Scoala de la Frankfurt

Ceea ce numim astazi Scoala de la Frankfurt, cuprindea initial grupul de cercetatori reuniti, incepand cu anul 1932, la Institutul de cercetari sociale de pe langa Universitatea din Frankfurt am Main, sub conducerea lui Max Horkheimer. In activitatea institutului predominau (pana la preluarea conducerii de M. Horkheimer) cercetari de economie si istorie sociala a capitalismului. O data cu preluarea conducerii de M. Horkheimer, activitatea Institutului a fost reorientata spre cercetari de filosofie sociala. Astfel, Pollock se ocupa de probleme de economie politica, Th. Adorno - de estetica, H. Marcuse - de filosofia sociala, F. Benjamin - de sociologia literaturii, E. Fromm -de psihologie

Toate aceste cercetari au generat in conditii istorice, bine definite, o teorie sociala care a servit (in unele din variantele sale) drept paravan ideologic miscarilor politice cunoscute sub denumirea de Noua Stanga.

Noua Stanga se reclama de la socialismul utopic francez, insusindu-si teza lui Fourier: "nimic nu poate justifica o civilizatie, nici chiar reusitele sale culturale, daca ea este intemeiata pe foamete si opresiune, daca bogatia unora nu este posibila decat prin nefericirea celorlalti"[1].

In cadrul cercetarilor de filosofie sociala a fost lansata o cercetare a problematicii situatiei individului, cadrul problematizarilor centrandu-se in jurul doctrinei clasice a liberalismului, teoriei kantiana a persoanei autonome, conditionarii istorice a existentei individului asa cum apare aceasta in opera hegeliana si a rolului hotarator al factorilor materiali in existenta oamenilor, rol demonstrat in teoria marxista.

1. Teoria critica a societatii

Teoria critica a societatii reprezinta una dintre conceptiile fundamentale dezvoltate in cadrul Scolii de la Frankfurt. Dintre cele mai importante idei vehiculate in cadrul acestei teorii retinem:

a) postuleaza necoincidenta perpetua dintre concept si realitate;

b) cunoasterea reala a societatii capitaliste si lupta pentru o societate mai buna nu pot fi realizate decat cu mijloacele materialismului;

c) evolutia social-istorica a dezvaluit relativitatea si importanta social-politica a nevoilor si disponibilitatilor naturale ale oamenilor

De asemenea, se considera ca este legitim si necesar ca in cunoasterea societatii sa fie investigata dialectica nevoilor si disponibilitatilor factorilor social-istorici, un rol esential in cunoasterea societatii atribuindu-se psihologiei, ca determinare a nevoilor si disponibilitatilor umane si a atitudinilor corespunzatoare.

Fundamentale pentru istorie sunt insa notiunile economiei, nu ale psihologiei (aceasta din urma fiind considerata doar o disciplina complementara); drept urmare se pune accent pe o psihologie diferentiata a grupurilor care sa studieze functia individului in procesul de productie, destinul individului intr-o familie de un anumit fel si actiunea fortelor sociale de formare a spatiului social.

d) cunoasterea societatii capitaliste nu poate urma itinerariul stabilit in stiintele naturii (descrierea fenomenelor si formarea de concepte pe baza raporturilor de asemanare);

e) o data cu eroziunea societatii capitaliste liberale are loc o cunoastere radical critica la adresa acesteia, fara a o lega pe aceasta de actiunea istorica a unei clase sociale sau a unui partid politic;

f) functia esentiala a cunoasterii este critica (si este intruchipata de filosofie), iar in masura in care, in istoria ei, stiinta a intrat in conflict cu realitatea social-istorica data, aceasta s-a datorat inscrierii in coordonate filosofice;

g) tine sa delimiteze teoria critica a societatii, considerand ca este nevoie de descrierea realitatilor social-istorice si detectarea tendintelor evolutive imanente, cunoasterea nefiind legata numai de conditii psihologice, morale, ci si de conditii sociale. Drept urmare, cunoasterea societatii presupune o cercetare interdisciplinara (solicitand cercetatori din diverse domenii: filosofie, sociologie, economie, istorie, psihologie, pentru rezolvarea de probleme).

Teoria critica a societatii a fost elaborata de Horkheimer in studiul Teoria    traditionala si teoria critica, publicat in revista institutului in 1937. In acelasi numar al revistei, H. Marcuse publica studiul Filosofia si teoria critica, pentru a explica specificul teoriei critice a societatii, considerand ca obiectivul final al teoriei critice este o societate in care nevoile indivizilor sa fie centrul organizarii sociale. Baza teoriei critice a societatii o reprezinta "societatea rationala", care presupune subordonarea economiei la nevoile indivizilor

Teoria critica este solidara unui "materialism practic", inteles ca atitudine, care sesizeaza determinarile obiective (raporturile cu natura si raporturile sociale) si posibilitatile a caror realizare este impiedicata in starea data a acestor raporturi cu natura si pentru care trebuie luptat.

Exista doua elemente care leaga materialismul de adevarata teorie a societatii: grija pentru fericirea oamenilor si convingerea ca aceasta fericire nu poate fi atinsa decat printr-o modificare a conditiilor materiale de existenta. Adevaratul loc in care se decide soarta libertatii si fericirii oamenilor reprezentandu-l raporturile sociale.

2. Teoria societatii conceputa in intentie practica

J. Habermas este alaturat de catre comentatorii scrierilor sale grupului Scolii de la Frankfurt; el vine spre aceasta scoala de pe alte pozitii teoretice (filosofie, drept, psihologie, istorie, literatura universala).

J. Habermas elaboreaza si promoveaza "teoria societatii in intentie practica" (in introducerea lucrarii Teorie si praxis, intitulata Unele dificultati ce apar la incercarea de a mijloci teoria si praxisul, in care:

- indica conditiile in care o constiinta de sine a istoriei speciei este obiectiv posibila;

- numeste adresantii care pot, cu ajutorul teoriei, sa se edifice asupra rolului lor emancipativ potential in procesul istoric;

- ofera o reflectie asupra contextului de aparitie si asupra anticiparii contextului de aplicare.

Inceputul investigarii il constituie "aspectul empiric" al relatiei dintre teorie si praxis, cercetarea materializandu-se intr-un sir de studii consacrate problemei evolutiei sferei publice in capitalismul modern. Se pleaca de la premisa ca interactiunile moral-practice, in mediul carora oamenii traiesc si actioneaza, au un rol decisiv pentru destinul lor; ele nu sunt primordiale pentru existenta umana, dar constituie mediul principal al implinirii acesteia. De asemenea, sunt abordate situatii sociale date ca situatii de "coercitie" din perspectiva posibilei lor depasiri.

3. Problema formarii vointei politice, a deciziilor relevante pentru mersul istoriei

Primele scrieri ale lui J. Habermas culmineaza cu circumscrierea unui fenomen pe care Scoala de la Frankfurt, in faza ei tarzie, l-a numit "societatea administrata".

J. Habermas va aborda "societatea administrata" din punctul de vedere al modificarii suferite de viata politica, de la forma discutiei publice a problemelor de interes general la forma rezervarii elitare a deciziilor si a dispunerii de persoane. "Societatea administrata" aduce cu sine o noua forma de instrainare: tratarea persoanelor ca obiecte de manipulat (specifica capitalismului tarziu). Pentru abordarea si depasirea acestei instrainari este nevoie de articularea si promovarea de strategii teoretice.

4. Teoria actiunii la J. Habermas

Teoria actiunii este fundata pe conceptul de praxis. Conceptului de praxis ii corespund doua tipuri de actiuni: o actiune instrumentala, care este echivalentul muncii si o actiune comunicativa, echivalent al interactiunii.

Delimitarea acestor doua tipuri de actiuni este operata din punctul de vedere al unei teorii a societatii orientata spre critica sociala, ea vizand si distinctia dintre dispozitia asupra proceselor naturale, care rezolva "probleme tehnice" si dispozitia asupra proceselor sociale, care rezolva "probleme practice", ce nu se reduc la "probleme tehnice".

In ceea ce priveste problemele tehnice, acestea se pun in privinta organizarii rationale, in raport cu un scop, a mijloacelor si, respectiv, in privinta alegerii rationale intre mijloace alternative pentru scopuri date (valori si maxime).

Problemele practice se pun in privinta admiterii sau respingerii normelor, mai ales a celor de actiune, ale caror pretentii de validitate putem sa le sustinem sau sa le contestam cu temeiuri.

5. Pragmatica universala

J. Habermas considera ca reproducerea socio-umana in conditiile cresterii complexitatii sistemelor sociale poate fi luata sub control prin intermediul comunicarii. Acest lucru presupune luarea sub control a sensului, adica asigurarea cadrului unei comunicari sociale lipsite de blocaje ancorate in chiar structura comunicarii, ca urmare a impartirii sanselor sociale la exercitarea de roluri in comunicare.

Comunicarea verbala, expresia limbii, are in societate rolul unui "transformator", mijlocind toate procesele vietii sociale si reorganizand comportamentul individual sub imperativul vietii sociale. Datorita rolului structurant pe care il are limba, se impune cercetarea acesteia din punctul de vedere al constituirii ei ca mediu al vietii sociale.

Urmarind sa stabileasca diferenta specifica a limbii in raport cu alte medii (munca) si sa identifice conexiunile limbii cu celelalte medii (munca si reflexivitatea), J. Habermas a elaborat o teorie generala a comunicarii, care viza o abordare a comunicarii, dar si o abordare a structurii functiilor si rolurilor sociale.

Teoria comunicarii a lui J. Habermas include nu numai componente tehnice si psihologice ale comunicarii, ci si componente sociale si institutionale. Acesta considera ca in comunicare se pun nu doar probleme tehnice, tinand de transmiterea rapida si nedeformata a informatiei, ci si probleme social-umane (precum, recunoasterea reciproca a vorbitorilor sau recunoasterea de catre acestia a normei interactiunii lor).

Cercetarea limbii presupune trei etape:

a) etapa lingvisticii, care presupune:

-> delimitarea intre limba si limbaje;

-> abordarea proprietatilor formale ale limbii;

-> analiza logica si lingvistica structurala.

b) etapa sociolingvisticii, ce presupune:

-> trecerea de la analiza formala la analiza materiala a limbii;

-> un caracter descriptiv, care stabileste corelatii empirice de o anumita generalitate intre structura lingvistica si structura sociala.

c) pragmatica, care presupune:

-> folosirea limbii ca o activitate de un fel aparte, ca actiune comunicativa;

-> cercetarea structurii limbii din punctul de vedere normativ, al asigurarii conditiilor pentru atingerea scopului, anume: intelegerea si implicit, determinarea conditiilor ce trebuie satisfacute pentru ca intelegerea sa poata fi atinsa in comunicarea sociala;

-> stabilirea conditiilor ce trebuie reunite pentru atingerea consensului.

In ceea ce priveste intelegerea, aceasta se extinde si cuprinde acordul celor ce comunica asupra normelor interactiunii lor: "intre membrii unei comunitati lingvistice se realizeaza un acord in privinta justetei unei exprimari relativ la un fundament recunoscut in comun"[2]. Aceasta nu se reduce la o preluare exacta a conotatiei exprimarilor, ci presupune o identitate a semnificatiei, bazata pe posibilitatea de critica reciproca a comportamentului orientat de reguli, care cere reciprocitatea comportamentului si a asteptarilor de comportament.

Putem vorbi de o noua forma a reflectiei, reconstructia rationala, care duce la identificarea conditiilor posibilitatii limbii, cognitiei si actiunii, asumate tacit cu orice act de vorbire, de cunoastere si actiune si care are natura unui sistem de reguli anonim si forma unor "cunostinte intuitive".

Cadrul in care pot fi explicate proprietatile sintactice si semantice ale limbii devine pragmatica universala; aceasta studiaza "conditiile posibilitatii intelegerii in limba in general" si ofera baza pentru explicarea comunicarilor sistematic distorsionate si a proceselor de socializare deviante. Pragmatica universala abordeaza comunicarea din punctul de vedere al conditiilor interactive ce trebuie sa fie intrunite pentru a atinge scopul comunicarii: intelegerea

5. 1. Discursul -forma a comunicarii

Teoria comunicarii trebuie inteleasa ca teorie a intelegerii prin intermediul unor acte de vorbire care ridica mereu patru pretentii de validitate: o pretentie cognitiva, una lingvistica, o pretentie ce se refera la autoprezentarea vorbitorului si o pretentie care se refera la norma interactiunii vorbitorului cu ascultatorul.

In comunicarea sociala intervin nu numai acte de vorbire, ci si exprimari extraverbale, actiuni propriu-zise si gesticulatia. Exprimarile extraverbale sunt, in cazul omului, totdeauna subintinse ce exprimari verbale: "In contextele interactiunii aceste trei clase de exprimari verbale si extraverbale sunt totdeauna legate. In interactiunile mute (actiuni si gesturi), exprimarile lingvistice sunt cel putin implicate"[3]. Pe treptele mai evoluate ale comunicarii, exprimarile verbale se despart de cele extraverbale, emancipandu-se complet de actiuni si gesturi

Solubilitatea celor patru pretentii de validitate are o importanta decisiva in teoria comunicarii la J. Habermas. In functie de aceasta solubilitate, teoreticianul distinge intre doua forme ale comunicarii: actiunea comunicativa (interactiunea) si discursul.

Prin discurs nu se schimba informatii, ci cautam sa restabilim un acord care a fost problematizat si care a existat in actiunea comunicativa.

In ceea ce priveste interactiunea dintre vorbitor si ascultator, aceasta presupune un consens, a carui deranjare naste intrebari, sub forma:

-> lamuririlor (cum intelegi aceasta?, cum trebuie sa inteleg aceasta ?);

- > sustinerilor si explicatiilor (se comporta astfel?, de ce se comporta astfel?);

-> justificarilor (de ce ai facut aceasta?, de ce nu te-ai comportat altfel?).

La asemenea intrebari se raspunde in discursuri, intemeierea discursiva transformand :

- lamuririle in interpretari;

- sustinerile in judecati;

- explicatiile in explicatii teoretice;

- justificarile in justificari teoretice.

Discursul se deosebeste de actiunea comunicativa prin continut si prin status; discursul presupune despartirea problemelor validitatii de cele ale genezei si formuleaza rezerve cu privire la existenta obiectelor actiunii comunicative (lucruri si evenimente, persoane si exprimari).