BIOETICA, EUTANASIA si DEMNITATEA MORTII

BIOETICA, EUTANASIA si DEMNITATEA MORTII

"Cine cunoaste Binele este de asemenea bun si face binele, asadar, ca nimeni nu face nedreptatea de bunavoie, ci din nestiinta. Virtutea adevarata este intemeiata pe stiinta, iar stiinta reala adevarata nu este decat aceea despre Idei. Ceea ce face valoarea sau lipsa de valoare morala a omului este problema daca acesta a facut intoarcerea spre lumea divina a Ideilor sau nu. Pentru viata omului nu sunt posibile decat doua idealuri : unul dupa care scopul ultim al existentei omului este placerea si altul dupa care Binele este scopul suprem al vietii. Intre acestea nu exista un drum de mijloc : omul trebuie sa se hotarasca pentru unul ori pentru altul. Iata de ce accentuam ideea socratica ca a face o nedreptate este, in toate imprejurarile, de o mie de ori mai rau, decat a suferi o nedreptate. De aceea, acela care savarseste nedreptati, chiar daca se afla in posesia puterii si a tuturor bogatiilor, a onoarei si a tuturor placerilor, este in toate imprejurarile nefericit si mai ales nefericit este atunci cand scapa de pedeapsa pentru faptele sale, fiindca el n-are aici cel putin prilejul de a se indrepta. Fericit nu este decat acela care este in posesia Dreptatii si a Binelui.

Sufletul omului este cel mai de pret al acestuia si de aceea grija omului trebuie sa aiba in vedere sufletul si nu corpul. Pentru filozof bunurile pamantului n-au nici o valoare, nici banii, nici puterea politica si nici onoarea, pseudobunuri ce sunt asa de pretuite de vulg. Din aceasta pricina filozoful nu este capabil sa se aranjeze in comoditatea lumii acesteia a colbului, ci el se comporta asemenea unui orb, din pricina ca ochii lui sunt indreptati spre lumea netrecatoare a Ideilor. Aceasta este caracteristica filozofului. El este miscat de nazuinta de a muri a corpului, a pamantului si a vietii senzoriale, pentru a putea castiga independenta sufletului sau fata de necesitatile corporale si prin activitatea pura a gandirii sa se apropie de divin. A fi bun inseamna, deci, a fi filozof si a fi filozof inseamna a realiza, prin cea mai mare stapanire de sine, eliberarea sufletului de corp. In acest sens trebuie sa se inteleaga acea dorinta dupa moarte despre care vorbeste Socrate in 'Phaidon', in cea mai adanca concentrare spirituala, exemplificata intuitiv prin imaginea mortii. Moartea adevarata inseamna despartirea sufletului de corp. Intoarcerea filozofului de la orice placere senzoriala poate de aceea sa fie privita, simbolic, ca o continua pregatire a acestuia spre moarte. Privita in acest mod moartea isi pierde pentru filozof groaza ei si se transforma intr-o garantie a fericirii adevarate, asadar a unei vieti veritabil filozofica sau virtuoasa."

PLATON

Bioetica este domeniul care studiaza caracterul complex interdisciplinar al raportului Vietii si Mortii, implicand in cercetarea acestuia diverse ramuri ale cunoasterii umane: medicina, biologia, filosofia, psihologia, sociologia, culturologia, religia etc. Cunostintele acumulate prin intermediul disciplinelor enumerate devin punct de pornire in dezvoltarea ideilor bioetice contemporane, sau fundamentarea intr-o contemplare mult mai profunda a unor probleme morale, a sensului vietii si a mortii, a criteriilor de apreciere a viului si neviului. Inainte de a fi o problema "de moarte", eutanasia este o problema de viata. Implicatiile ei sunt numeroase pe plan individual si social. Morala religioasa, in general, si morala crestina, in special, au un punct de vedere specific. Eutanasia insa apartine cu precadere domeniului eticii sociale, deontologiei medicale si dreptului. Nu putem insa sa nu observam totusi ca intre optica medicinii ca stiinta si aceea a moralei crestine exista similitudini evidente, vizand valoarea fiintei umane, libertatea si dezvoltarea ei fara limite.

Moartea este singurul eveniment individual care nu poate fi impartasit nimanui, fiind acceptat unanim, in lipsa de alternativa si care cere sa fie respectat. Contrar implicatiilor filosofice si religioase, moartea este, inainte de toate, un fenomen fiziologic, care trebuie privit ca atare. Ea este viata care se retrage si nicidecum un personaj malefic, inamicul genului uman.

Tot ce exista pe pamant este destinat pieirii: indivizii, speciile si ansamblul regnurilor animal si vegetal. Pentru un biolog moartea individuala este conceputa ca un proces fiziologic fara mister si mult mai usor de inteles decat viata. Este o intrerupere ireversibila a anabolismului care se opune entropiei, oprirea tuturor fenomenelor energetice, a sintezelor si a reglarilor.

La origine, eutanasia semnifica "starea sufleteasca si morala a muribundului de a se apropia si primi moartea cu deplina liniste si seninatate, deci moarte frumoasa. Secretul acestui fel "de a muri frumos consta, dupa vechii greci, in cultivarea unei vieti morale ordonate". Considerand moartea un fenomen natural si inevitabil, filozofii antici recomandau acceptarea ei cu intelepciune si seninatate (stoicismul ). "Mai tarziu eutanasia semnifica straduinta medicului, izvorata din compasiune fata de suferinta umana, de a usura muribundului cat mai mult, parasirea vietii pamantesti printr- o potrivita asezare a trupului, prin indepartarea tulburarilor exterioare, prin alinarea durerilor cu narcotice, s.a., toate de natura sa linisteasca sistemul nervos, sa micsoreze sentimentul fricii, sa ridice moralul, sa suprime durerile".

Vorbind despre esenta mortii, sa ne amintim cuvintele lui Seneca (5 i.e.n. - 65 e.n.), marele filosof al antichitatii, care scria: "Cel care se teme de moarte este tot atat de nesocotit ca si cel care se teme de batranete. Cum dupa tinerete vine batranetea, tot asa dupa batranete vine moartea. Cine nu vrea sa moara, inseamna ca nu a vrut sa traiasca. Caci viata ni s-a dat sub rezerva mortii si catre aceasta cu totii ne indreptam. Moartea este o necesitate egala pentru toti si-i neinduplecata. Cine s-ar putea plange ca se afla intr-o stare in care se afla toata lumea? Temeiul dreptatii este doar egalitatea. Este zadarnic sa cautam pricina naturii, care nu ne-a pus alte legi, decat si-a pus siesi"

Nu exista nimic mai controversat in constientizarea umana decat propria moarte. Pe de o parte omul intelege ca este o fiinta finita, considerand aceasta afirmatie un adevar banal, iar pe de alta parte acest gand trezeste fiori si chiar frica.

Astfel, atitudinea omului fata de propria moarte reflecta intotdeauna sistemul legaturilor si raporturilor morale, fiind un principiu vital cardinal al oricarei comunitati umane.

Desi exista accidente si boli care ucid rapid oamenii si desi mecanismul de imbatranire poate aduce un sfarsit bland vietii, sunt intalnite destul de des si cazurile cand instalarea mortii este prelungita, dificila si dureroasa, implicand suferinte fizice si psihice de neindurat, cand sufera atat victima cat si cei apropiati ei.

Posibilitatile medicinii contemporane permit incetinirea procesului imbatranirii, de a deplasa momentul mortii la maximum, fiind uneori o lupta apriga a medicilor pentru viata pacientului intr-o stare pre-terminala. Intr-un lant logic apare intrebarea despre calitatea vietii, sustinuta prin diferite metode extraordinare si foarte costisitoare, despre autonomia persoanei si dreptul la o moarte demna, decenta.

Starile terminale pot fi considerate drept o proba in care pacientul se realizeaza ca

personalitate in cel mai inalt grad. Ceea ce s-a numit tortura "incapatanarilor" terapeutice terminale sau tipul de "rastignire" moderna (cu doua tuburi pentru oxigen in nas, cu un aparat de sustinere a cordului, cu o perfuzie in bratul drept si o transfuzie in cel stang, cu un rinichi artificial in gamba etc.) pune in discutie limitele sau frontierele umane ale medicinii, pe care bioetica, fiind puntea dintre stiinta si morala, trebuie sa le rezolve.

Intr-un astfel de demers adevarul stiintific trebuie sa coincida cu cel moral, pentru ca informatia stiintifica sa aduca linistea sociala, mai ales astazi, cand biologia si medicina devin domenii cu posibilitati nelimitate si deci cuceririle lor nu pot fi prezise.

Indiferent de aceasta, respectul fiintei umane ca persoana cu capacitate de a discerne trebuie asigurat.

La toate meritele si aspectele pozitive ale tehnicilor de reanimare contemporana vom adauga unul mai putin vizibil si discutat, statutul psihologic al persoanelor muribunde. Atitudinea societatii fata de aceasta problema a fost diferita in dependenta de traditiile, religia, moralitatea perioadei date. Altadata se murea acasa, in cadrul familiei, inconjurat de rude si prieteni, fiind o reuniune la patul muribundului. Internarea indelungata si fara sperante in sectiile clinice face ca plecarea din viata sa devina singuratica si depersonalizata. Pacientul este separat de casa, de familie, fiind tratat ca purtator al unei patologii si nicidecum ca personalitate, el devine obiect al manipularilor medicale.

Moartea nu mai este acel moment misterios si poate sacru, in care se trage limita vietii umane. Aceasta este tehnologizata, standartizata, formulata prin anumite criterii stiintifice, cum ar fi dimensiunea pupilei, lipsa anumitor reflexe, starea respiratorie, cardio- si electrocardiograma etc. Medicii vor stabili cu un limbaj stiintific etapa clinica in care se afla bolnavul dat, uneori fiind greu de patruns in lumea tulburarilor interne a persoanei care moare. Pentru medici problema eterogena a mortii se manifesta, mai intai de toate, ca problema a criteriilor. Actualmente este unanim acceptata afirmatia ca moartea se stabileste odata cu incetarea functionarii creierului, deci moartea acestuia.

Reanimatorii disting in procesul instalarii mortii patru etape: agonia, moartea clinica, momentul de ireversibilitate sau moartea creierului si moartea biologica sau ce este dincolo de moarte . Ne vom opri la fiecare in parte, fiind momente care implica diverse conflicte etice, deoarece descifrarea mortii la nivelul ei biologic a atribuit un continut nou problemelor vietii si mortii.

Agonia, adica trecerea spre moarte, se mai considera o etapa de lupta si incercare atat pentru muribund cat si pentru medicii ce il inconjoara. Astfel, in practica reanimatologica medicul se ciocneste cu o noua realitate obiectiva: obiectul de studiu medical devine nu numai boala si sanatatea, nu numai corpul, dar si insasi procesul de a muri. Putem spune cu siguranta ca moartea clinica de acum nu este viata, insa nici moarte inca nu este.

Din punct de vedere biologic in moartea clinica exista "elementele vietii" - in forma de structuri inalt organizate si inalt specializate ale caror functii multiple s-au stopat; este un proces reversibil, ce implica din partea medicilor o atitudine similara starilor de urgenta. Noile metode de reanimare permit astazi sustinerea vietii unor bolnavi gravi, persoane accidentate, traumatizate, salvarea carora, pana nu demult, parea un adevarat miracol. Metode contemporane de sustinere a functiei sistemului cardio-vascular, intretinerea respiratorie si ventriculara, regularizarea proceselor metabolice etc. dau rezultate uimitoare in tratarea bolnavilor cu dereglari functionale grave a diferitor organe (inima, rinichi, plamani, ficat s.a.). Fiecare clinica este prevazuta si cu o sectie de reanimare inzestrata cu aparatura moderna de mentinere a vietii. Ca urmare acestui fapt, bolnavii se pomenesc intr-o situatie noua, fara precedent si cu implicatii morale profunde, cand devine posibila sustinerea vietii unui bolnav grav, fara sperante de a-l readuce in stare constienta si, cu atat mai mult, la un mod adecvat de viata.

Este situatia cand bolnavul a trecut deja in a doua etapa a mortii - moartea creierului, adica dupa ce s-a epuizat limita de 5- 6 min. - interval de timp caracteristic mortii clinice. Odata cu stabilirea acestei etape omul este declarat ca mort. Apare un paradox al existentei cu intrebarea: afirmatia "omul recunoscut ca mort" poate fi apreciata drept o reflectare a realitatii obiective ?

In acord cu principiile bioeticii se considera drept valoare nu doar personalitatea omului (drepturile si demnitatea), dar si insasi viata ca existenta naturala, suverana cu o integritate autonoma si o individualitate proprie. Starea de moarte a creierului indica o lipsa a autonomiei, individualitatii vietii chiar si in sens biologic. Cu ajutorul aparatului "plaman artificial" se reproduce viata artificiala, care niciodata nu va deveni autonom-suverana si-i condamnata la degradare progresiva. E momentul cand dispare viata ca existenta autonoma si se descompune unica identitate biologica si sociala care formeaza personalitatea fiecarui om.

Bolnavul are dreptul la informare, la integritatea persoanei, la refuzul durerii si al

"insistentei" terapeutice. Vointa pe care o poate exprima un om de a trai asa cum doreste ultimele sale zile, constituie un drept si libertate, in fata unei medicini din ce in ce mai agresive, capabila sa prelungeasca viata, atunci cand nu poate sa vindece o boala. Asa dupa cum mentioneaza medicul hematolog, filosoful francez contemporan J.P. Soulier: "Nimeni nu are dreptul sa se substituie celui interesat si care nu trebuie sa suporte pasiv deciziile altuia, chiar daca acestea s-ar lua "in interesul lui". Dorinta de a trai, gradul acceptabil de limitare a autonomiei, aprecierea calitatii vietii sunt atatea valori subiective, care nu se pot impune altcuiva. A avea o inalta idee de viata conduce cu precizie la refuzarea unei existente lipsita de valoare. Este justificat sa preferi un sfarsit rapid si linistit, unei prelungiri zadarnice, penibila pentru toti".

Cu suportul unor astfel de pareri si afirmatii apare categoria de eutanasie, din greaca euthanatos - moarte buna, placuta, care ar reprezenta "ajutorul" acordat unui om pentru a inceta din viata.

Termenul este imprumutat de la denumirea mitologica a insulei Euthanasos pe care aveau loc fenomene onirice .

In aceasta ordine de idei eutanasia poate fi considerata ca o actiune indreptata spre binele si interesul pacientului. Criteriul care va fi folosit pentru completarea acestei definitii sumare sta in spatele intrebarii: Cine decide ce trebuie facut? sau Cine are primordialitatea responsabilitatii in decizia pentru acest act?

Eutanasia este o accelerare intentionata a decesului sau un omor a unui bolnav incurabil cu scopul de a-i intrerupe suferintele. Intr-o intelegere mai simplificata, aceasta definitie se reduce la un omor legalizat, din compasiune, unde este greu sa nu percepi cuvantul omor ca fiind cuvant-cheie. Termenul juridic eutanasie poate fi definit ca o pronuntare a sentintei de pedeapsa cu moartea si de aplicare a ei nu de catre judecatori, ci de catre medici.

Primul sustinator este englezul filosof, politician si sociolog Thomas Morus (1478-1535), care, in romanul sau sociologic 'Utopia', se declara in favoarea eutanasiei, spunand ca este logic si necesar sa ajutam pe cei suferinzi de boli incurabile, punandu-si singuri capat vietii sau cu ajutorul altora, plecand din viata cu suferinte mai suportabile.

Cuvantul 'euthanasie ' a fost formulat relativ tarziu de Francis Bacon (1561-

1626) care ii acorda un sens filosofic. El ii dadea semnificatia de 'moarte buna,

linistita, fericita' (in limba greaca veche : eu inseamna bun, armonios; thanatos

inseamna moarte). Bacon, in special, foloseste termenul de 'eutanasia exterioara' cand este vorba de activitatile medicului, care privesc o moarte usoara, iar termenul de 'eutanasia interioara', cand este vorba sa caracterizeze pregatirea psihica a muribundului pentru infruntarea mortii'.

In lucrarea "Despre demnitatea si multiplicarea stiintelor" vorbind despre scopurile si problemele medicinii, filosoful Francis Bacon acorda o insemnatate deosebita problemei bolilor incurabile: "Sunt convins ca datoria medicului este nu doar de a restabili sanatatea, dar si de a usura chinurile si suferinta pricinuite de boala, si nu doar atunci cand o asa usurare de la durere, ca un simptom periculos, duce la insanatosire, dar si in acele cazuri cand nu mai exista nici o speranta la salvare si e posibil doar de a face insasi moartea mai usoara si linistita, deoarece eutanasia - de acum este o fericire imensa" . In continuare Francis Bacon va recomanda crearea unei ramuri aparte in medicina, ce ar propune metode speciale pentru a usura moartea bolnavului.

Dictionarul Oxford defineste euthanasia: Gentle and easy death; bringing about of this,

esp. in case of incurable and painful disease. (Moarte blanda si usoara; inducerea

acesteia mai ales in cazul de boala incurabila si dureroasa).

Dictionarul Random House Webster's defineste:

1. Also called "mercy killing". the act of putting to death painlessly or allowing to

die, as by witholding medical measures from a person or animal suffering from an

incurable, esp. painful, disease or condition. (Denumita si "omor din mila". Actul

de a omori fara dureri sau lasarea sa moara, prin intreruperea masurilor medicale, a unei persoane sau a unui animal suferind de o boala sau o stare incurabila, mai ales dureroasa.)

2. an easy or painless death. (o moarte usoara sau fara dureri.)

Dictionarul explicativ al limbii romane (DEX) propune tot doua definitii

1. moarte fara dureri;

2. metoda de provocare de catre medici a unei morti precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma suferinta grea sau prelungita.

O definitie mai complexa aflata in circulatie ar fi:

"Uciderea din mila a cuiva, pentru a-i suprima in mod radical niste suferinte extreme, sau pentru a-i cruta pe copii anormali, pe bolnavii incurabili sau pe bolnavii psihici lipsiti de angrenarea in realitate, de prelungirea unei vieti de suferinta (uneori pentru multi ani), care reprezinta pe de asupra o povara grea pentru familie si societate".

Euthanasia activa - pozitiva implica o actiune deliberata cauzatoare de moarte, iar euthanasia pasiva - negativa implica sa nu faci nimic pentru a preveni moartea, adica sa lasi bolnavul sa moara. Euthanasia pasiva este contradictorie prin ea insasi, deoarece se refera la omisiunea unui tratament, la care pacientul nu a consimtit.

Euthanasia ar putea fi definita cu tendinta la exhaustiv ca fiind:

"Un ansamblu de actiuni sau inactiuni medicale, avand suport etico-juridic si fiind in interesul bolnavului, in sensul in care duce la scurtarea suferintelor unui bolnav care, in momentul actual, din punct de vedere al stiintei medicale, nu beneficiaza de un tratament etiologic, ci dimpotriva, prognosticul este un sfarsit apropiat si inevitabil".

"Dictionarul juridic penal" defineste eutanasia ca fiind 'uciderea savarsita sub impulsul unui sentiment de mila, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care sufera de o boala incurabila si a carei moarte este, din aceasta cauza, inevitabila'.

Pretuirea vietii a reprezentat o chintesenta culturala a multor civilizatii. Miturile

creatiei sunt modele de intelepciune indiferent de timpul si locul unde au aparut pe

Terra, dar aparitia vietii este in indisolubila legatura cu disparitia si reinnoirea ei

Moartea se impune ca un element necesar pentru perpetuarea naturii si a umanitatii.

Exista doar nemurirea Divinitatii, care este legata de cea a unui Univers fara sfarsit, uneori greu de imaginat si imposibil de perceput la modul concret. Sub veghea nemuririi se consuma, in viata de zi cu zi, cate o portie de moarte. Aceasta se putea vedea in conflictele grupurilor de oameni cu grupurile adverse sau concurente, in cazul executiilor pedepselor cu moartea, sau chiar ca o forma de supravietuire pentru grup, atunci cand resursele limitate obligau la suprimarea sau auto-suprimarea celor deveniti o povara.

De-a lungul timpului moartea a fost considerata atat legala cat si morala.

Antichitatea

. 'Legea celor Douasprezece Table' (aprox. 450 i. Hr.), codul publicat la Roma

de decemviri (magistrati romani care faceau parte dintr-un colegiu de 10 membri)

pe 12 table de bronz, prevedea jertfirea copiilor cu malformatii de indata ce veneau pe lume.

. Istoricul si moralistul grec Plutarch (circa 50-125 d. Hr.) mentioneaza in lucrarea

sa "Vietile paralele" ca in Sparta era practicat infanticidul. Copiii "lipsiti de sanatate si vigoare, cei strambi" erau azvarliti de pe o stanca a muntelui Taiget.

. Dupa caderea Ierusalimului, sub atacul legiunilor romane in anul 70 d.Hr., aproximativ 1000 de evrei care nu acceptau sa se supuna regimului de ocupatie - zelotii (zelosii) sau refugiat in fortareata Massada, construita in mare parte de regele Irod, pe malul de apus al Marii Moarte in varful unui podis. Cand romanii au izbutit sa o cucereasca, dupa un asediu ce a durat intre anii 72-73 d Hr., nu au mai gasit decat doua femei si cinci copii, deoarece toti ceilalti se sinucisesera pentru a nu fi umiliti de captivitate.

. Popoarele nomade ii abandonau in drum pe cei foarte batrani sau pe cei foarte bolnavi care nu mai aveau speranta de a redeveni activi, deoarece erau o povara pentru intregul trib, care trebuia sa se miste cvasi-permanent in cautarea pasunilor si vanatului.

. Triburile barbare germanice ingropau de vii pe batranii neputinciosi.

. In insula Sumatra, batranii din neamul bataki-lor erau suiti intr-un copac, iar copacul era scuturat. Cel care reusea sa ramana agatat sus isi putea continua viata in colectivitate, dar cel care cadea era folosit ca hrana pentru restul comunitatii.

. In India, bolnavii incurabili erau sufocati cu mal de catre membrii familiei, iar apoi aruncati in fluviul Gange.

. In Birmania, incapabilii de munca sau bolnavii dependenti de cei din jur se considerau obligati sa se spanzure singuri.

. In jungla Amazonului din Brazilia, la triburile Tupi, Guarani si Cachibas, batranii

erau omorati in functie de resursele comunitatii.

. La eschimosii americani (inuitii), batranii sau cei foarte grav bolnavi erau lasati sa

moara de sete si foame, atunci cand deveneau incapabili sa mai participe la procurarea hranei.

Batranii dintr-un sat din Ungaria se retrageau de buna voie intr-o mofeta (pestera

cu bioxid de sulf) pentru a se sinucide, ca familia lor infometata sa supravietuiasca. Ei imbracau vesmintele de sarbatoare, luau ultima cina cu familia si mergeau pe ultimul lor drum insotiti cu cantece populare alese.

Filosofii antici au facut asertiuni prin care se aproba ideea de moarte dirijata

de catre consiliul de conducere al societatii. Se vorbea chiar despre o 'Ars (bene),

moriendi' - arta de a muri (asa cum trebuie). Teza lor 'Mori licet cui vivere non placet' a facut ca multe personalitati de seama ale vietii culturale si politice sa se sinucida.

Literatura istorica este plina de descrieri ale personalitatilor care ajunsi in momente de grele incercari, educati in spiritul 'onoarei' pe care doreau sa o salveze, isi curmau singuri viata.

Datorita existentei principiului 'liberum mortis arbitrum', in antichitate multi se sinucideau considerand ca este dreptul lor ca sa-si aleaga singuri moartea decat sa o primeasca din ordinul altcuiva.

. Filosoful grec Platon (428-348 i. Hr.), fondatorul scolii "ezoterice" din Atena scrie in 'Republica', unul din dialogurile sale sistematice:

'Fiecare cetatean are o datorie de implinit intr-un stat bine condus, nimeni nu are

dreptul sa-si petreaca viata in boli si tratamente. Vei stabili, o, Glaucom, in stat, o

disciplina si o jurisprudenta asa cum o intelegem noi, limitandu-se sa dea ingrijiri

cetatenilor bine formati la trup si suflet. In ce-i priveste pe aceia care nu sunt

sanatosi trupeste, sa fie lasati sa moara'.

. Filosoful atomist grec Epicur (341-270 i. Hr.), fondatorul scolii de la Mytilene

din insula Samos, adeptul hedonismului intelept (al placerii bune) vorbeste de gasirea placerii in repaus, in ataraxie (lipsa necazurilor), realizabila prin depasirea fricii de zei si a fricii de moarte. In tratatul sau "Despre natura" el afirma ca:

"Noi suntem stapanii durerilor; stapani in a le suporta daca sunt suportabile si

stapani in a parasi viata cu sufletul impacat, asa cum parasim teatrul daca piesa nu

ne place, daca nu le putem suporta".

. Filosoful stoic Lucius Annaeus Seneca (aprox 4 i.Hr.-65 d.Hr.), dotat cu o

elocinta celebra, chestor si apoi senator la Roma scria in lucrarea sa "Asupra scurtimii vietii":

"Daca batranetea imi va tulbura judecata, daca ceea ce imi ramane nu va fi viata

adevarata ci doar subzistenta, voi parasi acest lacas ruinat si aducator de ruina".

. Cand fostul sau elev, imparatul Nero l-a acuzat de conspiratie impotriva sa, si i-a

poruncit sa se sinucida, Seneca si-a taiat venele fara sa clipeasca.

. Scriitorul enciclopedist latin Plinius cel Batrin (23-79 d.Hr.), in "Istoria naturala", aprecia la vremea sa ca medicina are dreptul sa suprime viata bolnavului, pentru a-i curma suferinta, doar in trei boli: calculi vezicali, 'marea durere de stomac' (posibil ulcerul) si nevralgia de trigemen. Toate aceste boli sunt curabile de multa vreme.

Istoria povesteste ca, pretuind cunoasterea mai mult decat propria viata, vrand sa urmareasca de aproape eruptia vulcanului Vezuviu care a distrus orasele Herculanum si Pompei, Pliniu a murit sufocat de gazele emanate.

. Imparatul roman Publius Aelius Hadrianus (76-138 d.Hr.), marele protector al

culturii grecesti, cel care a presarat Roma si imperiul cu tot felul de monumente frumoase, a apelat la eutanasie, cunoscandu-se cererea sa adresata medicului Hermogene de a-i se curma suferintele prin grabirea mortii. Se spune ca acest medic 'a gasit mijlocul de a ramane fidel juramantului sau profesional fara a-l refuza', recurgand probabil la un act de eutanasie pasiva.

De-a lungul timpului, prin rudimentele de coduri etice medicale s-au exprimat

pozitii diferite fata de bolnavii aflati in stadii terminale, determinate fiecare de nivelul

cunostintelor medicale ale vremii si de influentele religioase.

Medicina antica a adoptat o atitudine de inteleapta resemnare in fata mortii. Ea

incerca de fiecare data sa invinga boala, dar cand bolnavul ajungea in faza terminala

era lasat sa moara, considerandu-se ca lupta cu destinul este pierduta.

Hippocrate (460-377 i. Hr.), cel mai mare medic al Antichitatii emite ideea

urmatoare in cartea 'Despre Arta' din Corpus hippocraticus 'Voi preciza ce inteleg

eu ca este medicina. In termeni generali, inseamna sa alunge suferinta bolnavului, sa

reduca violenta bolii sale si sa refuze sa ingrijeasca pe cei subjugati de boala lor,

intelegand ca in astfel de cazuri medicina este fara putere'. In text se argumenteaza:

"Sunt unii care blameaza medicina din cauza ca refuza sa-si asume obligatii pentru

cazurile disperate Daca un om cere de la o arta o putere care sa intreaca pe cea a

naturii, ignoranta sa tine mai mult de nebunie decat de lipsa de cunostinte'.

Lasarea bolnavului muribund 'in voia naturii' era impusa de posibilitatile foarte

modeste ale medicinii antice. Juramantul lui Hippocrate interzicea, suprimarea

vietii cu ajutorul vreunui drog: 'Nu voi da nimanui un medicament care sa-i provoace

moartea si nici nu voi sugera o asemenea intentie' - interdictie etica de a provoca

moartea chiar daca aceasta s-ar petrece cu consimtamantul liber si lucid al pacientilor.

In cazurile terminale, contributia cea mai utila si cea mai pretuita a medicinii antice a

fost psihoterapia.

Omul politic si oratorul roman, Marcus Tullius Cicero ( 106-43 i. Hr.), autorul

celebrelor discursuri - pledoarii critice - Verinele, Catilinarele si Filipicele, scria intr-una

din cele 931 de "Scrisori":"Tu, Publius si toti cei drepti, trebuie sa va tineti in viata, si sa nu dispuneti de ea fara porunca celui care v-a dat-o, dovedind ca nu va sustrageti de la misiunea umana pe care v-au incredintat-o zeii".

Sfantul Augustin (354-430 d. Hr.), cel care a facut din ideile platoniciene insasi

ideile intelepciunii divine, cel care vedea in cunoastere o participare la cunoasterea

divina, cel care a combatut ereziile manicheista, donatista si pelagiana a combatut si

ideea de sinucidere, prin prisma poruncii din Vechiul Testament "Sa nu ucizi!".

Evul Mediu

In aceasta sumbra perioada din punct de vedere cultural a fost introdusa notiunea de sacralitate a vietii. Crestinismul, Iudaismul si Islamismul sustineau ca viata umana este de origine divina si condamnau eutanasia sub orice forma.

Societatile medicale din diverse epoci acordau o importanta deosebita "juramintelor", "legamintelor profesionale" sau "angajamentelor" semnate sau rostite de medic la ceremonia de investitura si acordare a titlului. Din toate formularile, cu forma mai mult sau mai putin rituala, se intelegea clar ca principala obligatie a medicului era slujirea vietii omului.

Confesiunea etica facuta pe calea rugaciunii de medicul, teozoful si filosoful

evreu spaniol Moses Maimonide, cunoscut sub numele de Ramban (1135-1204),

doctorul personal al fiului lui Salah al Dinh (Saladin), implora pe Dumnezeu astfel:

"Te implor, nu ma lasa sa ma abat de la nobila truda de ajutorare a semenilor

mei. Oteleste-mi si intareste-mi puterile trupului si ale mintii, ca sa fiu de-a pururi

gata de a le da, deopotriva, ajutor celui bogat si celui sarac, celui bun si celui rau,

celor ce iubesc si celor ce urasc si nu ma lasa sa vad in cel bolnav altceva decat

omul." Versiunea citata este o traducere din germana si franceza, publicata in

Buletinul Informativ al Colegiului Judetean al medicilor Iasi nr. 1 in anul 2001, de

Prof. Dr. Gabriel Ungureanu, internist de la Universitatea de Medicina si Farmacie

"Gr. T. Popa" din Iasi.)

Posibilitatile tehnice restranse si educatia religioasa a medicilor in spirit abstentionist si fatalist fac ca moartea sa survina cat se poate de natural, in absenta vreunei interventii decisive muribunzii fiind lasati in seama preotilor si calugarilor.

In aceasta perioada, moartea devenise un spectacol la care participau, ca la un fel de datorie, toti cei apropiati, urmarind muribundul cand isi dadea ultima suflare.

Spectacolul mortii a capatat o semnificatie simbolica aparte deoarece reprezenta pasul

de trecere intre doua lumi.

In timpul Evului Mediu, in unele societati s-a continuat practicarea eutanasiei

in secret, chiar daca era considerata imorala si ilegala.

Procedura se punea in aplicare pentru rabie, tuberculoza sau unele boli contagioase. Oricum, pe vremea aceea, moartea unui bolnav aducea medicului curant o blamare pentru esec, nedorita nu numai de el, ci chiar de societatea medicala (breasla).

Un cod al breslei doctorilor din sec. IX-XI recomanda: 'Nimeni nu trebuie sa se preocupe in mod constient de oricine e gata sa moara sau e incurabil'.

O alta recomandare 'Catre un tanar medic' (De Sorbiere, sec. XVII-lea) prevedea:

'A da un elixir pentru a trezi pe oameni dintr-o letargie adanca, pentru a-i ajuta sa se pregateasca de moarte, aducandu-i in conditii de a se putea gandi la mantuire'.

Renasterea si Reforma

Ideile vremii au fost impregnate de umanism, care au dus, prin exagerare mai

tarziu, in Europa si S.U.A. la ceea ce se poate denumi mai degraba humano - centrism (antropocentrism).

Ideea determinarii mortii reapare in 1516, odata cu publicarea in latina a romanului politic si social 'Utopia' al umanistului si omului de stat englez Thomas Morus (1478-1535), care si-a pierdut viata pentru atasamentul la biserica romano-catolica.

In aceasta lucrare, care a transformat un nume propriu al unei insule in substantiv comun, autorul prezinta eutanasia celor gravi bolnavi, chinuiti de dureri, ca una dintre cele mai importante institutii dintr-o comunitate ideala imaginara.

Omorul din compasiune este vazut de el ca "un act de intelepciune, un act religios

sfant".

Secolul al XIX-lea

Perioada, desi relativ scurta a reprezentat o mare revolutie tehnico-stiintifica, pe

langa care au existat si luari concrete de opinie asupra eutanasiei.

. 'Etica medicala' a lui Percival (1803) recomanda ca medicul sa nu abandoneze

pe bolnavul in faza terminala:

'El (medicul) trebuie sa fie mesagerul sperantei si al confortului; prin compasiune

calda, reinsufleteste viata care expira si contrabalanseaza influenta depresiva a

bolii'.

In 1870, interesul pentru aceasta optiune a fost starnit de Samuel Williams care a

propus la "Birmingham Speculative Club" ca eutanasia sa fie permisa "in toate cazurile de boli insotite de dureri si lipsite de speranta" cu scopul de a aduce "o moarte rapida si lipsita de dureri". Cuvantul "lipsit de dureri" are semnificatie - era vorba de utilizarea medicatiei antalgice, care avea si "efectul dublu", acela de a aduce moartea la o doza mai mare.

. In urmatorii 30 de ani, propunerea lui Samuel Williams a fost reluata in reviste de

popularizare si carti, discutata in paginile jurnalelor literare si politice de vaza, ca sa ajunga sa fie dezbatuta la intalnirile societatilor medicale americane si ale asociatilor profesionale ne-medicale. Era inainte de descoperirea antibioticelor, de introducerea ventilatiei mecanice si de folosirea dializei.

Principiile disputate erau "Drepturile pacientilor", "indepartarea durerii si suferintei", "pierderea demnitatii". In 1873, doua reviste britanice erau in disputa pe acest subiect.

Revista "Fortnightly Review" aprecia ca numai eutanasia voluntara era justificata, in timp ce, trecand peste aceasta restrictie, revista "Spectator" sustinea ca persoanele care ar avea nevoie cel mai mult de eutanasie sunt cele incapabile de a-si da vreun consimtamant.

. La Londra apare in 1880, cartea lui W. Munk 'Euthanasia or Medical Treatment

in Aid of an Early Death', in care se abordeaza posibila intruziune a unei decizii

medicale in precipitarea unei morti inevitabile. Opiniile exprimate aici erau in general aprobate de medici, dar erau in contradictie cu legislatia timpului, care incrimina ca omucidere orice gest de suprimare a vietii unui om.

. Desi in sec. al XIX-lea termenul de 'euthanasie' este folosit in sensul provocarii

mortii printr-o interventie activa, pe la 1889, exista si acceptiunea formulata altfel

de medicul englez William Osler: 'Daca o viata merita sa fie traita, atunci si sfarsitul ei merita', adica un indemn de asistare medicala a muribunzilor pana la ultima suflare.

. In 1893, Henri de Mondeville pleda si el pentru 'limitarea activitatii medicului

prin lipsa de acordare de asistenta bolnavilor irecuperabili'. El spunea:

'Medicul trebuie sa refuze pe cat posibil toate cazurile periculoase si niciodata nu

trebuie sa accepte pe bolnavii disperati'.

. Sec. XIX-lea a largit progresiv perspectivele pentru asistenta muribunzilor.

Pe la mijlocul secolului a aparut si ideea unor asezaminte pentru asistenta bolnavilor pe moarte. Unitati de acest tip au aparut ulterior in mai multe tari. Infiintarea unor astfel de 'anticamere ale mortii', 'aziluri pentru muribunzi' a fost criticata pe motiv ca solicitarea unei internari acolo echivaleaza cu o condamnare.

Practicienii medicinei s-au confruntat adeseori cu solicitari de a provoca o

moarte caritabila din motive de compasiune, filantropice - adica sa suprime niste

chinuri inutile la muribunzi. Cei care nu au avut sufletul sa faca aceasta au administrat

unele tratamente paliative (care alina suferinta, dar nu vindeca).

. Medicul lui Napoleon Bonaparte a avut taria sa-l refuze pe imparat in 1815, cand

acesta i-a cerut 'un medicament fatal', pentru a-l avea in rezerva in cazul pericolului de a fi luat prizonier, dupa cum nu a fost de acord nici cu uciderea ciumatilor din Jaffa, care nu puteau fi transportati. Imparatul a murit abia in 1821 pe insula Sfanta Elena.

. John Keats (1795-1821), poet romantic englez, muribund de tuberculoza, nu l-a

putut convinge pe medicul sau sa-i administreze o doza mare de laudanum (extract

de opium).

. Hector Berlioz (1803-1869), compozitor romantic francez, s-a plans ca:

'Nu s-a gasit nici un doctor care sa aiba umanitatea de a pune capat martiriului

surorii mele dupa sase luni de suferinta oribila, facand-o sa inhaleze o sticla cu

cloroform'.

Inceputul secolului al XX-lea

De la debutul sec. XX-lea statul intervine din cand in cand in problema

eutanasiei, cu unele tentative de legiferare. In 1903, Asociatia Medicala Americana autoriza eutanasia pentru copiii malformati si pentru bolnavii incurabili.

In 1906, in Ohio a fost inaintata o propunere legislativa intitulata "Actul cu privire la administrarea medicamentelor la persoanele ranite sau bolnave de moarte" (An Act Concerning Administration of Drugs to Mortally Injured and Diseased Persons) - cu scopul de a legaliza eutanasia. Ziarul "New York Times" a publicat timp de luni de zile dezbaterile pe seama acestui act consemnate si in revistele medicale, luand pozitie ferma impotriva. Legislativul a respins cu o majoritate covarsitoare proiectul de lege.

In plina expansiune a colonialismului, diversi filosofi, moralisti si teologi au

acceptat relativitatea valorii individului uman. In opinia publica se inculca astfel, o

mai veche idee, ca unii oameni sunt intrinsec superiori fata de altii. Aceasta

prezumtie a penetrat foarte repede in cultura vestica a timpului.

Nu este de mirare ca rasele umane au fost impartite in superioare si inferioare, iar ca in cadrul aceleeasi rase, fie ea chiar a cuceritorului, vietile celor cu boli sau conditii debilitante au fost considerate de valoare inferioara.

Dupa Primul Razboi Mondial si pana la sfarsitul Celui de Al Doilea

Intre 1920-1945, eutanasia a fost subiectul unor aprige controverse care au

zguduit Germania, Anglia si Statele Unite. In Germania, chiar inaintea ascensiunii lui Hitler la putere, exista deja un climat de opinie favorabil eutanasiei. Au avut loc chiar si unele pledoarii publice in favoarea acestei practici.

La inceputul anilor '20, doi profesori universitari, un jurist - Karl Binding ce

preda la Leipzig si un psihiatru Alfred Hoche ce preda la Freiburg, publicau o lucrare

intitulata "Die Freigabe der Vernichtung lebensunwerden Lebens" (Dreptul de a

distruge vietile care nu mai merita dificultatea de a fi traite).

Ei vorbeau despre "asistarea mortii" de catre medic, in conditii controlate cu grija, pentru pacientii care solicita aceasta. Conditiile erau enuntate - examinarea cererii de eutanasie de o comisie formata din trei experti (medic generalist, psihiatru, avocat); dreptul pacientului de a-si retrage oricand cererea si protectia legala a medicului care acorda sprijinul. Ei sustineau atat eutanasia voluntara cat si pe cea non-voluntara si

propuneau punerea in practica a unei proceduri legale pentru ea. Autorii acestei carti

incadrau pacientii incurabili, bolnavii mintali, persoanele slabe de inger si copiii

retardati sau cu diformitati fizice, in categoria vietilor care nu merita sa fie traite,

netinand seama ca acestia nu solicitau si nu puteau sa solicite sa moara. Ei insista

asupra compasiunii gestului in sine si a compatibilitatii acestuia cu etica medicala si

asupra imensei poveri economice pe care o reprezentau persoanele respective pentru

societate.

Ideile lui Binding si Hoche au influentat mult conceptia germana, iar cartea lor a

fost considerata semnalul de incepere a miscarii pro-eutanasie in Germania. Un

sondaj de opinie efectuat in 1920 a relevat ca 73% dintre parintii si tutorii copiilor

sever handicapati ar fi de acord sa le permita medicilor sa sfarseasca vietile copiilor

lor, pe care ii aveau in ingrijire.

Entuziasmul utilitarist al cetatenilor obisnuiti, considerat de unii din

contemporanii nostri drept "socant de primitiv si vulgar", trebuie privit insa si prin

prisma ecoului in constiintele lor a importantelor pierderi materiale si de colonii

suferite de Germania in Primul Razboi Mondial. In 1931, cativa psihiatri reuniti in Bavaria- Germania au pus problema administrarii eutanasiei pentru bolnavii cronici.

In 1935 a fost fondata la Londra, Societatea Engleza de Euthanasie de catre

Lordul Moynihan si Dr. Killick Millard. Obiectivul acesteia este sa promoveze

legalizarea eutanasiei voluntare si a introdus proiectul de lege asupra eutanasiei

voluntare in 1936, prezentat de Lord Ponsoby la Camera Lorzilor. Proiectul de lege

prevedea dreptul bolnavului de a muri daca acesta isi manifesta dorinta printr-o cerere

scrisa in prezenta a doi martori, medicul fiind doar arbitru. Bolnavului i se acorda un

timp de reflectie de 5 zile, dupa care cererea urmeaza sa fie aprobata de tribunal.

Proiectul a fost respins cu 35 de voturi contra 14, iar tentativa din 1950 a avut

aceeasi soarta.

In 1936, in Germania nazista, unde exista conceptul de untermensch = subom,

eutanasia era un subiect la ordinea zilei, incat o importanta revista medicala

germana vorbea despre aceasta fara sa starneasca vreo nelamurire sau controversa.

In 1936, in Anglia a a avut loc un omor euthanasic celebru. Medicul curant al

regelui George al V-lea al Marii Britanii, Dr. Carr i-a administrat acestuia o supradoza

de fenobarbital. Regele, avand diagnosticul indubitabil (de aproximativ un an)

de neoplasm bronho-pulmonar inoperabil, moare cu cateva ore mai tarziu. In fata

tribunalului unde a fost citat pentru crima de omucidere, medicul a tentat o motivatie

de logica si bun simt. Procurorul a fost insa de neinduplecat, afirmand:

'Oricat de grav bolnav este un om, el este indreptatit sa aiba toate orele de

viata pe care Dumnezeu i le-a harazit pe acest pamant. Aceste ore pot fi cele mai

pretioase si importante din intreaga sa viata. Pot fi de facut afaceri, testamente,

cadouri, se pot da sau primi iertari, 1001 de motive care sa justifice aceste cuvinte'.

In 1937, in Statele Unite au fost supuse mai multe proiecte privind eutanasia in aceeasi perioada.

Senatorul John H. Comstock din Lancaster a propus un proiect de lege asupra eutanasiei voluntare adunarii din Nebraska. In acelasi an un proiect de lege similar a fost propus in Statul New-York, dar propunerea legislativa a fost respinsa.

In 1938, Reverendul Charles F. Potter a fondat Societatea Americana de Euthanasie. In anul urmator Dr. Foster Kennedy recent ales presedinte al acestei societati, pleda in favoarea eutanasiei non-voluntare, in particular pentru nou-nascutii malformati. Unele elemente sugereaza ca Societatea avea ca obiectiv chiar legalizarea eutanasiei non-voluntare, dar a renuntat la el dupa ce un sondaj realizat in 1941 a relevat ca medicii din Statul New-York nu sunt de acord.

In 1936 a aparut in Germania romanul "Ich klange an" ('Eu acuz') scris de

Helmut Unger, care sugera acceptarea unor lucruri inimaginabile pana atunci.

Autorul relata povestea unui medic a carui sotie era grav handicapata de o scleroza in

placi. Ea il implora sa o ajute sa moara, iar el accepta. La proces el pledeaza pentru a-i

fi intelese motivele onorabile, iar juriul il achita. Dupa acest roman s-a facut in 1941,

un film, care dupa rapoartele serviciilor de securitate ale SS, a fost "favorabil primit si

comentat", desi unii germani erau preocupati de posibilitatea unor abuzuri.

Opinia publica a trecut de la intrebarile "daca ?", la "de catre cine?" si "in ce

circumstante?". Ziarele, jurnalele filmate de actualitati se straduiau sa modeleze

aceste opinii. Ministerul de Justitie a descris propunerile de eutanasie ca, oferind

"posibilitatea medicilor sa puna capat, la cerere, torturilor pacientilor incurabili, in

interesul adevaratei umanitati".

Primul caz cunoscut de aplicare a acestei propuneri considerate acceptabile a fost Cazul "Baby Knauer". Tatal acestui copil i-a cerut chiar lui Hitler personal ca sa i se permita moartea copilului deoarece acesta era orb, retardat, fara un brat si fara un membru inferior. Cazul a fost analizat de medicul personal al dictatorului, Karl Brandt, iar in 1938 s-a dat curs cererii de eutanasie.

In 1939, o comisie numita de Hitler a legiferat in Germania uciderea

sistematica a bolnavilor psihici si handicapati, creand baza practica pentru un adevarat genocid. Spitalul de la Elfing-Haar, condus de doctorul Hermann Pfannmuller infometa o multime de copii handicapati, pana cand acestia mureau "din cauze naturale". Alte spitale lucrau pe principii asemanatoare, privandu-i pe copii de caldura.

Personalului medical care nu facea cu usurinta ce i se cerea, i se spunea ca nu era vorba de omorare, ci de "a lasa natura sa-si urmeze cursul". Cu timpul Pfannmuller a initiat o alta Hungerhauser (casa de infometare) pentru batrani. La sfarsitul lui 1941, eutanasia se banalizase devenind doar o "rutina normala de spital". Degrevarea statului german de 'invelisurile goale' era un principiu fundamentat de ideologia national-socialista inca din 1923.

In 'Mein Kampf' Hitler scria:

'Povara economica pe care o reprezinta persoanele suferinde de boli ereditare

reprezinta un pericol pentru stat si pentru societate Suntem convinsi ca in curand

fiecare tara isi va da seama ca puterea sa se regaseste in puritatea sangelui sau si a

spiritului sau Consideram lipsit de sens ca alienatii periculosi pentru societate si

pentru existenta lor, idioti care nu cunosc notiuni elementare de igiena si nici macar

nu pot sa manance singuri, sa fie crescuti si mentinuti in viata cu pretul unor mari

eforturi si a unor mari cheltuieli '.

La aparitia legii, Hitler vorbea despre eutanasia activa ca de o 'eliberare

prin moarte' a persoanelor care, "in limitele judecatii omenesti si in urma unui

examen medical temeinic, sunt declarate incurabile".

Ministerul de Interne German a creat trei organisme insarcinate cu exterminarea oamenilor: Asociatia Filantropica pentru Ingrijiri, Corporatia de Transport al Bolnavilor si Serviciul Colectiv de Munca. Acestea desfasurau adevarate benzi rulante pentru 'eliberarea' bolnavilor, in timp ce alte echipe cautau diagnostice pentru certificatele de deces care urmau sa fie transmise familiilor si apartinatorilor bolnavilor.

In 1941, profesorul german Franz Buchner si-a deschis cursul de la Institutul

de Patologie de pe langa Universitatea din Freiburg cu protestul sau impotriva

programului nazist de lichidare a indivizilor asa-zisi 'indezirabili' si a bolnavilor

incurabili. Protestul era formulat sub forma unei prelegeri despre Juramantul lui

Hippocrate, tema ce i-a ingaduit sa proclame necesitatea respectului absolut pentru

viata, pentru orice viata omeneasca:

'Singurul stapan pe care trebuie sa-l slujeasca medicul este viata. A-l insarcina pe medic sa infaptuiasca uciderea bolnavului incurabil inseamna sa-l constrangi la un pact cu moartea. Dar pactizand cu moartea el inceteaza sa mai fie medic!'.

La sfarsitul anului 1941, mii si mii de pacienti prezentand diverse afectiuni, atat

adulti cat si copii, au murit in sase mari centre germane unde se practica eutanasia -

Northeim, Sonnenstein, Grafeneck, Bernburg, Brandenburg si Hadamar.

Se renuntase demult la motivatia unui diagnostic sau prognostic. Nici nu se punea problema consimtamantului, iar dosarele medicale erau falsificate pentru ca acest vast program de eutanasie sa ramana un secret.

S-a ajuns astfel la o situatie critica in intreaga Germanie cuprinsa de razboi, incat cei ce nu erau orbiti de utilitarism au facut apel la ultimele urme de umanitate si de etica ale politicienilor si medicilor nazisti. Unii preoti au avut chiar taria unor atitudini publice cum a fost Monseniorul Galen, episcop de Munster, care comenta:

'Acesti bieti bolnavi trebuie sa moara din cauza ca au devenit nedemni sa traiasca

dupa verdictul cutarui medic sau expertiza cutarii comisii Cine oare va mai putea

avea de acum inainte incredere in medici?'

La putin timp dupa acest discurs, Episcopul de Munster ca si Arhiepiscopul de

Munchen, au fost arestati si trimisi in lagare de concentrare. Spre surprinderea

generala, a aparut prima miscare de dizidenta colectiva anti - nazista incat preotii au

fost eliberati, iar protestele publicului l-au obligat pe Hitler sa tempereze programul

de eutanasie asupra adultilor, dar eutanasia copiilor malformati sau a celor cu

deficiente mintale a fost continuata pana la sfarsitul razboiului.

Anumite tehnici dezvoltate in scopul acestui program de eutanasie, cum ar fi

utilizarea monoxidului de carbon sau a cianurii, au fost aplicate in continuare intregii

populatii evreiesti din teritoriile germane, cat si grupelor populationale considerate ca

'rase impure'. Doctorul Poitrot a studiat dupa razboi efectele programului de eutanasie din Germania. In 1949 el a declarat:

'In aceasta actiune trebuie sa vedem rezultatul logic al doctrinei national-socialiste

care, printr-o demonstratie cruciala, isi ilustreaza clar natura si tendintele'.

Academia Franceza a respins categoric 'orice metoda activa, avand ca scop moral moartea incurabililor, anormalilor, diformilor sau deficientilor, deoarece orice doctrina medicala sau sociala care nu respecta principiile vietii, ajunge inevitabil la abuzuri criminale '.

Eutanasia practicata in Germania nazista a fost si continua sa fie condamnata din punct de vedere teologic, moral filosofic, medical si juridic - de toata lumea

Eutanasia dupa Cel de-al Doilea Razboi Mondial

La audierea lui Karl Brandt, medicul personal al lui Hitler, la Procesul de la

Nurenberg el se apara, spunand:

"Motivul principal a fost dorinta de a-i ajuta pe cei care nu se pot ajuta singuri

si continua sa traiasca in chinuri A face apel la Juramantul lui Hippocrate astazi,

inseamna sa proclami ca invalizilor si persoanelor cu dureri mari nu trebuie sa le dai

otrava. Dar orice medic modern care face atat de retoric o asemenea declaratie

incalificabila este ori mincinos, ori ipocrit. Niciodata nu am avut o alta intentie si

nu am facut altceva decat sa scurtez existenta torturata a acestor nefericite creaturi."

Singurul sau regret era posibila durere a rudelor celor omorati.

In 1950, dupa Procesul de la Nurenberg, Asociatia Medicala Mondiala a condamnat practica eutanasiei, dar cea de-a doua jumatate a secolului nostru a cunoscut numeroase incercari de modificare a legislatiei asupra eutanasiei, obtinandu-se, initial, in unele state, autorizarea unor tipuri sau forme de eutanasie.

Literatura medicala si juridica si presa a prezentat numeroase cazuri cand medicul 'a dat' sau 'a facut' ceva pentru a provoca moartea unui bolnav la cererea acestuia sau a familiei. Cu toate acestea, desi legile in vigoare stipulau clar ca nici macar consimtamantul victimei nu justifica omorul, in majoritatea cazurilor urmarite in justitie, instanta a dat pedepse simbolice sau achitari, dovedind clementa si toleranta.

Se pare ca in Uniunea Sovietica au fost situatii cand s-au intreprins "eutanasieri" a unor bolnavi psihici (sau poate a unor oponenti ai regimului comunist), dar pana in acest moment nu s-au publicat date clare.

In anii 1960 si 1970 lumea a devenit constienta de utilizarea spitalizarilor psihiatrice de catre mai toti conducatorii totalitari, dar mai ales in URSS, ca un mijloc de a discredita opiniile politice ale dizidentilor care nu erau de acord cu politica promovata de stat.

In 1971, Federatia Mondiala pentru Sanatate Mintala a fost prima organizatie non - guvernamentala internationala care a dat o rezolutie prin care se condamna abuzul psihiatriei sovietice, iar rezolutia a fost repetata timp de cativa ani la rand, la fiecare din congresele anuale.

In 1950, in Anglia, Dr. Herman Sander a fost acuzat ca 'a ucis prin injectare

de aer in vasele sanguine o femeie bolnava de cancer, urmarind prin aceasta sa puna

capat suferintelor ei in momentul in care boala ajunsese intr-un stadiu incurabil'

Aprecierea doctorului a fost: 'Pacienta a murit usor'. In apararea medicului s-a

invocat teza ca, de fapt, in momentul administrarii injectiei, bolnava n-ar mai fi fost in

viata. Expertiza anatomo-patologica a apreciat ca din cauza venelor trombozate

injectarea aerului s-a facut paravenos. Instanta l-a achitat, dar Asociatia Medicala

Britanica i-a retras dreptul de practica medicala invocand incalcarea 'indatoririlor

morale care decurg din natura profesiei si din lege'. Dreptul de practica a fost recapatat dupa recursul in justitie.

Eutanasia a scos pe tapet numeroase chestiuni de morala si constiinta profesionala, care au dat nastere la interminabile discutii aprinse si controverse intre medici, clerici, psihologi si juristi, chiar daca era privita ca un gest de solicitudine fata de un muribund - scurtarea vietii la o coma depasita, a agoniei unui canceros, sau a calvarului unui paralizat.

Astazi hotarele problemei eutanasiei merg dincolo de limitele unui domeniu ingust profesional. In discutii aprinse sunt implicati medici, bioeticieni, juristi, filosofi, teologi, jurnalisti, psihologi etc. Eutanasia ajunge tema actuala de discutii la nivel de stat, cu tendinte tot mai insistente de fi legalizata. Vom analiza notiunea pe indelete, deoarece timp de cinci secole de la aparitie, aceasta a dovedit sa evolueze, acumuland noi sensuri. Din start amintim ca in conceptul eutanasiei sunt implicate doua trasaturi importante ale acestui act.

Mai intai, eutanasia presupune a lua in mod deliberat viata cuiva, in al doilea rand, acest lucru se face de dragul persoanei careia i se ia viata. Aceste doua trasaturi fac ca eutanasia sa se deosebeasca de celelalte acte prin care se ia viata cuiva.

Exista o serie de distinctii mai mult sau mai putin acceptate de toata lumea in cadrul conceptului de eutanasie.

Dupa mijloacele utilizate, eutanasia poate fi activa si pasiva.

Eutanasia activa se mai numeste "uciderea din mila" si reprezinta omorarea intentionata a unei persoane. Ea se realizeaza ori de cate ori se efectueaza niste gesturi care determina moartea, iar moartea nu s-ar produce fara efectuarea acestor gesturi . Dupa Soulier eutanasia activa este numita o "sinucidere prin procura", reiesind din drepturile pacientului la libera alegere si obligatia medicului de a i se supune dorintei .

In aceasta notiune uneori se mai incadreaza si categoria de suicid asistat care reprezinta

furnizarea de catre o persoana de mijloace pentru ca bolnavul sa-si sfarseasca viata. De obicei, medicul prescrie doze letale de medicamente, dar nu le administreaza, insa aceasta implica incurajarea tacita ca pacientul sa recurga la suicid.

Eutanasia pasiva apare prin retinerea de la aplicarea unui tratament care ar putea salva viata. Medicul nu va interveni prin nici o actiune pentru a prelungi viata pacientului, sanctionand, intr-un fel, moartea (de multe ori chinuitoare) omului bolnav.

Acest tip de eutanasie apare ca o alegere morala paradoxala ce admite constient abaterea de la regula. Insa aceasta orientare spre situatia unica si individualitatea bolnavului, trebuie sa fie fundamentata de experienta etico-morala si juridica a conflictelor referitor la starile-limita ale vietii si mortii .

Unii autori inainteaza in contextul eutanasiei pasive notiunile de ortotanasie si distanasie Distanasie - este prelungirea vietii bolnavilor gravi cu diagnostic nefavorabil, prin orice metode, chiar si extrem de costisitoare. Argumentele in favoarea acestei metode le gasim in traditiile eticii medicale, in simtul de moralitate al oamenilor, in principiul unei veneratii si adanc respect fata de viata.

Ortotanasia este intreruperea acestor manipulari de sustinere.

Dupa atitudinea pacientului eutanasia poate lua trei forme: voluntara, non-voluntara si involuntara.

Eutanasia voluntara apare atunci cand pacientul, in deplinatatea capacitatilor sale cere de a fi ajutat sa moara, exprimandu-si consimtamantul pentru actul dat. Argumentele care sustin aceasta categorie de eutanasie vin din imperativul autonomiei pacientului, ce pledeaza pentru moralitatea luarii vietii unui om care isi doreste acest lucru, atunci cand viitorul nu-i mai rezerva decat suferinta si degradare. Asadar, se sustine dreptul de a decide asupra propriei morti. Aceste opinii au fost promovate inca din antichitate, fiind reflectate, cu o actualitate uimitoare, de catre Seneca: "Daca o moarte e insotita de chinuri, iar cealalta e simpla si usoara, de ce sa nu mi-o aleg pe aceasta? Precum imi aleg corabia cu care am sa calatoresc pe mare si casa in care am sa locuiesc, tot asa, avand sa parasesc viata, imi voi alege moarteaViata noastra trebuie sa fie si pe placul altora, moartea numai pe placul nostru Singurul lucru pentru care nu ne putem plange pe viata este ca ea nu tine pe nimeni. Iti place? Traieste. Nu-ti place? Pot sa te intorci de unde a-i venit" .

Eutanasia voluntara apare atunci cand:

. bolnavul aflat in stadiu terminal, care este lucid, avand discernamantul neafectat de boala, fara sa sufere de o depresie tratabila, solicita in mod repetat medicului curant scurtarea suferintelor, din cauza durerilor intratabile, si /sau a pierderii demnitatii fiind constient ca nu mai exista nici un fel de solutie terapeutica.

Unii ar putea intreba :

"Ce nu este moral in luarea vietii unui om care isi doreste acest lucru mai mult decat orice, atunci cand viitorul nu-i mai rezerva decat suferinta si degradare sub limita umanului ?".

Toate referintele permanente in privinta legalizarii eutanasiei s-au facut si se fac numai la aceasta categorie de eutanasie. In eutanasia voluntara i se permite bolnavului care a facut cererea personal sau printr-un apropiat desemnat legal sa stabileasca cand si cum sa moara.

Eutanasia este voluntara in cazul in care bolnavul solicita intreruperea vietii cat mai repede cu putinta, pentru a scapa de durere si mizerie fiziologica.

Eutanasia este voluntara si in cazul cand el cere acesta preventiv pentru momentele cand nu va mai fi in stare sa-si exprime dorinta de a muri, atunci cand viata lui a devenit mai degraba o povara pentru ceilalti. Cazurile cele mai frecvente apar in boala lui Alzheimer, scleroza laterala amiotrofica, coreea Huntington, scleroza multipla, SIDA cand bolnavii stiu ca vor ajunge intr-o stare de decrepitudine si nu doresc sa fie vazuti intr-o postura pe care ei o considera nedemna si degradanta nu numai pentru persoana lor, ci si insasi a pentru notiunea de uman.

Daca pe vremea cand mai era capabil juridic - autonom, bolnavul a chibzuit si si-a exprimat dorinta de a muri in conditia in care ar ajunge intr-o atare situatie, medicul care ii pune capat vietii actioneaza tot la cererea bolnavului si infaptuieste o actiune de eutanasie voluntara temporizata.

Argumentele care o sustin apartin seriei celor din principiul autonomiei, fiind

vorba de autonomia pacientului si mai putin de cea a medicului. Daca exista consimtamantul pacientului, diferenta morala fata de suicid este mica, singura diferenta constand in agentul cauzator de moarte care nu este chiar persoana care moare.

Altii vor replica: "Nu avem dreptul de a ne decide moartea, iar sinuciderea este tot atat de condamnabila ca si consimtirea ca cineva sa-si ia singur viata"

In mod evident, s-ar putea spune ca dreptul de a decide asupra propriei morti nu este privit ca fiind o consecinta a dreptului la viata.

Exista drepturi pe care le avem, dar la care nu putem renunta, aplicarea

lor fiind si o obligatie, cum ar fi de exemplu - dreptul la educatie. Nu este insa clar

daca dreptul la viata face parte din aceeasi categorie. Asa stand lucrurile, vor exista doar putine acte prin care un medic va lua in mod deliberat viata unui pacient.

Una din primele relatari facute de un medic in care se descrie un asemenea act

este deosebit de celebra.

I. Cazul Sigmund Freud. Aflat in exilul sau britanic, marele psihiatru,

intemeietorul psihanalizei, avand deja 81 de ani era insotit de Max Schur, medic

ORL-ist care ii era si prieten apropiat si care il trata de un carcinom recurent al

palatului moale, pentru care ii facuse peste 20 de interventii chirurgicale iterative de

acelasi gen. Dupa ani de discutii cu Freud, la cererea expresa a acestuia, care

suferea de dureri intratabile, el i-a administrat o injectie letala cu morfina.

Contemporaneitatea considera aceste cazuri tabu, iar cei care fac asemenea dezvaluiri risca sa-si piarda dreptul de practica si sa fie urmariti in justitie pentru omor. Cu toate acestea American Hospital Association estimeaza ca in SUA multe din cele 6.000 de decese zilnice in mediu spitalicesc sunt oarecum planificate de pacienti si familiile lor in colaborare cu medicii.

II. Cazul Elizabeth Bouvia, o femeie de 28 de ani, tetraplegica prin paralizie

cerebrala severa, care acuza dureri artritice importante si care era mentinuta in viata

prin ventilatie mecanica. Ea a incercat sa-si ia viata prin refuzul hranei, dar

conducerea spitalului a hotarat alimentarea ei pe tub nazo-gastric impotriva vointei

ei. Dupa mai multe apeluri in justitie, in aprilie 1986, o curte judecatoreasca din

California a dispus scoaterea tubului, sustinand ca refuzul tratamentului nu

reprezinta sinucidere si ca scoaterea tubului nu va face spitalul partas la sinucidere.

In ciuda acestei decizii, Elisabeth Bouvia si-a declinat acest drept recunoscut pe cale

litigioasa, iar dupa ingrijirile primite era inca in viata in anul 1998.

O anumita opinie judiciara a recunoscut dreptul de a muri asistat, observand ca pacienta a facut in mod evident o alegere constienta si informata, aratand ca prefera sa moara decat sa-si continue existenta in conditii intolerabile si fara speranta.

Un autor afirma ca: " In loc sa o frustreze de dorinta ei, statul si profesiunea medicala ar fi trebuit sa incerce sa-i aline suferinta ajutand-o sa moara usor si cu demnitate. Dreptul de a muri este parte integranta a dreptului de a ne controla destinele, atata timp cat nu sunt afectate drepturile altora" (Sprung,1990).

In multe tari prohibitia legala impotriva suicidului a fost ridicata, in ciuda faptului ca traditia crestina il condamna, considerand Divinitatea ca unica posesoare a prerogativelor de viata si moarte. Cu toate acestea, chiar daca sinuciderea ar fi ingaduita, nu inseamna in consecinta ca exista ingaduinta pentru eutanasie voluntara.

Am putea spune ca dreptul fiecaruia de a decide asupra propriei morti nu implica in mod necesar eliberarea altor persoane de obligatia de a nu ne lua viata noastra.

Daca ii este ingaduit pacientului sa decida asupra mortii sale, fiind considerat competent juridic si autonom, doar traditia este ceea care cere medicului sa nu ii ia viata, in ciuda faptului ca pacientul isi exprima dorinta ca medicul sa actioneze in acest sens.

In asemenea circumstante insa, refuzul actului la solicitarea pacientului reprezinta o frustrare a autonomiei morale a pacientului pe care nu toti sunt dispusi sa o practice in timpurile noastre.

Unul dintre cele mai importante contra-argumente la eutanasia voluntara este

ideea ca noi ne putem indoi de veridicitate dorintei pacientului de a muri

Se preconizeaza de catre unii ca prin definitie nimeni nu poate consimti liber si pe deplin la propria moarte caci preferinta pentru moarte nu poate fi rezultatul unei optiuni rationale, indiferent de perspectivele supravietuirii.

Ideea ca viata este oricand preferabila mortii in orice circumstanta, este insa

contrazisa concret in unele cazuri terminale, nu numai in functie de nivelul de intuitie

si perceptie al unui bolnav, care nu poate accepta orice fel de viata, ci chiar de

practica medicala propriu-zisa.

Pentru a nu gresi prin exces, se insista asupra procedurii exacte de exprimare a

consimtamantului care trebuie sa fie in scris, facut in fata unor martori. Totodata moartea nu trebuie sa survina imediat dupa exprimarea consimtamantului pentru ca nu cumva cererea sa fie facuta sub influenta unei reactii pasagere la durere, depresie sau disperare.

Eutanasia este non-voluntara atunci cind se pune capat vietii unei persoane care nu poate alege ea insasi intre a trai si a muri - spre exemplu, fiindca este vorba de un nou-nascut handicapat ori de un bolnav mintal. Aceasta se poate intimpla si in cazul cind o boala sau un accident au transformat o persoana cindva responsabila intr-una incapabila de a constientiza realitatea, si care nu a mentionat anterior daca ar fi dorit sau nu eutanasia in caz cind acesta va fi posibila. Aceste situatii sunt exemplificari ale ideii despre viata care le denumeste forme de viata umana "pura" contrastind cu viata umana ca agent moral, fiind practic imposibil de a face referinta la imperativul autonomiei in asemenea circumstante .

Un argument esential in favoarea acestei forme de eutanasii va fi calitatea vietii, adica daca viata poate fi continuata intr-un mod ca sa mai aiba valoare. Medicina cunoaste o sumedenie de situatii cand nu mai are sens sa mentii in viata persoane care nu-si vor recapata vreodata constiinta si a caror existenta depinde exclusiv de aparatele de sustinere a vietii. Exista si alte situatii in care handicapurile - fie mintale sau fizice - sunt atat de severe si permanente, incat nu pare ca viata handicapului sa mai prezinte vreo valoare nici pentru societate si nici pentru insusi pacientul.

Astfel, deciziile in favoarea eutanasiei non-voluntare sunt formate de cele mai multe ori pe principii utilitariste, cu considerarea cheltuielilor imense pentru mentinerea in viata a celor aflati in stare vegetativa permanenta, sau cele pentru a ingriji un copil cu handicap sever.

Este foarte dificil de a lua decizia de eutanasie eugenica, care reprezinta o forma de eutanasie non-voluntara, deoarece trebuiesc cunoscuti si analizati toti factorii relevanti. Se va tine seama de probabilitatea ca nevinovatul copil sa fie ingrijit de o familie iubitoare, sau respins si abandonat de o familie, de tipul de ingrijire si preocuparea pe care i-ar acorda-o alte institutii sociale de ingrijire. Totodata este important de a intrevedea, intr-o perspectiva morala, persoana direct afectata de decizie.

Eugenia ("evgenia" - origine buna, nobila, "ev" - origine) este disciplina care studiaza aplicarea practica a biologiei ereditatii in ameliorarea genetica a individului, sau "ansamblul de metode care urmareste ameliorarea patrimoniului genetic al grupelor umane". Eugenia pozitiva promoveaza ca prioritate absoluta numai descendentii proveniti din indivizi exceptionali dotati din punct de vedere biologic, iar eugenia negativa elimina efectele transmiterii in descendenta a unor insusiri nefavorabile. A fost fondata de psihologul, naturistul si antropologul britanic Sir Francisc Galton (1822 - 1911).

Eutanasia va fi involuntara atunci cand persoana caruia i s-a aplicat, nu a fost intrebata, chiar daca aceasta era in stare sa-si expuna constient parerea. Uneori aceasta forma de eutanasie este "indreptatita" moral prin motivarea ca moartea individului a dus la scaderea costurilor sociale si la cresterea fericirii sociale generale.

Eutanasia involuntara apare cand pacientul, desi are capacitatea de a decide nu a fost consultat asupra gestului aducator de moarte sau a declarat anterior ca nu doreste sa i se faca eutanasie. Aici acordul subiectului ar fi putut fi obtinut, dar nu a fost

Practic, persoana careia i se face eutanasie ar fi fost in masura sa-si dea sau sa se abtina sa- si dea consimtamantul sa moara, dar nu si l-a dat fie pentru ca nu a fost intrebata, fie

pentru ca a fost intrebata dar s-a abtinut sa si-l dea fiindca dorea sa continue sa traiasca.

Desi cazurile clare de eutanasie involuntara sunt rare, unii autori afirma ca unele practici medicale larg acceptate (administrarea unor doze tot mai mari de analgezice care pot produce moartea pacientului, sau eliminarea fara consimtamantul acestuia a unui tratament care mentine il mentine in viata), reprezinta de fapt eutanasie involuntara. Dupa modul de definire si exemplificare, cazurile de eutanasie involuntara pot apare si in situatiile cu risc terapeutic major unde lipseste consimtamantul.

In asemenea cazuri, cand se trece vadit peste vointa exprimata a bolnavului sau peste consultarea sa, este vorba de punerea in practica a unor principii utilitariste.

In pofida acestei mari diversitati de pareri, dezbaterile asupra eutanasiei s-au centrat asupra argumentelor "pro" sau "contra" eutanasiei din punct de vedere moral.

Justificarea actului eutanasic trece prin confruntarea a doua tipuri de argumente - omul trebuie scutit de suferinte inutile si numai Dumnezeu poate spune daca un om este sau nu pe moarte.

Medicii nu pot avea aceasta autoritate asupra vietii umane (exista intotdeauna sansa unei vindecari miraculoase a unui bolnav pe care medicii l-au declarat ca fiind pe moarte). Este, de fapt, o confruntare intre doua valori umane general recunoscute, ambele fiind exprimate insa prin intermediul unor argumente unilaterale. Acest fapt exprima si specificul eticii aplicate care dincolo de un anumit nivel nu mai poate fi intemeiata pe argumente care pot fi discutate, ci se opreste la confruntari intre credinte personale la care nici unul dintre participantii la dezbaterea etica nu poate renunta.

Prima conceptie se refera la dreptul omului de a nu fi supus unor suferinte inutile ce este superior chiar dreptului acestuia de a dispune in mod liber de propria sa viata (derivat din imperativul autonomiei morale), dar este superior si celui dupa care fiecare om are dreptul la viata.

Cea de-a doua pozitie afirma o ierarhie inversa a acestor imperative: dreptul la viata este suveran si el nu poate fi sacrificat in vederea satisfacerii dreptului de a nu fi supus la suferinte inutile.

Aceste doua pozitii arata ca, desi valorile morale presupuse sunt aceleasi, desi conflictul dintre ele este identic privit si de-o parte si de cealalta, totusi diferenta se face numai pe baza presupozitiilor de natura metodologica ale fiecarei abordari in parte, pe baza structurii culturale, a "pattern"- ului spiritual care sta la temelia fiecareia dintre conceptiile mentionate.

Aceasta autoritate garanteaza ca medicul nu se va insela si ca, astfel, nici un om care are cea mai mica sansa de a trai nu va fi supus unei proceduri eutanasice.

Pe de alta parte, omul poate fi sigur pe ceea ce cunoaste si ca, daca pe cunoastere se bazeaza hotararea de a lasa sau nu pe cineva in viata, atunci riscul pe care cineva si-l asuma afirmand ca acel om sigur va muri (deci poate fi ucis si acum) este mult prea mare. Este foarte posibil ca din cauza ignorantei unor medici foarte multi oameni care ar fi avut o sansa (daca ar fi fost lasati in viata) sa o fi pierdut si sa fi fost, de fapt, ucisi.

Aceste presupozitii de natura metodologica se intemeiaza pe credinte a caror analiza sau

critica devine imposibila. Primul tip de presupozitii sunt orientate catre pragmatism si realism (accente puse pe drepturi si pe argumente de tip utilitarist, drepturi care sunt de esenta contractualista), pe cand cel de-al doilea tip de presupozitii arata ca ne aflam in fata unui model cultural bazat mai mult pe traditie, in care respectul si autoritatea morala nu sunt considerate ca rezultate ale aplicarii unei ordine sociale de tip contractualist, ci au o puternica semnificatie individuala, aproape substantiala.

Viata este un bun numai atunci cind placerile prevaleaza asupra suferintelor, emotiile pozitive asupra celor negative. In situatia eutanasiei acest echilibru se incalca in mod inevitabil, iar ca rezultat viata se transforma intr-un chin perpetuu si ea nu mai poate fi considerata un scop dorit.

Argumentul in cauza este destul de puternic, mai ales atunci cand chinurile vietii sunt absolut vizibile si nedorinta omului ce se afla intr-o stare de limita este confirmata indiscutabil de vointa exprimata a omului in cauza. Totusi acest argument poate fi pus la indoiala prin aducerea a doua obiectii. In primul rind, ar fi incorect a compara viata ca suferinta cu viata ca ceva benefic.

"In cazul eutanasiei opereaza optiunea nu intre viata sub forma de suferinta si viata buna, dar intre viata sub forma de suferinta si lipsa vietii, sub orice forma s-ar manifesta ea. Dar putem spune ca viata dusa in suferinte este mai rea decat lipsa vietii, iar emotiile negative sunt mai rele decat orice emotii?"

Daca vom recunoaste ca viata este prin sine un bine, ce intruneste placerile si suferintele, iar clasificarea manifestarilor ei in bune si rele este posibila numai cu acceptarea ideii ca viata este ceva pozitiv, va deveni cert faptul ca viata ramane a fi un bine chiar si atunci cand se transforma in suferinta. Deci, viata ca experienta in sine este un bine care trebuie pus pe balanta, atunci cand in cadrul acestei evaluari se incheie conturile.

Argumentand acceptabilitatea eutanasiei prin faptul ca aceasta este dorinta constienta a pacientului, se va recunoaste si posibilitatea bolnavului sa-si fi pus singur capat zilelor, daca ar fi fost in stare, deci de fapt se sustine dreptul la suicid. Totusi, reprezinta suicidul un drept al omului, o libertate fizica? Fara doar si poate nu se poate raspunde transant la aceasta intrebare, se pot doar provoca o serie de raspunsuri. Unele persoane, atasate de o anumita religie sau impartasind anumite convingeri filosofice, ar putea considera suicidul drept cea mai mare lasitate. Altii, dimpotriva, ar putea considera acest act ca o dovada suprema de exprimare a demnitatii persoanei in fata mortii, prin libertatea de a decide ce anume sa faca cu propriul corp, in momentul si in modalitatea dorita (dovezile marilor filosofi expuse mai sus).

In primul rand, daca persoana hotaraste sa-si intrerupa viata - aceasta inseamna ca in constiinta sa au avut loc schimbari serioase in cadrul unei categorii etice - "sensul vietii". Persoana se va hotari la suicid numai cand sub influenta anumitor conditii existenta sa si-a pierdut sensul. In al doilea rand, pierderea sensului vietii este o conditie necesara dar nu definitiva a comportamentului suicidal.

Este necesara si o supraapreciere a mortii. Moartea trebuie sa capete un sens moral - numai atunci reprezentarea despre ea poate deveni scopul activitatii. In al treilea rand, cum

n-ar fi de diverse conflictele habituale sau evenimentele ce duc spre suicid, toate au un aspect etic comun: la nivelul constiintei etice toate apeleaza catre valorile morale. In aceasta calitate apar toate reprezentarile despre fericire, bine, dreptate, datorie, demnitate, onoare etc.

Cu alte cuvinte, "evenimentele suicidogene" (evenimente ce duc spre suicid) - sunt niste lovituri puternice asupra valorilor morale a personalitatii. In al patrulea rand, insasi hotararea de suicid - este un act de alegere morala.

Preferand suicidul, omul contrapune motivele si rezultatele, ia asupra sa responsabilitatea pentru autodistrugere sau o cedeaza unor terte persoane (cadrului medical, in cazul eutanasiei). Oricum, alegand suicidul, persoana in cauza il considera nu doar ca actiune ce provoaca moartea, dar si ca fapta purtatoare de o semnificatie morala pozitiva sau negativa ce trezeste o anumita atitudine a societatii, pareri si aprecieri. Deci, obiectul analizei etice poate fi si atitudinea societatii fata de suicid, legata strans de aceleasi categorii etice (sensul vietii, fericire, datorie etc.), dar in acest caz in calitate de element a constiintei morale.

Daca revenim la dreptul persoanei de a dispune de corpul sau, desigur, vom fi tentati sa aflam care este intinderea acestuia si, in acelasi timp, care sunt limitele acestui drept. Care este, de pilda, deosebirea dintre suicidul generat de un esec (profesional, familial etc.) si cel rezultat de a primi o transfuzie din motive religioase, sau, mai trist rezultat al unui protest impotriva puterii (concretizat prin greva foamei).

Atunci cand cele doua valori - viata si moartea intra in conflict, persoana poate prefera sa exercite dreptul la moarte, considerand ca aceasta este cea mai adecvata solutie pentru propria bunastare integrala.

Promovatorii eutanasiei afirma ca viata poate fi considerata un bine doar pana in momentul in care ea poarta o forma umana, exista in cimpul culturii, al relatiilor morale. Degradand pana la vitalitate, la nivelul preuman, viata este lipsita de sanctiunea etica si poate fi examinata ca un obiect, ca un lucru si de aceea intreruperea ei ar fi decizia optimala atat pentru muribund, cat si pentru cei din jur. Ca opozitie la acest argument am mentiona ca pe langa manifestarile sale exterioare, viata este pretioasa si prin partea sa interioara. Indiferent de nivelul degradarii unui om bolnav (psihic sau somatic) noi nu purtam dreptul moral sa avem aceeasi atitudine ca fata de un obiect inutil sau un copac uscat. Desigur, forma umana, cultural-morala a vietii este superioara si mai demna decat viata fizica in genere. Insa prima nu va exista niciodata fara a doua.

Lumea morala si valorica este perceputa prin forma senzorial-concreta si substantiala. Exista intotdeauna o legatura dintre continutul moral al lucrurilor si perceperea lor, deci insusi lucrul ni se prezinta ca purtatorul unui sens. Aici, insa am aminti binecunoscuta si larg raspandita traditie de a se inchina in fata mormintelor. Este o evlavie fata de viata care a fost, a disparut. De ce nu ne-ar trezi aceeasi pietate si viata care inca exista numai ca in forma sa vegetala?

Desigur, sustinerea vietii la stadiul muribund necesita tehnologii complicate si destul de costisitoare. Mijloacele cheltuite pentru mentinerea vietii in situatii terminale ar ajunge poate pentru tratarea a zeci, sute de oameni tineri. Este un argument practic ce vine din partea celor ce se ocupa cu problema repartizarii finantelor, in organizarea sistemului ocrotirii sanatatii. Aceasta insa nu va fi o motivare adecvata, fiindca in cazul dat nu se vorbeste despre rationalitatea financiara sau sociala, ci despre moralitatea actului eutanasic. Asadar, am evidentia un sir de cauze care fac imposibila acceptarea eutanasiei din punct vedere etic, psihologic, medical, social etc.

Nu intotdeauna lipsa dorintei de a trai inseamna cererea de a muri. Cererea pentru moarte poate fi facuta sub influenta unei reactii la durere, depresie sau disperare. In confirmarea acestei afirmatii amintim cuvintele marelui filosof german Immanuel Kant: "Daca bolnavul, tintuit la pat ani de zile, indurand suferinte groaznice cheama permanent moartea, care il va elibera de chinuri, - nu-l credeti, aceasta nu-i dorinta lui adevarata".

Intr-adevar, daca am putea elibera bolnavul de durere, si-ar mai dori el moartea? Si, nu in cele din urma, nu trebuie exclus pericolul unor intentii premeditate criminale. Rudele pot insista si/sau influenta eutanasia unei persoane muribunde din cauza succesiunii, testamentului etc. In asa caz medicul va putea fi prins intre fidelitatea reputatiei profesionale si posibilitatea de a reda raul drept bine, "pacatuind" cu constiinta curata. Asadar, cine va purta decizia definitiva pentru indeplinirea acestui act? Pacientul poate fi afectat emotional de starea in care se afla, deci va fi greu de afirmat despre luciditatea gandirii sale. Rudele pot ascunde anumite momente meschine si interes personal, care nu va fi in acord cu binele pacientului. Organul statal va decide in acord cu

legile si ideologiile existente la moment in statul dat (de exemplu, totalitarism), implicand pericolul dezvoltarii unor politici eugenice. Tot in cadrul unor acte eutanasice pot fi admise in perspectiva si activitati criminale de extirpare a organelor pentru transplant, fenomen raspandit clandestin astazi in tarile subdezvoltate economic. Astfel, eutanasia ramane pe seama unor juristi si opinii publice, cu parere de rau in afara moralei.

Un rol aparte trebuie de atribuit si aspectului deontologic al actului eutanasic. Cine va efectua aceasta procedura? Va fi necesar de pregatit specialisti, asa numiti medici-calai? Reiesind din convingerea ca medicina de la aparitia sa a fost in serviciul sanatatii, despre ce fel de medicina se poate de vorbit prin prisma eutanasiei?

Actul eutanasic poate avea un efect demoralizant si asupra personalului medical. Acesta poate fi descifrat ca capitulare totala a medicilor, cu tendinta de a pune in dreptul oricarui caz concluzia concreta decisiva: "tratat" sau "eutanasiat".

Umanizarea asistentei medicale in intreaga lume demonstreaza ca toate conditiile sus-numite pot fi respectate si prin evitarea actului eutanasic.

Astfel, se observa o tendinta tot mai pronuntata ca tactica medicala curativa aplicata bolnavilor muribunzi sa fie inlocuita cu un ajutor paliativ - ajutor multilateral activ medico-social acordat pacientilor incurabili, scopul caruia este imbunatatirea calitatii vietii acestora. In ultimul timp in tarile civilizate apar tot mai multe institutii menite unui astfel de ajutor - numite aziluri sau hospice. Ideea organizarii unor asa institutii a fost initiata de catre Cicely Saunders in 1978 la Londra, unde pana in prezent sunt elaborate si demonstrate noi metode de ingrijire a pacientilor si se petrece o instruire speciala a personalului .

Hospicele devin locul ingrijirii bolnavului terminal, unde scopul terapiei exclusiv paliative este de a ameliora calitatea ultimei perioade din viata omului bolnav, cu respectarea demnitatii umane. Desigur, pentru aceasta va fi nevoie de personal calificat, reprezentat de nurse, asistenti sociali si psihologi.

Este foarte important faptul ca, prioritara, este concentrarea pe individ ca persoana, nu ca un caz medical, ceea ce contracareaza tendinta de dezumanizare a asistentei spitalicesti. In cadrul acestor aziluri sunt incurajate si facilitate contactele familiale cu scop de a asigura un sprijin psihosocial complex.

De fapt, are loc o deplasare radicala a directiei scopurilor activitatii personalului medical. Atentia este indreptata nu inspre prelungirea vietii, ci spre calitatea acesteia. Michele Salamagne, medicul sef al sectiei ajutorului paliativ al clinicii Paul Brousse, Franta scrie: "Dedicandu-te ingrijirii celor sortiti mortii inseamna zilnic sa stabilesti relatii intre "deja morti", de la care am invatat, viitori bolnavi, care vor avea incredere in noi si insasi noi - victime potentiale ale bolilor. Noi apartinem unui lant virtual, dar foarte real, format de omenire, in care nici un inel nu este separat de celelalte, unde fiecare fapta este rezultatul actiunii alteia" .

Asadar, hospicele vor reprezenta nu o cladire si nu "o casa a mortii", ci ingrijirea umana, compatimire si caritate, inseamna "casa vietii". Acesta este o "conceptie umanista contemporana despre lume", o alternativa eutanasiei, deoarece nu poti plati pentru moarte .

O solutionare adevarata a problemei bolnavilor muribunzi consta intr-un ajutor medical calificat si o sustinere sociala adecvata. Aceasta ar fi educarea si promovarea unei "culturi a muririi", demna medicului contemporan, care este considerat de catre M. Salamagne "ocrotitorul sfinteniei Vietii". Autorul concluzioneaza: "medicul va refuza sa provoace constient moartea. A fi alaturi de Viata si a dori sa o ucizi ar insemna pentru medic refuzul de la destinul sau, refuzul de la ceea ce a fost trait, de la cei, care au fost pana la el, refuzul de la lantul solidaritatii, din care face parte."

Bioetica este acel domeniu care cauta determinarea continutului socio-cultural al problemei muririi si mortii, prin elucidarea unor criterii universale, integrale si

generale, cum ar fi activitatea sociala, comunicarea, deciziile autonome independente, pastrarea sensibilitatii comunitatii la suferinta si durere.

Sentimentele care sunt provocate de moartea unui om prezinta o componenta importanta in formarea personalitatii morale, responsabile pentru protejarea vietii.

Ca obiectie importanta impotriva eutanasiei va inainta faptul incalcarii sanctitatii vietii umane, care, conform convingerilor bioetice, este inalienabila, sacra, unica si inviolabila, atat fizic cat si spiritual. Ori de cite ori se va ceda la principiul ca viata are valoare absoluta se risca a se distruge fundamentul culturii si moralei, iar societatea se va prabusi pe panta lunecoasa a unor practici nejustificate si chiar criminale.

Posibile forme de eutanasie

Acestea sunt pomenite doar de unii autori si nu sunt acceptate de majoritatea

cercetatorilor.

1. Cripto-tanasia este o forma de eutanasie subtila, de limita cu moartea naturala, insesizabila ca un act de violenta, asa cum ar fi moartea provocata printr-o supra-doza terapeutica de morfina la un bolnav cu insuficienta respiratorie.

2. Medicotanasia sau automat-tanasia este un fel de eutanasie pasiva prin suprimarea aparaturii de mentinere a vietii sau a unor 'reziduuri de viata'. Este similara cu decizia de a nu resuscita. Responsabilitatea intreruperii unei reanimari este admisa in conditiile intreruperii ireversibile a functiilor creierului - coma depasita, cu traseu EEG plat, pentru o durata de 20-60 ore (in functie de legislatii), cu exceptia copiilor, gravidelor, refrigeratilor, sau atunci cand se solicita donare de organe (in conditiile legii).

In 1968, un grup de cercetatori de la Universitatea Harvard au formulat criteriile medicale care sa defineasca coma ireversibila sau moartea cerebrala: criteriul propus ca unic semn era electroencefalograma (EEG) plata timp de 24 de ore (cu exceptia cazurilor de intoxicatii cu barbiturice sau hipotermie). Concluzia grupului a fost respinsa de Asociatia Mondiala Medicala pe motivul insuficientei semnelor de diagnosticare.

In 1981, o "Comisie prezidentiala de studii a problemelor etice in medicina si

cercetari bio-medicale si comportamentale" din Washington s-a ocupat de definirea

mortii din punct de vedere legal, emitand prevederi critice in determinarea mortii

Dupa 30 de ani, in 1998, opiniile exprimate in diferite conferinte de consens si congrese, inclusiv la Congresul national de transplant de organe si tesuturi desfasurat la Cluj-Napoca (12-14 octombrie) arata ca EEG, desi pare un document obiectiv de natura sa risipeasca orice dubiu cu privire la diagnostic, poate crea multa confuzie, in realitate. Se citeaza cazuri cu electroencefalograma plata, fara insa ca bolnavul sa fie mort cerebral, sau cazuri de moarte cerebrala veritabila care mai schitau inca activitate electrica. Se impune concluzia ca EEG sa fie exclusa pe viitor dintre testele obligatorii pentru diagnosticul mortii cerebrale. Conceptul actual de moarte cerebrala comporta trei investigatii succesive la diferenta de ore, din care sa rezulte absenta irigatiei cerebrale.

Determinarea diferentelor dintre definirea mortii si definirea mortii cerebrale

este esentiala in cazul medico-tanasiei, pentru ca numai astfel se poate sti cand este

vorba de o forma de eutanasie.

Specificitatea mortii in timp a tesuturilor si organelor ne fac sa vorbim

astazi de o moarte totala sau partiala, functionala sau biologica, acuta sau cronica, cu

implicatii importante asupra responsabilitatii medicale.

3. Dis-tanasia este inteleasa ca o moarte penibila, chinuita ce ar putea sa

orienteze, in final, fie spre euthanasia activa, fie spre cea pasiva. Ea apare in situatiile

in care se abuzeaza de sistemele de sustinere a vietii, in mod nejustificat, in mediu

spitalicesc in general. Exista cazuri si mai penibile in care oameni foarte bogati cheltuiesc averi enorme pentru mentinerea in viata prin "mijloace eroice" a unor persoane dragi, chiar acasa la ei.

Datoria medicilor este de a ajuta bolnavul pe toate caile posibile. Cand toate

posibilitatile medicale au fost epuizate si finalul este iminent, medicul trebuie sa fie

alaturi de omul care pleaca.

Ca si nasterea, moartea trebuie asistata medical si moral pentru a fi eliberata de sentimentul infrangerii, angoasei, culpabilitatii. Sub acest aspect medicul trebuie sa cunoasca psihologia medicala a starilor terminale si sa invete bolnavul a muri cu seninatate. A muri demn este o ultima datorie a omului.

Nevoia de medic in fata starilor terminale este cu atat mai mare cu cat nelinistea

bolnavului si a familiei sale este mai mare. Medicul va linisti familia si va usura trecerea demna si linistita a bolnavului catre infinitul cosmic, sub motivatia caracterului natural al acestei treceri.

A parasi bolnavul muribund este o tradare a ratiunii de a fi medic. Chiar daca

medicul a asistat la sfarsitul a nenumarati muribunzi, ar fi absurd sa se creada ca el s-a

obisnuit cu moartea. "Moartea altuia trimite intotdeauna putin spre propria ta moarte, iar relatiile medic-bolnav depind in acel moment de capacitatea medicului de a suporta angoasa mortii emanata de bolnav" (Sebag-Lanoe si Rondinet -1985).

4. Cryo-tanasia - metoda de eutanasie voluntara activa, presupune congelarea la minus 200 grade Celsius (temperatura azotului lichid) a bolnavilor comatosi, sau in primele secunde dupa oprirea inimii unui muribund. Cryo-tanasia poate fi considerata o forma de eutanasie atata vreme cat nu exista decat speranta ca progresele viitoare ale medicinii vor fi capabile sa opreasca procesul mortii biologice, sa asigure reluarea functiilor vitale si sa vindece boala de care suferea pacientul.

Acest mod de a muri este tot mai solicitat fara a exista siguranta ca tehnologia

viitorului va asigura vindecarea sau ca aceasta tehnologie va fi accesibila tuturor.

'Pacientii' sunt conservati intr-o cryo - capsula si depozitati intr-un frigider mausoleu

asteptand reanimarea. Pentru moment se pare ca nu se stapaneste complet nici macar

tehnica de decongelarea corecta. Cheltuielile acestei metode cresc cu timpul, proportional cu numarul solicitarilor. La momentul actual, cei cryonizati sunt dependenti de societatile specializate in furnizarea energiei electrice si de familiile lor care trebuie sa achite facturile pentru consum.

5. Eutanasia economica apare ca un refuz de tratament al celor in varsta din

ratiuni economice.

Analizand datele statistice se poate concluziona ca supravietuirea batranilor

bolnavi cere cheltuieli enorme (42 miliarde de dolari pe an in 1990 fata de 12 miliarde

in SUA, in 1985). Un adept al eutanasiei economice, Francis Harry Compton Crick, laureat al premiului Nobel pentru medicina (1962 - pentru descoperiri privind structura

moleculara a acizilor nucleici si a semnificatiei sale in transferul informatiei in materia vie), scria la inceputul anilor '80: 'moartea legala ar putea sa se situeze dupa 70 de ani, data la care medicii ar putea fi scutiti de obligatia lor de a incerca sa prelungeasca viata intr-o maniera costisitoare si adesea inutila'.

Jacques Attoli, fost consilier al presedintelui Mitterand, a cerut eutanasie din

ratiuni economice, pentru batranii inutili social. Motivul pe care si-a intemeiat aceasta

cerere a fost acela ca 60% din pretul asistentei medicale revine bolnavilor terminali.

In 1985, Schneiderman si Arros considerau ca este nedrept ca medicina sa-si cheltuiasca putinele ei resurse financiare irosind sume imense pentru a mentine in viata un batran inutil, cand cu aceleasi sume ar putea fi salvate numeroase vieti.

'Intreruperea batranetii' a redevenit un subiect actual La un congres international, un jurist a cerut instituirea unor "criterii pentru a selectiona pe cei care pot trai, de cei carora nu le mai ramane decat sa moara'.

Pozitiile umaniste insa, afirma ca obligatia medicului este sa ingrijeasca bolnavul pana in ultima lui clipa, fara sa se gandeasca la costul asistentei, conform

Juramantului lui Hippocrate. Un observator a remarcat: 'Cultura de acum accepta si revendica ca un drept, ceea ce ieri respingea si considera drept crima'.

6. Eutanasia eugenica reprezinta un adevarat genocid ce presupune eliminarea prin eutanasie a handicapatilor genetic sau a celor cu diverse tare patologice.

Problema eutanasiei ridica numeroase controverse juridice motivate in esenta

de vastitatea problemei drepturilor omului

dreptul la viata,

dreptul la sanatate,

dreptul la autonomie si autodeterminare.

Dintre documentele internationale care prevad aceste drepturi se pot cita:

Declaratia Universala a Drepturilor Omului stabileste in articolul 3 ca: 'Orice om are dreptul la viata, libertate si inviolabilitatea persoanei'.

Pactul privitor la Drepturile Civile si Politice stabileste in articolul 6, punctul 1

ca: 'Dreptul la viata este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitrar.'

Pactul International relativ la Drepturile Economice, Sociale si Culturale

prevede in articolul 12 - dreptul la o mai buna sanatate fizica si mintala.

Conventia Europeana a Drepturilor Omului mentioneaza in articolele 2, 3, 7, si

dreptul persoanelor la viata si sanatate, interdictia torturii si a tratamentelor degradante si inumane, precum, si respectul vietii private.

Incriminarea directa a eutanasiei este facuta in unele documente.

Declaratia de la Tokio, 1975, afirma ca:

'Privilegiul corpului medical este de a practica medicina in serviciile umanitatii: de a pastra si reface starea de sanatate fizica si psihica, fara discriminari, de a usura suferinta oricarui pacient. Respectul fata de viata umana este suveran si

nu se pot pune in practica atitudini terapeutice contrare legilor umanitatii'.

Acelasi document prevede:

'Dreptul fiecarei fiinte umane este aparat prin lege. Cu exceptia executiei unei pedepse cu moartea, nu poate fi comisa o omucidere voluntara'.

Legile statelor, incepand cu Constitutia realizeaza o corelare intre normele interne si instrumentele juridice internationale.

Potrivit acestor articole de lege, a refuza dreptul la viata al fiecarui om, indiferent de starea acestuia de sanatate fizica sau psihica si indiferent de varsta sa, inseamna crima.

Tentative de legalizare a eutanasiei au avut si au loc in diverse tari, cu scopul de a se accepta 'uciderea din mila' sau suicidul asistat, cu toate ca parerea generala, conform sondajelor de opinie facute, este ca 'populatia adulta poate primi ajutor medical in momentele premergatoare mortii'

Practica arata ca este imposibil de stabilit, printr-un articol de lege, unde se termina viata umana, si unde incepe stadiul de 'sub-uman'.

Totodata se stie ca drepturile bolnavului la ingrijiri medicale nu pot depasi mijloacele terapeutice de care societatea dispune la momentul respectiv.

In virtutea drepturilor sale, omul isi revendica in tot mai mare masura dreptul de

a decide in problemele care il vizeaza. Dreptul la viata se cere completat, pentru situatii speciale, cu dreptul la moarte, avandu-se in vedere ca progresele tehnico-stiintifice actuale permit prelungirea artificiala a vietii, prelungind totodata si suferinta terminala.

Euthanasia formeaza si obiectul unor dezbateri in Consiliul Europei

In Raportul Schwartzenberg prezentat Parlamentului Europei, se militeaza

pentru euthanasie, motivandu-se: 'In absenta oricarei terapii curative si dupa esecul

tratamentului paliativ, ori de cat ori un bolnav pe deplin constient, cere in mod expres

si repetat sa i se puna capat vietii, care pentru el a pierdut orice demnitate si daca o

comisie de medici constata ca este imposibil sa i se aplice noi tratamente, aceasta cerere trebuie satisfacuta, fara ca prin aceasta sa se aduca vreun prejudiciu respectului fata de viata umana Aceasta deoarece, ajutorul acordat de medic, care ii permite pacientului sa adoarma pentru totdeauna in pace, este sinonim cu respectul pentru viata'.

Dreptul de a cere sa fii salvat de chinurile mortii si ale suferintei nu este prevazut decat de legislatiile tarilor amintite (S.U.A. - Oregon, Teritoriul de Nord al Australiei, Olanda, Japonia, Cambodgia, Colombia). Legiuitorii manifesta o prudenta explicabila in a permite suprimarea vietii la cererea unei persoane, oricat de motivata ar fi ea. Pozitia legala cea mai raspandita arata ca eutanasia este interzisa

In sistemele legale cu traditia dreptului comun, atitudinea juridica este ca atata

timp cat persoana acuzata a avut intentia de a omori (sau a fost constienta ca actiunile

sale vor aduce moartea) motivele pentru care a facut-o nu sint relevante. Pe scurt eutanasia este echivalenta cu crima de omor.

In sistemele legale cu traditia dreptului civil unde uciderea din mila este trecuta

tot ca omucidere ilegala, se considera circumstante atenuante motivatia de a-l elibera pe bolnav de suferinta incurabila sau de a actiona dupa consimtamantul lui.

Orice judecator va putea dovedi, pe baza principiului efectului dublu ca

medicamentele administrate pentru a inlatura durerea au scurtat viata pacientului, iar

cauza mortii a fost mai degraba boala de care pacientul suferea.

Responsabilitatea legala pentru omisiune se poate lua in consideratie arareori

insa. Este imperios necesar ca sa se arate ca medicul avea datoria de a face anumite lucruri, dar in practica urmarirea penala va fi inceputa arareori daca moartea a aparut

ca urmare a unei non-actiuni.

In legea elvetiana si germana, motivatia fiind altruista si moartea umana, demna, desi eutanasia este considerata crima, pedeapsa este usoara

Codul Penal norvegian din 1902 trateaza omorul unei persoane bolnave,

incurabile (omor motivat din mila), drept omor la cerere. In acest caz pedeapsa se

reduce mult sub nivelul minim al pedepsei care ar fi aplicabila altfel.

In Codul Penal rus din 1903 si Codul Penal polonez din 1932 se stipuleaza reduceri similare ale pedepsei.

Codul penal din Uruguay din 1933 se pronunta pentru disculpare totala.

Codul Penal din America de Nord (The Criminal Law), in concordanta cu cel din Anglia si Australia aprecierea faptei este determinata in intregime de factorii de premeditare si deliberare. Motivatia si solicitarea mortii bolnavului nu sunt factori relevanti in calificarea crimei comise si a gradului de pedeapsa. Prin urmare, eutanasia activa fiind un act premeditat, poate fi considerata un tip grav de omucidere.

Olanda a fost prima tara care a revizuit legile asupra eutanasiei. Eutanasia

voluntara era explicit interzisa prin articolul 293 din Codul Penal Olandez, fiind

considerata crima, dar inca de la sfarsitul secolului XIX, era incadrata ca un delict

separat intr-un articol diferit de omucidere si de omorul prin imprudenta. Pedeapsa

varia de la amenda la maxim 12 ani inchisoare. Articolul 294 considera un delict,

care se pedepsea cu pana la trei ani de inchisoare sau amenda - fapta unei persoane

de a incita in mod intentional, de a asista sau procura mijloacele pentru ca altcineva

sa se sinucida. Articolul 40 stabileste bazele apararii pe criteriul "starii de

necesitate" (noodtoestand). care previne aplicarea articolelor 293 si 294. Criteriile

legate de apararea prin "starea de necesitate" au fost adunate din mai multe decizii

ale Curtii Supreme. Ele nu au fost folosite decat in cazurile in care medicul a fost dat in judecata.

In 1972, Biserica Reformata Olandeza a publicat o pastorala prin care

eutanasia era acceptata ca un mod uman de a muri. Preotii reformati sunt de fata

adesea la efectuarea cazurilor de eutanasie.

Din 1990 a existat o intelegere intre Ministerul de Justitie Olandez si Societatea Medicala Regala Olandeza care oferea protectie fata de urmarirea in justitie a medicilor care duceau la indeplinire acte de euthanasie sau suicid asistat.

In 1995, Parlamentul olandez a adus sustinerea legala a practicii. Astazi medicii nu pot fi acuzati daca isi motiveaza actiunea si urmeaza niste directii clare, date de legea aprobata de Parlamentul Olandez in 2001.

Acestea stipuleaza ca pacientul trebuie:

. sa fie mintal sanatos, competent;

. sa sufere de dureri insuportabile, ce nu pot fi tratate cu orice tratament medical actual;

. sa ceara in repetate randuri sa i se ia viata.

In Olanda exista cateva caracteristici generale care trebuie avute in vedere inainte de orice discutie sau apreciere.

Standardul de ingrijire medicala de aici este foarte mare, printre cele mai mari din lume. Peste 95% din cetatenii olandezi au asigurare medicala privata, care le garanteaza o gama larga de ingrijiri medicale, incluzand ingrijirea paliativa pe termen lung, care este foarte avansata.

Restul populatiei are asigurare de boala de stat. Pe langa spitale functioneaza centre de ingrijiri paliative si de management al durerii, cunoscute sub numele de hospices, in tarile de limba engleza. Nu exista nici un motiv financiar pentru spitalele, medicii sau familiile olandezilor, de a intrerupe ingrijirile medicale ale unor bolnavi. Pacientii isi cunosc medicii de familie bine si de mult timp. Multi oameni mor acasa, mai ales suferinzii de cancer, fiind ingrijiti de medicul lor generalist care le este apropiat ca un membrul al familiei. In timpul ocupatiei naziste, medicii olandezi au preferat sa fie azvarliti in lagare de concentrare decat sa divulge numele pacientilor lor. Acesti factori au contribuit la cresterea increderii in relatia medic-pacient, la un nivel mult mai mare decat in multe alte tari.

Criteriile de indrumare - "Regulile de conduita grijulie" ale Societatii Medicale Regale Olandeze au fost revizuite in 1995. Ele se prezinta astazi dupa cum urmeaza:

hotararea de a muri trebuie sa fie luata in mod voluntar si cu chibzuinta de catre un pacient autonom (competent) si informat;

intentia pacientului de a muri trebuie sa fie clara, iar decizia trebuie sa fie libera, pacientul trebuind sa ceara explicit si in mod repetat administrarea euthanasiei in asa fel incat sa nu planeze nici o indoiala asupra dorintei sale de a muri;

suferinta fizica sau mintala trebuie sa fie intensa, de nesuportat si fara speranta de

revenire;

NU este obligatoriu ca bolnavul sa fie in stadiu terminal

toate modalitatile de tratament sa fi fost incercate sau refuzate de catre pacient, iar

alta solutie de ameliorare nu mai exista;

eutanasia voluntara sau suicidul asistat trebuie duse la indeplinire de un doctor

inainte de a actiona, medicul curant trebuie sa se consulte cu un alt medic cu o

tinuta morala si profesionala recunoscuta;

incepand cu cazul Chabot, daca pacientul sufera de o boala psihica, medicul curant trebuie sa se consulte cu cel putin doi alti medici, dintre care unul trebuie sa fie psihiatru;

medicul trebuie sa aiba inregistrate in scris toate detaliile cazului;

moartea trebuie raportata la procuratura districtuala ca un caz de euthanasie

voluntara sau de suicid asistat si nu ca o moarte de cauza naturala.

• in primul rand - este de preferat suicidul asistat euthanasiei, acolo unde este

posibil;

• in al doilea rand - consultatia pacientului trebuie facuta de un medic cu experienta

care nu are relatii profesionale sau familiale cu medicul care a acordat consultatia primara a pacientului.

• in al treilea rand - daca un medic se opune personal eutanasiei, el trebuie sa-si

prezinte punctul de vedere pacientului si sa-l ajute pe acesta sa gaseasca un medic

care doreste sa-l asiste.

Administrarea fizica a eutanasiei se face de regula prin doua injectii:

. prima injectie induce o coma;

. a doua injectie opreste cordul.

Se incurajeaza in mod oficial, insa, luarea de catre pacient a unei doze letale de

medicament, sub supravegherea medicului.

Procedura notificarii cazului de eutanasie sau de suicid asistat se face prin prezentarea in fata procurorului districtual a doua acte:

un chestionar largit completat si

raportul medicului legist.

La sfarsitul lunii ianuarie 1997, Guvernul Olandez a dat publicitatii o propunere

de crestere a serviciilor de ingrijiri paliative, prefigurand alte reglementari.

Ministrul Olandez al Sanatatii domna Else Borst-Eilers a afirmat in 1997:

"Exista situatii in care modul cel mai potrivit de vindeca pacientul este sa-l ajuti sa moara in pace, iar medicul care in asemenea situatii ii da curs cererii pacientului actioneaza cu excelenta ca un vindecator

Pe 28 noiembrie 2000 este data publicitatii in Olanda o propunere de amendare

legislativa intitulata Proceduri revizuite de terminare a vietii la cerere si de suicid

asistat, de amendare a Codului Penal si Actul pentru inmormantare si incinerare

"Review procedures of termination of life on request and assisted suicide and

amendment to the Penal Code (Wetboek van Strafrecht) and the Burial and Cremation

Act (Wet op de lijkbezorging)" cunoscuta sub numele de Actul pentru terminarea

vietii la cerere si suicid asistat - proceduri revizuite (Termination of Life on

Request and Assisted Suicide - Review Procedures - Act).

In aprilie 2001 Legea practicarii eutanasiei si a suicidului asistat este adoptata de Parlamentul Olandei, si a intrat in vigoare printr-un Decret al Reginei Beatrix.

In Belgia, legea privind dezincriminarea eutanasiei a fost promulgata in septembrie 2002, dezbaterile au durat 17 luni si s-au depus 684 de amendamente. Are conditii mai stricte de realizare decat in Olanda. Legea marcheaza recunoasterea autonomiei vointei omului, singurul in masura sa judece suferintele, calitatea si demnitatea ultimelor clipe de viata.

Legislatia penala romana s-a situat ferm pe pozitia pedepsirii omorului eutanasic. Codul Penal din 1936 incrimina, intr-un articol distinct (486, aliniatele 1, 3),

uciderea unei persoane in urma rugamintii staruitoare si repetate a acesteia sau sub

impulsul unui sentiment de mila, pentru a curma chinurile unui bolnav incurabil.

In expunerea de motive, se arata ca textul de lege urmareste sa inlature discutiile din doctrina, dupa care consimtamantul victimei ar anula criminalitatea faptului.

Desi actele de eutanasie nu erau asimilate cu omorul sau asasinatul, ele erau pedepsite.

Pentru pedepsirea mai blanda a omorului comis in aceste conditii, se cerea ca rugamintile sa fie facute de victima in deplinatatea facultatilor sale mintale, sa fie serioase si staruitoare, sa fie repetate (sa rezulte astfel ca hotararea victimei persista), ceea ce exclude o hotarare luata in pripa, intr-un moment de deznadejde.

Potrivit Codului Penal din 1969, eutanasia nu are eficienta din punct de

vedere juridic. Dispozitiile articolului 468 din vechiul Cod Penal nu au fost preluate in

noul Cod Penal, motivandu-se ca in astfel de cazuri vor opera dispozitiile privitoare la

reducerea pedepsei pentru existenta unor circumstante atenuante judecatoresti si ca in

legea noastra consimtamantul victimei nu inlatura raspunderea penala nici in caz de

euthanasie, pentru ca dreptul la viata, integritate corporala si sanatate sunt valori

fundamentale ale omului. Pentru infractiunile indreptate impotriva acestor valori,

vinovatia nu poate fi inlaturata pentru motivul ca victima si-a dat consimtamantul.

In jurisprudenta din Romania valoarea de circumstante atenuante o au motivele (factori determinanti psihici, subiectivi care dau impulsul intern al trecerii la fapta), asa-numitele 'motive onorabile', de natura sa sugereze ca faptuitorul nu este o persoana cu atitudine antisociala.

Prin actuala Lege a Sanatatii, medicul nu este indreptatit la nici o actiune sau inactiune a carei rezultat sa fie un act de eutanasie. Potrivit articolului 71 din aceasta lege, medicul are obligatii legate de sustinerea vietii. El trebuie: 'Sa evite orice atitudine care poate influenta negativ evolutia bolii; sa acorde primul ajutor si sa acorde asistenta medicala bolnavului pana la disparitia starii de pericol pentru sanatatea sau viata acestuia'.

Singurele situatii care nu cad sub incidenta codului penal sunt cele reglementate printr-un Ordin al Ministerului Sanatatii si care prevad intreruperea reanimarii in cazul comelor depasite cu viata vegetativa sau supravietuire artificiala.

In aceste situatii, intreruperea reanimarii va fi legala daca traseul electroencefalografic este plat pentru a durata de minimum 60 de ore cu exceptia celor intoxicati, hipotermici, a copiilor si gravidelor.

Consideratii teologice privind euthanasia

Biserica Romano Catolica, cea Lutherana si cea Episcopala (Anglicana) au

emis enunturi ferme impotriva suicidului asistat. Grupurile de credinta Evanghelice,

Prezbiteriene, biserica Mormona si Mennonita se opun de asemenea.

Islamul se opune clar euthanasiei. Alte biserici par a avea opinii divergente in aceasta privinta. Unele religii orientale - Hindu si Sikh Dharma din India, accepta suicidul in

anumite circumstante, lasand constiinta individului sa hotarasca.

Morala bisericilor crestine respinge eutanasia pe baza principiului

'sanctitatii vietii'. In Biblie apar interdictii a omorului, ca porunca 'Sa nu ucizi'

dintre Cele 10 porunci primite de Moise de la Dumnezeu si 'Nu il vei omori pe cel

nevinovat si drept' (Exodul 23, 7).Filosofii crestini au pledat in favoarea dreptului la viata si pentru valorificarea suferintei.

Credinta ortodoxa recunoaste fiecarui individ, din clipa zamislirii sale, dreptul inviolabil la viata, ca fiind cel mai elementar drept al fiecaruia. Dupa conceptia ei:

"Viata omului este darul lui Dumnezeu, Creatorul intregii existente. Si dupa

cum originea vietii se reduce la voia libera a lui Dumnezeu, la fel si continuarea ei,

astfel ca omul nu trebuie sa dispuna de ea dupa bunul plac, fara a pacatui.

Chemandu-l pe om la existenta, Dumnezeu nu-l pune in fata alegerii: sa primeasca

sau sa refuze darul vietii. Acesta ii este dat si omul credincios trebuie sa-l utilizeze

potrivit poruncilor divine. Nimeni nu este proprietarul absolut al vietii sale, aceasta

nefiind opera sa, ci a lui Dumnezeu. Din aceste motive, omul nu are voie sa dispuna

de viata sa dupa bunul plac, ci are datoria sa ingrijeasca de sanatatea lui. Interdictia

de a nu ucide nu poate fi contrabalansata prin ideile umanitare invocate. Aprobarea

euthanasiei ar insemna negarea credintei in Dumnezeu".

Credinta ortodoxa subliniaza ca "in cuvintele si faptele Mantuitorului Iisus Christos nu se afla nici cele mai neinsemnate indicii in favoarea eutanasiei." Ei considera ca "grija permanenta aratata de Iisus fata de bolnavi, vindecarea bolnavilor si invierea din morti a lui Lazar sunt argumente impotriva eutanasiei. Pe bolnavul care zacea si suferea de 38 ani, Iisus il intreaba: 'Vrei sa fii sanatos?' Si-l vindeca; nu-l ucide pentru a-l scapa de suferinta. Dupa morala propovaduita de Iisus, nici cele mai grele suferinte nu indreptatesc distrugerea vietii, caci orice clipa a ei daca pare fara sens pentru viata pamanteana, pretuieste mult sub aspect moral pentru viata de dincolo, putand prilejui crestinului cainta pentru pacatele sale."

In lucrarile teologice ortodoxe, eutanasia este vazuta ca datoria umana de a

usura agonia celor cuprinsi de grele suferinte in clipa mortii. In acest sens ea ar

insemna: 'Staruinta medicului - rasarita din compasiune fata de suferinta umana, de a

usura muribundului parasirea vietii pamantesti, printr-o potrivita asezare a trupului,

prin indepartarea tulburarilor exterioare, prin alinarea durerilor de natura sa

linisteasca sistemul nervos, sa micsoreze sentimentul fricii, sa ridice moralul, sa

suprime durerile'.

Atitudinea fata de muribund trebuie sa-si aiba temeiul in cele doua porunci: "Sa nu ucizi"

si "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti".

Dar iubirea fata de aproapele tau nu inseamna sa-i curmi viata din mila, pentru a-l scapa de

dureri, ci inseamna sa-l ajuti sa suporte durerea. Sa i se dea toate ingrijirile medicale si sa

se urmareasca cu multa atentie alinarea durerilor, pentru ca acestea sa nu devina de

nesuportat pana in clipa in care se preda lui Dumnezeu.

Impotriva eutanasiei se aduc numeroase argumente: diminuarea increderii in

medic, posibilitatea unei erori de diagnostic, pierderea de vieti omenesti, moartea unor

bolnavi ce ar putea fi salvati mai tarziu, posibilitatea unei hotarari pripite luata de bolnav.

Punctele de vedere sub care a fost abordata eutanasia au fost esential antinomice, provenind din domenii diverse: filosofice, religioase, etice, medicale, economice si juridice.

Nivelul cultural, influentele religioase si cresterea volumului cunostintelor medicale au fost factorii care au modificat de-a lungul timpului atitudinea fata de eutanasie.

Filosoful Martin Heidegger, spunea ca progresul stiintific contemporan a dus la o rasucire

a omului de la vocatia sa adevarata: omul este valoare - scop si nu valoare -mijloc.

Avem nevoie de bioetica, ca o punte intre stiinta - in general, morala si drept,

iar bioetica trebuie sa devina o justitie de constiinta a medicinei.

BIBLIOGRAFIE

1. Astarastoae V., Trif A.B., "Essentialia in Bioetica", Ed. Cantes, Iasi, 1998

2. Astarastoae V., Stoica O., "Genetica versus Bioetica", Ed. Polirom, Iasi, 2002

3. Cocora L., Ioan B., Astarastoae V., "Bioetica starilor terminale", Ed. Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2004

4. Miu N. Stiintele comportamentului. Manual pentru studentii ciclurilor I, II si III de medicina. - Cluj Napoca : Ed. Medicala Univers. "Iuliu Hatieganu", 2004. - 257 p.

5. Scripcaru Gh., Ciuca A., Astarastoae V., Scripcaru C. Bioetica, stiintele vietii si drepturile omului. - Iasi: Polirom, 1998. - 237 p.

6. . Scripcaru Gh., Astarastoaie V., Scripcaru C.. Principii de bioetica, deontologie si drept medical. - Iasi: Omnia, 1994. - 222 p.

7. Trif A.B., Astarastoae V., Cocora L., "Euthanasia, suicidul asistat, eugenia- pro versus  dileme ale umanitatii", Ed. Infomedica, Bucuresti, 2001