COMUNICARE SI LIMBAJ

COMUNICARE SI LIMBAJ

1. Limba si limbaj

Toate limbile au un fundament comun, o ratiune fondatoare comuna, datorita faptului ca servesc aceluiasi scop: semnificarii prin intermediul limbii, transmiterii gandurilor personale altor oameni.

Fiecare gind este o reprezentare a ceva ce trebuie sau nu trebuie comunicat. De aceea, in limba, prin limba, vom vedea, se deschide accesul la aceasta reprezentare. Vorbirea este mai mult decit arata aceasta schema, este o oglinda, uneori o fereastra, a noastra, a eu‑lui, a persoanei. Persoana nu apare in hainele care invesminteaza corpul nostru, ci in cuvintele care imbraca ceea ce dorim sa comunicam.

Limbaj - orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; in sens strict, reprezinta o institutie universala si specifica umanitatii, care comporta caracteristici proprii.

Limba - (sens comun) - produs social particular al facultatii limbajului, ansamblu de conventii necesare comunicarii, schimbului de informatii, adoptate in mod mai mult sau mai putin conventional de catre vorbitorii unei societati, pentru exercitarea acestei functii prin vorbire.

Daca limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunitati umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizari conjuncturale ale limbajului, sunt susceptibile de a fi traduse.

Vorbirea - actul prin care se exercita functia lingvistica; vorbirea intr‑o limba este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicarii.

Sistem de semne - unitati conventionale, abstracte, care prin combinare pot forma unitati semantice, cuvinte cu semnificatie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decit referentialitatea lor.

Codul lingvistic - limba - este necesar atit emitatorului cit si receptorului, pentru a realiza comunicarea. El consta intr‑o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a desemna un referent, dintr‑un set de reguli dupa care se face asocierea acestor designatori pentru a exprima o imagine mentala, o reprezentare. Organizarea semnelor si combinarea sensurilor lor tin de sintaxa propozitiei sau a frazei. Practicile discursive - tipuri de organizare ale comunicarii - reprezinta utilizarea limbii in vorbire. Actul enuntarii, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant si semnificat, entitati statice ale codului lingvistic.

Semnificantul - cuvantul, care desemneaza un obiect, o actiune, un fenomen, un concept; semnificatul - reprezentarea, imaginea mentala, conceptul caruia I se atribuie acel termen; referinta - obiectul, fenomenul, actiunea, starea de fapt a lumii care este desemnata prin semnificant.

Pentru a reusi, comunicarea intre indivizi are nevoie de intelegerea codului. Vorbirea este un act individual, pe cand limba este un fenomen social, de grup. Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau mai multe semnificatii. Asadar, fiecare vorbitor are un dictionar propriu pentru limba pe care o vorbeste. Sensurile cuvintelor se pot schimba, in functie de interpretarile care apar in cursul comunicarii. Asa se face ca unii vorbitori pot avea sensuri gresite, false (adica neconforme cu sensul de dictionar sau cel atribuit de grupul social in a carei limba se exprima).

De aceea, C. Chomsky gaseste de cuviinta sa faca distinctia dintre competenta lingvistica si performanta lingvistica.

Competenta lingvistica este data de ansamblul posibilitatilor pe care le are un vorbitor al unei limbi in ceea ce priveste capacitatea de a construi si de a recunoaste fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens si de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumita limba.

Performantele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu tin neaparat de competentele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune in joc zestrea acumulata de termeni (semnificanti) si complexul de reguli pentru a obtine sensuri noi. Performantele lingvistice mai reclama si ansamblul cunostintelor despre lume ale vorbitorului si o anumita practica in abordarea si gestionarea relatiilor interumane, care pot functiona independent de competenta lingvistica.

O alta distinctie care se face este intre limba si discurs. Acici discursul joaca un rol analog vorbirii, atat doar ca este vorba de o vorbire specializata. Specializarea implicata este datorata relatiei specifice care se stabileste in cadrul discursului intre sens si efect de sens. Daca in cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor sa aleaga sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc, in cazul discursului se pleaca de la prezumtia ca in pofida infinitatii de valori ale unui termen, unei entitati de semnificatie minimale ii corespunde un sens si numai unul.

Ce este limbajul?

Cele mai obisnuite acte de comunicare intre oameni se realizeaza prin limbaj, desi oamenii dispun si de alte mijloace de a comunica intre ei. (mimica, gesturi, atitudini, desene, culori, note muzicale etc.), pe care unii cercetatori le considera ca apartinand limbajului, iar altii le considera fie ca derivand din limbaj, fie ca insotind limbajul. Termenul de limbaj este un neologism pe care il intalnim nu o data in conversatii sau in lecturi, cu variate acceptii. Il intalnim in diferite contexte si combinatii lexicale, indeosebi alaturi de adjective, incepand cu combinatii precum limbaj ingrijit sau cultivat ori - dimpotriva - neingrijit sau necultivat, limbaj elevat ori grosolan, limbaj artistic, limbaj stiintific, limbaj comun etc. continuand cu altele, mai putin intalnite, ca limbaj natural, limbaj artificial sau formalizat, limbaj infantil, limbaj generic etc.

In sens larg, prin limbaj se intelege "un instrument" sau un "mijloc de comunicare", unde comunicarea inseamna "proces de transmitere a informatiei". Ca sa intelegem sensul larg al limbajului trebuie sa definim termenul de "informatie". Prin "informatie" se intelege "o veste" , "o stire", eventual o "lamurire " despre ceva. Intr-un uzaj restrans, specializat, se intelege chiar o "documentare" despre ceva. In toate acceptiile termenului este voprba de un "obiect" al cunoasterii, de un continut de ordin cognitiv al procesului de comunicare.

Revenind la termenul de limbaj intereseaza acea acceptie a lui care implica informatia in chip de continut cognitiv al procesului de comunicare. In aceasta acceptie, procesul de comunicare postuleaza existenta a doi parteneri; emitatorul este "sursa" informatiei, iar receptorul este "tinta sau "destinatia" ei. Pentru "a se deplasa"de la emitator la receptor, "incarcatura" cognitiva care este informatia, necesita un "vehicul" material, denumit mesaj. Materialitatea mesajului ca vehicul al informatiei poate avea o natura variata; ea poate fi de natura sonora, cromatica, termica etc., in functie de natura acelei materialitati functionand ca "recipienti" ai informatiei senzori sau "aparate" specializate, la capatul opus al procesului de comunicarem adica la receptor. Este vorba de aparatul auditiv (acustic), respectiv vizual (optic), tactil, olfactiv, gustativ - corespunzatoare celor cinci simturi de care dispune orice fiinta vie. Rezulta ca limbajul este un mijloc de adaptare la mediu, comunicarea nefiind altceva decat un proces de adaptare a fiintelor vii superior organizate la mediul inconjurator. Informatia vehiculata de un mesaj oarecare poate fi ea insasi de cel putin doua naturi si anume de natura senzoriala, eventual psihica (senzatia de confort sau de disconfort, si efectul asupra organismului), pe de o parte, si de natura rationala (intelectuala) (impresia de justitie sau injustitie, de adevar sau minciuna) pe de alta parte. Fiintele umane poseda numai limbajul realizabil prin mesaje purtatoare de incarcatura cognitiva de ordin senzorial sau psihic, ele poseda in comun ceea ce psihologia desemneaza ca prim sistem de semnalizare, in sensul de sistem elementar, se realizeaza cunoasterea senzoriala, ale carei "rezultate" cognitive sunt senzatiile, perceptiile si reprezentarile.

Senzatia este reflectarea nemijlocita a unor insusiri ale obiectelor si fenomenelor din realitate care actioneaza asupra organelor de simt. Mediul poate "comunica" nu numai fiintelor umane, ci si altor vietati, de ex., o senzatie de ordin termic (senzatia de caldura sau frig) sau una de ordin tactil (senzatia de netezime sau de asperitate a unei suprafete plane) etc., determinand anumite reactii sau "replici" ale organismului viu fata de acest fel de calitati ale mediului.

Perceptia este reflectarea ansamblului unitar al insusirilor obiectelor si fenomenelor, prin "concentrarea" efectelor particualre, distincte ale senzatiilor produse in organismul viu de fiecare dintre acele insusiri. Ca atare, perceptia este rezultatul unui produs psihic. Ea se bazeaza pe experienta anterioara de viata si are un caracter selectiv, in sensul ca este determinata nu numai de insusirile obiectului perceput, ci si de trebuintele si interesele receptorului.

Reprezentarea este si ea un proces psihic, si anume unul prin care se realizeaza evocarea mentala a obiectelor si fenomenelor, in absenta acestora. Ea sta la temelia memoriei si si a imaginatiei, facilitand tranzitia de la cunoasterea concreta, senzoriala, spre cunoasterea abstracta sau intelectuala ori rationala, prin care se depaseste aspectul fenomenal al lumii si se accede sau se tinde spre accesul la esenta ei.

Cunoasterea abstracta (intelectuala, rationala), denumita si cunoastere logica, este o treapta superioara a cunoasterii, fata de cea senzoriala (infralogica) si specifica fiintelor umane. Ti incarcatura de natura rationala, cu caracter de informatie, se organizeaza in cateva trepte; este vorba de notiuni, judecati, rationamente. Informatia de natura rationala este vehiculata de un tip distinct de mesaje, a caror tonalitate constituie un limbaj cunoscut in psihologie ca al doilea sistem de semnalizare.

Din acesata perspectiva putem defini limbajul ca un sistem de semnalizare secund, "capacitate sau facultate general umana de a comunica verbal".

Functiile si caracteristicile definitorii ale limbajului

Limbajul, ca facultate general umana de a comunica verbal, cu alte cuvinte, ca sistem de semnalizare secund, se realizeaza in particular in dependenta de variate comunitati etnoculturale (popoare, natiuni), prin diferite forme numite limbi, al caror numar se ridica in lumea contemporana la cateva mii.

Daca limbajul, asa cum a fost definit, caracterizeaza specia umana in opozitie cu celelalte vietuitoare, in schimb limbile diferentiaza in cadrul speciei umane diferitele comunitati etnoculturale, functionand in interiorul acestora ca niste coduri. Aceste coduri se realizeaza, la randul lor, printr-un numar de subcoduri, reprezentand aspecte orizontale sau variante geografice ale limbilor (dialecte, subdialecte, graiuri), pe de o aprte, ca si aspecte verticale sau variante socio-culturale (limba populara si limba literara, stilurile functionale ale acestora, argourile, jargoanele), pe de alta parte.

Limbajul, ca facultate generala de a comunica verbal, indeplineste anumite rosturi sau functii, care se exercita in fiecare caz particualr de limbaj, adica in fiecare limba.

Cercetarile lingvistice recente disting 7 functii ale limbajului (implicit ale oricarei limbi), functii care depind de elementele constitutive ale actului de comunicare. Roman Jakobson evidentiaza aceste functii ca fiind: functia emotiva, functia conativa, functia referentiala, functia poetica, functia metalingvistica, functia fatica, functia magica.

1. Functia emotiva

Prin functia emotiva se realizeaza comunicarea verbala a unui continut cognitiv neideatic, de ordin emotional sau afectiv, continut nepremeditat, adica pe care emitatorul il transmite destinatarului in mod nu neaparat intentionat. Prin exercitarea acestei functii a limbajului, vorbitorul se comunica pe sine insusi, transmite destinatarului ceva din propria individualitate. Este vorba asadar de o functie strans legata de personalitatea vorbitorului, cunoscuta ca limbaj afectiv (Vendryes) sau ca functie expresiva (Bhler). Aceasta functie mijloceste deci autoexprimarea vorbitorului, prin exercitarea ei se face cunoscuta destinatarului dispozitia afectiva sau eventuala emotie pe care o incearca vorbitorul in momentul in care emite mesajul.

Realizarea acestei functii dispune de cateva mijloace specifice, intre care cele mai reprezentative sunt interjectiile, mijloace irationale de comunicare, inrudite functional cu strigatele celorlalte vietati, dar nu clasabile in exact aceeasi serie cu acestea din urma. Alte mijloace prin care se realizeaza functia emotiva sunt intonatia si tempo-ul vorbirii. Unul si acelasi mesaj, rostit cu intonatii variate, ttransmite si informatii variate, cu deosebire despre dispozitia afectiva in care se afla vorbitorul. Si tempo-ul, mai lent sau mai rapid, poate dezvalui ascultatorului ceva din starea emotiva a vorbitorului in momentul emiterii mesajului.

2 Functia conativa

Functia conativa, a carei denumire deriva din substantivul latin conatus = "impuls, tendinta", este aceea prin care, in comunicarea verbala, se tinde sa se produca o replica, o reactie din partea destinatarului. Replica poate fi verbala, adica un mesaj de asemenea verbal, sau, dimpotriva, sau, dimpotriva, nonverbala, adica un gest, o actiune, o activitate oarecare. Este functia numita limbaj activ (Vendryes) sau functie apelativa (Bhler).

Si realizarea acestei functii dispune de cateva mijloace specifice, intre care cele mai reprezentative sunt formele de caz vocativ ale substantivelor si pronumelor si cele de mod imperativ ale verbelor. Acestora li se alatura subclasa interjectiilor de apel, echivalente cu formele gramaticale de vocativ ("hei!, mai!,"), sau cu formele de imperativ ("hai!, na!, iata!"). mesajele dominate de aceasta functie sunt indemnurile specifice anumitor activitati.

Mesajele dominate de functiile emotiva si conativa prezinta particularitatea ca nu pot fi supuse testului adevarului, pentru ca ele nu sunt expresii verbale ale unor operatii de gandire, ale unor operatii rationale (cum sunt judecatile), ci sunt expresii ale unor fenomene ori procese psihice.

3. Functia referentiala

Functia referentiala este numita si functie cognitiva sau denominativa. Aceasta este orientata catre context (in terminologia prejakobsoniana). Este functia prin care se realizeaza referirea la ceva exterior limbajului, la obiecte, fenomene, situatii din realitatea inconjuratoare a vorbitorilor. Se mai numeste cognitiva, pntru ca prin aceasta functie se realizeaza cunoasterea mijlocita, sau mediata (prin limbaj) a realitatii, este deci functia care confera limbajului in cea mai mare masura statut de sistem de semanlizare secund. Altfel spus, prin aceasta functie a limbajului se evita, in procesul de cunoastere, contactul nemijlocit cu realitatea de cunoscut, se evita repetarea de catre indivizi, ca si de generatii intregi, a experientelor (senzoriale, prin natura lor). Functia aceasta se numeste denominativa pentru ca mijloacele ei de realizare, anume cuvintele notionale, denumite asa pentru ca exprima notiuni, servesc totodata, ca denumiri ale obiectelor si fenomenelor din realitate. Clasele de cuvinte notionale include substantivele, adjectivele, numeralele, verbele, si adverbele. A fost si ea remarcata de timpuriu, fiind cunoscuta sub denumirea de functie reprezentativa (Bhler) sau limbaj logic ori intelectual (Vendryes). Este functia prin care se realizeaza ideatia, adica formularea si exprimarea ideilor, a judecatilor. Prin urmare, mesajele dominate de aceasta functie pot fi supuse testului adevarului, ceea ce inseamna ca afirmatiile sau negatiile realizate prin ele pot fi controlate prin raportare la realitatea obiectiva. Functia referentaiala domina cele mai multe tipuri de mesaje, altfel spus - in formularea lingvistului american Edward Sapir - in vorbire domina suveran ideatia. Mesajele in care functia referentiala a limbajului este predominanta sunt in primul rand textele stiintifice, purtatoare a unor informatii controlate rational.

4. Functia poetica

Functia poetica este orientata spre mesaj. Prin realizarea ei, vorbitorul este interesat, in primul rand, nu de ceea ce spune, ci de felul in care spune ceva. Este acea functie prin care mesajul se construieste in asa fel incat nu numai sa informeze ci si sa placa ascultatorului. De aceea, Andr Martinet o numeste functie estetica. Aceasta functie nu nu se exercita numai in enunturile literare. Ea este dominanta an mesajele de acest fel dar se realizeaza si in comunicarea verbala cotidiana, dispunand de un numar de mijloace specifice de realizare. Din perspectiva rostirii este vorba de o anumita topica (ordine a cuvintelor) si de un anumit ritm. Daca, in vorbirea obisnuita, locul firesc al adjectivului este, in limba romana, dupa substantivul determinat, in mesajele poetice adjectivul este palsat inaintea substantivului. Din perspectiva sistemului lingvistic este vorba de preferinta pentru cuvinte de anumite dimensiuni, in anumite contexte; cuvintele mai scurte sunt preferate celor mai lungi in pozitie initiala in mesaj. Este vorba si de ritm: o anumita regualritate in succedarea silabelor accentuate si a celor neaccentuate, regularitatea ce tinde spre desavarsire in textele literare (in poezie). In astfel de texte, ritmului I se adauga de multe ori rimele. Alte mijloace de realizare a acestei functii, posibile si in vorbirea curenta, nu numai in poezie, sunt tropii (fihurile de stil semantic: metafora, metonimia etc).

5. Functia fatica

Functia fatica este orientata catre contact. Adjectivul care o denumeste este un neologism format de la vechiul verb latin for, fari, fatus sum = "a grai, a cuvanta" (al carui participiu prezent activ de forma negativa este infans,-tis, "care nu graieste, mut; copil mic care inca nu a deprins vorbirea", sta la baza substantivului francez enfant, "copil"). Prin functia fatica, centrata cu deosebire pe contact, pe legatura psihica dintre emitator si receptor, se realizeaza declansarea actului de comunicare, ca si mentinerea lui pe o anumita durata. Mijloacele ei specifice de realizare, privite din afara teoriei limbajului, dau impresia unor ticuri verbale, datorita faptului ca sunt, relativ des, presarate in vorbire si par sa nu comunice nimic. In realitate, astfel de formule ("vezi?, intelegi?, stii?, nu-i asa?, asculta!") comunica intentia de control asupra atentiei ascultatorului sau, invers, confirma emitatorului ca receptorul este atent la ceea ce i se spune. Functie fatica au si saluturile, in situatia initierii, a debutului oricaror dialoguri cotidiene, ca si intejectia "alo!" in cazul convorbirilor telefonice. Aceeasi functie tinde si la mentinerea sau prelungirea actului de comunicare. Prin astfel de fraze-ecou, ca mijloace de realizare a ei, functia fatica se dovedeste a fi comuna omului si celorlalte vietuitoare (de comparat cu trilurile). Copilul mic, de altfel, gangurind, tinde spre legatura verbala cu cei din jur, fara sa aiba nimic a le comunica in mod intentionat.

6. Functia metalingvistica

Functia metalingvistica este centrata pe cod, pe sistemul de semne in baza caruia are loc actul de comunicare. Termenul care o denumeste este un adjectiv, inventat in epoca moderna, prin compunere, din vechiul grac "meta" - "dincolo de." si adjectivul neologic lingvistic "privitor la limba", din latinescul "lingua" = "limba".

Gratie posibilitatii de exercitare a acestei functii, limba in care are loc comunicarea devine, ea insasi, referent, adica obiect al actului de comunicare. Daca actul de comunicare se realizeaza in mod curent prin limbaj, in momentul in care comunicarea se refera chiar la limba, mesajul se realizeaza prin metalimbaj. Rostul functiei metalingvistice este de a explicita elementele codului (in cazul comunicarii verbale: ale semnului lingvistic in care are loc actul de comunicare), in situatia in care codul este numai partial comun celor doi interlocutori (de ex. atunci cand se vorbeste intr-o limba pe care fie emitatorul, fie receptorul nu o stapaneste tot atat de bine, pe cat o stapaneste colocutorul sau). Aceasta functie se exercita si in cazul convorbirilor dintre membrii uneia si aceleiasi comunitati etnoculturale, in care intervin insa deosebiri de dialect sau de de grai local intre partenerii actului de comunicare. Exercitarea pregnanta a functiei metalingvistice se produce in textele stiintifice de lingvistica (de ex. intr-o carte de gramatica), in care cuvinte ca "substantiv", "adjectiv", "verb", "declinare", "conjugare", "subiect", "predicat", "acord" etc. denumesc si definesc, din diferite puncte de vedere (formal, logic, semantic, functional, relational), anumite elemente componente ale codului verbal sau fenomene specifice punerii in miscare a acestuia. In astfel de texte, functia metalingvistica este predominanta. Nu trebuie sa se inteleaga insa de aici ca ea s-ar exercita numai in texte de specialitate lingvistica. Ea se exercita, in grade variate, si in comunicarea obisnuita, cotidiana.

7. Functia magica

Roman Jakobson comenteaza succint si o a saptea functie posibila a limbajului, careia nu-I corespunde un element distinct in structura actului de comunicare, ci convertirea unui referent (a unei persoane a III-a) intr-un receptor (intr-o persoana a II-a). Este vorba de functia magica, proprie descantecelor si incantatiilor, adica textelor care insotesc practicile magice, vrajile, sau pe cele iatrologice, de medicina traditionala. In subtextul unui unui descantec, o maladie, de ex. devine referent - destinatar: vraciul "vorbeste" cu ea, pentru a o determina sa paraseasca organismul in care s-a cuibarit. Aceasta functie, bazata pe credinta ca omul poate exercita prin cuvinte, o anumita influenta asupra realitatii, modificand-o in sensul celor dorite de el, credinta dominanta in viata sociala a comunitatii umane aflate pe trepte incipiente de civilizatie, si-a ingustat mult raza de actiune in societatile moderne, dar ea ramane totusi, desi diminuata, sa se exercite in continuare sub variate forme, cel putin in zonele marginale ale societatii actuale. Un reflex indirect al acestei functii se manifesta prin formulele de captatio benevolentiae, prin mesaje laudative sau omagiale adresate ciuva, in care ea se impleteste cu functia conativa. La fel pot fi considerate formulele de multumire, de gratitudine, care nu sunt altceva decat recompense verbale, sau cele de rugaminte, de solicitare, de cerere politicoasa. Functia magica se intemeiaza, in scontarea unui rezultat, si pe fenomenul psihic de autosugestie (un bolnav descantat se poate simti mai usor, poate capata incredintarea ca se va insanatosi, ceea ce il poate ajuta, efectiv, sa se insanatoseasca). Alt refelx al acestei functii a limbajului, proprie comunicarii verbale in societati mai cu seama primitive, a ramas incrustat in formule si in expresii atestate pana in epoci tarzii de evolutie a limbilor, intr-un cadru social (mult) evoluat. Incredintarea omului primitiv ca poate influenta realitatea prin "forta magica" a cuvantului rostit, atragand astfel in prajma spirite benefice sau indepartand "duhurile rele" a lasat urme indirecte in vocabularul din epoci tarzii de evolutie a limbilor, prin efectele tab - ului lingvistic (ale interdictiei de vocabular).

8. Functia "profilactica"

Se poate vorbi si de o a opta functie a limbajului, orientata spre canal. In situatia in care canalul, conducta fizica parcursa de mesaj, este impur, in sensul ca este atacat de ceea ce am numi agenti patogeni ai actului de comunicare (paraziti pe firul telefonic, un zgomot oarecare de bruiaj, voluntar sau nu), se declanseaza ceea ce s-ar putea numi functia "profilactica", de protejare a integritatii informatiei transmise prin mesaj.

Vizand insuficiente ale canalului, pentru a le domina, aceasta functie vizeaza totodata si codul, fiind inrudita cu cea metalingvistica, din moment ce recurge la substituirea sau transformarea fonetica a elementelor codului in scopul pastrarii informatiei integrale, pentru evitarea alterarii acesteia. Catedata, aceeasi functie se manifesta prin ridicarea tonului, pentru ca mesajul sa poata domina zgomotul ce afecteaza canalul prin care se transmite comunicarea, alteori se realizeaza prin raspicare, prin silabisirea cuvintelor componente ale mesajului, in acest caz pentru a se sustine o decodare corecta.

Se mai poate mentiona functia ludica, omisa de Jakobson si, in general, putin cercetata. Ea se exercita in momentul exploatarii "in joaca" a elememtelor limbii, de exemplu in producerea calambulurilor (jocuri de cuvinte), generatoare de buna dispozitie.

3. Operationalizarea limbajului

Cele trei etape ale operationalizarii limbajului sunt:

q       analiza indicilor acustici;

q       sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale;

q       perceptia si intelegerea.

Analiza indicilor acustici

Ø      perceptia categoriala - invatarea sunetelor elementare si gruparea lor;

Ø      adaptarea selectiva - pentru a identifica mai multi termeni e nevoie de o prezentare variata de foneme si de parametri lingvistici;

Ø      combinatii de foneme - reprezentarea silabica: capacitatea de a uni in silabe mai multe semne.

Sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale

Ø      lexicul intern - ansamblul de reprezentari corespunzatoare unitatilor semnificative dintr‑o limba;

Ø      efectul de frecventa - lexicul intern creste cu cit cuvintele sint folosite mai des;

Ø      efectul de amorsare - lexicul intern scade in conditiile nefolosirii cuvintelor.

Explicatie si intelegere

Ø      Intelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr‑un mesaj, unitatea sintactica pe care trebuie sa o poata prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza.

Ø      Perceptia lingvistica este data de nivelul competentei lingvistice, iar intelegerea este consecinta directa a gradului de performanta lingvistica a subiectului.

Aceste doua aspecte ale procesului de operationalizare a limbajului se completeaza reciproc, abia aici, la nivelul intelegerii si al explicatiei, intilnindu‑se competenta si performanta lingvistica, care in afara procesului de operationalizare functioneaza independent.

4. Stiluri de comunicare

Comunicarea eficienta si eficace depinde in mare masura de felul in care comunicam, adica de stilul comunicarii. Potrivit unei celebre formulari 'stilul este omul insusi', este evident ca fiecarui individ ii este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poarta pecetea propriei personalitati, a culturii, a temperamentului si a mediului social in care acesta traieste. Stilul nu este o proprietate exclusiva a textelor literare, el este specific oricarui act de comunicare.

I. Calitatile generale ale stilului:

Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie sa indeplineasca, in principal, urmatoarele calitati:

claritatea - expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta claritatii impieteaza asupra calitatii comunicarii, conducind la obscuritate, nonsens si la echivoc;

corectitudinea - o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale in ceea ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme si constau, cu precadere, in dezacordul dintre subiect si predicat;

proprietatea - se refera la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intentiile autorului;

puritatea - are in vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme, care reprezinta cuvinte vechi, iesite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a fost inca pe deplin validat si regionalisme, cuvinte a caror intrebuintare este locala, specifica unei zone. Potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sint folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decit cele de baza pentru a-I deruta pe cei care nu cunosc codul si jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi pentru a realiza o comunicare mai rapida;

precizia - are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru intelegerea comunicarii;

concizia - urmareste exprimarea concentrata pe subiectul de comunicat, fara divagatii suplimentare si neavenite;

II. Calitatile particulare ale stilului

naturaletea - consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;

demnitatea - impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; mai nou este invocata in acest sens si atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, sovin, antisemit, misogin sau androgin.

armonia - obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;

finetea - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un mod indirect ginduri, sentimente, idei.

O tipologie a stilurilor de comunicare

Stilul neutru - se caracterizeaza prin absenta deliberata a oricarei forme de exprimare a starii sufletesti, pentru ca intre emitator si receptor nu se stabilesc alte relatii decit cele oficiale, de serviciu;

Stilul familiar - se caracterizeaza printr‑o mare libertate in alegerea mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trairi afective; presupune o exprimare mai putin pretentioasa, mai apropiata, folosita in relatiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;

Stilul solemn - sau protocolar, are ca trasatura specifica cautarea minutioasa a acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enuntarii o nota evidenta de ceremonie, solicitata de imprejurari deosebite, in vederea exprimarii unor ginduri si sentimente grave, marete, profunde;

Stilul beletristic - specificitatea acestui stil consta in marea bogatie de sensuri la care apeleaza si pe care le foloseste; este stilul care incearca sa abordeze dictionarul unei limbi in exhaustivitatea sa;

Stilul stiintific - se caracterizeaza prin aceea ca in procesul comunicarii se apeleaza la formele de deductie si de inductie ale rationamentelor, ingnorindu‑se intr‑o oarecare masura, sensibilitatea si imaginatia;

Stilul administrativ - un stil functional, care are ca element definitoriu prezenta unor formule sintactice cliseu, cu ajutorul carora se efectueaza o comunicare specifica institutiilor;

Stilul publicistic - abordeaza o mare varietate tematica, fapt ce il apropie de stilul beletristic, dar il deosebeste de acesta faptul ca pune accentul pe informatie mai mult decit pe forma de prezentare, urmarind informarea auditoriului;

Stilul de comunicare manageriala - stilul in care mesajul managerului cauta sa aiba un impact puternic asupra auditoriului, urmarind sa activeze eficienta si eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.