ELEMENTE DE TERAPIA AUTISMULUI

ELEMENTE DE TERAPIA AUTISMULUI

Caracteristici generale de terapie

Indivizii autisti sunt caracterizati prin neconcordanta capacitatilor (abilitatilor) lor in raport cu aria de dezvoltare.

Rimlaut arata ca exista anumite perioade de zvacnire si perioade de incetinire in dezvoltarea acestor indivizi.

Cercetatorii sunt de acord ca "dezvoltarea neuniforma este specifica autistilor si este in contrast serios cu intarzierea in dezvoltare specifica celorlalte persoane handicapate.

Unii autisti pot avea aptitudini speciale in anumite domenii, de exemplu aptitudini pentru calcule matematice sau muzica.

Nu exista indicatii ca deficienta intr-o arie a psihicului este legata de deficiente ale altor functii si procese psihice. De aceea este dificil sa se fixeze anumite strategii educationale si de recuperare pentru acesti subiecti, deoarece exista mari greutati in caracterizarea comportamentului si stilului de invatare al acestora.

Obiectivele pe termen lung ale programelor educationale pentru autisti constau in asigurarea existentei relativ independente in societate si functionarea acestora in medii naturale variate (Falvey).

Sarcinile profesorilor constau in invatarea autistilor sa se miste permanent intr-un mediu cat mai putin restrictiv, menit sa usureze integrarea in comunitate.

Scoala este necesar sa asigure in acest sens formarea deprinderilor necesare funcionarii independente in  toate domeniile psihismului.

Deoarece elevii autisti au mari dificultati in generalizarea experientelor de invatare (transformarea deprinderilor in contexte noi) se impune "folosirea obiectelor reale in  situatiile de invatare" (Donnellan, Falvey, Koegel).

De exemplu folosirea unor bancnote sau monezi autentice, imbracaminte, unelte de bucatarie, articole de pieptanat in lectiile vii bazate pe stimularea unor situatii reale vor determina usurarea generalizarilor in contexte diferite ale existentei.

Este necesara elaborarea unui program de recuperare pentru fiecare autist in parte. In aceasta situatie se incepe cu elemente generale ale diagnosticului autismului:

dezvoltarea neobisnuita a comunicarii verbale si nonverbale;

dezvoltarea sociala neobisnuita;

caracteristicile activitatilor repetitive si aspecte legate de rezistenta la schimbare;

nu se ia in considerare valoarea QI.

Stabilirea diagnosticului diferential este necesar pentru a nu se confunda autistul cu copilul normal cu dezvoltare lenta sau cu intarzierea in dezvoltarea limbajului la debilul mintal sau la surd.

Exista teste care permit stabilirea diagnosticului de autism:

CARS (Childhood Autism Rating Scale) elaborat la Universitatea Carolina de Nord SUA;

Scara Bretonneau elaborata de Lelord de la Universitatea Tours Franta;

PEP (Profil Educatif Psychologique).

Evaluarea copiilor autisti

In evaluarea autismului se utilizeaza probe de tipul scalelor de evaluare care sunt destinate inregistrarii comportamentului unui subiect intr-o situatie  concreta, reala in maniera obiectiva, precisa.

Comparativ cu testele, scalele de evaluare nu necesita participarea subiectului examinat (care in cazul autistilor este adeseori dificil de realizat).

• Scalele de evaluare se bazeaza pe interventia unui observator competent care poate utiliza si ajutorul altor persoane care cunosc bine subiectul, asigurand in acest fel o completare echilibrata a itemilor probei respective.
• Scalele de evaluare permit masurarea intensitatilor unor comportamente sau simptome la un moment dat.
• Scalele de evaluare nu sunt chestionare ci sunt probe complexe care contin procedee destinate inregistrarii si cuantificarii informatiei obtinute despre un subiect pe baza sesizarii unor simptome obiective.
• Simpromul unei scale poate fi definit ca fiind "orice fenomen anormal in comportamentul, atitudinea sau ideile subiectului" (dupa Debray, 1969) cuantificat de la 0 la un maxim sau de la absent la foarte important.

Aceste instrumente se pot prezenta sub diverse forme, cum ar fi:

1. Chestionare;
2. Liste de simptome care trebuie scoase in evidenta - checklist;
3. inventare;
4. scale de apreciere;

Scalele de evaluare trebuie diferentiate de testele psihologice de eficienta sau de testele de personalitate care presupun existenta unui material si a unor probe standartizate si de scalele de diagnostic destinate includerii unui subiect intr-o categorie nosologica (exemplu: depistarea subiectilor cu diverse handicapuri, tulburari de dezvoltare sau de invatare).

Clasificarea generala a scalelor de evaluare

Scale de autoevaluare - sunt administrate subiectului insusi sub forma unui chestionar care urmeaza a fi completat sau a unor fise de clasat. Este astfel evitata interventia unui intermediar. Folosirea acestor scale este limitata la subiectii cooperanti ce inteleg termenii utilizati. La copii, acest tip de scala poate fi folosit incepand de la 8-9 ani.

Scalele de evaluare cu evaluator extern - in care notele sunt atribuite in urma unui examen psihiatric clasic. Examinatorul va aprecia in aceasta situatie urmatoarele aspecte:

• Relatarile subiectului;
• Comportamentul subiectului;
• Relatarile anturajului despre subiect.

Scalele de comportament - sunt completate dupa observarea prelungita a comportamentelor subiectului in diverse situatii spontane sau provocate. Se utilizeaza cu precadere in evaluarea polihandicapatilor si autistilor.

Scale de evaluare si chestionare folosite in autismul infantil

Pe plan mondial, cele mai raspandite probe folosite pentru diagnosticarea autismului sunt:

1. Chestionarul diagnostic E2 Rimland;
2. Scala de evaluare a comportamentului pentru copii autisti si atipici, Ruttenberg;
3. Scala de observatie a comportamentului Freeman (SOC) 1978;
4. Lista de verificare a comportamentelor autistice Krug;
5. Interviul de diagnostic autistic Rutter 1988 completat de Couteur 1989;
6. Scala de evaluare a comportamentelor autistice ECA - scala Bretonneau I 1973 cu ultima versiune ECA III 1985;
7. Scala de evaluare a autismului infantil Schopler;
8. Profilul psihoeducational Schopler PPE 1976 revizuit in 1979.

Scurta descriere a unor probe folosite in evaluarea autismului

Chestionarul diagnostic e2 rimland

Prima versiune a acestui chestionar dateaza din 1964 si consta dintr-o serie de 76 de intrebari cu raspunsuri la alegere, raspunsuri date de catre parinti sau de persoanele care ingrijesc copii.

In urma unorstudii de validare s-a ajuns la forma E2, care se refera in principal la antecedentele si anomaliile de dezvoltare survenite inainte de varsta de 6 ani.

Aceasta forma cuprinde 79 de intrebari.

A fost conceputa o grila pe care se noteaza aparitia punctelor pozitive corespunzatoare semnelor caracteristice autismului si a celor negative corespunzatoare raspunsurilor care denota o patologie net autista.

Scopul final este obtinut prin suma algebrica a sumelor partiale.

Dupa opinia lui Rimland, scorurile mai mari de 20 sunt argumente in favoarea includerii copiilor in categoria celor ce prezinta tulburarea autistica clasica tip Kanner.

Adaptarea franceza a chestionarului E2 are in vederea refolmularea unor itemi (Carmande - Varlet, 1979) cuprinde 79 de intrebari, dintre care 41 vizeaza sindromul comportamental (motricitatea spontana, imitatia, tulburarile perceptive, izolarea afectiva) si 18 care vizeaza limbajul.

Acest chestionar permite colectarea a numeroase informatii asupra comportamentului copilului, informatii care vor fi utile pentru precizarea originii, a conduitelor de aparitiei pentru natura tulburarilor observate.

In cazul in care raspunsul la anumite intrebari este dificil, se poate da un raspuns in alta maniera, se incercuieste numarul intrebarii si se trece la rubrica din ultima pagina a chestionarului "comentarii personale". Intrebarile considerate de mare importanta sunt precedate de un asterisc.

Instrumentul de evaluare a comportamentului pentru copii autisti si atipici ruttenberg

Acest instrument a fost elaborat in 1966 intr-un centru de orientare psihanalitica, fiin bazat in mod esential pe observarea comportamentului. Instrumentul este compus din 8 scale canitative care exploreaza relatia cu adultul.

1. comunicarea;
2. autonomia;
3. exprimarea orala;
4. perceptia sunetelor si limbajului;
5. intelegerea sunetelor si limbajului;
6. socializarea;
7. motricitatea;
8. dezvoltarea biopsihologica.

Fiecare scala poate fi notata de la 1 -10, nota 0 corespunzand unui comportament tipic pentru un copil autist, iar 10 corespunde unui copil normal intre 3 ½ si 4 ½ ani.

Utilizarea acesti instrument este recomandata in special in cazul unor studii longitudinale. Originalitatea sa consta in faptul ca defineste niveluri de secvente comportamentale intr-o traectorie de dezvoltare.

Scala de observare a comportamentului freeman (SOC)

Scala de observatie a comportamentului a fost elaborata de Freeman in 1978 si se refera la evaluarea obiectiva a comportamentului copiilor autisti intr-un context de dezvoltare. In versiunea originala cuprinde 67 de itemi.

Observarea copilului are loc prin intermediul unei oglinzi sau prin inregistrare video. Sedinta se desfasoara intr-o sala cu jucarii adaptate varstei si poate fi impartita in 9 perioade de cate 3 minute.

La inceput (in prima perioada) copilul "face ce vrea", examinatorul ramane pasiv. Apoi este introdus in situatii de joc bine definite sau de simulari standardizate. Cotarea scalei se bazeaza pe frecventa aparitiei comportamentelor in cursul fiecarei perioade de 3 minute.

Se utilizeaza pentru cotare urmatoarele cifre:

• 0 - absent;
• 1 - apare o data;
• 2 - apare de 2 ori;
• 3 - apare permanent.

Studiile de validare ale SOC sunt inca in curs de desfasurare si se efectueaza tinand cont de evolutia copiilor autisti in functie de varsta si comparandu-i cu grupuri de copii normali si deficienti pe grupe de varsta si de dezvoltare.

Cotarea primilor 53 de itemi corespunde frecventei aparitiei comportamentelor in cursul fiecarei situatii de joc.

Pentru ceilalti itemi cotarea este:

• 0 - absent;
• 1 - prezent.

Lista de verificare a comportamentelor autistice - KRUG

KRUG a construit acest instrument de evaluare a comportamentelor autistice in 1980, pornind de la scala E2 - Rimland si de la criteriile de definire si diagnosticare a autismului elaborate de Kanner in 1943.

Criteriile Kanner (5):

1. imposibilitatea accentuata de a dezvolta relatii sociale cu parintii sau alti adulti;
2. prezenta unor tulburari de limbaj caracteristice in dezvoltarea si intelegerea limbajului (mutatie, ecolalie);
3. rezistenta la stimuli si absenta selectivitatii stimuluilor;
4. deficite in formarea unor deprinderi bazate pe imitatii;
5. prezenta unor comportamente rituale, stereotipe bazate pe tendinte anormale si obsesive.

Lista lui Krug cuprinde 57 de comportamente repartizate pe 5 domenii:

1. senzorial;
2. relational;
3. folosirea corpului si obiectelor;
4. limbaj;
5. socializare.

In urma cotarii si obtinerii unor scoruri partiale pe domenii si a scorului total, se contureaza un profil psihologic si psihopedagogic al copilului care ia in considerare si etatea cronologica a acestuia.

Acestea se bazeaza pe masurarea unor indici sub forma unor tablouri sinoptice cu ajutorul carora se compara (raporteaza) performantele autistilor in diverse domenii cu cele ale normalilor. In cazul in care se aplica teste de inteligenta se vor obtine raspunsuri extrem de diverse de la 30 la 140 puncte.

Majoritatea copiilor autisti au insa un CI foarte scazut, doar 20% putand fi considerati normali din punct de vedere al dezvoltarii intelectuale.

Programeme destinate autistilor trebuie sa tina seama de cateva considerente esentiale:

autismul este o tulburare complexa caracterizata printr-o dezvoltare si un comportament anormal;

indivizii cu autism sunt o populatie extrem de heterogena de elevi ce prezinta o serie variata de nevoi educationale deoarece au o paleta foarte larga de tulburari;

majoritatea autistilor sunt polihandicapati severi, avand afectate numaroase domenii ale psihicului: comunicarea, cognitia, motricitatea, perceptia;

un obiectiv al educarii si recuperarii acestor persoane este acela de a-i face sa functioneze in medii din ce in ce mai putin restrictive (ex: scoaterea acestora din clase).

pentru aceasta este necesara utilizarea unor programe de modificare a comportamentului acestor elevi si invatarea unor comportamente noi cu caracter adaptativ;

programele de educatie si recuperare pentru autisti sunt deosebit de complexe, ele utilizand strategii educationale si un curriculum destinat functionarii independente.

Tipuri de interventie

In prezent pe plan mondial se considera ca nu exista inca o serie de servicii de educatie potrivite pentru autism.

Donnelan arata ca "exsta inca prea multe programe scolare slabe prost articulate si bazate pe notiuni neclare."

Interventia recuperatorie in autism este de doua tipuri:

interventii indirecte (nonoperante);

interventii ce se bazeaza pe tehnici de comportament.

1.Interventii indirecte - asupra familiei

Kanner (1934) in identificarea sindromului autismului descria parintii copiilor cu autism ca fiind inteligenti, obsesivi si formali. El a fundamentat prin descrierea facuta, etiologia autismului ca fiind eminamente determinate de cauze psihologice.

Ulterior au aparut cercetatori care au considerat ca autismul este determinat de relatiile patologice intre familie si copilul autist.

Spre exemplu Bettelheim (1967) a considerat ca autismul reprezinta o retragere dintr-o lume respingatoare, recomandand in acest sens solutii care prevedeau separarea copilului de mama (in masura in care acesta castiga psihanalitic).

Alti cercetatori (Slurck) care considerau dificultatile in relatiile cu parintii si inadaptarea ca fiind singurele cauze ale autismului, sugereaza ca "tratamentul" sa includa ambii parinti in procesul terapeutic.

Grupul de psihoterapie format din ambii parinti si copil a fost respins insa de alti autori, ei afirmand ca psihanaliza si psihoterapia sunt specifice doar pentru copilul bolnav psihic. Metodele recomandate de ei costau in ludoterapie considerand-o mai eficienta.

2.Procedurile comportamentale

Ferster (1961) considera comportamentul parintilor ca pe o cauza a autismului, dar nu numai. Procedurile comportamentale au constituit baza celor mai multe studii cu scopul de a modifica comportamentele indivizilor autisti, pentru a le facilita realizarea de reactii adecvate la mediul inconjurator. Adaptarea autistilor se realizeaza pe 2 cai:

• intarirea pzitiva;
• intarirea negativa.

Ambele modalitati se folosesc pentru cresterea nivelului adaptarii si obtinerea comportamentelor dorite si scaderea nivelului comportamentelor neadecvate.

Atitudinea de toleranta, mentinerea unor forme si standarde comportamentale este necesar sa se faca tinandu-se seama de nevoile copilului si ale persoanelor apropiate.

Pastrarea neschimbata a mediului din jurul copilului, pe cat posibil, reprezinta o modalitate utila de a preveni situatiile neplacute de discomfort ale acestuia. In cazul in care se impun anumite schimbari, ele vor fi mult mai usor acceptate de copil, daca acesta este convins de necesitatea lor.

Majoritatea programelor educationale pentru copii autisti se ocupa de problematica adaptarii comportamentului acestora.

Din cauza ca multe dintre cerecetarile care au descris metode de educatie a elevilor cu autism, au fost realizate in laboratoare (clinice) in situatii inalt structurate; educatorii au avut mari dificultati in transferul termenilor (metodelor) utilizate in laborator in mediul claselor de elevi.

Cercetatorii arata ca cele mai multe probleme in legatura cu continutul programelor pentru elevii cu autism, consta in faptul ca adesea este artificial nefunctional sau nepotrivit varstei cronologice. Aceasta neconcordanta reprezinta dificultati majore in generarea si mentinerea deprinderilor impicate la adaptarea la mediul inconjurator al acestor copii (curriculm adaptat).

Falvey sugereaza organizarea curriculumului pe domeniul in care adultii autisti urmeaza sa functioneze. Aceste domenii se refera la:

autogospodarire;

recreere, distractie;

elemente vocationale;

functionarea autonoma in cadrul comunitatii.

In cadrul acestor domenii generale se pot dezvolta deprinderi si capacitati specifice prin aria autoservirii motorii, sociale, comunicarii si academice.

De exemplu in cadrul domeniului de activitati de autogospodarire, invatand un elev sa realizeze o placinta, se formeaza deprinderi motorii (legate de framantat, stors), deprinderi academice (masurarea cantitatilor diverselor ingrediente, citirea instructiunilor), comunicare (dialog, punere de intrebari celorlalti membrii ai echipei), deprinderi sociale (impartirea si consumul placintei in cadru festiv) si igiena personala (spalarea mainilor, a hainelor de lucru) etc.

Toate aceste elemente sunt incadrate intr-o singura frecventa de invatare.

Formarea diverselor deprinderi la elevii autisti este util sa se formeze cat mai mult probabil intr-un mediu natural. Obiectivele recuperatorii pentru autisti se refera la asigurarea existentei independente in societate. De aici decurge faptul ca scopul esential al programelor educationale destinate acestora este acela de a pregati elevii sa functioneze cu succes in medii naturale cat mai variate (Falvey, 1980).

Sarcinile selectionate de profesori, trebuie sa urmareasca miscarea elevilor in medii cat mai putin structurate si restrictive, care sa asigure cu succes integrarea comunitara ulterioara. Scoala trebuie sa formeze la elevii autisti deprinderi cat mai variate, care sa le asigure o functionare independenta in cat mai multe domenii.

Actiunea terapeutica destinata atingerii acestor obiective majore, se poate realiza pe 2 directii:

I. largirea experientei copilului pe domeniile in care acesta este cel mai putin dezvoltat (pana la 14-15 ani);

II. folosirea eficienta a oboselii si stereotipiilor sale (dupa varsta de 15-16 ani).

Metodologie

Din punct de vedere al metodologiei educarii si recuperarii autistilor se pun cateva probleme esentiale; contactul cu copii autisti. In primul rand trebuie gasit un loc in care copilul autist trebuie sa se bazeze in primul rand pe evitarea confruntarii directe.

Comunicarea cu autistul se va realiza tinand seama de cateva elemente esentiale:

copilul nu va fi privit in ochi;

tonul utilizat de terapeut va fi scazut si bland;

nu i se vor da ordine.

Relatia bilaterala adult-copil se realizeaza cel mai bine tinand cont de urmatoarele conditii:

I. este de preferat ca apropierea de copil sa se faca din fata si nu din lateral sau spate;

II. apropierea de copil este bine sa se faca la nivelul ochilor lui;

III. este util sa se expice intentia inainte de a atinge copilul, folosind diverse metode de comunicare - cuvinte, semne, desene;

IV. activitatile tacile trebuie precedate de atingeri treptate;

V. activitatile trebuie exemplificate mai intai de cetre terapeut pe propria persoana;

VI. activitatea trebuie gradata ca dificultate pentru a trezi increderea copilului (la fel si stimulatea tactila);

VII. imbratisarile trebuie folosite ca o intarire pozitiva a performantelor realizate de copil.

Metodele de terapie, cele mai folosite, specifice activitatii cu copilul autist sunt:

metode de stimulare senzoriala (cu precadere tactila);

terapie prin joc - ludoterapia;

artterapia - muzica, pictura, dramatizare;

tehnicile de organizare a mediului scolar al autistului.

1.Metodele de stimulare senzoriala cauta sa anterneze si remedieze perceptia modificata a copilului autist. Copii autisti pot avea praguri de sensibiliate deosebit de scazute sau ridicate fata de normali.

Aceste praguri de sensibilate modificate sunt evidentiate in principal la stimulii tactili si sonori. Ex: exista autisti pentru care atingerea mainii sau spalatul, datorita hipersensibilitatii tactile prin consecintele asupra sistemului nervos, sa devina de nesuportat.

Hipersensiblitatea la atingere poate fi diminuata adesea prin magaierea capului copilului cu materiale din care este confectionata imbracamintea. Stimularea in vederea aducerii sensibilitatii tactile la nivel normal, dezvolta in paralel # vorbirea, # afectivitatea si reduce # conduitele stereotipe.

De exemplu:

leganatul (sub forma balansarii) stimuleaza sistemul vestibular, cerebelul si vorbire autistului;

rasucirea pe un scaun rotativ de cateva ori pe saptamana reduce miscarile stereotipe si hiperactivismul;

frecarea usoara in jurul gurii, cresterea tolerantei la periatul dintilor.

Simularea copilului iprin exercitii de presiune profunda, cam o ora pe zi duce la calmarea acestuia.

Tipuri de activitati pentru stimularea senzorial tactila:

imbratisari ferme si frecare pe spate;

rostogoliri pe diferite suprafete -carpete, paturi, iarba;

ascunderi si cautari sub perne, paturi etc;

jocuri de tip "sandwich", impachetari in pleduri, perne cu exercitarea unor presiuni moderate;

5. exercitii de tarare pe diferite suprafete, pe planuri inclinate sau cilindrii capitonati;

6. exercitii de rotire pe scaune rotative;

7. mers descult pe diferite suprafete interioare sau exterioare;

8. exercitii de presiune realizate prin atingerea unor zone ale corpului (ex: a fetei sau a zonei din jurul gurii).

In organzarea exercitiilor de desensibilizare tactila, terapeutul este util sa tina seama de cateva indicatii (specifice muncii cu autistii):

sa fie sensibil;

sa evite impunerea stimularilor senzoriale;

sa evite ciufulirea parului sau mangaierea capului fara o cauza anume;

sa evite gadilarea sau alte atingeri usoare;

5. sa evite atingerile intamplatoare, neasteptate sau cele care vin din spatele copilului;

6. sa evite includerea copilului in activitati fortate, neplacute pentru el;

7. sa intrerupa imediat activitatile care determina dureri, grimase, frica, hiperactivitate sau alte emotii negative.

2.Terapia prin joc -ludoterapia (cu partile corpului, cu mingea, de constructie)

Se realizeaza prin organizarea cu acesti copii, cu precadere a jocurilor pentru 2 persoane.

Se trece progresiv de la exercitiile cu anumite parti ale corpului (degete, maini, picioare) la jocuri cu mingea.

Se recomanda ca in cadrul acestor jocuri, copilul sa stea in bratele terapeutului cu spatele lipit de pieptul acestuia.

Cercetarile au demonstrat, ca autistii obtin rezultate deosebite in cadrul jocurilor tip "puzzle".

3.Artterapia cuprinde in cadrul ei diferite forme de activitati de la meloterapie pana la pictura, desen sau dramatizari care, insa, in cazul autistilor prezinta anumite trasaturi specifice.

Meloterapia se foloseste adesea ca un mijloc de relationare intre terapeut si copil, deoarece acesti copii refuza sa comunice prin vorbire, dar in schimb prefera sa-si utilizeze aptitudinile muzicale.

Prin munca se pot transmite cunostinte; se dezvolta procesele psihice, simtul ritmului etc.

Autistul poate comunica cu terapeutul tinand ritmul melodiei cu ajutorul unor instrumente de percutie sau prin simple batai din palme sau in diverse obiecte. Se asigura astfel contactul incipient care sparge tolerarea autistului.

Pictura si desenul decontracta tensiunile si interesele autistilor, asigurand terapeutului un prim contact si reprezentand in acelasi timp o sursa de informatii.

Dramatizarile, mici scenete, teatrul de papusi ajuta si ele in maniera stereotipa la recuperarea autistului.

4.Tehnicile de organizare a mediului scolar

In cadrul procesului de recuperare a autistilor s-au incercat diverse formule organizatorice:

clase speciale pentru autisti (beneficiaza de tehnici de lucru adecvate);

autisti integrati in clase obisnuite.

Majoritatea cercetatorilor considera ca includerea lor in clase obisnuite reprezinta castigul cel mai mare pentru copil, asigurandu-se o legatura permanenta cu ceilalti copii si, in final, ameliorarea contactelor sociale ale acestora.

In cazul autistilor cu deficit intelectual, acestia sunt incadrati in calse de handicapati mintal (mai ales in Sistemul scolar din Romania).

Conditiile integrarii autistului in clase obisnuite (alaturi de ceilalti copii)

Se refera la urmatoarele cerinte:

asezarea in fata sau in spatele sirului de banci;

gasirea unui loc intr-un colt, se considera ca fiin o solutie optima;

pastrarea unei distante suficiente intre copii pentru evitarea atingerilor;

asezarea in primul sau in ultimul loc dintr-un sir de elevi;

5. utilizarea unui scaun rotativ in clasa pentru inhibarea comportamentelor hiperkinetice sau agresive;

6. eliminarea pe cat mai mult posibil a stimularilor luminoase, zgomotelor in zona copilului autist.

Concluzie

Recuperarea autistilor este un proces interdisciplinar foarte complex, de dat arecenta si se bazeaza pe invatarea unor comportamente variate, prin metode diverse in cadrul unui curriculum comprehensiv, individualizat.