ANESTEZIA - SCURT ISTORIC

ANESTEZIA - SCURT ISTORIC

Termenul de anestezie, folosit pentru prima data in antichitate de Platon, a fost introdus, cu semnificatia lui actuala, de catre Wendel Holmes (1846). Tradus, termenul este expresia acelei stari reversibile a organismului viu, in care este abolita orice senzatie. Cu aceasta semnificatie, termenul nu este corect folosit pentru tehnicile de analgezie locala si analgeziile de conducere. Semnificatia lui ramane adecvata si aplicabila tehnicilor de anestezie generala.

Nevoile chirurgicale s-au confruntat dintotdeauna cu problema combaterii durerii in timpul operatiilor si in perioada postoperatorie. Durerea, in ciuda rolului benefic, de semnal impotriva amenintarii de leziune a ramas, prin intersitatea excesiva, un dusman de temut cu care omul a trebuit sa lupte.

Inca din antichitate, medicina hipocratica folosea diferite extracte de plante (hioscina, scopolamina, opiumul) pentru combaterea durerii. Utilizarea extractului de opium (papaver somniferum), a extractului de maselarita (Hyosciamus niger), utilizarea matragunei (Mandragora officinarum), folosirea hipotermiei, precum si unele metode stranii ca strangularea sau contuzia cerebrala, reprezinta 'tehnici' de anestezie imaginate inca din antichitate si practicate pana tarziu in Evul Mediu. In legatura cu utilizarea matragunei, lui Dioscorides i se atribuie prioritatea in privinta utilizarii termenului de anestezie.

Dar, orice istoric al anesteziei ii revendica inceputul, desigur intr-un sens anecdotic, inca de la aparitia biblica a femeii pe pamant. Creatorul, primul anestezist, inainte de a fi chirurg, l-a "adormit" pe Adam pentru ca, dupa aceea operandu-l, sa o creeze, din coasta sa, pe Eva. Dar secretul acestui gest terapeutic va ramane inca mult timp necunoscut oamenilor.

In anul Velpeau nota cu convingere a opera fara dureri este o himera de care spiritul uman nu se va putea apropia Marele chirurg francez nu stia cat de aproape se afla de momentul cand aceasta himera va fi ajunsa si folosita de om. La numai 3 ani de la afirmatia lui Velpeau, in ziua de 30 martie 1842, Crawford William Long (1815-1878), a efectuat prima anestezie cu eter pentru extirparea unei tumori a regiunii suboccipitale la pacientul sau, John Venable. El nu si-a comunicat rezultatele, astfel incat, inventatorul anesteziei cu eter este considerat W.T.G. Morton (1819-1868), autorul primei comunicari, in anul 1846.

Pentru prima data la o nastere, eterul a fost folosit in anul 1847, cand Fanny Longfellow, sotia poetului Henry Wadsworth Longfellow, care auzise de folosirea noului agent ca analgezic in timpul nasterii, a apelat la ajutorul unui dentist (Natah Cooley Keep) atunci cand a avut nevoie de o asemenea anestezie si nici un alt medic n-a vrut sa i-o administreze, cu toate ca in anul 1847, un alt medic Walter Channing, Decanul Facultatii de Medicina Harvard, a folosit eterul pentru prima data la o nastere, in care s-a folosit forcepsul.

Dar, primul anestezist profilat este considerat englezul John Snow (1813-1858) care a functionat ca "anestezist sef" al Londrei. El este autorul unei lucrari ("Despre inhalarea eterului in interventiile chirurgicale"), in care descrie cinci stadii ale anesteziei cu eter. A parasit apoi eterul, administrand peste 4 000 de anestezii cu clcroform, fara nici un deces. Si-a castigat o mare celebritate, administrand anestezie cu cloroform reginei Victoria in anul 1854, la nasterea celui de al optulea fiu, printul Leopold.

John Snow

In 1884, un dentist - Horace Wells - utilizeaza pentru prima data administrarea protoxidului de azot (gazul ilariant) pentru extractii dentare fara durere. Desi prima demonstratie de anestezie pentru o interventie chirurgicala majora, facuta la Massachusetts General Hospital, a fost un esec, protoxidul de azot a fost reluat ulterior si se utilizeaza si in prezent ca adjuvant in tehnicile de anestezie generala.

Pe 16 octombrie 1846, Thomas Green Morton, un alt dentist si student la medicina, face la Boston prima demonstratie publica de anestezie cu eter dietilic. Aceasta data este considerata de multi ca recunoasterea oficiala a anesteziei generale. In noiembrie 1846 este publicata prima lucrare stiintifica despre analgezia cu eter in timpul interventiilor chirurgicale. Noutatea se raspandeste rapid, eterul fiind utilizat pentru prima oara pe 15 decembrie 1846 la Paris si pe 19 decembrie 1846 la Londra.

Dupa aceste inceputuri, in prima jumatate a secolului actual, dezvoltarea anesteziei este marcata de eforturile facute pentru descoperirea unui agent anestezic 'ideal'. Astfel sunt descoperite si utilizate noi substante anestezice volatile si gazoase (cloroformul, clorura de etil, etilenul, ciclopropanul).

Paralel s-au dezvoltat si modalitatile tehnice de administrare a anestezicelor. John Snow, in 1850, este primul care foloseste un circuit cu reinhalare.

Dispozitive pentru administrarea eterului au imaginat Clover si Ombredanne, in anul 1908, iar Hewit (1892) si Mac Kesson (1910) au creat primele sisteme de administrare a protoxidului de azot.

Prima intubatie traheala a fost efectuata in 1871 de catre Trendelenburg care s-a folosit pentru aceasta de traheostomie.

In 1879, Mac Ewen practica prima intubatie orotroheala.

Sunt imaginate sistemele (circuitele) anestezice Waters (1923) si Sword (1928). In 1921 Magill construiesti sonda de cauciuc pentru intubatia traheala.

In paralel incep sa fie apreciate droguri adjuvante ale anesteziei generale, precum barbituricele, tranchilizantele si morfimicele.

Wesse si Scharpf, in 1932, folosesc primul barbituric (Evipanul) iar Lundy, 2 ani mai tarziu, introduce Pentothalul, deschizand era anesteziilor intravenoase.

Curara a fost folosita, pentru prima data, de catre Arthut Lawen in 1912, in scopul reducerii cantitatii de eter, dar introducerea efectiva in anesteziologie se datoreaza lui Griffith care o utilizeaza 1942 deschizand noi perspective anesteziei generale, marcand inceputul anesteziei generale contemporane cu intubatie traheala.

Se impune in acest fel notiunea de 'combinatii anestezice', care domina si in prezent tehnicile de anestezie generala. Pe aceasta cale, efectele secundare nedorite ale substantelor anestezice sunt mult diminuate, anestezia devenind mult mai sigura.

Sfarsitu1 secolului XIX corespunde si primelor metode de analgezie locala si de conducere. Austriacul Karl Koller (1858-1914) si-a comunicat rezultatele cu privire la folosirea cocainei pentru analgezie locala in oftalmologie la congresul de speclalitate din 1884, tinut la Heidelberg.

Wolffer in Germania si Reclus in Franta descriu, concomitent si independent, analgezia prin infiltratie, iar Halsted si Hall analgezia tronculara.

In anul 1905, Einhorn si Brown, au sintetizat novocaina pe care (mai ales ultimul) au folosit-o cu rezultate foarte bune. Brown este considerat, de altfel, parintele analgeziei locale.

Prima rahianestezie a fost realizata (accidental) de L. Corning, in 1894, dar merite deosebite in impunerea ei le-a avut August Karl Bier (1861-1949).

Printre cei care au practicat, cu rezultate bune, aceasta metoda s-a aflat si romanul Thoma Ionescu, promotor al "rahianesteziei inalte".

Tot Corning efectueaza prima analgezie peridurala in anul 1885, tehnica perfectionata ulterior de catre A. Sicard si F. Cathelin.

Ulterior sunt sintetizate noi substante anestezice locale: procaina, lidocaina, prilocaina, bupivacaina, mepivacaina, ropivacaina, care permit dezvoltarea tuturor tehnicilor de anestezie regionala ajungandu-se la performantele actuale.

Dezvoltarea tehnicilor de anestezie generala combinata se face in doua directii: tehnici de anestezie generala ce folosesc ca element central un anestezic volatil puternic - tehnici pe 'pivot volatil' si tehnici de anestezie generala ce folosesc in principal substante administrate intravenos - tehnici de anestezie generala intravenoasa. Tendinta actuala este de stergere a diferentelor dintre aceste doua categorii de tehnici de anestezie generala.

Cecil Gray descrie, in anul 1951, tehnica anesteziei relaxante. In anul 1957 este introdusa ataralgezia, iar in 1959, Jean du Caillar propune narcoataralgezia. Doi ani mai tarziu, Mundeleer si De Castro introduc neuroleptanalgezia la inceput de tip I si apoi de tip II.

Aparatura de anestezie se perfectioneaza, apar respiratoarele performante care controleaza functia ventilatorie in timpul anesteziei, apar sistemele precise de dozare a anestezicelor volatile noi si puternice (halotanul, etranul, isofluranul, desfluranul). Se dezvolta sistemele de urmarire (monitorizare) a functiilor vitale ale pacientului si ale functionarii adecvate a aparatului de anestezie in timpul actului operator. Atentia incepe sa se concentreze asupra mentinerii functiilor vitale in timpul operatiei si in perioada de revenire din anestezie.

Toate acestea au contribuit la asigurarea securitatii maxime posibile a bolnavului in timpul operatiei, deziderat ce caracterizeaza orice tehnica de anestezie actuala.

Metodele de anestezie regionala in travaliu si nastere au avansat lent. In anul 1900 Oskar Kreis a descris folosirea anesteziei spinale (rahinesteziei) la parturiente. In acest scop a injectat 10 mg de cocaina in regiunea lombara, la un numar de sase parturiente si a observat diminuarea perceptiei dureroase a contractiilor uterine pe o durata de doua ore. In ciuda acestui rezultat benefic, anesteziei regionale i-a trebuit mai mult timp pentru a castiga teren in gandirea medicala. O cauza a acestei dezvoltari mai lente a fost saracia in echipament medical precum si in medicatiei care puteau fi utilizate, iar o alta cauza a fost conceptia obstetricienilor, care asigurau anestezia de-a lungul derularii travaliului si care pastrau anestezia spinala doar pentru momentul nasterii.

La inceputul anilor 1930 un anestezist roman, Eugen Aburel a descris inervatia senzoriala a uterului si a perineului, fiind pionierul anesteziei epidurale sacrate precum si a anesteziei caudale in stadiul al doilea al travaliului, insa din nefericire, datorita faptului ca si-a publicat descoperirile doar in literatura germana si cea franceza, dezbinarea mediilor stiintifice din preajma celui de al doilea razboi mondial a impiedicat aparitia lucrarilor sale in Occident timp de aproape 40 de ani.

Cam in acelasi interval de timp (in 1933) John Cleland a publicat un raport privitor la folosirea tehnicilor de blocaj paravertebral in vederea anesteziei in timpul travaliului si a evidentiat caile nervoase ale perceptiei dureroase din timpul nasterii.

In anul 1942, Robert Hingson si Waldo Edward au publicat un raport in care au detaliat folosirea anesteziei caudale in timpul travaliului si al nasterii in care au folosit ace flexibile. Ulterior, producerea cateterelor flexibile, care pot fi introduse in spatiul epidural a marcat un pas inainte. Actualmente anestezia epidurala lombara ramane metoda de anestezie regionala dominanta in asigurarea analgeziei la nastere.

In prima jumatate a secolului a existat o adevarata competitie intre anestezia generala si anestezia regionala. In prezent, tehnicile de anestezie generala si regionala si-au gasit indicatii adecvate, care se completeaza reciproc, pentru asigurarea securitatii si confortului bolnavului precum si a conditiilor optime de desfasurare a actului terapeutic chirurgical.

Terapia intensiva (denumita la inceput, impropriu, reanimare) apare ca disciplina medicala cu ocazia epidemiei de poliomielita din Danemarca si Suedia (1950), in care este folosita ventilatia artificiala, tehnica pe care anestezistii o introdusesera deja prin Macintosh pentru ventilatia intra-operatorie. Ulterior, se constata si similitudinea de preocupari ale celor doua discipline, fapt care determina exercitarea lor de catre acelasi specialist. Se accepta chiar ca anestezia este terapia intensiva intraoperatorie.

Daca John Snow a fost considerat, la mijlocul secolului trecut, primul anestezist, recunoasterea oficiala a noii specialitati medicale a avut loc mult mai tarziu.

Primul examen pentru diploma de anestezist s-a tinut in anul 1935, iar prima catedra de anestezie, condusa de profesorul Macintosh, s-a infiintat in 1937.

O scoala de anestezisti a functionat, ca facultate, pe langa Colegiul Regal de Chirurgie din Londra, iar recunoasterea oficiala a statutului de specialitate egala cu celelalte specialitati medicale s-a petrecut in anul 1948.

Creatorul scolii de anesteziologie din Romania este profesorul dr. George Litarczek. Personalitate proeminenta a medicinii romanesti, inzestrat cu remarcabila cultura enciclopedica, spirit inventiv si practic, profesorul Litarczek se numara printre specialistii care au adus o contributie deosebita la dezvoltarea anesteziologiei. Lucrarile sale in domeniul anesteziei combinate si al variantei tehnice - anestezia secventiala - precum si in domeniul optimizarii aparatelor de ventilatie artificiala sunt numai cateva dintre contributiile recunoscute ca prioritati pe plan mondial.

Dintre ceilalti specialisti romani remarcati pentru contributia la dezvoltarea anesteziologiei din tara noastra ii amintim pe dr. doc. Zorel Filipescu, dr. Sergiu Crivda, prof. gen. dr. Traian Bandila, dr. Radu Simionescu, prof. dr. Dan Tulbure si altii.

Prima catedra de anestezie si terapie intensiva din Romania a fost infiintata in anul 1975 la Spitalul Clinic "Fundeni" din Bucuresti, condusa de prof. dr. George Litarczek.

Dupa 1990, odata cu dezvoltarea invatamantului superior in toate marile centre universitare ale tarii si in municipiul Oradea s-a infiintat facultate de medicina si farmacie la care se studiaza si disciplina de anestezie terapie intensiva.

Un rol deosebit de important in afirmarea acestei specialitati in tara il are si prof dr. Szegedi Ladislau din cadrul Spitalului Clinic Judetean Oradea, care prin calitati didactice deosebite a atras admiratia multor colegi medici din tara si strainatate si a infiintat serviciile de urgenta prespitaliceasca si SMURD.

Amploarea dezvoltarii civilizatiei a indus dezvoltarea industriei si a transporturilor. Astfel a crescut numarul accidentelor (de munca si circulatie) precum si a patologiei cardiace si respiratorii. Persoane neinstruite sunt cele care pot acorda primul ajutor in situatii critice pana la sosirea personalului calificat. Urgenta poate sa apara in spital sau in afara spitalului, oriunde si oricand (cabinet medical, ambulator, spital, sectie). De aceea trebuie definite starea clinico-biologica de urgenta ca o amenintare vitala imediata sau in devenire. Aplicarea unor masuri terapeutice: reanimare, resuscitare cardio-pulmonara si cerebrala, utilizarea de aparatura ultra performanta sunt apanajul succesului in caz de urgente. Cunoasterea sarcinilor si insusirea protocoalelor de urgenta sunt reusite in acordarea primului ajutor.

In caz de accidente colective existenta de persoane instruite in vederea acordarii primului ajutor medical si de organizare in diferite faze a primirii si tratarii accidentatilor tine de organizarea per ansamblu la nivel national a urgentei prespitalicesti din cadrul apararii civile. Este important de cunoscut aceste notiuni atat de catre studentii Facultatii de Medicina cat si de catre personalul mediu sanitar angajat in reteaua sanitara din Romania.