul formarii urmelor patrunde adanc in materialele ( obiectele) cu structura poroasa, ca: textile, hartie, lemn (nevopsit), perete, ceramica etc.

Pe suprafata zonelor imbibate se formeaza, in cele mai frecvente cazuri, o pelicula foarte fina, lucioasa, formata din mucus si celule . Daca urma provine din cantitati mai mari sau a fost creata in conditii de stari hipersecretorii (greata, consum de alimente condimentate, alcool si unele produse medicamentoase sau toxice), componentul mucilaginos si celular este mai bogat. In asemenea situatii urmele uscate par mai lucioase si luminiscente in lumina U.V.

Materialul fiind acumulat pe obiecte, se examineaza odata cu acestea, tinand cont de efectul lor asupra reactiilor la examinare. Continutul de proteina serica al salivei asigura identificarea prin reactii specifice - coloratie, precipitatie. Sputa, in toate cazurile, este mai bogata decat saliva in proteine, mucina si celule.

b) Caracteristici individuale

in saliva normala ( persoane sanatoase) sunt relativ putine elemente individuale si aceste se incadreaza in sistemele polimorfismelor de grupe. Pentru practica, cea mai importanta este grupa Se -se. Independent de aparenta la grupele A,B,O, 80% din persoane elimina odata cu saliva si alte secretii, mucopolizaharidele caracteristice grupelor A-H, B-H, sau O-H. Cantitativ acestea sunt suficiente pentru identificare lor din urme. Grupele enzimatice ( fosfataza acida, colinesteraza), vor fi evidentiate din urme mai abundente.

In cazuri patologice, saliva sufera o modificare individuala mai ales in compozitia celulara, fiind aglomerata in leucocite la tonsilita sau alte inflamatii ale cavitatii bucale sau ale glandelor secretorii, precum si in cazul eventualei prezente a celulelor tumoral. Compozitia urmelor in unele infectii poate sa aprinda o flora microbiana particulara.

In conditii particulare de activitati productive, intoxicatiile, etc., se amesteca unele produse" poluante" in saliva, constituind astfel un indiciu imediat pentru identificare. Este de remarcat faptul ca asemenea materiale straine pot fi adaugate intamplator, ele fiind prezente in suportul urmelor de saliva ( ex. rujul de buze).

Modificarile fine, fazele secretiei salivare si finele variatiuni in anticorpi sau constituente biologic active sunt insuficiente pentru a le evidentia in expertiza criminalistica.

SECTIUNEA III

Urmele de natura piloasa

Notiuni generale

Frecventa crescuta a cazurilor de descoperire a urmelor de natura piloasa la locul faptei si pe corpul persoanei suspecte a fi savarsit o infractiune a ridicat inca cu mult timp in urma numeroase probleme.

Daca in primele faze ale acumularilor de date pur descriptive se punea accentul indeosebi pe aspectele distinctive fata de produsul biologic similar, dar de provenienta animala, in timp se releva noi aspecte, cum ar fi: valoarea medico-legala a examenului, crearea de instrumente de lucru la indemana specialistului.

O etapa superioara s-a inregistrat odata cu acumularea si aplicarea de noi metode si tehnici de lucru: studiul microelementele chimice; evidentierea vaselor; relevarea de fragmente biochimice specifice; examinarile cu microscopul electronic; examinarile spectrografice; analiza radioactivitatii indirecte; absorbtia atomica.

Structura macroscopica si microscopica a diferitelor fibre si fire gasite la locul infractiunilor sau pe diferite alte obiecte, eventual pe suprafata corpului unor persoane, a constituit material de studiu pentru multi specialisti. Astfel, s-au studiat deosebirile dintre parul uman si cel animal, pigmentii din firele de par, particularitatile de difractie a firului, activarea microelementelor prin iradierea cu gaze ionizante etc.

Cercetari mai recente, bazate pe studiul microelementelor chimice din fire, relativ la grupele sanguine si la alte proprietati biochimice, au oferit noi baze pentru realizarea unor identificari individuale.

Inainte de a se trece la examinarea firului de par, el trebuie diferentiat preliminar de price alt fir de par, avandu-se in vedere urmatoarele caracteristici :

firele vegetale (si fibrele din care ele se compun) se particularizeaza prin structura lor celulara si structura chimica bazata pe celuloza;

firele de matase si alte fibre biosintetizate (produse de insecte) au o structura, de regula, tubulara, cu suprafata granulara;

fibrele sintetice, extrem de variate, se diferentiaza prin omogenitatea structurii pe toata lungimea lor, fie ca sunt astructurale, fie ca au o structura ce imita anumite fire naturale;

firele de par ale mamiferelor au o structura constructiva comuna, dar variabila dupa specie, dupa zona din care provine, dupa partea proximala sau distala, iar in anumite cazuri si dupa structura lor biochimica.

Firele de par umane se deosebesc de cele animale prin particularitatile maduvei, cuticulei, pigmentatiei, bulbului si ale capatului distal. Se mai adauga la acestea structura biochimica a bulbului si a tecii, precum si unele particularitati de grupe.

Firul de par este o parte anexa a pielii, iar din punct de vedere genetic si structural constituie o componenta epidermului, a stratului cornos. Are doua parti principale : partea fixata in piele(radix pilii) si partea libera (scapus pilii), ambele cu o schema structurala apropiata. Suprafata firelor, denumita cuticula, este acoperita de solzi cornosi, cu partea lor libera spre varful firelor. Sub aceasta se afla stratul cortical, care este alcatuit din celule alungite, transformate in fibre longitudinale, nenucleate, in general paralele sau usor rasucite elicoidal. La partea de radacina a firelor acest strat este alcatuit din celule cuboide. Partea cornoasa are culoare difuza, galbena spre brun, in aceasta fiind fixate granule de pigment de melanina avand culoarea brun spre negru. Marimea granulelor si transparenta sunt variabile. Firele carunte nu mai contin granule de pigment, de fapt ele sunt fire transparente, usor galbui; culoarea alba - macroscopic - rezulta din continutul lor in aer. La radacina firelor si in apropierea ei se gasesc, chiar si la persoane tinere, bule gazoase, care la microscop apar sub forma unor bule fusiforme netransparente. Catre varf, treptat, ele se raresc sau apar ca striatii delimitate ale fibrelor lungi.

Stratul cornos cuprinde o parte medulara, care este alcatuita din celule cuboide ce cuprind pigmenti si bule gazoase. La om, acest strat este foarte variat in diferite zone, mergand de la lipsa totala (in firma intrerupta), pana la o forma continua; el nu ocupa o parte mai mare de 1/3 din grosimea totala a firului.

Radacina firului de par este cuprinsa in teaca sau folicula(folliculus pilii), compusa dintr-o parte interna(teaca epidermala) si cea externa(conjunctivala).

Teaca epidermala este in stransa conexiune cu epidermul pielii, constituind o parte infundata a acestuia. In partea sa superficiala, teaca are o structura morfologica identica cu pielea; mai adanc, si anume sub limita orificiilor glandelor sebacee, structura este mai complexa, avand urmatoarele straturi in ordinea asezarii pe dinauntru spre conjunctiva : cuticula tecii, aflata in contact cu cuticula firului de par, fiind alcatuita, de asemenea, din celule aplatizate (in placute); stratul lui Huxley, alcatuit din celule cuboide ce cuprind granule de eleidina si keratohialina; stratul lui Henle, alcatuit din celule aplatizate nucleate spre bulb.

Teaca exterioara este identica cu stratul lui Malpighi al epidermului, fiind alcatuita dintr-un strat spinocelular si unul cilindrocelular. Teaca exterioara este imprejmuita de fibrele si celulele conjunctivale mai dense ale dermului, continand elemente vasculare.

Radacina firului de par si teaca la partea lor cea mai profunda din piele, se contopesc intr-un bulb care este alcatuit din gramezi de celule rotunde, nefiind diferentiate intre ele. La capatul bulbului se gaseste o infundatura in care se infige o formatie papilara din tesutul conjunctiv. Bulbul constituie partea germinativa(matricea) firului si, prin transformari speciale, formeaza straturile firului. Firul, deci, are o crestere permanenta dinspre bulb si este expulzat spre exterior. Aceasta crestere este in medie de 0,3mm pe zi; ar urma ca firele de par sa fie extrem de lungi, lucru care nu se intampla, pentru ca partea lor distala este predispusa la rupere si uzura permanente; pe de alta parte, firele de par au o durabilitate relativ mica : cele de pe cap cad in 2-4ani, iar cele de pe corp si extremitati in cateva luni, fiind inlocuite cu altele, dezvoltate de aceeasi teaca. Aceasta reinnoire fiind permanenta, intr-o zona paroasa a pielii vom gasi in aceeasi perioada fire in diferite faze de dezvoltare.

Din teaca foliculara conjunctivala se intind unele mici fibre musculare care sunt in contact si cu glandele sebacee, terminandu-se in straturile bazale ale epidermului; prin contractia lor aceste fibre musculare provoaca ridicarea verticala a firelor fata de piele, cu formarea unor mici proeminente(pes anserina - piele de gasca) si, totodata, cu eliminarea secretiei glandelor sebacee.

Glandele sebacee sunt formatiuni, accesorii, ale foliculilor parului, fiind in general muguri rotunzi cu un duct scurt. Partea functionala nu are un lumen liber, acesta fiind ocupat de celule mari cuboide pline cu picaturi de grasime(seu), in partea lor delimitanta (bazala) aflandu-se celule mici, aplatizate. Producerea seului se realizeaza deci prin dezintegrarea totala a celulelor (glanda tip holocrin). Inlocuirea permanenta se face din celulele bazale. Glandele sebacee sunt, in general, legate de fire, insa in jurul comisurilor gurii si aripii nazale, respectiv dosul nasului, sunt prezente independent de pilozitate.

Rolul fiziologic al firelor de par consta in protejarea unor zone mai sensibile ale corpului uman, iar modul de repartizare pe regiuni este influentat de factori genetici si de hormoni sexuali.

Firele de par sanatoase sunt bine fixate in bulb, au o structura microscopica perfecta si un luciu permanent asigurat de grasimea secretata de glandele sebacee.

Stabilirea sexului se poate realiza intrucat teaca epiteliala externa a firului de par care reprezinta rasfrangerea epidermului contine celule in nucleul carora se pot determina cromozomi de sex prin metode citogenetice.

Firele de par, cu toate ca au o structura comuna in cadrul unei specii sau rase, prezinta o serie de variatii de structura, mai ales in functie de regiunea corporala din care provin, de sex si de varsta. La acestea se adauga o serie de variatii individuale mostenite privind structura, dimensiunea, ondulatia, sectiunea transversala, pigmentatia si altele, care pastreaza anumite particularitati individuale in toate regiunile corpului, precum si la anumite varste. Global, ie care caracter este legat de "elementele descriptive" ale firelor, iar la comparatie se vor studia simultan aceste date : lungimea firelor (intregi); ondulatia, aspectul macroscopic al culorii, grosimea, bulbul, resturile din teaca, zona pararadiculara, grosimea relativa a straturilor, prezenta (respectiv lipsa) maduvei, culoarea si repartizarea pigmentului, striatia longitudinala formata din fibrele cortexului, desenul cuticular si aspectul varfului liber (capatul distal). In sectiune transversala se studiaza forma in ansamblu, pozitia corelativa a straturilor si variabilitatea sectiunii in diferitele zone ale firului. In sfarsit se vor studia depunerile de elemente (opozitii), substante, iar dupa indepartarea lor e realizeaza studiul biochimic privind elementele serologice ( de grupa ); analiza spectrofotometrica a constituentilor sau analiza radi - reactivitatii dupa iradiere ( activare).

Identificarea se bazeaza pe comparatie, astfel ca se va lua drept baza o situatie statistica a elementelor descriptive obtinuta din examinarea a numeroase fire din diferite regiuni ale corpului. Valoarea examinarii comparative va creste in raport cu numarul firelor de par aflate la dispozitie pentru acesta.

Caracteristici generale ale firului de par

Sub acest aspect se inteleg acele particularitati ale firelor de par care sunt legate de varsta, de sex si de regiunea corpului din care provin.

In cursul vietii, firele de par sufera modificari evidente in toate zonele piloase.

Firele fetale (lanugo) sunt fire, fara maduva; lipsesc granulele de pigment din structura scuamei, culoarea inchisa provenind dintr-o coloratie difuza. La copii sub 3 ani, firele, in general, nu poseda maduva si au o coloratie de fond galben - aurie; treptat apar si pigmentii, care dupa maturizarea sexuala devin definitivi. Totodata, la pubertate apar pilozitatile caracteristice pentru sex, precum si stratul medular al firelor in toate regiunile.

La persoanele in varsta este caracteristica pierderea treptata a granulelor de pigment. In regiunea capului, dupa varsta de 45 ani, in general, se gasesc frecvente fire carunte, a caror aparitie este influentata de factori hormonali si de starea generala a metabolismului. La varsta de 50 de ani, treptat apar fire carunte si pe fata, apoi pe corp; in regiunea pubiana ele apar numai la varste mai inaintate.

Particularitatile generale ale firelor de par din diferite regiuni corporale privesc lungimea, sfarsitul firului de par, grosimea, sectiunea transversala, ondulatia si caracteristicile capatului distal.

Lungimea de peste 10cm a firelor arata ca ele nu pot proveni decat din regiunea capului (rareori din barba). Firele foarte scurte (0,5-2cm), cand capatul lor distal este rotunjit sau ascutit (adica este un fir intreg ), provin din sprancene, gene sau orificiul nazal. Firele din celelalte regiuni ale corpului au lungimea intre 2 si 10cm ( in general sub 6cm ) si sunt subtiate atat parabulbar, cat si mai ales, catre partea dinspre varf. Aceste fire au o grosime relativ mica si pigmentatie variata dupa regiuni - mai deschise la culoare fiind pe trunchi si extremitati, iar mai inchise, in jurul orificiilor naturale si in regiunea pubiana. In zona axilara si regiunea pubiana, firele sunt de regula, ondulate, depigmentate si macerate.

Sfarsitul firului de par, poate fi : rotund, datorita cresterii sale firesti intr-un timp mai indelungat; taiat perpendicular sau oblic; rupt; fibros - cand poate fi bifurcat, trifurcat sau se prezinta in mai multe fibre foarte subtiri, de multe ori ca rezultat al ondularii prin ardere, cand are aspectul unei pensule.(fig. 11)

Fig. 11 - Aspecte ale sfarsitului firului de par : a : rotund b : taiat c : rupt d : fibros

a b c d

Grosimea firelor de par variaza dupa regiunea corpului: pe cap au 60-100 microni, pe fata 110-150, pe corp 60-80, pe extremitati 40-60 microni.

Sectiunea transversala, in cazul firelor de par de pe cap, este rotunda sau ovoida; la firele din barba, sectiunea este de regula, ovala, triunghiulara sau dreptunghiulara; la cele din axila este, de asemenea, ovoida, insa acestea totdeauna au neregularitati marginale; firele din regiunea pubiana au mai frecvent sectiunea de forma triunghiulara rotunjita sau sub aspectul boabei de fasole(fig. 12).

A B C

Fig. 12 - Aspectul exterior si interior al firului de par :

A - invelisul exterior (cuticula), sub forma de solzisori;

B - sectiunea transversala a firului de par ;

C - sectiunea longitudinala a firului de par;

(a - cuticula ; b - cortexul; c - canalul medular).

Capatul distal si zona invecinata sunt, de asemenea, caracteristice pentru fiecare regiune corporala, iar in oarecare masura si pentru sexe. Capatul distal ascutit, cu structura complet pastrata, este caracteristic pentru zonele cutanate descoperite ( gene, sprancene). La firul de par din cap, capatul distal netaiat este sfacelat, desfacut in fibre (pieptanat) sau rupt si rotunjit. In cazul firelor taiate, fenomenul este legat de toaleta parului. Rotunjirea este generata de fenomene de eroziune, de ruperea marginilor cuticulare si a structurilor superficiale, ce dureaza 15-20de zile, dupa care urmeaza inceperea fenomenului de sfacelare. In zona pubiana se gasesc frecvent fire cu capatul usor ingrosat. In zonele corporale acoperite de imbracaminte, firele sunt uzate prin frecare de aceasta; in consecinta, capetele sunt de forme diferite, cele mai comune fiind rotunjirea, precum si ruperea si rotunjirea sau tocirea completa pana la partea proximala (pe coapse, in jurul genunchilor sau suprafata dorsala a gleznelor, partea inferioara a antebratelor etc.).

Pentru sexe, in afara de caracteristicile dimensionale, se mai pot gasi anumite indicii de diferentiere pe baza prezentei unor materiale depuse, a urmelor intretinerii cosmetice sau ale coafatului, depigmentarii artificiale, vopsirii etc.

Caracteristici individuale ale firului de par.

Caracteristicile individuale reprezinta o constelatie particulara a caracteristicilor generale. Examinarea microscopica a firelor de par are in vedere urmatoarele caracteristici individuale :

morfologia structurii cuticulare, care este utilizata in mod curent in identificarea firelor de par de natura umana;

morfologia sectiunii transversale prezinta avantajul ca poate diferentia parul uman de cel animal;

morfologia canalului medular serveste la diferentierea parului uman provenit de la mai multi subiecti. Indexul medular se calculeaza pe baza raportului matematic existent intre diametrul firului de par si diametrul canalului medular sau a raportului existent intre grosimea firului de par si grosimea canalului medular.

morfologia radacinii; firele de par apartinand aceleasi persoane au tendinta sa prezinte aceleasi caracteristici ale bulbului. Un rol important in identificare au si radacinile bolnave ale firului de par, care prezinta particularitati deosebite in functie de boala si de stadiul acesteia. Examinarea morfologica a bulbului poate oferi expertului si date cu privire la faptul daca firul a cazut in mod natural sau a fost smuls. In cazul smulgerii, foliculul parului este lipsit de radacina; foarte rar se intampla ca radacina sa fie sinuoasa.

Examinarea firului de par cu ajutorul microscopului electronic pune in evidenta, de regula, caracteristicile individuale. Caracteristicile individuale ale firului de par ce pot fi examinate cu ajutorul microscopiei electronice sunt :

distributia pigmentilor in cortex si forma lor;

structura interna a cuticulei;

prezenta sau lipsa maduvei;

desenul cuticulei si modificarea acesteia de-a lungul firului de par;

degradarea firului de par;

patologia firului de par.

Activarea cu neutroni pune in evidenta o serie de caracteristici individuale care pot fi analizate din punct de vedere cantitativ si calitativ.

Firul de par poate pune in evidenta un numar de maximum 18 caracteristici, dintre care 12 sunt intotdeauna prezente. Numarul acestor caracteristici variaza, in raport cu lunile anului, la fiecare persoana(figura 13). In firul de par pot aparea o serie de impuritati preluate din mediul inconjurator. Alte imprejurari care pot avea influenta asupra caracteristicilor individuale ale firului de par sunt dieta sau schimbarile metabolismului.

Fig. 13 - Spectrul a sase sectiuni din acelasi fir de par recoltate in perioade de timp diferite de la aceeasi persoana (dupa Tratat practic de criminalistica ,vol. II, IGM, 1976).

Compozitia metalica a firelor de par este influentata de existenta mai multor factori, care pot fi grupati in trei categorii :

factori fizici : zona din care sunt recoltate firele, grosimea firelor, coloratia, structura cuticulei si a canalului medular;

factorii externi : samponul utilizat, frecventa spalarii, contaminarea cu metale din mediul inconjurator, zona geografica;

factori personali (individuali) : rasa, sexul, varsta, starea generala a sanatatii, dieta, starea social-economica, starea dentitiei, tipul bijuteriilor metalice purtate direct pe piele, natura si cantitatea de medicamente ingerate, numarul de tigari fumate, consumul de alcool etc.

Cercetarile au demonstrat ca celulele somatice umane contin numai 46 de cromozomi, deci 23 de perechi. 22 de perechi sunt cromozomi autosomali, iar perechea a 23 -a este formata din doi cromozomi sexuali : unul "X" - cromozom de marime medie si unul "Y" - cromozom mic. La sexul femel apare structura cromozomica "XX", iar la sexul mascul "XY".

Cromozomii X si Y, alaturi de functia indeplinita in determinarea sexului, poseda si gene.

Cromozomii sunt corpusculi nucleoproteici care se coloreaza intens cu coloranti bazici, fiind observabili cu ajutorul microscopului in timpul diviziunii celulare, in mitoza si meioza. Substanta nucleara din care sunt formati cromozomii si care are propietatea de a se colora rapid se numeste cromatina.

Determinarea sexului se poate face prin identificarea corpusculilor Barr. Acestia sunt corpusculi periferici in nucleul somatic interfazic la mamiferele placentare de sex femel si reprezinta unul din cei doi cromozomi X din variotipul sexului femel. Corpusculul Barr este absent la masculul normal, cu structura cromozomului XY.

In cazul unor anomalii in disjunctia cromozomilor sexului, pot aparea femele cu doi sau trei corpusculi Barr si masculi cu unul sau doi corpusculi Barr.