Scurta clasificare a manipularilor

Situatiile sociale exercita un control semnificativ asupra comportamentului uman. Actiunile si reactiile individului la stimulii dintr-un anumit mediu social sunt determinate de forte si constrangeri specifice acelui mediu, intr-o masura mult mai mare decat ar fi de asteptat daca s-ar avea in vedere doar personalitatea intima a celui in cauza. Chiar si aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbari majore in comportamentul persoanelor aflate intr-o anume situatie sociala. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi si, intr-o mare masura, prezenta celorlalti sunt factori cu o mare putere de influenta asupra individului, dirijandu-i reactiile si comportamentul uneori chiar fara ca respectivul sa-si dea seama.

In termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci cand o anume situatie sociala este creata premeditat pentru a influenta reactiile si comportamentul manipulatilor in sensul dorit de manipulator.

Manipularile pot fi clasificate in functie de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizeaza drept criteriu amplitudinea modificarilor efectuate intr-o anumita situatie sociala. Astfel 'manipularile mici' sunt cele obtinute prin schimbari minore ale situatiei sociale. Trebuie remarcat ca, desi in aceasta acceptiune manipularile pot fi clasificate ca mici, medii si mari, consecintele lor nu respecta o corespondenta stricta cu amplitudinea modificarilor initiale. Spre exemplu, schimbari mici pot avea consecinte majore si invers.

Manipularile mici, obtinute prin modificari minore ale situatiei sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzator de ample. De pilda, donatiile pot creste simtitor atunci cand cererea este insotita de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvantarea cereasca sau chiar numai de infatisarea celui care formuleaza cererea. Membrii sectei Hare Krishna au pus la punct un sistem extrem de simplu si de eficient pentru adunarea fondurilor. Un membru al sectei, ras in cap si invesmantat in specifica toga alba, se plaseaza in sala de sosiri a unui aeroport si ii asteapta pe calatori cu o floare in mana. Cand acestia incep sa iasa, isi ocheste imediat o 'victima' si ii ofera floarea insistand sa fie primita fara nici o obligatie, doar asa, ca semn al bucuriei de a trai si al iubirii fata de semeni. Daca darul este acceptat, imediat membrul sectei scoate o mica revista a cultului si o ofera si pe aceasta, dar de asta data contra unei mici donatii. Foarte putini sunt cei care pleaca numai cu floarea, fara a face vreo donatie. La fel, cei care aduna fonduri pentru diverse actiuni de protejare a mediului, de pilda, ii roaga pe trecatori sa semneze intr-un registru voluminos, despre care se afirma ca va constitui unul din 'argumentele' respectivei organizatii in actiunile de convingere a autoritatilor. De asemenea, semnatarului i se ofera si o insigna sau o mica planta. Abia la sfarsit se formuleaza cererea pentru o donatie 'nesemnificativa'. Din nou, foarte putini sunt cei care, dupa ce au semnat si au primit insigna, pleaca fara sa-si subtieze portmoneul.

Cersetorii utilizeaza si ei nenumarate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecatorilor. La cersit sunt trimisi mai ales copiii, dezbracati iarna, plangand vara, uneori mutilati intentionat pentru a spori mila cetatenilor. Sume importante sunt platite celor care compun versurile si muzica unor cantece deosebit de lacrimogene, gen: Fara mama, fara tata Sarbatorile de iarna sunt exploatate cu saptamani de zile inainte sau dupa, prin inganarea de colinde care sa sensibilizeze potentialul donator etc. Sume incredibil de mari sunt adunate de spalatorii de parbrize, care isi deghizeaza cersetoria sub aparenta unor servicii utile celor aflati la volan. In Bucuresti, pentru mai putin de treizeci de secunde cat dureaza curatatul unui parbriz, se primeste, in medie, o suma echivalenta cu castigul unui muncitor in treizeci de minute. Insa foarte putini dintre cei care dau banii se gandesc la acest lucru.

In 1966, Scott Fraser si Jonathan Freedman au imaginat un experiment care a demonstrat obiectivitatea unor asemenea tehnici de manipulare minora. Despre ce era vorba? Intr-un cartier obisnuit, casele au fost luate la rand si fiecarui proprietar i s-a propus sa permita instalarea, in fata curtii sale, a unui panou imens pe care scria Conduceti cu prudenta. Desi s-a facut apel la spiritul lor civic, numai saptesprezece la suta au acceptat sa-si umbreasca gazonul cu asa ceva. O a doua grupa de experimentatori s-a deplasat intr-o alta zona a cartierului si a colindat casele cerandu-le proprietarilor sa semneze o petitie in favoarea introducerii unor reguli stricte de circulatie preventiva. Aproape toti au acceptat sa-si depuna semnatura pe un act ce nu le atragea vreo obligatie. Doua saptamani mai tarziu, echipa a vizitat din nou proprietarii ce semnasera petitia, propunandu-le instalarea panoului. De data aceasta, procentul celor care au acceptat a fost de trei ori mai mare fata de primul caz. Deci pentru a determina oamenii sa accepte o concesie majora, este convenabil sa li se prezinte mai intai o cerere nesemnificativa, dar de aceeasi natura, careia aproape fiecare ii va da curs, pentru ca abia dupa aceea sa se vina cu cererea avuta in vedere de la bun inceput. Dupa cum arata rezultatele experimentului descris anterior, sansele de reusita se vor tripla utilizand respectiva tehnica, denumita de psihologi: Piciorul-in-usa. Desi tehnica se bazeaza pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de puternice, uneori la nivelul unei societati intregi.

Un minim contact social poate determina de asemenea schimbari semnificative de comportament. Spre exemplu, pe plaja, un necunoscut se adreseaza 'vecinului de cearsaf: Va rog sa va uitati putin la lucrurile mele. Lipsesc doar cateva minute. In momentul aparitiei unui hot care aduna respectivele lucruri si fuge, cetateanul rugat sa le pazeasca porneste de cele mai multe ori in urmarirea hotului si se agita pentru a determina prinderea lui. Lucru care s-ar intampla cu o probabilitate mult redusa in cazul in care rugamintea nu ar fi fost facuta. Uneori, hotii utilizeaza asemenea trucuri pentru a-l jefui tocmai pe cel rugat sa aiba grija de lucrurile unui necunoscut.

Micile manipulari pot avea si efecte de o extrema gravitate la nivelul intregii societati. Spre exemplu, in 1992, in Romania, televiziunea nationala a prezentat mai multe zile la rand informatii oficiale privind o iminenta criza de paine, din cauza lipsei de grau. S-a indus astfel un sentiment de panica la nivelul intregii societati. Cateva zile mai tarziu, oamenii au rasuflat usurati afland, tot de la televiziune, ca guvernul a rezolvat situatia prin acceptarea unor masive importuri de grau. Abia mult mai tarziu, in presa au inceput sa apara materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creata pentru a justifica masivele importuri, aducatoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat beneficiind de complicitatea guvernului. In realitate, taranii din Romania aveau suficient grau pentru a satisface necesarul la nivel national, insa pretul de achizitie care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina sa refuze comercializarea stocurilor in asteptarea unui pret mai bun. Pretul graului importat a fost de trei ori mai mare decat cel propus taranilor, dar afacerea s-a derulat pentru incasarea respectivelor comisioane. Efectele s-au regasit atat in cresterea generala a preturilor, cat si in deteriorarea situatiei financiare a micilor proprietari agricoli, care nu au avut posibilitatea sa-si valorifice recoltele pentru a obtine surse de finantare a lucrarilor din anii urmatori. O strategie similara a fost folosita si pentru generarea unor alte crize artificiale precum cea a uleiului, a zaharului, a orezului etc. Numeroase fabrici de ulei sau zahar din Romania au fost aduse premeditat in stare de faliment pentru a permite importurile aducatoare de comisioane fabuloase.

Crizele amintite pot fi prezentate ca rezultate grave ale unor manipulari minore, dar pot fi reluate si in subcapitolul marilor manipulari, daca se analizeaza intreg contextul ce le-a facut posibile. Spre exemplu, pastrarea deliberata a televiziunii nationale ca unic mijloc de informare pentru marea majoritate a cetatenilor, lucru ce a facut, intre altele, posibila inducerea panicii generale prin comunicate privind iminenta criza de paine, nu mai intra in categoria manipularilor minore, ci a celor de anvergura.

O alta tehnica de manipulare este:Trantitul-usii-in-fata. Desi total opusa, ca esenta, cu Piciorul-in-usa, etectele sunt aceleasi. Prin aceasta tehnica, oamenii sunt determinati sa accepte o anume concesie, prezentandu-li-se in prealabil o cerere mult mai mare, de aceeasi natura, care are toate sansele sa fie refuzata. Abia dupa aceea se vine cu cererea avuta in vedere de la bun inceput. Aceasta are toate sansele de a fi acceptata, deoarece, prin comparatie cu solicitarea inacceptabila de dinainte, pare foarte rezonabila.

In 1975, psihologul Robert Cialdini si colegii sai au imaginat un experiment menit sa analizeze efectul acestei tehnici. Ei i-au intrebat pe elevii unui colegiu daca accepta sa insoteasca si sa supravegheze un grup de copii handicapati, pentru doua ore, intr-o vizita la gradina zoologica. Numai saisprezece la suta dintre cei intrebati au acceptat. Unui alt grup de elevi i s-a prezentat, in prealabil, o propunere mult mai ampla. In mod obisnuit, recrutam voluntari dintre elevi, pentru a lucra fara plata, in calitate de consilieri la Centrul de detentie a minorilor, a spus experimentatorul. Apoi a continuat: Serviciul consta in doua ore de munca pe saptamana, timp de doi ani. Cine se ofera? Dupa cum era de asteptat, nimeni nu a acceptat un angajament pentru o perioada atat de lunga. In urma refuzului, experimentatorul a facut o a doua propunere, cea referitoare la insotirea copiilor handicapati. Circa cincizeci la suta din elevi au acceptat. Deci si in cazul tehnicii Trantitul-usii-in-fata, ca si in cazul Piciorului-in-usa, sansele de obtinere a unei concesii au crescut de trei ori, in comparatie cu cazurile in care cererea a fost normala.

Ca o scurta recapitulare, Piciorul-in-usa consta in obtinerea prealabila a unei mici concesii, care sa determine sporirea disponibilitatii celui vizat de a accepta o concesie mai mare, Trantitul-usii-in-fata, la randul sau, consta in prezentarea prealabila a unei cereri aproape imposibil de acceptat, prin comparatie cu care urmatoarea solicitare sa para mult mai rezonabila si sa aiba mult mai multe sanse de a fi acceptata.

Trebuie precizat inca o data ca asemenea tehnici pot apartine categoriei micilor manipulari, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scara larga. Ele pot fi utilizate pentru a influenta deciziile unei singure persoane sau pot sa genereze efecte puternice la nivelul intregii societati, asa cum se va vedea si dintr-un studiu de caz ce face subiectul unui capitol aparte al volumului de fata.

Manipularile medii se refera la modificari importante ale situatiilor sociale, cu efecte care, uneori, depasesc in mod dramatic asteptarile, tocmai pentru ca enorma putere de influenta a situatiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluata in cele mai multe cazuri.

Cu doua decenii in urma, Stanley Milgram a initiat o serie de experimente cu rezultate de-a dreptul socante in ceea ce priveste supunerea individului fata de o anume autoritate.

In cadrul experimentului standard, li se propunea voluntarilor sa participe la un test menit sa studieze capacitatea de memorare si influentarea acestei capacitati prin administrarea unor pedepse in caz de greseala. Voluntarul era introdus intr-o incapere si asezat la o masa pe care se afla pupitrul de comanda al unui aparat de generat socuri electrice. Printr-un geam de sticla, voluntarul vedea o alta incapere, in care un tip de patruzeci si sapte de ani, usor supraponderal, cu o infatisare agreabila, sedea pe un scaun, conectat la electrozii ce urmau sa administreze socurile. In aceeasi camera cu primul voluntar, care va fi denumit 'profesorul', se afla un experimentator sobru, care incepea prin a spune ca persoana aflata dincolo de geam se oferise tot de buna-voie pentru testare.

Testul consta in citirea unor perechi de cuvinte pe care cel cu electrozii, numit 'elevul', trebuia sa le memoreze. Apoi 'profesorul' incepea sa spuna cate un cuvant, iar 'elevul' sa raspunda cu perechea lui. Pentru fiecare greseala, 'profesorul' trebuia sa-i administreze 'elevului' un soc electric incepand cu cincisprezece volti si putand ajunge pana la patru sute cincizeci de volti, in trepte de cate cincisprezece volti. Pentru a-l avertiza pe 'profesor' asupra a ceea ce urma sa-i faca 'elevului', experimentatorul ii aplica, demonstrativ, primului un soc de patruzeci si cinci de volti, destul de dureros.

Testul incepe. Primele raspunsuri ale 'elevului' sunt corecte. Apoi, la prima greseala, 'profesorul' ii administreaza cincisprezece volti, provocandu-i o tresarire evidenta. Urmeaza inca o greseala si un soc de treizeci de volti. Treptat, pe masura ce timpul trece si socurile cresc in intensitate, suferinta 'elevului' devine tot mai evidenta, iar 'profesorul' incepe sa aiba mustrari de constiinta. Dar la fiecare ezitare a acestuia, experimentatorul il indeamna sobru: Va rog, continuati. Peste saptezeci si cinci de volti, 'elevul' incepe sa tipe de durere, la o suta cincizeci urla pentru a fi lasat sa plece, acuzand dureri de inima, la o suta nouazeci si cinci strigatele devin insuportabile. 'Profesorul' este si el innebunit, speriat, daramat. Insa la fiecare ezitare, vocea sobra a experimentatorului il indeamna: Experimentul va cere sa continuati, apoi: Este absolut esential sa continuati, dupa care urmeaza: Nu aveti alta alegere, trebuie sa continuati. Daca, totusi, 'profesorul' inca ezita, vazand ca pana si marcajele de pe pupitrul de comanda indica pericolul extrem al voltajului la care s-a ajuns, experimentatorul adauga: Socurile sunt dureroase, dar im produc nici o rana. Continuati, va rog. In caz ca 'profesorul' vrea sa se opreasca pe motiv ca 'elevul' nu mai suporta, experimentatorul ii spune: Indiferent daca celuilalt ii place sau nu, trebuie sa continuati pana va memora corect perechile de cuvinte. Va rog, continuati. La doua sute saptezeci de volti, 'elevul' incepe sa agonizeze, iar 'profesorul' este ingrozit. Si totusi, la indemnurile sobre ale experimentatorului, continua sa mareasca voltajul socurilor si sa apese pe comutator

Trebuie mentionat ca, de fapt, 'elevul' este in intelegere cu experimentatorii pentru a mima foarte bine efectele socurilor electrice, pe care, in realitate, nu le primeste. Studiul capacitatii de memorare este doar un pretext pentru adevaratul scop al experimentului, acela de a vedea pana la ce limita a cruzimii pot merge oamenii obisnuiti sub presiunea unei autoritati, reprezentate de experimentatorul cel sobru. Este necesar sa adaugam ca, in afara indemnurilor permanente de a continua, nici o alta presiune nu s-a facut asupra celui aflat in postura 'profesorului'. El putea oricand sa se ridice si sa plece.

Intrebarea: 'Cati ar accepta sa mearga pana la limita de patru sute cincizeci de volti?' a fost pusa, in cadrul unor chestionare, mai multor grupuri, ce includeau atat oameni obisnuiti, cat si studenti sau psihologi. Raspunsul a fost aproape unanim: 'Circa unu la suta'. Nimeni nu-si putea inchipui ca limita bunului-simt si a unui comportament general uman ar putea fi depasita.

Insa rezultatul experimentului a infirmat dramatic toate aceste previziuni: 62,5 la suta dintre voluntarii pusi in postura de 'profesor' au administrat socurile maxime de patru sute cincizeci de volti, iar 80 la suta au continuat sa apese comutatorul si dupa ce 'elevul' a inceput sa urle de durere si sa spuna ca poate suferi de la o clipa la alta un atac de cord!

Nenumarate intrebari au fost generate de rezultatele terifiante ale acestui experiment, majoritatea legate de cauzele cruzimii inexplicabile de care au dat dovada niste oameni obisnuiti, aflati sub permanenta presiune psihica a 'autoritatii' reprezentate de experimentator.

Pentru a gasi motivatiile intime ale generarii unui comportament inuman in cazul oamenilor obisnuiti, Milgram a reluat experimentul in alte variante.

Trei 'profesori' au fost introdusi simultan in aceeasi incapere. Doi erau in intelegere cu experimentatorii si, la un moment dat, au refuzat sa mai continue testul. In astfel de situatii, numarul celor care au mers cu socurile pana la limita maxima s-a diminuat de peste sase ori! Ceea ce inseamna ca sentimentul de supunere neconditionata fata de autoritati scade drastic atunci cand individul vede ca sunt si altii care gandesc asemenea lui si actioneaza in sensul considerat de el drept a fi corect.

Intr-o alta varianta, experimentatorul iese la un moment dat din incapere si locul sau este luat de un alt 'voluntar' care ii repeta 'profesorului' obisnuitele ordine de a continua. In asemenea cazuri, numarul celor care au mers pana la voltajul maxim a scazut de trei ori. Fapt ce dovedeste ca atunci cand cel care intruchipeaza autoritatea nu este prezent, spiritul de supunere neconditionata, din nou, scade simtitor.

O alta varianta s-a desfasurat cu doi experimentatori si un 'profesor'. In momentul in care 'elevul' a inceput sa tipe 'de durere', experimentatorii au initiat o discutie in contradictoriu asupra oportunitatii de a continua testul, lasand decizia la voia celor aflati in postura de 'profesori'. Nimeni nu a mai continuat administrarea socurilor.

Trebuie remarcat faptul ca, in nici una dintre variante, decizia 'profesorilor' de a parasi experimentul nu a fost determinata de reactiile 'elevului', ci de comportamentul experimentatorilor ce intruchipau autoritatea. In acelasi timp, revenind la ultima varianta a experimentului, trebuie observat ca, in momentul in care capacitatea autoritatii de a stapani o situatie devine discu-tabila, iar 'cei de jos' refuza sa se mai supuna si isi urmeaza propria lor constiinta si propriile lor interese.

Ultima varianta a experimentelor lui Milgram a fost cea in care participantilor li s-a spus ca pot merge pana la limita maxima a voltajului, pentru ca sunt o multime de lucruri interesante de studiat la fiecare etapa, apoi au fost lasati sa actioneze singuri. Numai 2,5 la suta au mers pana la limita maxima, procent foarte apropiat de cel obtinut in chestionarele celor intrebati despre posibilele rezultate ale unui asemenea test.

Experimentele lui Stanley Milgram reprezinta o forma aproape abstracta de studiere a unora dintre tehnicile de manipulare medie. Avand in vedere concluziile testelor descrise pana acum, se poate face o paralela revelatoare cu cazuri reale, precum cel al revolutiei romane din decembrie 1989.

In Romania acelui an, autoritatea suprema era reprezentata de Nicolae Ceausescu. Cultul personalitatii fusese in asemenea masura dezvoltat, incat distanta dintre el si restul ierarhiei comuniste era imensa. Comitetul Politic Executiv, spre exemplu, crea impresia unei adunari de marionete al caror unic rol era de a aplauda si de a aproba deciziile dictatorului. In acest context, trebuie remarcat faptul ca debutul revolutiei s-a produs la Timisoara, exact in zilele in care Ceausescu se afla intr-o vizita in Iran. Lipsa autoritatii supreme din tara a facut mult mai usoara ridicarea maselor in numele redobandirii acelei libertati mult visate. Amploarea evenimentelor de la Timisoara, datorita carora multi alti locuitori ai Romaniei au vazut ca sunt si altii care gandesc asemenea lor si au curajul de a refuza supunerea neconditionata, a usurat extinderea la nivel national a actiunilor de protest, urmandu-se lozinca bine cunoscuta Azi in Timisoara, maine-n toata tara. Revenit de urgenta la Bucuresti, Ceausescu a convocat un mare miting popular, ce s-a transformat intr-un veritabil butoi cu pulbere caruia ii lipsea o singura scanteie. Si aceasta a venit din partea unui mic grup, ale carui actiuni au determinat explozia multimii si fuga precipitata a dictatorului. Insa chiar si fugarit, simpla lui prezenta era o amenintare, asa ca, dupa ce a fost capturat, s-a luat masura eliminarii sale fizice, in urma unui proces extrem de sumar. O data cu el a fost impuscata si Elena Ceausescu, deoarece, in ultimul timp, dictatura devenise de fapt bicefala si trebuia ca ambele capete sa dispara, pentru ca simpla lor prezenta putea avea efecte greu de controlat pentru noua conducere a tarii.

Peste o mie de oameni au fost ucisi in revolutia romana fara ca autorii sa fie descoperiti. Pana in 22 decembrie, situatia s-a caracterizat printr-o anume confuzie. Putini dintre cei descoperiti ca au tras sustin ca nu au facut decat sa execute niste ordine, iar cei care au dat respectivele ordine sustin ca nu s-au referit, de fapt, la eliminarea fizica a manifestantilor. S-a creat astfel o fragmentare a actiunilor de ucidere, incat nimeni sa nu aiba intreaga responsabilitate a crimelor, de la ordin, pana la executie.

Acelasi lucru s-a intamplat in nenumarate alte cazuri, la scara mai mare sau mai mica. Stanley Milgram aminteste ca pana si lui Eichman i se facea rau atunci cand vizita lagarele de exterminare. Dar de fiecare data el se intorcea la masa de lucru si continua sa pritoceasca hartiile ce contineau planuri ale unor noi actiuni de ucideri in masa. In acelasi timp, gardianul care arunca pastilele de Cyclon-B in camerele de gazare isi justifica actiunile pe baza faptului ca nu facea altceva decat sa se supuna ordinelor. In acest mod, invocandu-se si anumite distorsiuni in transmiterea ordinelor sau in receptionarea lor, responsabilitatile se restrangeau, iar persoana care ar fi trebuit sa urmareasca actul criminal de la un capat la altul si sa raspunda atat pentru indeplinirea lui, cat si pentru consecinte, nu mai exista.

In regimurile totalitare trebuie anihilata pana si impresia ca ar putea exista, in structurile superioare, persoane care sa poata fi facute responsabile de vreo actiune cu consecinte negative asupra populatiei. Serviciile specializate in dezinformare au, printre altele, si misiunea de a sustine zvonul ca, desi s-ar putea sa existe unele aspecte negative, cu siguranta seful regimului nu le cunoaste. Deoarece daca le-ar cunoaste, ar lua imediat masuri, continua argumentatia zvonului. De fapt, conducatorii regimurilor totalitare sunt extrem de bine informati, chiar despre situatii care scapa atentiei cetateanului de rand. Astfel se si explica mentinerea lor la putere dincolo de orice ratiune.

Starea de confuzie creata in timpul revolutiei romane, deruta si nevoia de a gasi cat mai repede o autoritate care sa o inlocuiasca pe cea veche, pentru a reordona sistemul social si pentru a restrange haosul, zvonurile despre teroristi si despre tragedii iminente, toate la un loc au sporit starea de tensiune si au inhibat ratiunea, determinand oameni, altfel obisnuiti, sa isi ucida semenii. Straniu este faptul ca, desi autoritatea suprema din Romania a fost inlaturata de la putere pe 22 decembrie, totusi marea majoritate a victimelor s-a inregistrat dupa aceasta data. Nu s-a oferit o explicatie oficiala coerenta care sa motiveze aceasta ciudatenie. Exista doar parerea neoficiala ca numarul mare de morti, de care era facut responsabil fostul dictator, a avut rolul de a legitima rapid, in fata intregii lumi, noul regim de la Bucuresti.

Revolutia romana reprezinta un material faptic de exceptie pentru identificarea nenumaratelor tehnici de manipulare ce au functionat perfect, incepand cu razboiul radioelectronic si sfarsind cu rolul decisiv al televiziunii in magnetizarea maselor. Singurul lucru care lipseste, dupa sase ani, este identificarea oficiala, clara, a celor care au imaginat si pus in functiune tot acest mecanism. Insa chiar mentinerea unei permanente incordari reprezinta o tactica menita sa vulnerabilizeze individul si sa-l faca mult mai usor de manipulat.

Pe langa tehnicile menite sa induca sentimentul de supunere fata de autoritati sau, dimpotriva, sa declanseze revolte puternice, alte exemple de manipulari medii pot fi si cele prin care se urmareste dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, in vederea incurajarii spiritului agresiv.

Dupa cum s-a precizat anterior, aceste tehnici pot intra in categoria manipularilor medii, datorita faptului ca, desi sunt relativ simple, efectele lor depasesc orice asteptari.

In principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizeaza pentru a face posibila exterminarea acestuia fara ezitari si fara remuscari din partea executantilor, majoritatea proveniti dintre oamenii obisnuiti.

Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curatarea imaginii inamicului de orice trasatura umana, prezentarea lui drept un monstru nedemn si periculos pentru specia umana, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie sa mai pastreze nici o conotatie omeneasca. La nevoie, insusi sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu lasa vreo fisura prin care viitorii agresori sa sesizeze ca, de fapt, inamicii le sunt semeni intru ratiune. La modul concret, metodele utilizate in propaganda de dezumanizare a inamicului constau in impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presa falsificate, in care inamicii sunt prezentati drept niste trogloditi violenti si periculosi.

Psihologul Elliot Aronsor povesteste o intamplare elocventa in ceea ce priveste efectele acestei propagande. Cu mai multi ani in urma, a angajat un zugrav pentru a-si renova casa. Omul era foarte linistit si placut. Intre altele, i-a spus ca, dupa terminarea colegiului, se inrolase in armata si luptase in Vietnam. Dupa lasarea la vatra se apucase de zugravit si devenise un meserias priceput si onest. Lui Elliot ii facea o reala placere sa lucreze cu el si sa discute pe diverse teme. La un moment dat, in timpul unei pauze de cafea, au abordat problema conflictului din Vietnam si aici parerile lor s-au dovedit a fi total contradictorii. Zugravul sustinea ca razboiul era just si urma sa faca lumea mai sigura pentru democratia in plina dezvoltare. Elliot l-a contrazis, spunandu-i ca luptele erau murdare, provocand moartea, mutilarea si arderea cu napalm a mii de oameni nevinovati, indeosebi copii, femei si batrani, care nu aveau nici o legatura cu politica sau cu razboiul. Celalalt l-a privit lung, apoi a suras cu sinceritate: La naiba, doctore, aia nu sunt oameni, aia sunt vietnamezi! Toate cuvintele au fost spuse pe un ton deschis, fara urma de vehementa. Elliot a ramas perplex. Nu reuseam sa pricep cum putea sa aiba o asemenea conceptie omul acela bland, manierat si sincer. Cum putea el sa excluda o intreaga natiune din rasa umana, isi va aminti Elliot mai tarziu. Peste cateva zile, cu prilejul altor discutii, zugravul i-a spus ca ucisese si el civili in cadrul unor actiuni in Vietnam. Elliot a inteles ca putea sa reziste asaltului remuscarilor doar continuand sa nu-i considere pe vietnamezi fiinte umane

Dezindividualizarea este o tehnica mult mai simpla, dar cu efecte la fel de socante. In acceptia psihologiei sociale, dezindividualizarea este definita ca un sentiment al pierderii in anonimat. Eliberarea de sub constrangerile inerente, impuse de un comportament normal si corect in societate, eliberare obtinuta prin aceasta cufundare in anonimat, conduce la o crestere a agresivitatii, a manifestarilor deviante.

Cercetatorul Brian Mullen a publicat in 1986 rezultatul cercetarilor pe care le-a facut asupra a saizeci de cazuri de linsaj, savarsite in Statele Unite intre 1899 si 1946. Cruzimea, s-a constatat, era cu atat mai mare, cu cat crestea numarul participantilor la asasinatul colectiv.

In 1973, Robert Watson a efectuat un studiu asupra a douazeci si patru de culturi, in ceea ce priveste caracteristicile lor etnografice. S-a dovedit ca razboinicii care isi schimba infatisarea, vopsindu-si chipul sau corpul, ori punandu-si masti inainte de a pleca la lupta, comit mult mai multe acte de sadism, asasinate, mutilari, decat cei care nu se mascheaza.

Dezindividualizarea prin ascunderea chipului in spatele unor masti se regaseste in numeroase cazuri atat din istorie, cat si din realitatea imediata. Membrii organizatiilor Ku Klux Klan poarta masti in timpul intrunirilor si actiunilor. Membrii unor secte satanice, de asemenea. Chiar si introducerea uniformei are printre scopurile ei crearea unui sentiment de uniformitate, care sa cufunde individul in anonimat, pentru a-l face mult mai disponibil pentru comiterea unor acte inumane, precum uciderea inamicului.

Pe de alta parte, pierderea sentimentului identitatii are si rolul de a face individul mult mai usor de manipulat. De aceea unele regimuri totalitare pretind supusilor sa se imbrace la fel. In China sau in Coreea de Nord, tinuta obisnuita a cetatenilor era un soi de 'uniforma muncitoreasca', menita sa uniformizeze cat mai mult masa de manevra

Un alt exemplu de manipulari medii poate fi gasit in dosarele referitoare la experimentele strict secrete de controlare a mintii umane. Programul MK-ULTRA, initiat la cateva decenii dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, consta in experimentarea unor tehnologii neconventionale, precum hipnoza, stimularea electrica a creierului sau administrarea de droguri, respectiv LSD, pentru a obtine un control total asupra gandirii si comportamentului subiectilor. Numerosi savanti de renume au fost cooptati de buna-voie in cadrul acestui program. De multe ori, experientele desfasurate de ei nu numai ca violau etica profesionala, dar depaseau orice limita a legalitatii si a moralitatii, provocand infirmitatea sau chiar moartea unora dintre cei supusi testelor. Rezultatele nu au corespuns asteptarilor, dar ceea ce uimeste este usurinta cu care numeroase somitati ale stiintei, cu o reputatie de invidiat, au consimtit sa se angajeze in asemenea experimente si chiar sa provoace moartea unor semeni ai lor

Manipularile mari sunt reprezentate de influenta intregii culturi in mijlocul careia vietuieste individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gandi al individului sunt determinate in primul rand de normele scrise si nescrise ale societatii in care traieste, de subculturile cu care vine in contact. Neglijand aceasta permanenta si uriasa influenta, individul poate face mult mai usor judecati gresite sau poate fi lesne de manipulat.

In acelasi timp trebuie observat ca, tocmai datorita actiunii continue a manipularilor mari asupra noastra, prezenta lor a devenit ceva obisnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte multi este usor de remarcat o manipulare minora, de genul 'trucurilor' electorale, spre exemplu, decat una majora, cum ar fi, de pilda, faptul ca rolul scolii de a transmite elevilor un bagaj de cunostinte cat mai mare are o importanta secundara in comparatie cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai tarziu, este antrenat pentru a se integra in respectiva societate.

Dupa cum sublinia psihologul elvetian Jean Piaget, inainte de a fi un mijloc de comunicare a cunostintelor necesaie viitorului adult, scoala il obisnuieste pe elev cu spiritul de subordonare fata de autoritati, reprezentate in primul rand la nivelul sau de educatori, profesori, inspectori, comisii de examinare. Mai tarziu ii va fi mult mai simplu sa se conformeze legilor si diverselor reglementari sociale, sa se supuna din instinct sefilor de la viitorul sau loc de munca si autoritatilor statului. In al doilea rand, elevul este obisnuit cu simtul responsabilitatii, prin obligatia de a-si face temele intr-un anumit interval de timp, de a prezenta rezultatele studiilor sale la termene bine stabilite, in cadrul unor examinari periodice, de a-si ordona timpul si metodele de studiu in asa fel incat sa depaseasca succesiv 'obstacolele' reprezentate de extemporale, teze, examene, lucrari de absolvire. Astfel, ca adult, el se va integra foarte usor in sistemul social din care face parte, isi va indeplini in mod firesc obligatiile familiale, profesionale si sociale, se va preocupa continuu de rezolvarea unor sarcini si probleme de care depinde succesul in cariera pe care si-a ales-o, precum si accesul spre un standard superior de viata. Cea de-a treia menire a sistemului educational o reprezinta obisnuirea elevului cu necesitatea respectarii unui program strict. Faptul ca trebuie sa fie prezent la scoala, in fiecare zi, la aceeasi ora, cu avertizarea ca orice minut de intarziere ii poate aduce penalizari, ca lectiile si pauzele au o durata bine stabilita, intotdeauna aceeasi, ca intreg anul scolar este impartit in perioade de studiu si vacante, toate acestea il obisnuiesc cu acceptarea fireasca a programului de lucru de mai tarziu si cu respectarea lui instinctiva. In al patrulea rand, sistemul educational promoveaza spiritul de competitie. Notele, premiile de la sfarsitul fiecarui an, diverse alte recompense, participarea la olimpiade sub presiunea celor din jur ii creeaza viitorului adult obisnuinta de a se zbate pentru promovarea profesionala spre trepte salariale superioare, pentru prime si alte diverse onoruri, pentru obtinerea unor rezultate care sa-i aduca respectul celorlalti si sa-i sporeasca respectul de sine.

In afara acestor caracteristici generale, sistemul de invatamant este in asa fel alcatuit, incat sa modeleze comportamentul si gandirea viitorului adult in conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. In sistemele totalitare, uniforma scolara standard este obligatorie, deoarece induce sentimentul de dezindividualizare, facand mult mai usoara disciplinarea si manipularea individului. In sistemele democratice, obligativitatea purtarii unor uniforme standard nu exista, tocmai pentru a permite dezvoltarea personalitatii individuale. Si totusi, unele institutii de invatamant, particulare in marea majoritate a cazurilor, le impun elevilor si studentilor purtarea de uniforme specifice, tocmai pentru a-i deosebi de elevii si studentii unor institutii similare. Se creeaza astfel sentimentul apartenentei la un grup social, care se doreste de elita sentiment ce isi va arata roadele mai tarziu, cand fostii elevi sau studenti se vor sustine si ajuta intre ei, tocmai datorita acestui sentiment. Ceea ce nu se poate intampla in societatile in care absolut toti fostii elevi au purtat o uniforma standard.

Ramanand la analiza sistemului de invatamant ca instrument de manipulare majora, trebuie observata si structura subiectiva a programelor de studiu si chiar a manualelor in sine. Regimurile totalitare politizeaza programa scolara incepand cu primele clase, prin introducerea unor obiecte care urmaresc inocularea doctrinei respective, de la cea mai frageda varsta, in mintea viitorului adult. De asemenea, manualele de studiu al limbii materne, de filozofie, istorie, geografie s.a.m.d. sunt strict cenzurate pentru a educa elevul in spiritul doctrinei dominante. Desi mai putin stridenta, manipularea prin construirea unui sistem de invatamant specific exista si in societatile democratice. De fapt, fiecare sistem politic si social isi educa cetatenii in spiritul propriului sau sistem de valori, al propriilor sale legi si regulamente. Nu exista tara, oricat de neinsemnata, in care structura educationala sa nu induca un comportament de fidelitate fata de natiune si de stat, de respect fata de istoria nationala, prezentata cu o subiectivitate evidenta pentru un observator neutru, in asa fel incat sa motiveze si sa sustina doctrina promovata de regimul aflat la putere.

Avand in vedere rolul sistemului de invatamant, dar si intreaga complexitate a legilor si regulamentelor specifice unei anumite societati, comportamentul si gandirea cetatenilor obisnuiti sunt in asa fel modelate, incat sa se conformeze si sa accepte cu naturalete conceptiile si standartele care definesc ce este bine si ce este rau, ce este permis si ce interzis, ce este moral si ce imoral, ce este valoros si ce este lipsit de importanta, ce este adevarat si ce este fals.

Manipularile majore stau la baza raspandirii diferitelor curente de opinie, formeaza traditii si obiceiuri, contureaza mentalitati, determina curente 'la moda' sau chiar ample manifestari protestatare.

Readucand in atentie experimentele lui Milgram, se poate observa ca reactiile 'profesorilor' au survenit ca urmare a unor manipulari relativ scazute ca importanta, dar nu ar fi fost posibile fara existenta marilor manipulari, reprezentate de influenta intregului sistem social, conform caruia, celor care au jucat rolul 'profesorilor' li s-a inoculat de la o varsta frageda reflexul supunerii fata de autoritati, indiferent care ar fi acestea.

Studiul comparat al culturilor ofera concluzii extrem de interesante. Spre exemplu, din punctul de vedere al mentalitatii, locuitorii Europei Centrale si de Est sunt mult mai asemanatori asiaticilor decat americanilor, desi, la prima vedere, impresia este total opusa. Intreaga mentalitate a americanului obisnuit se bazeaza pe dezvoltarea respectului de sine, a deplinei increderi in fortele proprii. Poate si datorita faptului ca actuala democratie americana s-a dezvoltat intr-un spatiu cu totul nou, pe un teritoriu ce a fost cucerit cu arma intr-o mana si cu Biblia in cealalta, intr-o tara descoperita si luata in stapanire de oameni aspri, obisnuiti sa nu astepte ajutor de la nimeni, pentru ca un astfel de ajutor era in majoritatea cazurilor inexistent sau iluzoriu, in timp ce lupta pentru existenta se dadea pe viata si pe moarte.

Istoria Statelor Unite, asa cum este ea prezentata in The World Almanac, cel mai raspandit compendiu despre 'starea natiunii', reactualizat in fiecare an, incepe la 1492, deci are putin peste cinci sute de ani in cazul Coastei de Est si circa un secol si jumatate pentru Coasta de Vest. Inainte de a continua, trebuie observat ca trecutul popoarelor ce au stapanit acele tinuturi inainte de venirea lui Cristofor Columb nu este luat in calcul, dovada ca pana si in sistemele cu o democratie avansata prezentarea istoriei are o tenta subiectiva. In cazul Statelor Unite, aceasta omisiune urmareste, printre altele, accentuarea sentimentului de legitimitate al natiunii, sentiment care actioneaza ca un liant social absolut necesar, genereaza patriotismul si evita culpabilizarea cu efecte imprevizibile a cetatenilor obisnuiti pentru faptele mai putin corecte ale unora dintre inaintasi. Revenind la istoria in sine, continutul ei restrans, alaturi de inexistenta traditiilor si, in general, a unui context social prestabilit, a facut posibila crearea unei societati cu totul noi, lipsite de 'povara' trecutului, in cadrul careia s-a dezvoltat o mentalitate aparte. Una dintre caracteristicile acestei mentalitati, spre exemplu, este absenta sentimentelor nationaliste, tocmai pentru ca lipseste cauza lor.

Dar esenta mentalitatii americane, spuneam, este dezvoltarea respectului fata de sine. De la cea mai frageda varsta copiii sunt invatati sa gaseasca singuri solutia oricarei probleme. Cand trec prin momente grele, ce par fara iesire, sunt sfatuiti sa nu astepte ajutor de la nimeni, ci sa caute puterea de a depasi criza doar in ei insisi. Pentru a le dezvolta tinerilor acest sentiment de incredere in fortele proprii, profesorii respecta cu strictete anumite reguli. Spre exemplu, oricat de stupide ar fi intrebarile sau raspunsurile unui elev, niciodata dascalul nu-i va spune 'esti prost', 'nu reusesti sa pricepi un lucru atat de simplu' sau 'daca mergi tot asa, n-o sa iasa nimic de capul tau', ci va folosi doar expresii de genul 'intrebarea nu e buna' ori 'raspunsul e foarte bun', care nu fac nici o referire la persoana elevului sau la capacitatea lui de invatare. Intotdeauna elevul este cel mai bun, cel mai destept, intamplandu-se ca doar intrebarile sau raspunsurile lui sa fie, uneori, proaste.

In societatile asiatice sau de sorginte latina, lucrurile stau cu totul altfel. Din frageda pruncie, copiii sunt invatati sa tina seama permanent de traditii, de parerile familiei sau de ale celor din jur. Cand se afla in situatii de criza, ei asteapta ajutor din afara, din partea parintilor, a prietenilor, a celor in mijlocul carora traiesc.

Specialistii americani in psihologie sociala comparata au efectuat cateva experimente relevante, referitoare la diferenta de mentalitate dintre americani si japonezi. Acelasi chestionar a fost impartit unui grup de studenti americani si unui grup de studenti japonezi. Una dintre intrebari era: 'Cate lucruri bune si cate lucruri rele ati facut in viata?' In raspunsurile studentilor americani, numarul faptelor bune era incomparabil mai mare decat cel al faptelor rele. In raspunsurile japonezilor, erau relativ egale. Un alt element studiat a fost timpul in care s-au completat chestionarele. Americanii au raspuns imediat, majoritatea fara sa puna intrebari suplimentare. Japonezii au avut nevoie de un timp mai indelungat de gandire, iar multi dintre ei au pus intrebari de genul: 'In ce sens lucruri bune, pentru mine, pentru familie, pentru societate sau pentru toate la un loc?' Nu exista un adevar absolut conform caruia sa se afirme ca o mentalitate este mai buna decat alta Singura evaluare posibila poate fi facuta avandu-se in vedere efectele respectivelor mentalitati asupra dezvoltarii sociale, dar si individuale din cadrul unui anumit tip de societate. In rest, toate celelalte interpretari nu pot fi decat subiective. Spre exemplu, japonezii, din punctul lor de vedere, ii pot acuza pe americani de egoism. La randul lor, americanii ii pot acuza pe japonezi de slabiciune si nehotarare. Asemenea acuze insa apar ca urmare a aprecierii unui sistem de valori prin intermediul standardelor unui sistem de valori diferit.

Studiul mentalitatilor este necesar si pentru stabilirea unor contacte interumane importante. De pilda, cunoscand obiceiurile, traditiile, felul de a gandi si de a se comporta al partenerilor, unii oameni de afaceri pot ghida negocierile in asa fel, incat sa obtina un profit maxim. Astfel cei care duc tratative in tarile arabe stiu ca acolo discutiile importante se poarta inaintea mesei, iar musafirii, pentru a fi politicosi, trebuie sa se ridice de la masa si sa plece inainte de sfarsitul acesteia. La fel, oamenii de afaceri arabi, aflati la un dineu oficial in Europa sau in Statele Unite, stiu ca ar fi nepoliticos sa inceapa tratativele inainte de masa sau sa plece imediat dupa terminarea acesteia.

Daca in ceea ce priveste mentalitatile unor mari grupuri culturale este imposibila alcatuirea unui 'top' al valorii absolute, cu totul altfel se prezinta situatia in cazul compararii celor doua mari sisteme sociale ― totalitar si democratic. Insusi faptul ca societatile democratice au supravietuit tuturor convulsiilor si se dezvolta in continuare, in timp ce sistemele totalitare s-au prabusit de la sine, dupa o perioada mai scurta sau mai lunga, demonstreaza superioritatea democratiei fata de totalitarism.

Un efect tulburator si grav al marii manipulari exercitate prin integrarea individului intr-un anumit sistem este fenomenul de anomie, ce apare in cazul seismelor social-politice de anvergura, atunci cand intregul sistem de valori, de conceptii si standarde sociale se prabuseste brusc.

Conceptul de anomie (din greceste: a nomos ― fara lege) a fost introdus, in 1893, de profesorul Emile Durkheim, intemeietorul scolii franceze de sociologie, in lucrarea sa La division du travail social (Diviziunea muncii sociale). Anomia desemneaza un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale si juridice menite sa organizeze viata economica si sociala. Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obisnuit prin aparitia si accentuarea unui sentiment de insecuritate difuza, de teama permanenta, ce duce la actiuni revendicative in paralel cu cresterea agresivitatii. Cu alte cuvinte, o intreaga societate devine bolnava atunci cand regulile, traditiile si legile se modifica brusc, dispar sau se intarzie inlocuirea lor la timp. Lipsiti de vechiul sistem de valori prin care se raportau permanent la situatiile sociale, oamenii devin vulnerabili, dezorientati, nervosi.

Dezvoltand conceptul, Disertori si Piazza observau ca dezordinea psihopatologica de la nivelul colectivitatii este provocata de schimbarile rapide ale normelor sociale pe care individul nu le poate asimila cu aceeasi viteza. Efectul consta in cresterea numarului de agresiuni, sinucideri, alienari si imbolnaviri psihice.

Durkheim a studiat aparitia si efectele fenomenului de anomie in perioada Revolutiei Franceze. Dar observatiile sale se regasesc in analiza tuturor seismelor sociale. Spre exemplu, in 1994, un sondaj al Centrului de Studii si Cercetari pentru Probleme de Tineret din Romania arata ca optzeci si opt la suta dintre tinerii intre cincisprezece si douazeci si noua de ani sufereau de anomie! O veritabila generatie de sacrificiu, pe care lipsa de legi si regulamente, precum si aplicarea defectuoasa a celor existente in perioada imediat urmatoare revolutiei din decembrie '89 au facut-o sa-si piarda increderea in viitor si sa se adapteze foarte greu prezentului.

Depasind cadrul analizei sistemelor sociale, se pot face diverse speculatii, nu lipsite de interes si de importanta, referitoare la insusi rolul speciei umane. Dezvoltarea umanitatii, in ultimele milenii si mai ales in ultimele secole, s-a facut pe baza progresului stiintei si al tehnicii. Exista insa pareri care sustin ca un asemenea curs al dezvoltarii reprezinta o 'varianta falsa' a evolutiei, prin care se creeaza tot mai multe 'proteze' ce limiteaza posibilitatile naturale ale omului.

Parerile se bazeaza pe informatii controversate (insuficient dovedite, dar si imposibil de contestat) privind puterile 'supranaturale' pe care le-ar dobandi, spre exemplu, unii asceti, in urma unor lungi perioade de exercitii. Se au in vedere si fenomene inexplicabile, unele deja confirmate, precum hipnoza, altele deocamdata doar ipotetice, cum ar fi telepatia, clarviziunea, telekinezia, levitatia etc. In acest context, se emite ipoteza ca toate fiintele umane ar fi capabile de asemenea performante tulburatoare, dar eventualele incercari de a le activa sunt inhibate de stilul de viata la care s-a ajuns. Spre a da un exemplu simplificat pana la vulgaritate, se poate presupune ca telepatia nu este stimulata deoarece exista telefonul si celelalte mijloace de comunicare, levitatia este inhibata de folosirea nenumaratelor mijloace de locomotie, eventualele capacitati telekinetice nu mai sunt necesare din cauza dezvoltarii a tot felul de mecanisme si aparate artificiale s.a.m.d.

Adeptii acestor teorii utilizeaza si argumentul insuficientei cunoasteri a creierului uman, a carui cercetare in continuare ar putea oferi surprize de nebanuit. In acelasi timp sunt vehiculate exemplele unor enigmatice civilizatii, de mult disparute, ale caror vestigii sunt imposibil de explicat in contextul dezvoltarii comunitatii umane asa cum este ea cunoscuta astazi. Foarte usor se pot naste speculatii de genul: in trecut, specia umana a urmat si alte variante de evolutie, diferite de cea actuala, variante in cursul carora a atins performante uluitoare, fara a se folosi de stiinta si tehnica in acceptiunea lor actuala. Nu se stie ce a determinat disparitia respectivelor civilizatii, asa cum nu se poate spune cat de aproape de extinctie a fost umanitatea in ultimii ani, si inca mai este, in eventualitatea declansarii unui cataclism nuclear, a unei epidemii inca necunoscute, sau din cauze ce scapa previziunilor firesti. Nu trebuie sa uitam ca, nu demult, au fost interzise experimente promitatoare ce vizau obtinerea unor bacterii care sa transforme celuloza in hidrocarburi. Desi astfel s-ar fi rezolvat criza de combustibil pentru o lunga perioada de timp, exista pericolul ca bacteriile sa scape de sub control, sa se multiplice rapid si sa transforme padurile Terrei in lacuri nesfarsite de petrol, lucru ce ar fi putut duce chiar la disparitia vietii de pe Pamant.

Evident, in final apare si intrebarea: 'Ce si, poate, cine a determinat actuala varianta de evolutie a speciei umane?' Incercarea de a da un raspuns ar marca deja trecerea la o categorie superioara de manipulari, cele planetare, ce intra, deocamdata, in domeniul fictiunii pure.

Oricat de fanteziste ar parea astfel de ipoteze, ele sunt analizate cu toata seriozitatea de catre colective impresionante de cercetatori. Marile puteri, in special Uniunea Sovietica si Statele Unite, au creat institute speciale si au alocat fonduri substantiale pentru studierea 'fenomenelor neconventionale' (tinand, mai ales, de parapsihologic). Marea majoritate a acestor studii a urmarit aplicatii militare, iar o parte dintre concluzii au fost utilizate in imaginarea unor tehnici extrem de sofisticate pentru manipularea virtualilor inamici sau a maselor de manevra.

S-ar putea merge si mai departe cu ipotezele. Academicianul roman Eugen Macovschi a imaginat o teorie conform careia universul inconjurator este structurat pe mai multe niveluri. Primul, cel fizic, este reprezentat de materia fara viata. Al doilea, biosic, este reprezentat de materia insufletita, respectiv de plante si animale. Nivelul noesic apartine fiintelor cu inteligenta, respectiv oamenilor. Diferenta, data de inteligenta, dintre un om si un caine este la fel de mare si insurmontabila precum cea dintre un caine si o piatra, de pilda.

De ce ar fi numai trei niveluri intr-o asemenea structura? Logica arata ca este foarte posibil sa existe si un al patrulea nivel, cel denumit de Macovschi enisic, precum si niveluri supraenisice. Conform acestei teorii, entitatile enisice ar putea fi atat de deosebite de oameni, superioare omului, cum este omul fata de caine. Iar capacitatile lor nici macar nu pot fi imaginate de catre oameni, asa cum darul inteligentei umane nu poate fi inteles de un caine. Animalele si plantele se folosesc de mediul inconjurator pentru a supravietui. Oamenii se folosesc de animale, utilizan-du-le ca hrana, la diverse munci sau ca material pentru experiente, fara ca 'dobitoacele' sa-si poata da seama. Oare si entitatile enisice manipuleaza specia umana fara ca ea sa fie constienta? Iata ipoteze tulburatoare, ce intra din nou in domeniul fictiunii pure

Revenind la manipularile deja cunoscute si clasificate, in special la cele de mare anvergura, analiza lor, adusa la cunostinta cat mai multor oameni, nu are doar menirea de a avertiza individul asupra presiunilor ce ii determina comportamentul si modul de gandire, dar poate oferi si solutii benefice in cazul unor situatii de criza.

Este vorba de solutii reale, care sa modifice structurile si sistemele sociale in asa fel, incat sa fie favorabile tuturor categoriilor de oameni, nu de acele rezolvari false, in interesul grupului aflat la putere, concretizate in reeducarea, pedepsirea, incarcerarea, discriminarea, excluderea sau executia celor care nu se comporta in spiritul normelor impuse. In societatile moderne, cu adevarat democratice, acuzarea victimelor a devenit anacronica. Alcoolicii, saracii, somerii nu pot fi facuti vinovati in intregime de situatia in care se afla. In primul rand trebuie identificate cauzele sociale ale saraciei, ale lipsei de locuri de munca sau ale imprejurarilor ce ii determina pe oameni sa bea sau sa se drogheze. Doar actionand asupra cauzelor se poate diminua amploarea unor flageluri precum saracia, somajul, alcoolismul sau consumul de droguri

Studiu de caz: 'Trantitul-usii-in-fata' si amutirea presei independente

In toamna lui 1995, o data cu reluarea discutarii noului Cod Penal in Parlamentul Romaniei, partidul de guvernamant si-a reinceput presiunile pentru introducerea in cadrul articolelor 205, 206, 238 si 239 a unor pedepse speciale pentru ziaristi in cazul comiterii infractiunilor de calomnie, ofensa adusa autoritatii etc. Cum rezistenta reprezentantilor presei independente era foarte puternica, fiind sustinuta si de majoritatea partidelor din opozitie, formatiunea de guvernamant s-a gandit la o strategie de manipulare abil conceputa, pentru a-si indeplini scopul.

Inainte de a trece la descrierea strategiei propriu-zise si a felului in care ea a fost pusa in aplicare, se cuvin totusi cateva precizari pentru a contura intreg contextul respectivelor evenimente.

1) Din opiniile reprezentantilor presei, facute publice atat in paginile ziarelor independente (nealiniate), cat si cu alte numeroase prilejuri, reiesea clar ca opozitia fata de respectivele articole ale noului Cod Penal, precum si fata de initierea unei legi a presei, nu era rodul dorintei de a putea calomnia in voie, de a improsca pe oricine cu noroi, de a pune in circulatie stiri voit false ori tendentioase, fara nici o teama de posibile urmari. De fapt, asemenea lucruri nici nu erau posibile, chiar cu Codul Penal in vigoare la acea data (de fapt si in momentul in care sunt scrise aceste randuri), acesta continand deja pedepsele pentru infractiunile de calomnie, ultraj etc.

2) Opozitia fata de articolele impricinate sau fata de o lege a presei rezida si rezida inca in Romania tocmai in ingrijorarea ― justificata de nenumarate exemple ― ca aceste legi pot fi aplicate si interpretate intr-un singur sens, anume de a ingradi cat mai mult libertatea presei, chiar de a o anihila pentru a nu mai deranja Puterea si pe ai sai clienti.

3) Presa independenta (nealiniata), ea singura, nu reprezinta un pericol pentru Putere. Teama cea mare consta in audienta ei in randul populatiei. Milioane de oameni citesc zilnic ziarele independente, platesc pentru a le citi, tocmai pentru ca le reflecta opiniile, le raspund unor intrebari spinoase, le arata modul in care cei alesi indeplinesc sau nu asteptarile electoratului, le deslusesc mecanismele intime ale vietii sociale, economice si politice din Romania de astazi. Daca cititorii ar simti ca tot ceea ce se spune in ziarul pe care il cumpara contrazice realitatea, contravine propriilor lor observatii, propriilor lor idei sau sentimente, s-ar orienta imediat spre un alt ziar, iar cel care le-a inselat asteptarile ar da faliment. Deci forta ziarelor independente sta in primul rand in cititorii pe care ii reprezinta si cu care, la un moment dat, se identifica. De fapt, acest lucru reflecta tocmai rolul pe care trebuie sa-l aiba presa, acela de a fi un veritabil caine de paza al democratiei. In consecinta Puterea nu se teme de presa independenta, ci de milioanele de oameni care au acces la aceasta sursa de informatie ce nu poate fi controlata. Pentru ca opinia publica sa fie manipulata in voie, trebuie sa aiba acces la o singura sursa de informatie, aflata total sub controlul Puterii (spre exemplu, televiziunea nationala). O sursa de informatie care sa nu aminteasca nimic de coruptie, de incompetenta, de imaginea proasta a Romaniei in lume, ca urmare a mineriadelor si a prezentei extremistilor la guvernare in anumite momente s.a.m.d. O sursa care sa prezinte numai intalniri oficiale, zambete, sedinte de lucru sustinute, momente inaltatoare din activitatea productiva etc. Asa cum, spre exemplu, era pe vremea lui Ceausescu. Mai ales ca aceiasi profesionisti de atunci au continuat sa lucreze din plin si dupa revolutie. Amintiti-va ca regimul absurd, pe care o intreaga tara il ura, nu a putut sa cada pana nu a fost preluat controlul asupra informatiilor, respectiv asupra televiziunii nationale. Amintiti-va, din nou, ca mineriadele poate nu ar fi existat fara manipularea exercitata prin intermediul televiziunii. Manipularea eficienta a opiniei publice se poate realiza numai prin minimalizarea sau anihilarea surselor alternative de informatie, deci a presei independente.

4) Un motiv principal vehiculat in permanenta de Putere pentru a impune legile impotriva presei este ca aceasta publica si stiri false, tendentioase ori acuzatii insuficient fundamentate. Este adevarat insa in majoritatea cazurilor ca vina nu apartine ziaristilor, ci lipsei de transparenta a autoritatilor, a diversilor functionari publici, chiar a celor obligati, prin natura muncii lor, sa informeze opinia publica. Intr-o democratie veritabila, este un drept fundamental al contribuabilului sa fie informat corect, in mod direct sau, mai ales, prin intermediul presei, despre cum ii sunt cheltuiti banii, despre activitatea autoritatilor sau a institutiilor pe care le finanteaza din buzunarul sau, despre comportamentul si activitatea alesilor sai. Probabil nimeni nu ar fi protestat daca, in acelasi timp cu o lege a presei, s-ar fi adoptat si legea functionarului public, legea raspunderii ministeriale, legea partidelor s.a.m.d., macar pentru a-i da posibilitatea ziaristului acuzat de publicarea unor stiri false sau tendentioase sa acuze la randul sau functionarul public ori autoritatile, care au refuzat sa-i raspunda la intrebari, pentru lipsa de transparenta sau comportament abuziv ori arogant. Respectivele legi insa nici macar nu au fost luate in discutie. S-a aprobat in schimb Legea secretului de stat si de serviciu, care ingradeste si mai mult accesul la informatii de interes pentru opinia publica, dar incomode pentru Putere si ai sai clienti.

5) Faptul ca modificarea articolelor 205, 206, 238, 239 din Codul Penal nu avea nimic de-a face cu dorinta Puterii de a impune societatii romanesti norme firesti de conduita, de moralitate, ci erau orientate doar impotriva presei independente, reiese evident si din exemplul oferit de publicatiile Presedintiei si Guvernului. Ele au aparut din dorinta respectivelor institutii de a influenta opinia publica, dar si ca o modalitate de a sonda in ce masura electoratul mai este sau nu de acord cu politica lor.

Tirajul infim reflecta neincrederea populatiei fata de amintitele institutii, dar nu acesta este subiectul analizei de fata. Important este faptul ca in amintitele publicatii cativa mercenari ai scrisului publica frecvent injurii grosolane, gratuite, mult mai grave decat unele excese din presa independenta (excese aparute de cele mai multe ori din dorinta disperata de a atrage atentia asupra unor situatii intolerabile, in conditiile unei apatii totale din partea celor indrituiti sa le solutioneze, conform legilor si Constitutiei tarii), in respectivele gazete apar frecvent insulte grosolane la adresa unor personalitati politice sau culturale de prim rang, indezirabile Puterii. Instaurarea moralitatii atat de dorite ― in discursuri ― de Putere s-ar putea realiza, in aceste cazuri, prin simpla desfiintare a respectivelor gazete. De fapt, intr-un stat democratic este nepermisa anomalia ca Guvernul sa finanteze din fonduri publice un ziar in care sa-i fie atacati adversarii politici.

6) Evident, trebuie remarcat faptul ca ofensiva Puterii impotriva presei independente a coincis cu declansarea campaniei pentru alegerile din 1996.

Avand in vedere situatia existenta, creionata in cele de mai sus, sa vedem strategia prin care Puterea si-a propus sa-si atinga, intr-o forma sau alta, scopul. Dupa cum s-a vazut in capitolul anterior, o tehnica de manipulare a partii adverse, frecvent utilizata in cadrul unor negocieri, este 'Trantitul-usii-in-fata'. Reamintim, pe scurt, in ce consta ea.

Adversarilor li se pun de la bun inceput in fata niste conditii total inacceptabile, cu care initiatorii nici nu se asteapta ca partea adversa ar putea fi de acord, pentru ca apoi, pe parcursul negocierilor, sa se ajunga la punctul in care conditiile dorite, de fapt, de initiatori, sa fie acceptate de adversari. Mai mult, adversarii raman cu impresia ca au obtinut o victorie prin faptul ca, desi defavorabile lor, noile conditii sunt mult mai blande fata de cele propuse la inceput de initiatori.

Dar, pentru adevaratii profesionisti ai manipularii, lucrurile nu se opresc aici. Pentru ca succesul sa fie deplin, prin diverse canale, ce nici macar nu pot fi suspectate de legatura cu initiatorii, li se sugereaza chiar adversarilor textul noilor conditii, apoi se creeaza o stare artificiala de panica, in sensul ca termenul final al negocierilor nu mai poate fi amanat si 'ceva trebuie pus in locul inacceptabilelor conditii initiale'. Astfel adversarii ajung ei insisi sa faca propunerile dorite de initiatori, convinsi fiind ca sunt exclusiv rodul gandirii lor. Mai tarziu, cand tensiunea dispare si analizele lucide arata situatia de inferioritate in care s-au pus adversarii ― pastram aceasta denumire generica ―, orice protest din partea lor este inutil, replicandu-li-se ca ei au fost cei care au facut propunerile.

Sa traducem teoria de mai sus in ceea ce s-a intamplat in toamna lui 1995, in relatia dintre presa independenta si Putere. Reprezentantii Puterii au 'trantit' de la bun inceput articolele cu pricina in noul Cod Penal. Au urmat, cum era de asteptat, protestele privind neconstitutionalitatea lor, proteste venite din partea ziarelor independente, sustinute de forte din opozitie, de sindicate, de o mare parte a opiniei publice s.a.m.d. Imediat, Puterea, prin diverse declaratii mai mult sau mai putin oficiale, s-a aratat dispusa la concesii. In acest timp, prin canale oculte s-a raspandit sugestia ca totusi 'ceva trebuie pus in locul hulitelor articole'. A fost elaborat chiar si textul unui nou articol (doar unul, fata de celelalte patru pe care era menit sa le inlocuiasca, pentru a sugera din start o noua concesie), articol prin care era definit si pasibil de pedeapsa asa-numitul 'delict de presa'. Respectiva 'nada' a fost canalizata spre mediul gazetaresc si a inceput sa circule pe diverse cai, fiind preluata si transmisa de la unii la altii, pana ce s-a pierdut total urma celor care au lansat-o.

Manevra a dat roade, in sensul ca, dupa putin timp, cativa gazetari de la un important cotidian national au facut publica propunerea pentru inlocuirea celor patru articole incriminate din noul Cod Penal cu articolul privind 'delictul de presa', convinsi fiind ca ei sunt autorii textului si ca astfel ofera o solutie pentru iesirea din impas.

In paralel, Puterea a inoculat atent o atmosfera de tensiune, de graba, convocand imediat directorii principalelor cotidiane la o 'ultima' si 'decisiva' intalnire cu presedintele partidului de guvernamant, pentru 'hotararea finala'. Sub presiunea timpului, gazetarii care au propulsat 'delictul de presa' nu au mai avut timpul unei analize lucide care sa le demonstreze ca noul articol nu numai ca nu protejeaza ziaristii, dar creeaza disponibilitatea de a fi incriminate chiar si persoanele dispuse la marturisiri sau declaratii incomode. O astfel de analiza arata clar ca introducerea 'delictului de presa' in noul Cod Penal ar fi reprezentat o victorie importanta a Puterii in ofensiva impotriva presei independente.

Dar, cum spuneam, intalnirea dintre reprezentantul de marca al Puterii si ziaristi nu mai lasa timp pentru discutii si analize. Evident, se astepta ca propunerea cu 'delictul de presa' sa vina din partea ziarului care l-a prezentat in paginile sale. 'Delictul' ar fi fost imediat introdus in Codul Penal pentru a inlocui celelalte patru modificari si oricare proteste ulterioare ar fi fost contracarate cu nonsalanta: Voi l-ati cerut, noi n-am facut altceva decat sa va acceptam dorinta.

Spuneam ca strategia aplicata de profesionistii Puterii in acest caz avea si alte efecte, mult mai greu decelabile, dar de mare importanta. Anticipand eforturile presei independente de a se apara de atacurile Puterii, prin a demonstra ca cele mai grave calomnii nu apar in paginile ei, ci in revistele extremiste, artizanii manipularii incurajau, prin diverse canale oculte, popularizarea conflictului existent la acea vreme intre liderul Partidului Romania Mare si presedintele Romaniei, sugerandu-se ca neglijarea lui i-ar putea da apa la moara liderului extremist. De asemenea, zilnic, presei i se ofereau noi declaratii belicoase pentru a mediatiza nefiresc de mult acel conflict. Rezultatul a fost contrar asteptarilor gazetarilor, dar conform cu asteptarile manipulatorilor: atat Ion Iliescu, cat si Vadim Tudor au inregistrat cresteri de popularitate, in detrimentul personalitatilor din opozitie. In plus, presedintele Romaniei a reusit performanta de a beneficia de o imagine favorabila in mai toate cotidianele independente, fiind pus permanent in antiteza cu liderul extremist. O nesperata bila alba in perspectiva alegerilor din anul urmator.

Revenind la manevra cu modificarile Codului Penal, trebuie amintit ca, desi a fost construita cu cea mai mare finete, ea nu a reusit. Directorii principalelor cotidiane s-au intalnit, in seara de dinaintea discutiilor 'finale' cu presedintele partidului de guvernamant, si s-au inteles sa renunte la ideea cu 'delictul de presa' si sa nu cedeze nici unei presiuni din partea Puterii. Ceea ce, a doua zi, s-a si intamplat.

Ar mai ramane de spus ca imediat dupa aceea noul Cod Penal a cazut la vot in Parlament, fiind trimis spre reformulare

Remodelarea gandirii intr-un sistem totalitar

In teorie, doctrinele bazate pe egalitarism au castigat numerosi adepti. In practica insa, ele s-au dovedit falimentare. Daca ar fi sa luam doar exemplul Revolutiei Franceze, desfasurate sub deviza Libertate, Egalitate, Fraternitate, vedem ca dupa toata acea euforie initiala a maselor a urmat sangeroasa perioada a terorii. Conducatorilor revolutiei, dupa preluarea puterii, le-a devenit tot mai clar ca nu pot pune in aplicare ideile utopice in numele carora au ridicat multimea. Pentru a se mentine la putere nu au avut alternativa; au instaurat o domnie a terorii, cu mult mai crancena si mai absurda decat constrangerile existente in societate anterior venirii lor la conducere. In linii mari scenariul s-a repetat in mai toate societatile in care s-a incercat aplicarea sistemelor bazate pe ideile socialismului utopic. Pentru ca doctrina socialista a fost, este si va ramane utopica.

Egalitatea intre oameni, lipsa proprietatii private, lipsa unui sistem concurential autentic in economie, societate sau politica anihileaza insasi esenta fiintei umane, distruge individualitatea, slabeste societatea pana la trecerea in nefiinta. O superba povestire science-fiction incepea cu o constatare dureroasa: Mi-au taiat aripile. Pe o planeta ipotetica, locuita de oameni cu aripi, un adevarat paradis, au venit membrii unei expeditii, tot oameni, care au taiat aripile mai multor indivizi, fortandu-i sa se zbata continuu, la nesfarsit, pentru a supravietui. Desi experimentatorii pareau la inceput niste agenti ai raului, in timp ― cand pe planeta respectiva au inceput cataclisme devastatoare, pe care ei le prevazusera ― adevaratul sens al misiunii lor a iesit la iveala. Oamenii cu aripi, neinvatati cu lupta dura pentru existenta, au murit unul cate unul, dar specia a supravietuit prin cei carora li se taiasera aripile, pentru ca ei devenisera mult mai rezistenti, mai inventivi, mai creatori.

Povestirea, intr-un fel, duce cu gandul spre destinul tragic al imperiilor precolumbiene. Incasii dezvoltasera un sistem social intrucatva asemanator celor imaginate de adeptii socialismului utopic. Intreaga suprafata a statului era impartita in trei: o parte apartinea soarelui, produsele obtinute de pe aceasta 'treime sacra' fiind folosite pentru intretinerea preotilor si pentru jertfele rituale, a doua apartinea suveranului, iar a treia poporului. In ceea ce priveste cultivarea pamantului, fiecarui barbat insurat i se repartiza o bucata de pamant de o anumita suprafata (aproximativ aceeasi pentru toti), numita tupu. De asemenea, daca avea copii, pentru fiecare baiat i se mai repartiza un tupu, iar pentru fiecare fata, o jumatate de tupu. Recolta era stransa la comun si se impartea si ea tot in trei parti egale. O treime mergea la depozitele de stat, ce apartineau suveranului, depozite din care erau platiti militarii, constructorii de drumuri si cetati, functionarii. Tot din aceste depozite era intretinuta si Curtea imperiala. A doua treime era dusa in depozitele 'sacre', de unde erau aprovizionati preotii. A treia parte era impartita in mod egal tuturor celor care muncisera pamantul, in raport cu numarul parcelelor pe care le cultivase fiecare. In cazul unor calamitati naturale, ce nu permiteau obtinerea unor recolte suficiente pentru toata lumea, depozitele de stat erau deschise pentru a se aproviziona din rezervele lor si poporul. Acelasi sistem era aplicat si in cazul cresterii turmelor de lame. In afara obligatiilor fata de stat, concretizate in munca pe camp, si satisfacerea stagiului militar, cetatenii aveau si obligatia de a presta un anumit numar de zile de munca in folos obstesc (la constructii, in mine, la sistemele de irigatii etc). Cei inapti de munca, vaduvele si batranii primeau de la stat toate cele necesare traiului. De asemenea, oamenii trecuti de saizeci de ani erau scutiti de munca, iar cei ce implinisera cincizeci de ani munceau mai putin. Desi, in urma cuceririlor, multe grupari etnice fusesera stramutate din locurile de bastina si amestecate cu altele, acest sistem de viata, in timp, a dus la deosebiri minime intre cetatenii de rand ai imperiului.

Nu existau bani, nu exista proprietate privata, nu existau cersetori, cetatenii obisnuiti aveau aceeasi stare materiala, motiv pentru care nu se raspandisera nici 'maladii' precum lacomia, invidia, egoismul. Se pot scrie studii intregi despre comparatia unui asemenea sistem ce functiona aproape impecabil si tipul de societate intrevazut de adeptii socialismului. Trebuie remarcat ca societatea incasa inregistra o egalitate aproape perfecta doar la nivelul cetatenilor de rand. Deasupra acestora, se afla o intreaga ierarhie de functionari ai statului, membri ai familiei imperiale, preoti, care se bucurau de privilegii uriase, dar si acestea foarte bine definite si imbinate cu obligatii privind buna functionare a statului. Insa nu despre o asemenea paralela dorim sa discutam. Sistemul incas, indiferent cat de neobisnuit ar parea, ajunsese aproape de perfectiune in ceea ce priveste functionarea sa. La fel, desi diferentele sunt semnificative, Imperiul Aztec, pe continentul nord-american, tindea spre perfectiune (tot in ceea ce priveste functionarea). Insa perfectiunea a condus spre o anumita degenerare, spre o vulnerabilitate tot mai accentuata a intregii societati. Aceasta este una dintre cauzele, poate chiar cea fundamentala, pentru care cateva sute de conchistadori au reusit sa distruga doua civilizatii uluitoare, sa provoace moartea a milioane de oameni.

Uniformitatea, lipsa motivatiilor, nivelarea sistemelor umane genereaza vulnerabilitate. Inca un argument ar putea fi adus in sprijinul acestei afirmatii. Progresele geneticii, ale ingineriei genetice, vor face in curand posibila realizarea 'hartii genetice' a fiecarui individ. Se va putea cunoaste astfel, chiar inainte de nastere, daca noua fiinta umana va suferi de vreo boala congenitala sau va fi predispusa unei maladii sau alteia. Ingineria genetica va permite nu peste mult timp chiar corectarea unor asemenea deficiente. Mai mult, se va putea ajunge chiar la 'modelarea' fiecarui nou-nascut conform dorintei parintilor, incepand cu sexul si terminand cu fizionomia, culoarea ochilor sau a parului. Dincolo de optimismul generat de asemenea perspective tulburatoare, oamenii de stiinta au inceput deja sa-si puna intrebari extrem de grave. Principala problema este aceea a unei previzibile si extrem de daunatoare saraciri a fondului genetic uman, in cazul in care se va permite 'modelarea' nou-nascutilor. Spre exemplu, daca majoritatea parintilor isi vor dori copii blonzi, cu ochi albastri, este foarte posibil ca in scurt timp sa dispara total tipurile umane care nu ar corespunde standardelor de frumusete ale momentului. Iar disparitia unor astfel de tipuri ar saraci grav mostenirea genetica a omenirii, facand-o extraordinar de vulnerabila in cazul aparitiei unor maladii inca necunoscute, dar generand si noi 'boli' ale societatii, ce ar putea duce, in ultima instanta, la disparitia speciei umane.

Poate am mers prea departe cu argumentatia. Ideea insa era de a demonstra ca supravietuirea speciei umane si dezvoltarea acesteia se pot face numai in cadrul unor sisteme, societati, ecosisteme care sa incite creativitatea, spiritul de competitie, diversificarea activitatilor umane. Practica a dovedit ca sistemele cele mai favorabile sunt acelea in care libertatile individuale sunt incurajate si imbinate cat mai armonios cu libertatile colective. Socialismul, care isi propusese inlaturarea saraciei, bunastarea generala, egalitatea intre toti cetatenii si alte asemenea obiective marete a dat faliment. Democratiile occidentale in care societatea a incurajat competitia si afirmarea valorilor, dincolo de tarele sale, tot mai restranse pe masura dezvoltarii sistemului social, au supravietuit si s-au consolidat. Mai mult, in tarile cu democratie avansata, nivelul de trai al cetateanului obisnuit este cu mult peste cel inregistrat in tarile foste comuniste, chiar in trecutele momente de varf ale economiei socialiste. Inca o dovada ca sistemul concurential s-a dovedit cel viabil, in comparatie cu sistemul centralizat, care, dupa unele succese de inceput, a degenerat spre teroare.

Spre deosebire de membrii de rand ai partidelor comuniste, dintre care multi, la inceput, au crezut sincer in 'superioritatea' si 'binefacerile' unei viitoare societati perfecte, teoreticienii comunismului au inteles, tot de la bun inceput, ca ideologia lor va trebui impusa prin forta si, mai mult, va trebui mentinuta prin forta. De aceea au initiat o strategie extrem de bine pusa la punct, perfectionata continuu, de manipulare a constiintelor. Ceea ce uimeste este cinismul acestor 'intemeietori', aerul lor superior, eforturile depuse in a modifica structura psihica a sute de milioane de fiinte umane pentru a le supune vointei lor. Ei stiau ca socialismul si, mai apoi, comunismul vor ramane ideologii utopice si, in loc de a cauta alte solutii pentru a veni in intampinarea dorintelor si necesitatilor firesti ale oamenilor, au pus in miscare un intreg mecanism al manipularii si terorii pentru a-i aduce pe oameni in situatia unor marionete care sa populeze universul pe care si l-au imaginat ei.

Analiza metodelor de creare si intretinere a unui sistem totalitar releva faptul ca minciuna era si inca mai este (in unele zone ale globului) doar una dintre armele celor aflati la putere. E cazul sa vorbim de sistemele totalitare in general, indiferent ca la conducerea lor s-au aflat comunistii, nazistii, sau diversi alti dictatori, lideri de cult, fundamentalisti etc. etc. Nu are rost sa ne limitam doar la comunisti, pentru ca asemanarile intre toate aceste sisteme totalitare, de origini foarte diferite, uneori chiar opuse ideologic, sunt izbitoare. Minciuna, spuneam, era poate arma de baza a celor care au impus ideologiile totalitare. Insa procesul de manipulare a constiintelor, de castigare a controlului asupra mintilor umane este cu mult mai complex

Unicitatea speciei umane, dar si a fiecarui individ in parte, este data de armonia in care se impletesc inteligenta, constiinta si afectul. Inteligenta ne da capacitatea de a invata, de a ne aminti si de a imagina. Datorita constiintei ne dam seama de relatiile noastre cu lumea exterioara, putem face distinctia intre eul nostru si lume, intre universul nostru interior si realitatile exterioare. Afectul ne ofera baza pentru a percepe experientele intr-o infinitate de nuante subtile, dar si complexe, dincolo de simpla suferinta sau placere.

Imensa capacitate de a invata ne permite nu numai sa profitam de propria noastra experienta, ci sa ne construim viata bazandu-ne si pe experienta altora, inmagazinata in planuri, memorii, documente, istorii scrise. Abilitatea de a imagina alternative, de a propune variante, de a anticipa consecinte ne da posibilitatea sa construim scenarii dintre cele mai indraznete despre viitor, depasind chiar logica lineara. Capacitatea de a iubi, de a trai emotii intense, ne determina sa ne implicam total in viata de fiecare zi.

Pentru ca atributele tripletei inteligenta-constiinta-afect sa functioneze perfect in sensul dezvoltarii individului, trebuie ca el sa aiba o viziune foarte bine inchegata a temporalitatii, a ceea ce inseamna trecut, prezent si viitor, a importantei acestor notiuni. Numai astfel fiinta umana isi dobandeste si isi demonstreaza superioritatea: devenind total implicata in ceea ce a fost, in ceea ce este si in ceea ce va fi.

Cand unei asemenea fiinte umane pure ii este adaugat, impus, implementat, cum vreti sa spuneti, un sistem de norme morale, etice, atunci comportamentul sau va fi determinat si de constiinta a ceea ce s-ar putea intampla in anumite conditii date, comparativ cu ceea ce ar trebui sa se intample, in sensul indeplinirii sau neindeplinirii respectivelor norme.

Memoria da omului sentimentul de continuitate a eului de-a lungul timpului, in cadrul societatii, conturandu-i astfel personalitatea. Trecutul alimenteaza prezentul cu standarde, criterii de comparatie, experiente, traditii, reflexe, determinand reactiile din experienta imediata. Sentimentele reprezinta o punte de legatura speciala cu ceilalti oameni, de multe ori mult mai eficienta si mai rapida decat rezultatele unor analize reci, bazate pe rationamente pure. Iubirea si sentimentul de incredere pot crea legaturi mult mai puternice si mai stabile decat orice judecata. Imaginatia ofera omului puterea de a depasi greselile trecutului, de a corecta prezentul si de a construi variante mai bune ale viitorului. Ca un corolar al acestui mecanism apar notiunile de bine si rau, co-rect-incorect, apoi, in cadrul societatii, sistemul de legi.

Omul este o fiinta sociala. Pentru a se dezvolta, el are nevoie de ceilalti. In cadrul societatii se regleaza raportul intre interesele personale, drepturi, privilegii, dar si obligatiile ce stau la baza bunului-simt. Oamenii au nevoie de oameni pentru a se sustine reciproc, pentru a evolua, pentru a rezista pericolelor.

Avand in vedere aceasta extrem de schematica prezentare a esentei umane sau, mai bine zis, a modului in care este ea perceputa de psihologia sociala, e mult mai lesne de inteles modul in care actioneaza cei care doresc sa aiba controlul total asupra semenilor lor.

Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stapani prin forta sau de a-si distruge adversarii, ci de a-si determina supusii sa gandeasca sincer asa cum vor ei, conducatorii. Noul sistem social creat de dictatori are ca unitate reprezentativa omul nou, cu o gandire total diferita de a predecesorilor. Forta este folosita ca un auxiliar, in cadrul unui intreg sistem de recreare a constiintelor, sistem in care manipularea, mai precis minciuna, are rolul determinant.

Minciuna este instrumentul folosit in restructurarea conceptiilor, in modificarea experientelor, in deformarea relatiilor interpersonale, in distorsionarea proceselor imaginative, in recrearea sistemelor de norme morale si etice, in rescrierea istoriei, in dezvoltarea unor noi criterii de evaluare, in remodelarea sentimentelor. Minciuna este instrumentul de baza prin care se creeaza omul nou.

Propovaduitorii regimurilor totalitare, spuneam, aveau si au un total dispret fata de fiinta umana, vazand oamenii ca pe o masa amorfa, depersonalizata, gata de a fi remodelata pentru a da nastere sirurilor de supusi perfecti. Credinta propovaduitorilor in posibilitatea de a controla mintile oamenilor, de a le stapani, era totala. Iata ce spuneau trei dintre ei, referitor la acest subiect:

Dati-ne un copil de opt ani si va garantez ca va fi bolsevic toata viata. (Lenin, cuvantare in fata comisarilor educatiei, 1923)

Individul trebuie sa accepte lipsa de importanta a propriei sale persoane, sa se integreze unei puteri superioare si sa fie mandru ca este parte din forta si gloria acestei puteri superioare. (Hitler, Mein Kampf 1933)

Fara nici o exagerare trebuie spus ca insusi viitorul comunist al patriei noastre depinde de dezvoltarea cu succes a muncii ideologico-educative () Trebuie sa facem din fiecare unitate scolara un puternic centru de educatie in spirit socialist si comunist a copiilor si tinerilor. (Ceausescu, Programul PCR pentru imbunatatirea activitatii ideologice, 1971)

In cartea sa, Reforma gandirii si psihologia totalitarismului, R.J. Lifton identifica opt cai de actiune pentru remodelarea gandirii, in scopul obtinerii controlului asupra mintii maselor de oameni. Acestea sunt: Controlul comunicatiilor umane, Manipularea 'mistica', Cerinta de puritate, Cultul confesiunii, Stiinta sacra, Remodelarea limbajului, Doctrina mai presus de oameni si Delimitarea sociala. In toate aceste directii, minciuna joaca un rol primordial. Chiar daca, in realitate, ideologiile totalitare nu au utilizat o combinatie perfecta intre cele opt 'cai', chiar daca unele metode de remodelare a gandirii au fost experimentate intr-o proportie mai mare decat altele si chiar exacerbate, clasificarea lui Lifton ramane valabila, pertinenta si utila in incercarile de radiografiere a oricarui sistem totalitar, indiferent ca este de sorginte comunista, nazista, fundamentalist-religioasa s.a.m.d.

Controlul comunicatiilor umane este mijlocul fundamental de actiune in remodelarea gandirii umane. In cartea sa, 1984. cea strict interzisa de regimurile comuniste, George Orwell imagina un sistem totalitar ce tindea spre perfectiune. Teza de baza a liderilor acelui regim era: Cine controleaza prezentul, controleaza trecutul. Cine controleaza trecutul, controleaza viitorul. O uriasa armata de oameni lucra pentru modificarea trecutului. Permanent, in functie de cei care se succedau in posturile de conducere sau cadeau in dizgratie, in functie de necesitatile momentului, istoria era rescrisa. Cartile, articolele din ziare, documentele erau reformulate si noile variante le inlocuiau in arhive pe cele vechi, care erau distruse, pentru a nu ramane nici o urma despre ceea ce se intamplase cu adevarat candva sau macar despre care fusese ultima versiune agreata de conducatori. De fapt nimeni nu mai stia exact ce se intamplase in realitate. Trecutul era adaptat pentru a motiva actiunile din realitatea imediata, dar si pentru a justifica actiunile din viitor. In acelasi timp, o alta armata de oameni lucra la recrearea prezentului. Pentru a justifica o actiune sau alta, permanent erau inventati inamici, conflicte, dezastre. Nimeni nu mai stia exact ce se petrecea cu adevarat. Realitatea insasi fusese anihilata si inlocuita cu o aparenta de realitate.

In cartea sa, Structura minciunii, Piotr Wierzbicki se ocupa de analiza amanuntita a minciunilor din sfera informatiilor. Principiul esential de informare intr-un sistem totalitar, spune Wierzbicki, are forma urmatoarelor directive: Ce trebuie sa stie poporul si Ce trebuie sa nu stie poporul.

Pentru indeplinirea primei directive se pune in miscare un intreg sistem de propaganda care sa induca in constiinta publica ideea si mai apoi convingerea ca ar fi 'cea mai buna dintre lumi'. Actiunea insa are sanse foarte limitate de reusita, atat timp cat oamenii au acces si la alte surse de informatie. De aceea, partea cea mai grea este imaginarea mijloacelor prin care la urechile poporului sa nu ajunga informatiile ce ar putea afecta reusita activitatii de propaganda.

Metodele prezentate in Structura minciunii au fost experimentate si in Romania aproape o jumatate de secol. Referitor la ceea ce se petrecea in tara, presa, televiziunea, radioul erau obligate sa prezinte doar 'maretele realizari', mai mult, modul de prezentare cuprindea, uneori, exagerari si minciuni ce frizau absurdul. Suprafata raportata ca recoltata depasea suprafata arabila a tarii, inaugurarea unor noi obiective industriale se facea cu multe luni inainte de finalizare doar pentru a fi bifate in planul de investitii, bunurile nu se scumpeau, ci numai 'preturile se reasezau', in Romania nu existau bolnavi de SIDA, handicapati, case de copii orfani s.a.m.d. In acelasi timp, toate informatiile ce veneau din exterior erau cenzurate si deformate pentru a arata 'degradarea societatii capitaliste aflate in putrefactie', pentru a impiedica 'raspandirea conceptiilor retrograde, reactionare'.

Iata cateva fragmente din cuvantarea lui Nicolae Ceausescu din 1971, cu privire la programul PCR pentru imbunatatirea activitatii ideologice. Nici un segment din sfera informatiei sau a culturii in general (care are un efect decisiv in crearea mentalitatii individuale, dar si colective) nu era neglijat.

radioteleviziunea trebuie sa puna in centrul emisiunilor problemele educatiei socialiste (), pe aceasta cale sa fie biciuite fara crutare moravurile retrograde, sa fie promovate normele socialiste de convietuire. () Filmul sa devina un puternic mijloc de educatie socialista a maselor! () Pe scena teatrelor noastre, a operei, trebuie sa-si faca loc () lucrari contemporane, cu caracter revolutionar, militant. () Casele de cultura, cluburile si caminele culturale trebuie sa desfasoare o activitate cultural-artistica multilaterala, sa cuprinda milioane de oameni, indeosebi tineretul, contribuind in mod activ la educatia socialista a maselor. () Ziarele si revistele trebuie sa deschida larg paginile lor problemelor educatiei socialiste. () Ele trebuie sa promoveze cu curaj experienta inaintata, sa critice obiceiurile si moravurile inapoiate. () Criticii de arta trebuie sa actioneze intotdeauna in spiritul principiilor marxist-leniniste. () Este necesar ca organele si organizatiile de partid sa actioneze pentru unirea tuturor fortelor de care dispune societatea noastra in directia realizarii hotararilor partidului privind imbunatatirea activitatii politico-educative, formarea constiintei socialiste, care sa devina o uriasa forta in infaptuirea programului general de faurire a societatii socialiste multilateral dezvoltate in Romania.'

Indeplinirea tuturor acestor 'indicatii pretioase' se realiza printr-un imens mecanism al minciunii institutionalizate, radiografiat minutios in cartea lui Piotr Wierzbicki.

Ca si in romanul lui Orwell, remodelarea trecutului constituia o metoda de baza pentru crearea unui intreg esafodaj de criterii, standarde si obisnuinte menite sa motiveze actiunile din realitatea imediata a conducatorilor regimurilor totalitare. Deja, in analiza trecutului, propovaduitorii totalitarismului incep sa opereze distinctii. Nu mai exista un singur trecut, cel consemnat de istorie, ci mai multe. Dintre acestea doar unul trebuie pastrat, amplificat, glorificat. Nicolae Ceausescu accentua clar aceasta distinctie in 'indicatiile' adresate responsabililor din invatamantul politico-ideologic:

Dar in afara de aceste trecuturi ― ca sa spun asa ― de trista amintire, mai exista si un alt trecut: este vorba () de trecutul glorios al miscarii revolutionare si comuniste, de trecutul anilor constructiilor socialiste, care a ridicat patria noastra la un inalt grad de dezvoltare in toate domeniile activitatii economico-sociale. Acest trecut glorios sta la baza dezvoltarii viitoare a poporului nostru, in centrul politicii educative!

In scopul remodelarii trecutului au fost puse in miscare colective intregi de 'cercetatori', 'istorici', 'scriitori'. Astfel intreaga istorie a fost rescrisa. Venirea comunistilor la putere, prin forta, impusi de sovietici, a fost prezentata ca un rezultat al vointei intregului popor roman, toate evenimentele trecutului au fost reinterpretate pentru a folosi doctrinei comuniste, pana si numele localitatilor sau ale domnitorilor au fost modificate, personalitatile istoriei nationale s-au trezit brusc, in fruntea lor, ca o apoteoza, cu figura liderului Nicolae Ceausescu. Biografiile lui Nicolae si Elena Ceausescu au fost rescrise, rolul lor minor in cadrul miscarii comuniste fiind exacerbat la dimensiuni mesianice. Pe baza acestei reconstruiri a trecutului s-a ridicat, treptat-treptat, absurdul cult al personalitatii.

Din pacate, mecanismul minciunii institutionalizate nu a disparut o data cu revolutia din decembrie '89. Protestatarii calificati de Ceausescu drept 'huligani' aflati in solda 'agenturilor straine' au devenit, dupa revolutie, 'golani' si 'animale', rapoartele optimiste ale Comisiei Nationale de Statistica sunt in permanenta contradictie cu nivelul de trai tot mai scazut al majoritatii populatiei. O alta contradictie flagranta a fost sesizata intre concluziile roz ale raportului celor trei ani de guvernare ai cabinetului Vacaroiu si concluziile ingrijoratoare ale sectiunii economice din raportul SRI, prezentat de directorul respectivei institutii in Parlament.

Exemplele pot continua la nesfarsit. Cea mai importanta concluzie insa trebuie sa rezide nu in cat de extins poate ajunge sistemul manipularii constiintelor, ci in metodele de contracarare eficienta a acestuia. Conditia fundamentala a oricarei democratii este asigurarea de alegeri libere si corecte. Dar corectitudinea alegerilor nu inseamna doar impiedicarea fraudelor electorale, ci, in primul rand, crearea conditiilor ca fiecare cetatean sa voteze in deplina cunostinta de cauza. Iar acest deziderat se realizeaza numai prin inlaturarea controlului asupra informatiilor. Fiecare cetatean trebuie sa aiba acces liber la surse de informatie alternative, pentru a putea fi contracarate influentele subiective ale unuia sau altuia dintre mijloacele de informare in masa. Procurandu-si informatiile din cat mai multe surse, cetateanul poate avea o imagine cat mai apropiata de realitate si poate vota in consecinta. Evident, in completare, trebuie ca si mass-media sa se bucure de o totala libertate.

Controlul comunicatiilor umane se refera nu numai la cenzura informatiilor pe care le primeste individul din exterior, ci si la comunicarea cu el insusi. Permanenta discordanta perceputa intre presiunea falsitatilor exterioare si simtamintele interioare provoaca individului o stare de nesiguranta, perceperea unei profunde amenintari la adresa autonomiei sale. Pentru a iesi din aceasta stare, inconstient, individul incearca sa se detaseze, sa priveasca realitatea ca pe ceva ce nu are o legatura apropiata cu el. Acest lucru insa nu il scuteste de a fi profund afectat in capacitatea lui de a mai intelege ce este bun, adevarat si relevant in lumea exterioara, dar si in interiorul sau. Permanent, mai mult sau mai putin, el se va simti victimizat de cei aflati la controlul societatii. Acest lucru este foarte bine stiut de liderii societatilor totalitare. Ei cauta sa inceapa procesul de reeducare in primul rand cu tanara generatie. In Uniunea Sovietica, in China, in Cambodgea, copiii au ajuns sa-si tradeze parintii si chiar sa ceara condamnarea lor la moarte pentru 'crima de a gandi'

Manipularea 'mistica', cea de-a doua cale de remodelare a mintii umane, consta in crearea unei aure aproape mistice in jurul grupului conducator, al actiunilor si conceptiilor lui. Acest lucru, indiferent ca se face prin mijloace de un cinism revoltator sau prin propovaduirea unui idealism aproape pur, are aceleasi efecte: induce in randul maselor un anume tip de comportament, creeaza reflexe si obisnuinte in sensul dorit de lideri. Ideologii totalitarismului renunta aparent la ideea mentinerii la putere, sustinand ca actiunile lor sunt indreptate spre un scop mai presus de orice altceva. Ei sunt dispusi chiar sa recunoasca manipularea, justificand-o ca pe o necesitate in atingerea maretului scop. In acelasi timp, pe ei insisi se prezinta drept 'alesii' (de catre istorie, Dumnezeu sau alte forte supranaturale) mandatati sa conduca societatea spre indeplinirea telului respectiv (comunismul, spre exemplu). Propovaduind 'noua religie', dictatorii insisi, precum si apropiatii lor, se invaluie in aceeasi aura 'mistica'. Caracterul lor mesianic nu poate fi pus la indoiala, orice actiune, oricat de bizara, cinica sau absurda se desfasoara in virtutea unor ratiuni superioare, greu de inteles sau chiar inaccesibile cetatenilor de rand. Orice incercare de a le pune la indoiala autoritatea, buna-credinta sau competenta nu este decat manifestarea egoismului, a josniciei sau a dusmaniei unor indivizi meschini. Indiferent daca incercarile de a introduce in mintile oamenilor ideea guvernarii in numele unor scopuri nobile reusesc sau nu, efectul acestora este in folosul conducatorilor. Pentru cei care cred, manipularea apare ca o binecuvantare, datorita aurei de misticism. Ei accepta cu bucurie misterul, gasesc placerea chiar si in suferinta, se simt utili in indeplinirea acelor scopuri mai presus de intelegere. Dar si cei care nu cred devin la fel de manevrabili. Simtind ca nu pot sa scape de sub apasarea unor forte mai puternice decat ei, incearca sa se adapteze. Invata sa citeasca printre randuri, sa anticipeze diverse evenimente, sa-si canalizeze energia in a descifra mersul lucrurilor, pentru a se feri de necazuri. Mai mult, ii sfatuiesc si pe altii cum sa se fereasca de necazuri, cum sa supravietuiasca. Pe nesimtite, ajung ei insisi agenti ai manipularii. Astfel, indiferent daca individul accepta cu bucurie manipularea, daca o suporta prin constrangere sau si una, si alta, el merge cu valul, nu i se opune.

Cultul personalitatii isi are principala explicatie in dezvoltarea acestei cai de manipulare. Nu numai corectitudinea scopurilor propuse nu mai poate fi pusa la indoiala, dar nici macar autoritatea si competenta celui ales sa le indeplineasca nu mai sunt subiect de controverse. Conducatorul devine o figura mesianica, o binecuvantare a istoriei, depozitarul adevarurilor absolute, singurul capabil sa conduca intreaga societate, precum si fiecare sector in parte. Pentru a-l venera se creeaza spectacole grandioase, chipul lui este imortalizat in picturi si sculpturi, i se inchina ode si poezii, figura i se identifica treptat cu partidul, cu natiunea, cu intreaga tara, biografia ii este imbogatita cu noi elemente care sa demonstreze ca din frageda pruncie s-a dovedit predestinat sa conduca destinele tarii, poporului sau chiar ale lumii intregi. Dintre liderii comunisti, Kim Ir Sen a fost cel care a beneficiat de reusita aproape totala a unui asemenea cult. Ceausescu a fost cel care a dorit intotdeauna sa fie la fel de sincer venerat.

In crearea si amplificarea aurei de misticism, de mister, de grandoare, artizanii sistemelor totalitare au initiat veritabile ritualuri, din ce in ce mai fastuoase. Cuvantarile lui Hitler, spre exemplu, erau acompaniate de manifestatii grandioase, de procesiuni imense la lumina tortelor, de decoruri gigantice. Tendinta spre megalomanie devenea dominanta. Treptat, ea depasea manifestarile grandioase, spectacolele omagiale cu zeci si sute de mii de figuranti, cultul personalitatii si ajungea sa se reflecte chiar si in restructurarea arhitectonica a unor intregi orase, mai ales capitale. La un moment dat, grandomania trecea de limitele absurdului. Ceausescu a demolat cartiere intregi, a distrus sute de biserici si de monumente istorice, pentru a construi noi cartiere muncitoresti, dar, mai ales, Centrul Civic al Bucurestiului. Ca un gest suprem de megalomanie a ordonat ridicarea asa-numitei Case a Poporului, care a devenit a doua cladire ca marime, din lume, dupa Pentagon. Dupa caderea regimului comunist, nimeni nu poate gasi acestui colos o intrebuintare. Nici macar nu se stie exact cum ar fi avut de gand Ceausescu sa utilizeze nenumaratele si imensele ei incaperi. Poate nici nu avea un plan anume, rostul Casei fiind acela de a domina Bucurestiul, de a fi un gigantic templu al ideologiei comuniste, al cultului ceausist

Cererea de puritate se bazeaza pe delimitarea stricta intre bine si rau, intre pur si impur. Pentru ideologii totalitarismului, cale de mijloc nu exista. Cine nu este cu noi, este impotriva noastra ― suna sloganul comunistilor, dar nu numai al lor. 'Corecte' si 'pure' sunt, evident, numai ideile, sentimentele si actiunile ce concorda cu ideologia si cu politica totalitara. Orice altceva poate fi rapid catalogat drept 'rau' si 'impur'. Urmeaza apoi actiunile de inlaturare si de anihilare a 'impuritatilor'. In numele idealurilor neintinate se pot desfasura cele mai crunte prigoane sau cele mai crude opresiuni. 'Omul nou' nu trebuie sa mai aiba nici o legatura cu influentele nefaste ale trecutului. Trebuie sa aiba puritatea societatii comuniste pe care o construieste si in care va trai, trebuie sa rupa definitiv cu mentalitatile si practicile din trecut. (N. Ceausescu)

Ideologii totalitarismului stiu ca o asemenea 'puritate' precum cea propovaduita de ei este imposibil de atins in viata reala a celor pe care ii conduc. Dar ei pornesc razboiul total impotriva 'impuritatilor' tocmai pentru a crea o lume a vinovatiei omniprezente. Standardele impuse indivizilor fiind imposibil de atins, fiecare va avea, mai mult sau mai putin instinctiv, un sentiment de vinovatie sau chiar de rusine. De asemenea el se va astepta ca, mai devreme sau mai tarziu, sa fie pedepsit pentru 'vina' sa. Sentimentul de vinovatie poate fi exploatat in asa fel, incat sa se ajunga la acceptarea de catre cetatenii obisnuiti a diverselor epurari, ba mai mult, poate deveni un factor in declansarea competitiilor publice axate pe atingerea unor standarde ale 'puritatii'. Pe de alta parte, indivizii sunt determinati sa se zbata permanent pentru a supravietui, pentru a se feri de pedepse. Aceasta preocupare continua nu le mai lasa timp pentru a gandi liber, pentru a judeca daca sistemul in care traiesc este normal sau nu. Totodata, atunci cand cei recalcitranti intra in contact direct cu institutiile de represiune, sentimentul de vinovatie combinat cu instinctul primar de supravietuire pot sta la baza unei viitoare colaborari intre cei 'vinovati' si cei care sunt pusi sa-i controleze. Sau, daca aceasta colaborare nu se poate lega din cauza unei rezistente puternice a 'vinovatului', oricum cel in cauza se va comporta mult mai prudent pentru a nu intra din nou in conflict cu normele impuse de ideologii totalitarismului. Unii dintre ei ajung chiar sa accepte sistemul si sa i se adapteze, in acelasi timp, erijarea conducatorilor in judecatori supremi ai binelui si raului le da acestora posibilitatea de a jongla cu pedepsele, dar mai ales de a-si exercita capacitatea de a 'ierta'. Pot atrage astfel, de partea lor, indivizi dintre cei mai recalcitranti, brusc recunoscatori pentru faptul ca nu au fost pedepsiti asa cum ar fi cerut-o 'vina' lor.

Pentru a trece la aplicarea complexa a cerintei de puritate, regimurile totalitare si-au dezvoltat un sistem foarte complex si extins de politie politica. Impletind aura de mister, de misticism, a celor pe care ii slujeau, cu teroarea dezlantuita in numele purificarii societatii, politiile politice si-au dezvoltat ele insele un intreg sistem de actiune, in care tortura fizica si psihica, santajul, amenintarile teseau un paienjenis aproape indestructibil.

Din pacate, chiar dupa prabusirea unui sistem totalitar precum comunismul, efectele subtile ale unui asemenea gen de manipulare a constiintelor, precum cel declansat in numele cerintei de puritate, actioneaza inca mult timp. Indivizii care au trait in asemenea societati se dezobisnuiesc foarte greu sa imparta totul, strict, in 'bine' si 'rau', sa accepte nuantele, sa-si redobandeasca sensibilitatea interioara menita sa-i faca mult mai receptivi la complexitatea moralitatii umane. Multi dintre ei raman pentru totdeauna adeptii involuntari ai unor ideologii totalitariste.

Cultul confesiunii apare in stransa legatura cu propovaduirea cerintei de puritate. Intr-un anume sens, este o consecinta a acesteia. In cazul sistemelor totalitare de sorginte religioasa, confesiunea este incurajata pe motiv ca ea purifica sufletul, face posibila cunoasterea de sine, inlesneste uniunea spirituala cu divinitatea venerata. Adeptii unor astfel de religii ajung sa simta o veritabila usurare in momentul confesiunii, o eliberare de vinovatii, de indoieli, de rusine. De asemenea, marturisirea celor mai ascunse ganduri si sentimente ii leaga sufleteste de cei asemenea lor, de lideri, ii fac sa se piarda in marele curs al Miscarii.

Cu totul altfel stau lucrurile in sistemele totalitare opresive, precum comunismul ori fascismul. Aici confesiunea, marturisirea vinei, atrage dupa sine iminenta pedepsei. Indivizii fac eforturi pentru a-si ascunde gandurile si trairile. In momentul in care sunt fortati sa marturiseasca, spun totul in afara lucrurilor importante. petrece un veritabil fenomen de dedublare a personalitatii. Cel care marturiseste, 'actorul', incearca prin orice mijloace sa-l protejeze pe cel acuzat, 'adevaratul eu'. Astfel, in acest caz, cultul confesiunii are un efect cu totul opus fata de cazul sistemelor religioase. Individul incearca toate metodele pentru a-si inmormanta in adancul eului sau secretele, in loc de a se elibera de ele. Insa toata viata secretele personale se vor afla intr-o permanenta opozitie cu presiunea interioara de a le destainui si de a scapa de povara lor. Ideologii totalitarismului tocmai asta urmaresc: accentuarea acestui conflict interior, ce face tot mai vulnerabil individul. Mai mult, ei nascocesc permanent noi motive de 'vina', care, la randul lor, sa creeze mereu alte secrete, astfel incat individul sa fie macinat de un conflict interior perpetuu, legat de vesnice intrebari: 'Ce secrete trebuie pastrate in continuare si care pot fi marturisite? Care dintre cele marunte ar trebui spuse pentru a le ascunde pe cele grave?'

In cele din urma, exacerbarea conflictului interior aduce indivizii in situatia de a nu mai fi in stare sa mentina echilibrul intre demnitate si umilinta. Pentru a scapa de zbuciumul sufletesc, ei incearca sa imprumute psihologia celor care ii controleaza. Devin ei insisi, in functie de situatie, si calai si victime. Umili si slabi fata de cei care ii controleaza, aroganti si puternici fata de cei asemenea sau inferiori lor.

Pornind de la acest cult al confesiunii, combinat cu directiile de aplicare a cerintei de puritate, politia politica a sistemelor totalitare a experimentat si dezvoltat o uriasa institutie a santajului. Conflictul interior al individului era dublat de un conflict exterior, generator de presiuni cu mult mai puternice si mai eficiente. Astfel s-a dezvoltat practica santajului prin dosare. Secretul individului devenea cunoscut si de catre cei desemnati sa-l controleze, dar nu ajungea public. Se crea o anume complicitate, dominata de spaima, prin care individul era controlat total.

In primele zile ale revolutiei romane am avut posibilitatea sa vad acele dosare de cadre strict secrete, din fisetele biroului organizatiei de baza PCR dintr-un sector al Bucurestiului. Uimirea a fost totala. In cazul primirii in partid a unui membru obisnuit, candidatul era trecut printr-un filtru extrem de sever. Nu se admiteau 'impuritati' la dosar precum rude in strainatate, rude preoti, fosti chiaburi, legionari sau membri ai partidelor istorice, nu se admiteau antecedentele penale, mai ales cele de natura politica. Studiind dosarele celor aflati in functiile de conducere ale partidului, dar si in posturi de raspundere in diverse sectoare ale economiei sau ale vietii sociale, am descoperit cu o imensa surprindere ca marea majoritate a nomenclaturii avea, in fisele personale, 'pete', care, in cazul membrilor de partid obisnuiti, erau inadmisibile. Aproape fiecare activist superior sau director de intreprindere avea o ruda in strainatate, un tata fost chiabur ori un unchi legionar; erau cazuri in care ei insisi fusesera condamnati, in studentie, pentru actiuni impotriva oranduirii socialiste s.a.m.d. Atunci am inteles amploarea extraordinara a santajului pus in aplicare de sistemul comunist. Sute de mii de oameni aveau dosarele completate cu cele mai intime amanunte ale vietii lor. In functiile de conducere au fost promovati cei 'impuri', pentru a putea fi permanent controlati si readusi la ordine in caz de nesupunere. Dupa ce s-au invatat cu privilegiile oferite de functii, cu un anume standard de viata, cu linistea relativa a unui camin, prea putini se incumetau sa incalce regulile sau sa nu respecte 'indicatiile'. Dar nu numai lor li se intocmeau dosare, ci si altor milioane de oameni, dintre care, la orice moment, se puteau ivi contestatari ai sistemului. Motivele de a incerca sentimentul de vina erau atat de numeroase, incat nimeni nu mai putea fi sigur daca nu incalcase candva vreo norma, incalcare ce putea fi anexata in dosar. Astfel numai ideea existentei dosarului facea posibil santajul, chiar daca individul era curat.

Dupa revolutia din decembrie '89, 'impuritatile' de la dosar, care generau sentimentele de vina sau rusine, au devenit, in unele cazuri, motive de mandrie. Politica santajului se afla in pericol de anihilare. Insa ideologii fostului regim, aflati in aceleasi structuri de conducere, au gasit imediat noi metode de a perpetua santajul, una dintre cele mai eficiente metode de manipulare a individului. Asa cum ceea ce fusese 'rau' inainte a devenit 'bun', acum si reciproca putea fi valabila. Dosarele au fost pastrate la secret, pentru a nu se sti in continuare ce contin, iar declaratiile date la securitate, voluntar sau fortat, nu conteaza, au devenit noile elemente de santaj.

Stiinta sacra se manifesta prin crearea unei aure de sacralitate in jurul dogmelor de baza ale ideologiei totalitariste. Aceasta ideologie este prezentata drept singura in masura sa asigure 'dezvoltarea plenara' a fiintei umane, in cadrul unei societati perfecte, guvernate de o moralitate absoluta. Sacralitatea se manifesta in primul rand prin interdictia, mai mult sau mai putin explicita, de a se pune in discutie fundamentele ideologiei respective. Acestea sunt mai presus de orice indoiala, reprezinta adevarul absolut, iar contestarea lor ar fi un adevarat sacrilegiu. Mai mult, ele sunt prezentate si difuzate in randul maselor drept rezultate ale celor mai evoluate studii si cercetari stiintifice in domeniul filozofiei, stiintelor sociale, economiei etc. Aceasta 'pecete' stiintifica da posibilitatea propovaduitorilor de a-i califica pe cei care indraznesc sa critice sistemul nu numai drept imorali si reactionari, ci si depozitari ai unor mentalitati retrograde, obscurantiste, in totala opozitie cu progresul stiintific.

Trebuie sa facem o mica paranteza pentru a accentua diferentele de esenta intre cele doua cai, Stiinta sacra si Manipularea mistica. Stiinta sacra are in vedere sacralizarea doctrinei, in timp ce Manipularea mistica isi propune sa-i divinizeze pe conducatorii ce actioneaza in numele respectivei doctrine.Fiecare in parte presupune crearea unui intreg sistem care sa vegheze la convertirea cetatenilor in adepti fideli. Nimeni nu trebuie sa se indoiasca nici de 'superioritatea' sistemului, nici de caracterul mesianic al celor care il impun.

Revenind la Stiinta sacra, acest amestec permanent intre misticism si adevaruri 'stiintifice' mai presus de orice indoiala face sa dispara granita dintre logica si credinta, permitand crearea unui sentiment special al increderii in superioritatea sistemului. Propovaduirea noii ideologii la toate nivelurile, incepand cu primele clase de scoala, ii dau o aura de omniprezenta si omnipotenta. Cei care se indoiesc devin disidenti demni de dispret, incapabili sa inteleaga maretia noii doctrine, caracterul ei absolut. Ei sunt supusi oprobriului public, calificati drept disidenti, exclusi din societate si chiar pedepsiti pentru 'erezia' lor, pentru 'crima de a gandi'. In interiorul unor asemenea indivizi apare o lupta permanenta intre rezistenta mintii lor de a accepta idei in care nu cred si permanentul sentiment de teama in a-si exprima public parerile. Aceasta lupta ii face vulnerabili, cel putin unul dintre obiectivele manipulatorilor indeplinindu-se astfel.

Teoreticienii totalitarismului opereaza cu concepte deja cunoscute, dar le pervertesc, le ofera intelesuri cu totul noi, care sa serveasca doar ideologiei lor. Spre exemplu, in viziunea lui Engels, morala capata brusc caracter de clasa, dupa cum observa Piotr Wierzbicki in Structura minciunii. Binele obisnuit nu mai exista, ci apar binele adevarat si binele aparent. Nici adevarul obisnuit nu mai exista, el fiind inlocuit de adevarul cu adevarat obiectiv si de cel doar aparent obiectiv. La fel nu mai exista democratie in general, ci democratie adevarata si democratie falsa, drepturile omului se impart si acestea in fictive si reale s.a.m.d.

Redefinirea limbajului, anularea logicii si deformarea realitatii permit inocularea noilor teorii privind superioritatea totala a noului sistem fata de cele anterioare. Noul sistem acorda 'adevaratele' libertati individuale si colective, el permite crearea 'omului nou', asigura bunastarea, conduce omenirea spre 'cele mai inalte culmi de civilizatie si progres'. Tot ceea ce nu corespunde noii ideologii reprezinta manifestari si mentalitati obscurantiste, inapoiate, despre lume si viata, () conceptii straine, mentalitati ale vechii societati burghezo-mosieresti, () influente straine conceptiei noastre revolutionare despre lume si viata. (Nicolae Ceausescu ― Raport la Congresul al XIII-lea al PCR) Evident, toti cei care isi pun intrebari cu privire la justetea ideologiei comuniste sunt niste inapoiati, eventual agenti ai 'agenturilor straine'. Acestia si altii asemenea lor, nici macar nu merita sa li se demonstreze in ce consta superioritatea noii oranduiri. In general acest lucru nu se discuta, pentru ca este de la sine inteles. Discutarea lui, cum spuneam, ar reprezenta un sacrilegiu.

Chiar si cele mai absurde asertiuni sunt invelite in aceeasi aura de sacralitate, pentru ca stupizenia lor sa fie prezentata drept adevar elementar, pe care societatile din trecut l-au ignorat din rea-credinta. Spre exemplu, atunci cand voci tot mai multe si mai rezonante au inceput sa se ridice impotriva incalcarii drepturilor fundamentale ale omului in Romania, Ceausescu a modificat radical ierarhia acestor drepturi ale omului, trecandu-le sub tacere pe cele ce erau incalcate flagrant si aducand in prima pozitie asa-numitul 'drept la viata' (o notiune care, intr-o tara civilizata, intra in firescul lucrurilor, cum ar fi, de pilda, si 'dreptul' de a respira, nemaifiind necesara statutarea lui, din moment ce toata lumea il respecta in mod natural). In numele acestui 'drept la viata' al tuturor oamenilor de pe planeta au inceput apoi, in Romania, uriase manifestatii si procesiuni in favoarea pacii mondiale, dar mai ales de venerare a carmaciului care nu se gandea numai la soarta propriului sau popor, ci si la soarta intregii omeniri. Treptat, atat 'dreptul la viata', cat si lupta pentru pace au fost trecute pe planuri secunde, au fost uitate, iar manifestarile si procesiunile s-au concentrat in jurul slavirii 'geniului carpatin', a rolului sau mesianic, 'istoric', in conducerea Romaniei.

Din pacate, aceasta metoda de remodelare a gandirii, Stiinta sacra, are efecte mult mai puternice decat s-ar putea crede la prima vedere. Chiar si dupa inlaturarea de la putere a regimurilor totalitare, foarte multi oameni raman pentru toata viata prizonierii unora dintre conceptele de baza, 'mai presus de indoiala' vehi-culate de ideologii totalitarismului.

Spre exemplu, unii dintre cei care au fost impotriva lui Ceausescu l-au acuzat ca, in megalomania lui, a compromis 'idealurile comunismului', altii afirma ca ideologia comunista ar fi perfecta, dar ramane utopica, neputand fi aplicata in viata de zi cu zi. Prea putini insa, raportand la nivelul intregii tari, sunt cei care pun in discutie bazele doctrinei comuniste. Chiar si dupa ani de zile de la colapsul sistemului. Si asta pentru ca timp de aproape o jumatate de secol, probleme fundamentale, din punct de vedere filozofic, erau total ignorate in numele 'adevarului absolut' propovaduit de ideologii comunismului. Este acel egalitarism idilic, reprezentat de principiul 'de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi', benefic pentru dezvoltarea umanitatii? Sau doar permanenta competitie poate genera progresul? Iata intrebari pe care Stiinta sacra nu le admitea. Ea postula principiul egalitatii perfecte, fara a-l discuta.

Mai mult, pentru a remodela gandirea oamenilor, conceptele si rezultatele experientei erau amestecate si rearanjate pentru a folosi propagandei proprii. Desi nivelul mediu de trai din democratiile occidentale era mult mai inalt decat cel din tarile socialiste, informatiile ce veneau din exterior se filtrau cu grija, pentru a fi evidentiate doar aspectele negative: criminalitate, somaj, greve, prostitutie etc. Si reprezentau 'adevarata fata a imperialismului'. In acelasi timp, de pilda, nu se spunea nimic despre Sistemul de protectie sociala din democratiile occidentale, care asigura oricarui somer o viata decenta, la standarde superioare celei duse de majoritatea cetatenilor cu 'drept la munca' din societatile socialiste. Ca sa nu mai vorbim de toate celelalte libertati si drepturi cetatenesti despre care nu se spunea nici un cuvant.

Totodata, dincolo de ridicarea in slavi a 'maretelor realizari' din toate domeniile 'constructiei societatii socialiste multilateral dezvoltate', erau total interzise informatiile interne referitoare la criminalitate, cersetori, handicapati, copii orfani s.a.m.d. Conform principiului 'despre ce nu se vorbeste, nu exista', ideologii comunismului incercau acreditarea ideii ca asemenea fenomene negative nu se intalnesc in societatea socialista, ele fiind specifice doar capitalismului.

Prin asemenea tehnici de manipulare, in care minciuna avea un rol primordial, nici nu se mai analizau, comparativ, conceptiile fundamentale in virtutea carora au fost construite cele doua sisteme, cel democratic si cel totalitar, ci se admitea doar discutarea efectelor. Insa si aceasta discutie era total pervertita, pentru ca din interior ajungeau la cunostinta maselor numai informatiile pozitive, exagerat poleite, iar din exterior veneau numai informatiile negative, exagerat ingrosate.

Chiar si dupa colapsul comunismului, foarte multi oameni au ramas in capcana fostei ideologii, limitandu-se la discutarea efectelor nocive asupra societatii pe care le-au avut minciuna, demagogia si megalomania fostilor lideri comunisti, fara a incerca sa clarifice daca insasi bazele intregii doctrine erau adevarate sau false. Iar aceasta lipsa a initiativei de clarificare provine tocmai din sistemul de promovare a Stiintei sacre, care avea ca principala menire dezobisnuirea oamenilo de a pune si de a-si pune intrebari fundamentale.

Remodelarea limbajului are ca obiect condensarea intregii complexitati a problematicii umane intr-un numar redus de categorii, strict delimitate, curatate de nuante, conform principiului 'puritatii', exprimate prin clisee verbale usor de rostit si de memorat, care vor fi repetate la infinit, pana ce vor patrunde in mintea individului drept concepte ale 'stiintei sacre'. Efortul interior de analizare a acestor notiuni va fi intr-o eterna contradictie cu presiunile din lumea exterioara, unde este permisa numai folosirea cliseelor, fara 'greseli' de exprimare ce ar atrage dupa sine diverse pedepse. Chiar daca rezistenta interna nu este anihilata, folosirea respectivelor 'notiuni' la nesfarsit, in viata de zi cu zi, de catre individ, are un efect considerabil asupra subconstientului sau. Individul ajunge sa nu mai gandeasca, ci doar sa incerce permanent sa se adapteze folosirii unor termeni abstracti, care reduc intreaga complexitate a lumii exterioare la cateva clisee.

'Limba de lemn', pentru ca despre ea este vorba, devine mijlocul oficial de comunicare. Cum spuneam, termenii folositi de ea nu lasa loc interpretarilor sau nuantelor. Spre exemplu, sintagma 'mentalitati burgheze' ajunsese sa reprezinte tot ce era mai rau, mai retrograd, mai nociv pentru dezvoltarea fiintei umane. Respectiva notiune fusese total golita de conotatii precum posibilitatea individului de a se exprima liber, adesea critic, la adresa unor idei politice sau a unor oameni politici, de a cauta alternative etc. S-a ajuns ca numai cuvantul de 'mentalitate', fara nici un alt atribut, sa aiba o rezonanta negativa. La fel, de pilda, interdictia de a se discuta conceptiile a indus o conotatie negativa cuvantului 'a interpreta'. Expresia 'nu vreau sa se interpreteze ce am spus' nu mai era urmata de explicitarea 'in bine' sau 'in rau', pentru ca insasi actiunea de a interpreta reprezenta un fenomen negativ. 'Omul nou' nu interpreteaza, el crede. Numai cei cu 'mentalitati burgheze' interpreteaza si cauta nod in papura.

Exemple de clisee ale 'limbii de lemn' se pot da la nesfarsit. Mai important insa si mai grav este efectul pe care utilizarea acestor clisee il are asupra individului. Limbajul este principalul mijloc de comunicare al omului, principala lui legatura cu semenii in cadrul societatii, principalul mijloc de a percepe si interpreta experienta exterioara. Ingustarea limbajului, rigidizarea lui, reducerea la cateva notiuni ce exprima doar 'binele' si 'raul', fara posibilitati de nuantare, sunt percepute de individ ca o permanenta amenintare la adresa intimitatii sale. Din nou se poate produce o dedublare a personalitatii, in sensul ca, in interior, dilemele iau amploare, iar in exterior omul incearca permanent sa-si adapteze limbajul si chiar gandirea noilor reguli. Rezultatul este un profund sentiment de frustrare care accentueaza vulnerabilitatea individului.

La fel, evadarea din aceasta 'capcana lingvistica' este extrem de grea. Utilizarea fortata a unor termeni, timp de decenii, a dus la un sentiment instinctiv de aversiune fata de unele cuvinte, al caror sens a fost pervertit evident. Notiunile de 'patrie' si 'patriotism', de exemplu, au fost in asemenea masura tocite de propaganda comunista, pentru a fi confundate cu 'partidul' si 'dragostea pentru carmaci', incat la ani de zile dupa caderea sistemului comunist, oamenii inca mai utilizeaza cu fereala astfel de cuvinte Firesti, pentru a nu fi catalogati, printr-o analogie instinctiva, drept comunisti. Iata ca stergerea efectelor 'limbii de lemn', revenirea la un limbaj normal, lipsit de intelesuri abuziv impuse unor cuvinte, este un proces dificil si indelungat, care poate dura ani de zile.

Doctrina mai presus de oameni se afla in stransa interdependenta cu toate celelalte tehnici de remodelare a gandirii umane, dar mai ales cu Stiinta sacra. Aceasta din urma are ca obiectiv, dupa cum spuneam, crearea unei aure de sacralitate in jurul ideologiei totalitare. Ideologia nu poate fi pusa la indoiala, ea reprezinta adevarul absolut si ofera singura 'cale de progres' a fiintei umane. Pentru a inlatura orice umbra de indoiala cu privire la aceste postulate, este aplicat mecanismul de manipulare, schematic numit Doctrina mai presus de oameni, prin care intreaga experienta umana este subordonata principiilor doctrinare.

Astfel, chiar daca ideologia este perfecta, trebuie totusi sa se integreze perfect in realitate, sa fie motivata perfect de trecut si sa determine in mod firesc viitorul. In acest mod, orice indoiala cu privire la forta si corectitudinea ei este inlaturata. Insa potriveala intre doctrina totalitara si realitatea unei comunitati umane e foarte greu, daca nu imposibil de atins. Cum doctrina este perfecta, evident realitatea e cea care trebuie modificata pentru a veni in concordanta cu ideologia. Altfel spus, doctrina este 'sacra', perfecta, in timp ce oamenii sunt imperfecti, iar colectivitatea umana trebuie remodelata pentru a se putea bucura de 'binefacerile' promise de noua ideologie.

La nivel de societate, istoria este rescrisa complet, evenimentele din trecut sunt reinterpretate total sau, atunci cand acest lucru este imposibil, sunt trecute sub tacere si uitate, liderilor sistemului totalitar li se confectioneaza biografii mesianice s.a.m.d. Intreg trecutul e recreat pentru a motiva aparitia si impunerea noii doctrine in respectiva comunitate umana. Apoi urmeaza recrearea prezentului, prin mijloacele deja descrise, pentru a se cupla perfect cu 'logica' doctrinei. Drept urmare configurarea viitorului va tine seama de aceasta noua 'realitate' conforma cu ideologia si se va integra perfect in viziunea propovaduita de liderii sistemului totalitar.

Am putea concluziona ca aceasta tehnica de remodelare a gandirii umane are ca obiectiv inocularea ideii ca doctrina, dincolo de aura ei sacra, este mai adevarata, mai 'reala' decat insasi realitatea. Iar cei care nu inteleg nu pot fi decat indivizi cu 'mentalitati burgheze', indivizi neadaptabili, devianti, care nu doresc sa accepte 'noile, realitati'.

Delimitarea sociala consta in impartirea indivizilor in doua categorii distincte: de o parte sunt cei al caror drept la existenta trebuie recunoscut, iar de cealalta cei care nu au nici un drept. Cerinta de puritate nu accepta nuantele sau indivizii neimplicati. De aceea impartirea societatii se face conform principiului 'cine nu este cu noi, este impotriva noastra'. Cale de mijloc nu exista. De o parte se afla adeptii, de cealalta 'oile ratacite'. Sau, in viziunea totalitarismului comunist, de o parte sunt marea majoritate a 'tovarasilor', 'oamenii noi', 'constructorii constienti ai socialismului si comunismului', de cealalta parte sunt indivizii cu 'mentalitati ale vechii societati burghezo-mosieresti', 'lacheii imperialismului', ba chiar 'reactionari', 'huligani' sau ticalosi aflati in slujba 'agenturilor straine'.

Menirea societatii, a partidului consta in curatarea sa de asemenea 'impuritati'. Efectele actiunilor de epurare se manifestau atat la nivelul celor docili, cat si la nivelul disidentilor. Pentru docili, chiar daca in adancul lor nu credeau in noua ideologie, permanenta amenintare ca dreptul la existenta le putea fi luat la cea mai mica abatere constituia o motivatie suficienta pentru a se integra sistemului. Sistemele totalitare au redus chintesenta existentei umane de la celebra teza carteziana 'cuget, deci exist', la o constatare mult mai pragmatica: 'ma supun, deci exist'.

In ceea ce priveste 'deviantii', dupa perioadele de executii in masa, sistemul s-a perfectionat, oferindu-le acestora posibilitatea de 'reeducare', ca alternativa la sentinta de condamnare la moarte sau la temnita grea.

Variatiuni ale acestor opt principale metode de manipulare a constiintelor au fost, sunt si vor fi intalnite in mai toate sistemele totalitare. In acelasi timp, ca orice analiza, si cea care a condus la clasificarea 'cailor' de remodelare a gandirii are o anumita doza de arbitrar, depinzand de cel care isi propune radiografierea ideologiilor totalitare si a metodelor de impunere a acestora. Evident, exista si alte modalitati de abordare a subiectului. In Structura minciunii, Piotr Wierzbicki a tinut sa-si completeze explicit analiza minciunilor oficiale cu o constatare extrem de importanta: sistemul comunist nu putea rezista numai prin dezvoltarea unui imens aparat al dezinformarii, ci prin completarea acestuia cu un sistem la fel de extins al represiunii.

O constatare recenta din domeniul psihologiei sociale releva faptul ca remodelarea mintii umane nu se face prin forta sau prin indoctrinare excesiva. La oricate torturi fizice sau psihice ar fi supus, oricate lectii de indoctrinare ar urma, omul nu ajunge sa creada cu adevarat intr-o ideologie care ii este straina, ci, cel mult, consimte sa i se conformeze, sa-si ascunda reactiile firesti, sa minta pentru a supravietui. Pentru a se produce o schimbare majora in gandire, trebuie indeplinite doua conditii esentiale. Individul trebuie sa aiba senzatia ca depinde numai de el daca accepta sau nu sa se comporte si sa gandeasca intr-un mod ce contravine credintelor si conceptiilor lui anterioare. Apoi, presiunea la care este supus pentru a accepta noul comportament sau mod de gandire trebuie sa fie permanenta, dar suficient de moderata pentru a nu-l determina la o respingere instinctiva. Prin actiunea conjugata a acestor doi factori, individul ajunge sa-si modifice radical atitudinea, deoarece i se ofera posibilitatea de a-si crea o motivatie interioara pentru gestul sau, prin acea aparenta a libertatii de decizie.

Spre exemplu, dupa teroarea primilor ani si chiar a primelor decenii comuniste, care nu au reusit sa schimbe mentalitati, ci doar sa impuna prin forta acceptarea ideologiei comuniste in randurile celor care ii erau ostili, a urmat perioada 'destinderii', in care manipularea constiintelor a trecut la actiuni subtile.

Persecutiile violente au incetat, lagarele au fost desfiintate, torturile si prigoana au scazut considerabil in intensitate si, in paralel, a inceput dezvoltarea 'politicii' de santaj. Daca individul se conforma ideologiei, putea promova in cariera, putea avea acces la unele privilegii, putea duce o viata linistita si chiar cu unele satisfactii. Chiar si admiterea la doctorat trecea mai intai prin filtrul partidului. Nu se impunea nimic prin forta ― daca individul nu se manifesta public impotriva regimului. Dimpotriva, totul sau aproape totul era la libera alegere a cetateanului. Putea sa se conformeze si sa aiba unele satisfactii sau sa nu se conformeze si sa ramana cufundat intr-o existenta anosta, cenusie. Treptat, chiar daca nu era intru totul de acord cu noua ideologie, individul ajungea la concluzia ca este mai bine pentru el sa i se supuna. Urmau apoi avantajele. Si, treptat, noua ideologie nu i se mai parea chiar atat de nefireasca, ba chiar acceptabila in anumite privinte. Faptul ca in Romania regimul ceausist a cazut printr-o revolutie s-a datorat intr-o mare masura neglijarii acestei tactici in ultimii ani de 'domnie' ai lui Ceausescu. Presiunile asupra cetatenilor au devenit mult prea puternice pentru a le mai da senzatia unei libertati de alegere. Foametea, teroarea frigului in fiecare iarna, intunericul din locuinte, lipsa oricarui gen de divertisment macar la televiziune, toate la un loc au depasit cu mult bariera minimei rezistente si efectul a fost contrar celui asteptat. Ostilitatea s-a amplificat la nivelul intregii societati si sistemul a cazut. Cei care nu cred intr-o asemenea teorie sunt invitati sa se gandeasca bine cat de des au auzit, dupa revolutie, in randurile cetatenilor obisnuiti, fraze de genul: 'Daca Ceausescu dadea mancare la oameni dupa ce a platit datoriile, mai era si acum la putere'

Inainte sa incheiem aceasta scurta incercare de a radiografia sistemele totalitare, se cuvine sa raspundem la doua intrebari.

Care este, de fapt, sursa intima a ideologiilor totalitare?

O asemenea intrebare implica, poate, cea mai profunda si mai complexa problema legata de esenta fiintei umane. Dincolo de fundamentele oricarei ideologii totalitare s-ar putea sa fie eterna dorinta a omului de a cauta un ghid, un suport omnipotent (fie ca este vorba de o forta supranaturala, de o idee filozofica, de un mare conducator sau de o stiinta precisa si universal valabila) care sa permita solidarizarea definitiva a tuturor oamenilor si sa elimine teroarea reprezentata de moarte si de nimicnicie. Aceasta permanenta cautare este prezenta, intr-o forma sau alta, in mai toate mitologiile si religiile, in istoria umanitatii, dar si in viata fiecarui individ in parte.

Radacinile tendintei individuale spre totalitarism ar putea fi cautate in copilaria fiecaruia. Sentimentul de neajutorare al celor mici si impresia de putere si de autoritate pe care le-o inspira parintii se pot manifesta mai tarziu prin tendinta de a cauta un suport puternic, omnipotent, care sa faciliteze rezolvarea tuturor problemelor. De asemenea, sentimentul de haos incercat de unii in copilarie poate induce, la maturitate, un sentiment de intoleranta fata de haos. Parintii prea autoritari ii fac si pe copii, mai tarziu, sa doreasca un sistem bine definit, in alb-negru, de valori s.am.d. Cum asemenea stari se regasesc in copilaria mai tuturor, potentialul pentru dezvoltarea si acceptarea tendintelor si mai apoi a ideologiilor totalitare se mentine aproape constant. La maturitate, in circumstante favorabile, el poate fi reactivat intr-o forma imbogatita prin experienta personala. In societatile echilibrate, tendinta spre totalitarism este mult atenuata, pentru ca si sentimentul de insecuritate personala este foarte restrans. Insa in perioadele de criza culturala sau de schimbari istorice rapide, sentimentul de invulnerabilitate creste si o data cu el creste si tendinta de a cauta sau de a accepta o forta omnipotenta care sa aduca salvarea. Revolutia comunista din Rusia a avut loc in timpul primului razboi mondial, nazismul a aparut imediat dupa aceeasi prima conflagratie mondiala, instaurarea comunismului in celelalte tari europene s-a produs imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial. Si exemplele pot continua.

O concluzie a acestei explicatii aproximative ar putea fi: stabilitatea favorizeaza democratia, iar instabilitatea ― totalitarismul.

A doua intrebare: Care este, de fapt, rolul acestor studii referitoare la sistemele totalitare?

De data aceasta raspunsul e simplu: Knowledge is power (Stiinta inseamna putere), dupa cum spunea filozoful englez Francis Bacon. Ideologiile totalitariste, chiar daca isi trag radacinile dintr-o permanenta zbatere a fiintei umane de a gasi o forta mai presus de intelegerea comuna, care sa-i uneasca si sa-i protejeze impotriva spaimelor universale, in practica s-au dovedit falimentare. Pentru ca ele au fost imaginate tot de oameni sau de grupuri de oameni, care au vrut sa se identifice cu acele forte supreme si, inevitabil, si-au depasit conditia, iar pentru a se mentine la putere au apelat la constrangeri si la teroare. Inceputul, dezvoltarea si declinul sistemelor totalitare au fost insotite de tragedii soldate cu nenumarate victime omenesti, dar si cu regretabile involutii ale comunitatilor umane. Pentru ca astfel de fenomene sa nu se mai intample, pentru a rezista manipularilor de orice fel, dezinformarii si presiunilor subtile, individul trebuie sa fie avertizat, sa cunoasca in amanunt esenta si mecanismul intim ale sistemelor totalitare. Astfel va deveni mai puternic si mai putin influentabil. Simpla opozitie fata de totalitarism, fara a-i cunoaste esenta si caile de actiune, nu este decat tot o expresie a vulnerabilitatii individului, usor de exploatat de artizanii manipularii.

Cercetatorii in psihologia sociala au imaginat numeroase modalitati de educare a cetatenilor pentru a rezista manipularii. Toate insa au la baza analiza minutioasa a strategiilor de remodelare a gandirii. Fara aceasta analiza, chiar si metodele de educare ar reprezenta tot un anume gen de manipulare, chiar daca scopul lor este nobil. Dar, teoretic, si telul ideologiilor totalitare era nobil

De aceea cel mai eficient mijloc de 'imunizare' fata de influentele exterioare este studiul analizelor referitoare la asemenea influente