Deficienta de auz

Deficienta de auz

Handicapul de auz face parte din categoria afectiunilor senzoriale. Particularitatile dezvoltarii psiho-fizice ale copiilor cu disfunctii (surzi si hipoacuzici) si mijloacele adecvate compensatorii, instructiv-educative si recuperatorii in vederea formarii personalitatii si incadrarii lor depline in climatul socio-profesional sunt studiate de o stiinta numita surdopsihopedagogia.

Ea are ca sarcini studierea surditatii si particularitatile psihice ale deficientelor de auz, dezvaluie structura, tipul, gradul surzeniei, elaboreaza principiile incadrarii in sistemul scolar special si general determinand si caile si formele de includere a deficientilor auditivi in societate si activitatea productiva, studiaza particularitatile vietii si activitatii copiilor handicapati auditiv in familie si mediul social.

Frecventa copiilor surzi difera in timp si de la baza sociografica la alta in raport cu aparitia si cu amploarea unor factori perturbatori.

Pentru aproximarea surditatii la varsta copilariei s-a cazut de acord cu 1% din locuitori. Odata cu maturitatea, procentul de dereglari ale aparatului auditiv se afla in continua crestere, la peste 10%, iar la varsta a treia disfunctia auditiva se manifesta in proportie de peste 50%.

Termeni:
- surdo - vorbitor - deficientul de auz demutizat sau asurzit;

hipoacuzicul - deficientul de auz cu reziduuri auditive;

surditatea totala - peste 90 dB - cofoza.

Surditatea este urmarea unui defect organic instalat la unul din segmentele aparatului auditiv, iar mutizarea este consecinta principala a defectului primar. De defectul primar - organic - se ocupa medicul, iar de consecinta surditatii, deci de procesul invatarii, se ocupa surdologul.

Ce este surdomutitatea?

Surdomutitatea este o deficienta care se manifesta prin imposibilitatea de a vorbi, asociata cu surditatea totala. In sens mai restrans este incapacitatea insusirii vorbirii pe cale naturala a auzului.

Surditatea si mutitatea sunt actiuni diferite una fata de alta. Prin surditate se intelege diminuarea de diferite grade a auzului, ajungand pana la pierderea totala a auzului. Surditatea se datoreste unor leziuni intr-unul din compartimentele analizatorului auditiv. Foarte rar este efectul unor cauze psihice.

Mutitatea nu este provocata de leziune a organului vorbirii, aceasta fiind o consecinta a surditatii.

Copilul cu un deficit auditiv avansat nu vorbeste pentru ca nu a invatat sa vorbeasca si nu a invatat sa vorbeasca pentru ca nu aude.

Nici la copilul nou-nascut analizatorul auditiv normal nu functioneaza la inceput. Abia dupa 2-3 saptamani copilul nou-nascut reactioneaza la zgomote si la trei luni intoarce capul spre directia de unde vine vocea sau sunetul. Acest fapt face ca parintii sa fie indusi in eroare in privinta deficientei auditive a copilului lor.

Dupa mai multe luni de receptionare a vorbirii, copilul cu auz normal incepe sa imite pe cei mari, gangurind sau vorbind intai stalcit. Copilul cu deficienta auditiva avansata nu reactioneaza decat la zgomote mari, la trantitul usii, pocnete de palme etc. Dar si sesizarea acestora nu este aceeasi la toti copiii surzi. Ea depinde de gradul surditatii fiecaruia.

Integritatea si functionalitatea optima a analizatorului auditiv ofera copilului posibilitatea de a sesiza si reactiona la sunete, de a inregistra limbajul sonor si de a invata sa vorbeasca.

Nu tot aceeasi evolutie o are copilul cu auz deficitar. Nepercepand sunetele vorbirii, ramane mut. De aici a aparut si denumirea de surdomut. Si copiii care asurzesc in primii 2-3 ani raman surdomuti. Si cei care surzesc la 7-8 ani devin surdomuti daca vorbirea nu le-a fost intretinuta prin intermediul labiolecturii.

Surditatea poate afecta una sau ambele urechi in acelasi grad sau in grad diferit. O ureche cu auz normal poate suplini surditatea celeilalte.

Surditatea nu are efect defavorabil asupra dezvoltarii psiho-fizice generale a copilului prin ea insasi, ci prin mutitate, adica prin neinsusirea limbajului ca mijloc de comunicare si instrument operational pe plan conceptual.

Depistarea precoce a surzeniei constituie primul semnal de alarma al familiei in vederea organizarii educatiei auditive, a invatarii limbajului si comunicarii, a exersarii cognitiei si a intregului potential psihic al copilului.

Cercetarile audiometrice confera faptul ca numerosi asa-zisi surzi (peste 90%) poseda resturi de auz de diferite grade. Acestea daca nu sunt depistate, cunoscute si exersate cat mai timpuriu, raman inutilizabile pentru auz si vorbire.

Depistarea precoce a disfunctiei auditive

Se face imediat dupa nastere si in mod mai precis dupa cateva luni. Aparatul auditiv, structurile nervoase ale urechii interne, sunt bine conturate inca din luna a VI-a a dezvoltarii intrauterine a fatului. Dovada - prematurii de 6-7 luni, dupa nastere reactioneaza la zgomote, deci pe baza de auz, prin tresariri, prin clipirea pleoapelor, prin modificarea traseelor encefalografice.

Depistarea surzeniei se realizeaza de obicei in familie iar diagnosticul se pune in special pe baza de observatii, teste, chestionarea familiei cu privire la existenta factorilor de risc etc.

La nastere, sistemul auditiv fiind imatur, neonatalul reactioneaza global (tresare) la sunete puternice de la 60 la peste 100 dB. La 4-6 luni, copilul poate reactiona la sunete cu intensitati scazute (peste 10-20 dB). La aceasta varsta un indiciu al deficientei de auz il poate constitui si disparitia rapida a ganguritului, deoarece jocul de asociere al articulatiei cu sunetul nu are o semnificatie.

De la 10 la 24 luni, comunicarea cu mediul trece prin diferite faze. Copilul incepe sa priveasca buzele si fata celui care vorbeste si sa comunice prin indicarea indirecta a obiectelor sau prin gesturi pe care le copiaza de la cei din jur. In caz de neintelegere a mesajului are dese manifestari de furie, tipete, plans. In aceasta perioada greutatile in insusirea limbajului sunt diferite.

Cand surzenia este depistata, parintele va merge la audiolog pentru a preciza gradul si tipul deficientei, apoi la specialist pentru protezare si pentru instructiuni in vederea educarii, formarii limbajului si comunicarii. Exista teste de distingere a vorbirii pe baza de auz si la varsta de 2-5 ani. In aceste teste se recomanda folosirea unor obiecte sau imagini cunoscute copilului. Se va tinea seama de vocabularul redus al copilului. I se cere copilului sa arate cu degetul sau chiar din ochi obiectele sau imaginea denumita.

In selectia si aplicarea testelor de auz exista trei principii esentiale: simplitate, flexibilitate, adecvare.

Aceste principii presupun aplicarea individuala a unor probe si procedee simple, flexibile, determinate de dezvoltarea copilului si de raspunsurile pe care copilul le poate da la un anumit moment, in raport cu varsta lui biologica si mintala.

Capacitatea copilului de a raspunde depinde de un numar de factori: varsta cronologica care de obicei se afla in raport direct cu mielinizarea creierului si cu posibilitatile de coordonare neuromusculara, varsta mintala indicator al raspunsurilor prezente si factor determinant al capacitatii de a invata raspunsuri noi, nivelul audibilitatii, experienta anterioara a copilului in testare auditiva, mediul in care are loc testarea si raporturile cu cel care-l testeaza.

Resturile de auz sunt depistate prin aplicarea unor metode tehnice. Cele mai recomandate sunt acumetria fonica instrumentala si audiometria tonala sau vocala.

Materialele folosite pana la 1 an pentru testarea auzului sunt toba, clopotelul, trompeta, fluierul, ceasul. Aceste instrumente pot fi folosite pentru ambele urechi sau in mod diferentiat pentru fiecare ureche in parte. Nu se recomanda testarea auzului prin bufnituri sau trantiri. Va percepe vibratiile cu corpul sau anumite parti ale corpului.

Prin examinarea auzului se stabileste topografia leziunii si tipul surditatii.

Diagnosticarea pierderii de auz

Trebuie sa se faca cat mai timpuriu pentru a preintampina perturbarile in dezvoltarea personalitatii si a limbajului.

Exista doua categorii de teste in evaluarea auzului copiilor: teste de triere si teste de diagnosticare.

Testele de triere se folosesc la copiii de 4-9 luni care pot sta in sezut. Ele nu masoara pragul auditiv ci identifica copiii care nu raspund normal la solicitari. De ex. (Marea Britanie) testul de distragere a atentiei e foarte folosit. Se prezinta un stimul de 25-30 dB pe care un auzitor abia il distinge. Daca raspunde inseamna ca este normal. Daca nu raspunde, se repeta dupa doua saptamani. Daca tot nu raspunde, se folosesc testele de diagnosticare.

A doua grupa de teste de triere sunt asa-zisele teste obiective. Semnalul sonor va genera ca raspuns reactii fiziologice prin schimbarea ritmului cardiac, respiratiei, tonusului muscular, miscari ale pleoapelor si ale intregului corp. Se folosesc tot mai mult microprocesoarele, electroencefalograma si audio-encefalograma. Acestea inregistreaza potentialul electric, firav, ce se formeaza ca raspuns la stimulii sonori.

De la 18 luni la 2 ani si jumatate se pot folosi tehnicile de cooperare. Din spatele mamei, examinatorul cere copilului sa execute o serie de actiuni (sa dea papusa mamei). Daca nu raspunde se folosesc si alte teste.

De la 2 ani si jumatate se pot folosi testele de performanta. Examinatorul cere copilului sa raspunda la un stimul verbal, la o serie de semnale sonore controlate din punct de vedere al intensitatii si frecventei. Daca nu raspunde, acesta se amplifica pana cand copilul raspunde. Acel nivel va indica pierderea de auz.

In diagnosticare se foloseste mult audiometria cu ton pur (testul cu castile pentru conducerea aeriana si conducerea osoasa).

Audiometria cu ton pur se poate face in general la copiii de 3-4 ani. Copilul trebuie sa raspunda la un sunet de o anumita frecventa. Semnalul sonor de ton pur este emis de un audiometru. Audiometrul emite tonuri in spectrul de frecventa a vorbirii (250-4000 Hz). Copilul aude semnalul sonor prin intermediul unor casti fixate pe urechi si conectate la un audiometru. Acesta este un aparat care produce tonuri pure (adica sunete de o anumita frecventa). Fiecare ureche este testata separat si auzul copilului este masurat pana la nivele de prag la diferite frecvente de ton pur din spectrul vorbirii. Pragul este nivelul la care copilul abia incepe sa auda. Testarea se face astfel:

Se cere copilului sa bata cu ciocanul cand aude ceva in ureche, iar daca copilul este mai mare sa apese pe un buton la auzirea semnalului sonor. Primul semnal va fi la nivelul considerat ca va fi auzit. Apoi va fi diminuat cu cate 10 dB pana cand nu mai raspunde. Se amplifica apoi cu cate 5 dB pana raspunde. Se reduce apoi iar cu 10 dB pana la absenta raspunsului si apoi amplificat cu 5 dB pana la aparitia raspunsului. Acela va fi considerat pragul auditiv (cel mai scazut nivel la care raspunde copilul la o serie de cel putin jumatate din incercari reusite cu cel putin doua raspunsuri pentru fiecare nivel sonor).

Cand este transmis un semnal sonor prin casti, acesta traverseaza conductul auditiv si face sa vibreze timpanul. Aceste vibratii sunt conduse de-a lungul urechii medii prin intermediul osicioarelor la cohlee, unde sunt transformate in impulsuri electrice. Aceste impulsuri parcurg nervul auditiv pana la cortex. Acest tip de testare se numeste testare cu conductibilitate aeriana si evalueaza intregul mecanism al auzului (nivelul de auz al copilului si felul in care se suprapune valorii normale a pragului).

Se mai pot folosi audiometria cu ton pur pentru conducerea osoasa, asemanatoare cu cea pe conductie aeriana, prin casti. La acestea insa, semnalul este transmis de un mic oscilator, fixat usor printr-o bentita in spatele urechii, pe osul mastoid. Audiometrul emite tonuri pure prin vibratorul osos. Semnalul emis de acesta ocoleste urechea externa si medie si este transmis pe cale osoasa direct la urechea interna. Semnalele de conducere osoasa produc vibratia craniului. Acesta stimuleaza nervul auzului direct, ocolind urechea medie. Orice diferenta intre valorile de prag pentru conducerea aeriana si cea osoasa semnifica o pierdere de auz la nivelul urechii medii, a canalului auditiv, timpanului sau cavitatii urechii medii. Daca un copil are o pierdere de auz pentru conductibilitatea aeriana si un auz normal pentru conductia osoasa, urechea interna este normala iar din cauza pierderii de auz se afla pe traseul de la urechea externa la cea medie. Daca pierderea e aproximativ egala pentru conductibilitatea aeriana si osoasa, deficienta este la nivelul urechii interne. Daca pierderea de auz este egala pentru ambele conductii (aeriana si osoasa) cu pondere mai mare pentru cea de conductibilitate aeriana, este vorba de o pierdere de auz mixta.

Audiometria ofera posibilitatea de a depista natura pierderii de auz in anumite limite impuse de varsta copilului, pragurile vibrotactile, fenomenul de traversare sonora. Inainte de a stabili concluziile in privinta pierderii de auz se mai fac si alte testari.

Un alt procedeu pentru diagnoza pierderii de auz este TESTAREA IMPEDANTEI SAU TIMPANOMETRIA. Aceasta se refera la urechea medie. Pentru ca urechea medie sa perceapa sunetul, trebuie ca timpanul sa fie suplu si sa vibreze normal. Daca urechea medie este afectata (otita) scade presiunea in urechea medie, timpanul devine rigid si o mare parte din expresia sonora se va intoarce inapoi.

Aceasta testare masoara capacitatea urechii medii de a transmite sunete catre urechea interna. Este foarte utila in asociatie cu testarea cu ton pur obisnuita. Se obtin informatii suplimentare pentru determinarea tipului de auz. Testarea se face astfel: in canalul auditiv se introduce un ton de testare printr-o sonda in timp ce presiunea aerului in canal este alternativ crescuta si scazuta. Canalul auditiv este inchis la orificiul extern printr-un dop de cauciuc si variind presiunea, se masoara sunetul reflectat pe suprafata timpanului.

Testarea impedantei include urmatoarele:

Timpanometrie - testarea mobilitatii timpanului cand se creste si se descreste presiunea aerului in canalul auditiv. Rezultatele se inregistreaza pe un grafic numit timpanograma. Timpanometria indica daca timpanul e prea rigid sau prea moale. Poate detecta prezenta de lichid in urechea medie, existenta unei sparturi sau a unei excrescente osoase in osisoarele urechii medii.

Complianta - masoara punctul de maxima mobilitate a timpanului. Depisteaza perforarea timpanului.

Reflexul acustic - masoara cat de tare trebuie sa fie un sunet pentru a determina contractia muschilor urechii medii. Poate ajuta in depistarea unei probleme la nivelul cohleei (neurosenzoriale) sau la nivelul traseului de la cohlee la scoarta cerebrala.

Intocmit, inst. Bratila Z