Statul bunǎstǎrii si piata muncii

Statul bunǎstǎrii si piata muncii

In studiile sale, Marshall afirma cǎ ,,obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului XX este bunǎstarea"[1].Cercetǎtorii sustin cǎ ,,piata economicǎ reprezintǎ producatorul principal al bunǎstǎrii" deoarece acesta este locul de intanire al cererii si ofertei de bunuri si servicii, precum si de locuri de muncǎ, iar veniturile individuale sunt obtinute prin activitǎti economice.

Statul bunǎstǎrii (welfare state, in limba englezǎ) desemneazǎ ,, statul capitalist (in special occidental) de dupa cel de-al II-lea Rǎzboi Mondial, care s-a constituit intr-o modalitate specificǎ de guvernare pe baza consensului social, prin imbinarea eficientei sistemului economiei de piatǎ cu solidaritatea socialǎ si umanismul politicilor sociale redistributive."[3]

Mult timp s-a considerat cǎ ,,bazele statului bunǎstǎrii in economiile capitaliste se regǎsesc in piata muncii".[4] Conceptul de bunǎstare se referǎ la asigurarea intregii colectivitǎti cu bunuri si servicii necesare atingerii unui standard de viatǎ considerat normal, decent, in raport cu nivelul aspiratiilor colectivitǎtii respective.

In acest sens, in literatura de specialitate se vorbeste despre mai multe modele ale statului bunǎstǎrii, in functie de gradul de implicare al statului pe piata muncii, de ocuparea fortei de muncǎ si de relatia cerere-ofertǎ. Cea mai complexǎ impǎrtire o face Gosta Esping-Andersen care scoate in evidentǎ trei tipuri de regimuri: liberal, conservator/corporatist si social-democrat, oferindu-le valoare, instrumente si tinte: ,,fiecare este organizat in jurul propriei organizǎri logice discrete, stratificǎri si integrǎri sociale".[5]

Modelul liberal sau rezidual urmarea o flexibilizare a pietei muncii si a celei salariale, bazandu-se pe interventia minimǎ a statului. Statele care au adoptat aceastǎ strategie si-au propus o scǎdere a somajului si o ocupare deplinǎ, cu pretul cresterii inegalitǎtii veniturilor. In acest sens au fost create multe locuri de muncǎ slab remunerate, dar accesibile si celor cu o calificare scǎzutǎ care reprezentau majoritatea somerilor, cu o protectie socialǎ necorespunzatoare, ,,bazatǎ pe principiul minimei eligibilitǎti"[6]. S-a reusit astfel fluidizarea intrǎrilor si iesirilor in/de pe piata muncii si scǎderea duratei somajului.

Modelul conservator sau corporatist impunea experienta in muncǎ, incurajand angajarea fortei de muncǎ masculine si descurajarea celei feminine. Drepturile de securitate socialǎ erau strans legate de vechimea in muncǎ. Efectul acestui model de politicǎ pe piata muncii a fost cresterea alarmantǎ a numǎrului de someri din randul tinerilor fǎrǎ experientǎ.

Modelul social-democratic sau institutional este oarecum opus celui anterior, intrucat sustine implementarea de mǎsuri active pentru protectia somerilor, ocuparea femeilor, crearea de locuri de muncǎ bine plǎtite si cu protectie socialǎ asiguratǎ, programe speciale pentru tineri, care incurajau mobilitatea profesionalǎ si geograficǎ. Acest model insǎ nu este eficient pe termen lung datoritǎ faptului cǎ dezvolta ocuparea in sectorul public, ignorandu-l pe cel privat.

Alǎturi de aceste modele se impune amintit si cel japonez care sprijinǎ mobilitatea salariatilor intre firme, indiferent daca acestea apartin sau nu aceleiasi ramuri economice, avand drept consecintǎ ,,o rata si o duratǎ a somajului deosebit de micǎ".[7]

Pornind de la analiza lui Esping Andersen si luand in considerare capacitatea de compensare financiarǎ, nivelul si durata aplicǎrii politicilor active in Europa, doi sociologi englezi au propus patru tipuri de regimuri: sub-protectiv, liberal/minimal, centrat pe ocupare si universalist[8].

Tendinta statelor europene de a apartine unui regim sau altuia este strans legatǎ de o multitudine de factori: evolutia ratei ocupǎrii si a somajului, promovarea sistemului de protectie socialǎ de cǎtre stat, contextul geopolitic. Astfel, se considerǎ cǎ existǎ o tendintǎ de grupare a statelor europene in functie de aria geo-economicǎ si de modelul de stat al bunǎstǎrii pe care il adoptǎ: regimul sub-protectiv- tǎrile din sudul Europei (Italia, Spania, Portugalia, Grecia), regimul liberal/minimal-(Irlanda si Marea Britanie), regimul centrat pe ocupare- tǎrile din centrul Europei (Germania, Franta, Olanda) si regimul universalist- tǎrile din nord (Suedia, Danemarca).