ACCESIBILITATEA PRACTICARII LUPTELOR

ACCESIBILITATEA PRACTICARII LUPTELOR

Luptele fac parte din categoria sporturilor incluse in atletica grea si anume: box, haltere, judo, sambo, lupte greco-romane, lupte libere, culturism, etc.

Luptele greco-romane sunt un sport de lupta ce se bazeaza pe trantirea adversarului prin apucari de la centura in sus (trunchi, brate, cap).

Luptele libere sunt un sportul de lupta ce se bazeaza pe trantirea adversarului prin apucari de tot corpul (cap, brat, trunchi, picioare).

Luptele se caracterizeaza prin:

a)        Angajament individual. Rezultatele obtinute de fiecare luptator reprezinta propria contributie. Luptatorul nu se poate sprijini in concurs decat pe propria sa pregatire.

b)       Aciclitate tehnica si variabilitate tactica. Continutul tehnic al luptelor este reprezentat de un numar mare de procedee tehnice, variante si manevre ale acestora. In timpul luptei ele nu se succed intr-o anumita ordine, ci in functie de situatia concreta. In functie de particularitatile adversarului luptatorul selectioneaza si foloseste anumite procedee.

c)        Spectaculozitate si eficienta. In lupte, spre deosebire de alte ramuri sportive, procedeele tehnice spectaculoase sunt cotate cu mai multe puncte tehnice. Astfel, lupta spectaculoasa devine si eficienta. In acest context lupta in aparare se reduce la momente scurte.

d)       Inventivitate si creativitate. In cadrul unui concurs fiecare luptator se intalneste cu mai multi concurenti. Pentru aceasta el trebuie sa-si alcatuiasca planul tactic de ducere a luptei, din care nu lipsesc elementele surprinzatoare pentru adversar. Multitudinea procedeelor tehnice insusite asigura luptatorului largi posibilitati de a se manifesta inedit, creator in lupta. Pe masura completarii informatiilor primite de la adversar di primele contacte, luptatorul trebue sa-si reorganizeze planul tactic de ducere al luptei.

e)        Universalitate tehnica si particularizare pe categorii. Dupa cum bine se stie concursul solicita deosebit de mult luptatorii sub aspect tehnico-tactic. Fiecare categorie se distinge printr-un profil tehnico-tactic propriu. Incadrarea cu succes a unui luptator intr-un profil tehnico-tactic de categorie trece mai intai prin insusirea completa a tehnicii.

f)         Timp variabil de desfasurare a luptei. Chiar daca regulamentul prevede ca durata unei intalniri sa aiba 2 x 3'+ 30" p, lupta nu epuizeaza intodeauna acest timp. Posibilitatea incheierii luptei mai devreme este mare, avandu-se in vedere obtinerea tusului sau a superioritatii tehnice (10 puncte avans).

g)       Accesibilitate larga. Concursul se desfasoara in limita a opt categorii de greutate. Acest lucru permite permite statuarea unor conditii egale pentru concurenti, inlaturandu-se handucapul de greutate. Dezvoltarea pe parcurs a luptatorului si cresterea sa in greutate nu pericliteaza pozitiasa sportiva.

Diferenta de greutate intre categoriile invecinate nu este prea mare, astfel incat efectuarea pentru concurs a categoriei inferioare prin pierdere de greutate nu pericliteaza starea de sanatate a luptatorului.

Spre deosebire de alte ramuri sportive care solicita practicanti de o anumita inaltime si greutate, in practicarea luptelor pot fi alesi indivizi heterogeni privind dezvoltare lor fizica, ei avand posibilitatea de a se incadra intr-o categorie potrivita greutatii corporale. Dupa cum am amintit anterior, in practicarea luptelor vom intalni luptatori de diferite inaltimi, greutati corporale si diferite structuri somatice.

Din punct de vedere financiar, practicarea luptelor nu necesita o mare investitie pe langa alte ramuri sportive. Conditiile materiale necesare initierii in practica luptelor sunt usor de indeplinit.

In esenta (valabil si pentru fete si pentru baieti) initierea in lupte se poate efectua in cea mai mare parte (cu exceptia aruncarilor) pe o suprafata acoperita de un covor oarecare. Daca se poate achizitiona un covor de gimnastica sau, si mai bine, cateva saltele acoperite de o prelata, este evident ca elevii interesati de

practicarea acestei ramuri sportive ar putea consacra, mai ales in sezonul rece, totalitatea timpului lor de pregatire sportiva pentru activitati preferate.

ABC-ul sporturilor de lupta, in general, nu cere decat conditii usor de indeplinit iar aceasta exersare a elementelor tehnice specifice sportului le va fi de folos si in practicarea altor discipline sportive.

Lupta este o infruntare intre doua persoane. Inceperea procesului de invatare se poate face prin introducerea de reguli simple. De exemplu, pentru inceput se poate realiza doborarea adversarului pe iarba sau pe covor (saltea) indiferent de pozitie. O confruntare atat de simpla s-ar putea foarte usor desfasura pe o supraqfata acoperita cu prelata sau pe nisip. Acest lucru a inspirat ideea practicarii luptelor pe plaja pentru copii si adulti.

Numerosi pictori cunoscuti au imortalizat in tablourile lor luptele in aer liber. Se stie ca instinctual luptei este implantat adanc in mentalitatea copiilor. De aceea copii isi gasesc parteneri pentru lupte in cadrul familiei, acasa, pe strada unde locuiesc, la scoala, la cluburi.

Pregatirea trebuie sa inceapa cu formarea unor deprinderi motrice cat mai bogate, cu dezvoltarea fizica armonioasa precum si cu o progresiva dezvoltare a calitatilor motrice.

Formarea deprinderilor motrice se asigura prin utilizarea in lectie a unor exercitii componente ale procedeelor tehnico-tactice de baza.

Cu aceste exercitii este bine sa se conceapa diferite jocuri dinamice, pentru a obliga tinerii sa le execute in diferite situatii si sub forma de intrecere. Exercitiile din sporturile complementare vor fi adaptate, selectionandu-se din cadrul acestora, elemente cu structura asemanatoare cu cele din sporturile de lupta.

PARTICULARITATILE PRACTICARII LUPTELOR LEGATE DE INVATARE SI CONCURS

INVATAREA STRUCTURILOR MOTRICE

Invatarea miscarilor specifice unei ramuri de sport se inscrie in problematica invatarii, concept ce poate fi discutat din punct de vedere pedagogic, dar si pshiologic.

Pedagogia considera invatarea proces de asimilare a cunostintelor si de formare a deprinderilor si priceperilor necesare activitatii viitoare.

Psihologia defineste invatarea ca fenomen psihocomportamental.

Astfel, unii specialisti au concluzionat ca invatarea reprezinta fenomenul prin care un individ dobandeste noi forme de comportament ca urmare a exersarii.

Dupa B. Cratty, citat de A. Dragnea, "invatarea inteligent-motrica este caracteristica procesului de insusire a tehnicii ramurilor de sport euristice, in care adversarul este opoziv, inventiv, actiunile desfasurandu-se in conditii de mare incertitudine". Avand in vedere caracteristicile tehnicii luptelor ca ramura sportiva putem spune ca invatarea este una inteligent-motrica.

Invatarea tehnicii si tacticii luptelor constituie un punct bine discutat de catre specialisti. Tehnica luptelor a evoluat in timp, dar nu a suferit modificari radicale de fond. Au aparut noi procedee folosite in concurs si s-au perfectionat si executiile din pozitii diferite.

Metodica invatarii a parcurs un drum mai anevoios, existand mereu discutii in legatura cu inceperea instruirii si selectionarea copiilor, alegerea celor mai adecvate mijloace si elaborarea sistemului competitional.Legat de inceperea procesului de pregatire Louis Ballery (Franta), citat de Gh. Cismas in lucrarea sa "Instruirea Juniorilor", apreciaza ca "startul procesului de invatare sa se faca printr-o preucenicie, cuprinzand studiul maiestriei: deplasarii, apararilor si fixarii la sol, controlul caderilor, realizarii elementelor specifice (prize, orientare). In aceasta preucenicie un loc este rezervat si executiei de exercitii speciale, pregatitoare pentru lupte".

Pentru a se invata deplasarile pe saltea, manevrele de aparare si fixarile la sol se folosesc exercitii speciale sub diferite forme (chiar de joc) sau se utilizeaza direct invatarea de prize si alte efecte ale tehnicii.

A invata pe cineva sa lupte inseamna a-l face sa inteleaga si sa simta ceea ce constituie propriul sau echilibru in echilibrul cuplului format de cei doi opozanti ai unei intalniri. Totul se finalizeaza atunci cand se realizeaza un dezechilibru al grupului printr-o actiune tehnica pe o reactie a adversarului, apoi pe durata caderii se va actiona cu scopul de a orienta catre saltea cei doi umeri ai adversarului si de a se regasi in final deasupra lui (Louis Ballery).

Dupa cum se stie etapele invatarii tehnicii sportive sunt urmatoarele:

Etapa informarii si a formarii reprezentarii miscarii;

Etapa miscarilor grosiere sau insuficient diferentiate;

Etapa coordonarilor fine si a consolidarii procedeelor tehnice;

Etapa perfectionarii si supra-invatarii procedeului tehnic, care este caracterizata de efectuarea acestuia in conditii variate cu indici superiori de eficienta.

Dupa M. Matura, citat de Gh. Cismas, punctele de vedere discutate in legatura cu invatarea luptelor sunt urmatoarele:

Invatarea a mai putine procedee, dar intr-un mod detaliat si insusite pana la perfectiune.

Invatarea unui vast continut (in raport cu facultatile receptive ale luptatorilor incepatori) si acumularea unei munci de repetitie adecvate.

Se mentioneaza, referitor la obiectivele instruirii, ca in activitatea cu copiii nu trebuie incercata atingerea performantelor record. Primul obiectiv al antrenamentului este de a instala fundamentele performantelor multiforme( ale tuturor factorilor antrenamentului).

Este bine ca la varsta de 16 ani sa se termine invatarea tehnicii fundamentale, urmand ca de la 17 ani sa se treaca la antrenamentul competitiv.

Pentru a se atinge nivelul maxim in pregatirea copiilor si juniorilor se recomanda perfectionarea elementelor structurale ale pregatirii si ale legaturilor lor functionale reciproce, pe trei nivele diferentiate:

a)     Nivelul orientarii

b)    Nivelul didactic si metodologic

c)     Nivelul aprecierilor si autocontrolului (R. Petrov)

In procesul de instruire al luptatorilor invatarea si perfectionarea se afla intr-o stransa legatura. Este foarte greu de stabilit o delimitare precisa intre cele doua aspecte. Este suficient ca in timpul invatarii sa schimbam doar partenerii de executie pentru a avea niste conditii noi de lucru care sa solicite o adaptare la alte conditii specifice perfectionarii. Chiar mai mult decat atat, in cazul invatarii unui procedeu de trantire, cand se ajunge la faza de finalizare primele doua faze sunt supuse perfectionarii.

Trecerea prea timpurie la perfectionarea unui procedeu de trantire prin schimbarea conditiilor de lucru poate duce la denaturarea tehnicii de executie si prin aceasta la accidente. Aceasta trecere trebuie facuta in concordanta cu dezvoltarea calitatilor motrice.

Cele doua componente: invatarea si perfectionarea, se vor gasi concomitant in cadrul lectiilor, pentru ele existand sarcini.

Exercitiile metodice pentru invatarea si perfetionarea procedeelor tehnice se vor selectiona in functie de nivelul de dezvoltare a deprinderilor motrice specifice

si de particularitatile subiectilor.

Se are in vedere ca pentru invatarea si perfectionarea procedeelor de aruncare trebuie sa se foloseasca un numar mai mare de mijloace decat pentru celelalte procedee.

Se stie ca in privinta mijloacelor si metodelor apar tot mai des orientari pentru intelegerea continutului si a particularitatilor lor de folosire. Noile orientari sunt strans legate de complexitatea cunostintelor care trebuie insusite, de noile date stiintifice referitoare la posibilitatile de adaptare a organismului uman precum si tendintele de dezvoltare a luptelor pe plan mondial.

Principiile si metodele care stau la baza pregatirii trebuie sa asigure insusirea deplina a continutului tehnic si tactic al luptelor.

Dupa V. Popovici si I. Cornianu "continutul principal al invatarii in lupte il constituie formarea deprinderilor motrice la sportivi". Aceste deprinderi stau la baza insusirii procedeelor tehnice specifice.

In timpul invatarii, repetarea aceleiasi structuri motrice in niste conditii stabile ale mediului inconjurator, produce in scoarta cerebrala o sistematizare a proceselor nervoase, ceea ce da nastere unui stereotip dinamic. Astfel, se stabileste un lant ordonat de legaturi nervoase temporare, care asigura efectuarea actului stereotip imediat ce apare stimulul declansator.

Tinand seama de faptul ca invatarea procedeelor tehnice nu reprezinta un scop in sine, ci doar treapta intermediara spre obiectivul final - folosirea lor in conditiile concursului - este evidenta cerinta crearii unor reflexe conditionate complexe, care sa-si gaseasca aplicabilitate in cele mai deosebite conditii proprii intrecerilor de lupte.

Ajungerea la obtinerea unor rezultate maxime se realizeaza dupa 10-12 ani de instruire si practicare a luptelor. De felul cum se efectueaza instruirea celor care incep practicarea luptelor la varsta de 11-12 ani depind in mare masura rezultatele pe care le vor putea obtine ulterior. In insusirea corecta a mecanismelor tehnice de baza, a actiunilor pregatitoare trebuie sa se tina seama de particularitatile tehnico-tactice si fizice ale viitorilor adversari. Insusirea corecta solicita adesea indici precisi de viteza, de forta, de indemanare si de mobilitate care nu se gasesc la un nivel corespunzator la toti juniorii sportivi.

Din acestea rezulta ca, cunoasterea si aplicarea principiilor si metodelor de invatare in lupte trebuie sa asigure indeplinirea scopului final.

La baza invatarii tehnicii si tacticii luptelor stau urmatoarele principii:

a)     Principiul participarii constiente si active;

b)    Principiul intuitiei;

c)     Principiul sistematizarii si continuitatii;

d)    Principiul accesibilitatii;

e)     Principiul insusirii temeinice;

f)      Principiul individualizarii.

Privind aplicarea acestor principii in instruirea luptatorilor trebuie sa se tina seama ca ele se afla intr-o stansa interdependenta si interferenta.

Datorita structurilor motrice ce caracterizeaza tehnica si tactica luptelor, principiul accesibilitatii are o dubla valenta.

Principiul accesibilitatii trebuie aspectat atat in alegerea si predarea complexitatii si dificultatii procedeelor tehnice care se invata cat si in cresterea treptata a efortului.

Respectand succesiunea invatarii tehnicii, pornind cu exercitiile specifice podului, cu rostogolirile, rasturnarile din parter, trecerile peste adversar, rularile, etc, iar in cadrul fiecarei grupe respectand succesiunea procedeelor pe baza continuitatii actiunilor si a prizelor, insusirea continutului instruirii devine mai sigura.Folosirea in cadrul lectiilor a unor angajari cu tema, angajari pe reprize scurte sau angajari sub diferite forme de lupta poate contribui la respectarea principiului efortului continuu. Se stie ca exercitiile metodice folosite pentru invatare nu pot rezolva singure in intregime cerintele acestui principiu.

In legatura cu particularitatile aplicarii principiului participarii constiente si active trebuie avut in vedere faptul ca la baza sa sta intelegerea ca rezultat al gandirii.

La incepatori dezvoltarea gandirii ca premisa a unei intelegeri profunde trebuie realizata prin actiuni tactice simple, prin trezirea interesului pentru executiile eficiente. Pentru aceasta se pot folosi exemplificari legate de numele celor mai cunoscuti luptatori.

Nu se neglijaza nici activitatea de distribuire a unor sarcini individuale a caror responsabilitate incepe inca din vestiarul salii.

Acestea pot fi:

respectarea ordinii imbracamintei in vestiar;

intrarea la timp si in mod organizat in sala;

curatarea prelatei si aranjarea saltelelor;

pregatirea materialelor ajutatoare;

formarea si pregatirea echipelor pentru diferite jocuri dinamice;

observarea unor greseli de executie ale partenerilor;

enumerarea procedeelor tehnice invatate;

demonstrarea procedeelor invatate;

studierea regulamentului (intelegerea sa);

explicarea unor procedee tehnice complexe invatate anterior.

Principiul intuitiei usureaza drumul spre cunoastere. El ajuta la perceperea concreta si clara a miscarilor specifice si la formarea reprezentarilor procedeelor tehnice. Pentru aceasta un rol deosebit il au organele de simt.Imaginea mecanismului tehnic se formeaza prin demonstratia si explicatia acestuia, prin diferite intrebari si indicatii si prin exersarea propriu-zisa.

Ponderea acestor metode trebuie aleasa cu grija in functie de varsta si posibilitatile motrice ale subiectilor.

Explicatia trebuie sa scoata in evidenta fazele cele mai importante care stau la baza executarii procedeului. Ea nu trebuie prelungita peste nivelul de intelegere al subiectilor. De multe ori reluarea ei dupa un anumit timp de exersare contribuie in mod evident la formarea clara a reprezentarii si la usurarea invatarii.

Principiul individualizarii ofera o arie vasta de actiune, pornind de la individualizarea sarcinilor de ordin tehnic si terminand cu sarcinile privind dozarea in timpul angajarii. Acest principiu contribuie in mod deosebit la indeplinirea obiectivelor de instruire ale diferitelor etape de pregatire.

Individualizarea este necesara in mod deosebit la invatarea procedeelor tehnice complexe si grele. Ea poate avea o durata mai mare sau mai mica in functie de obiectivele stabilite pentru luptatorul respectiv. In cadrul procesului de instruire a sportivilor gasim diferente de la o ramura la alta privind sistemul metodelor de invatare, mai ales pe cel al modalitatilor de aplicare.

PARTICULARITATILE CONCURSULUI DE LUPTE

Sportul luptelor este unul dintre acele sporturi legate inca de la inceputurile lor de evolutia omului. Bazat pe inclinatia nativa a omului spre competitie, sportul luptelor s-a dezvoltat o data cu omul si a fost cunoscut inainte de perioada antica pentru a atinge momentul de varf la Jocurile Olimpice antice.

Intrecerile de lupte au facut parte din programul tuturor editiilor Jocurilor Olimpice (antice si moderne), aflandu-se printre putinele forme competitive ce se bucura de acest statut.

O data cu reluarea Jocurilor Olimpice in anul 1896, luptele s-au numarat printre cele noua discipline sportive cuprinse in programul intrecerilor, ca sport fondator.

La aceasta editie au luat parte 287 de concurenti barbati, reprezentand 13 natiuni de pe trei continente. Numarul luptatorilor prezenti la aceasta editie a fost mic (5, reprezentand 1 %) dar el a crescut constant la editiile urmatoare.

Modul de organizare si de desfasurare a intrecerilor de lupte a evoluat in timp, in functie cerintele impuse intrecerilor sportive in general si in functie de obiectivele/interesele proprii privind dezvoltarea acestei discipline in perspectiva. Aceste preocupari au luat fiinta incepand cu anul 1912 cand se infiinteaza Federatia Internationala de Lupte Amatori. La data aparitiei acestui for, intrecerile de lupte erau trecute in programul Jocurilor Olimpice in doua forme: lupte clasice (greco-romane) si lupte libere, primele eforturi ale sale fiind legate de statuarea regulilor proprii fiecarei forme de intrecere.

Spiritul regulilor de baza al intrecerilor a ramas neschimbat, pana azi. Esenta si scopul luptei a ramas in continuare trantirea adversarului pe spate si mentinerea lui cu spatele pe sol un timp suficient pentru a se consemna deplina superioritate a executantului. Din ambele forme de intrecere au fost eliminate complet duritatile, actiunile brutale, actiunile dureroase si cele potential periculoase pentru integritatea fizica a concurentilor.

Incepand cu anul 1974, Federatia Internationala de Lupte Amatori initiaza un "program de innoire in continut a intrecerilor de modernizare dupa M. Ercegan citat de Ghe. Cismas in "Sporturi de lupta"), care a fost urmat de reguli noi cu efecte din cele mai diferite asupra acestora, conferind concursului note evidente. Acesta consta din lupte directe, succesive (tururi de lupta) desfasurate intre luptatori cu greutati corporale apropiate pe baza sistemului eliminatoriu, in scopul stabilirii ierarhiei valorice pentru momentul dat.

Lupta de concurs

Lupta de concurs reprezinta forma concreta de intrecere in cadrul concursului.

Scopul fiecaruia dintre cei doi combatanti este acela de a-si tranti adversarul cu spatele pe sol (saltea) si de a-l fixa in pozitia periculoasa de tus (cu ambii omoplati lipiti de saltea).

Pentru a realiza acest lucru luptatorii dispun de 6 ( sase ) minute de lupta (2 x 3'+ 30' P). Daca se epuizeaza timpul de lupta si nici unul din luptatori nu a reusit sa-si fixeze adversarul cu spatele pe saltea, va fi desemnat invingator luptatorul care a reusit sa-si tranteasca adversarul de mai multe ori in pozitii apropiate de cea mentionata.

Toate trantirile primesc pe parcursul luptei puncte tehnice, conform regulamentului. Este evident faptul ca fiecare luptator poate (prin procedee tehnice) sa incline balanta in favoarea sa in orice moment al luptei. Urmarind acest scop luptatorii folosesc o multime de procedee tehnice prin care cauta obtinerea tusului sau a superioritatii tehnice pana la sfarsitul luptei.

Succesiunea folosirii procedeelor prin care se actioneaza a condus la gruparea acestora in actiuni de atac, aparare si contraatac. Fiecare sportiv incearca sa foloseasca procedee tehnice surprinzatoare pentru adversari, sau procedee cunoscute pe care sa le execute in momente neasteptate, sau in locuri diferite pe salteaua de concurs.

Felul procedeelor folosite, numarul acestora, frecventa si diversitatea lor dau luptei un aspect deosebit de spectaculos ce genereaza o stare emotional puternica atat pentru sportivi, antrenori cat si pentru spectatori.

Trasatura fundamentala a luptei este aceea ca luptatorul este angajat individual in plenitudinea calitatilor fizice si psihice la obtinerea victoriei.

Numarul mai mare sau mai mic de procedee tehnice pe care le utilizeaza, variantele acestora aplicate atat in lupta in picioare, cat si in lupta la sol constituie continutul luptei, in timp ce modul lor de folosire in timp, in anumite locuri pe saltea, in succesiuni sau inlantuiri rationale in functie de evolutia rezultatului reprezinta structura luptei.

Se stie ca fiecare luptator urmareste scoaterea adversarului din pozitia de echilibru stabil.

Aceasta preocupare permanenta merge pana acolo incat luptatorul isi pierde in mod voit echilibrul pentru a realiza in acest fel dezechilibrul adversarului si beneficiind de o apucare favorabila, pentru a valorifica aceasta situatie in favoarea sa.

Dezechilibrarile se realizeaza, in primul rand, prin lupta de aproape, in cadrul careia contactul cu partenerul de intrecere devine inevitabil.

Majoritatea procedeelor tehnice specifice luptei in picioare sunt finalizate la sol, dupa trantirea adversarului, in paralel cu folosirea unui numar mare de procedee tehnice specifice luptei la sol.

Acestea, desi nu au dinamismul celor din picioare, sunt mai eficiente privind posibilitatea obtinerii tusului.

Continutul luptei in etapa actuala se deosebeste radical de continutul acesteia din Grecia sau Roma Antica. O deosebire radicala exista si intre intrecerile de azi si cele din anii '60, '70 cand luptatorii erau specializati intr-un singur procedeu cu care castigau disputa.

Lupta de azi se distinge prin conciziunea esentei sale, prin claritatea scopului sau, iar scopul acesteia nu mai sta azi sub semnul simplitatii.

Modificarile regulilor de desfasurare a luptei a avut drept scop imbogatirea continutului tehnic concretizat in numar si diversitate de procedee tehnice, care sa

conduca la o intrecere dinamica, spectaculoasa si in urma careia cel mai bun sa invinga.

Preocuparea luptatorilor pentru o lupta dinamica, bogata in procedee tehnice este stimulata de atribuirea avertismentelor pentru pasivitate (non combat). Dinamismul luptei este asigurat in primul rand de catre cei doi luptatori prin numarul incercarilor de a executa procedee tehnice.

In timpul disputei luptatorul se afla angrenat intr-un angajament total, de la inceputul pana la sfarsitul timpului de lupta. In scopul adjudecarii victoriei, lupta este "rapida si totala" presupunand participarea cu intregile posibilitati individuale din punct de vedere fizic, tehnic, tactic, psihologic, desfasurata in stil continuu, agresiv, insa in spiritual fair-play-ului.

Intreaga pregatire a luptatorului trebuie sa-si gaseasca o exprimare tehnico-tactica diversa si numeroasa atat in cadrul luptei in picioare cat si in cadrul luptei la sol.

Pentru o "lupta universala" sunt preferate apucarile prin care se pot executa mai multe actiuni de trantire si care faciliteaza inlantuirea structurilor tehnice.

Lupta universala presupune o inalta si complexa capacitate tehnica, exprimata prin totalitatea si varietatea cunostintelor tehnice, aplicata prin folosirea tuturor posibilitatilor de realizare practica in lupta.

Autoexpunerea, angajarea in actiuni cu posibilitati mari de contracarare in contextul unei exprimari tehnico-tactice universale asigura fondul spectular si emotional al luptei de concurs.

Riscul (din punct de vedere tehnic) la care se expune executantul in cazul unor actiuni dificile de trantire tonifica spiritul intrecerii. Dupa Ercegan, citat de Ghe. Cismas in lucrarea sa "Sporturi de lupta "lupta totala, universala si cu riscuri nu reprezinta numai un mod concret de intrecere, ci si un mod nou de gandire asupra viitorului luptelor.

Marile rezultate din lupte nu pot fi obtinute fara riscuri. Riscul in lupte constituie antidotul pentru pasivitate. El este, de fapt, farmecul luptei creand stari de tensiune emotionala spectatorilor.

"Lupta creativa" a aparut din nevoia completarii caracteristicilor luptei de concurs. Aceasta solicita creativitatea luptatorului sub aspect tehnico-tactic. Lupta creatoare cuprinde caracteristicile, abilitatile luptatorului folosite in lupta pentru a invinge, spirit creativ ce duce la admiratia tuturor sportivilor si spectatorilor.

"Lupta spectaculoasa" pe care trebuie sa o realizeze intrecerile de lupte poate surveni pe doua cai:

a)     imbinarea armonioasa a celorlalte caracteristici;

b) folosirea unor procedee tehnice si combinatii tehnico-tactice prin care luptatorii isi trantesc adversarii proiectandu-i pe traiectorii ample de zbor.

Executiile tehnico-tactice trebuie sa fie de mare tinuta. Ele trebuie sa poarte amprenta unei inalte maiestrii, gravate pe stiinta miscarii, singura modalitate de a ajunge la siguranta si stapanire in cadrul executiilor.

"Lupta virtuoasa" este practicata de marii campioni prin introducerea unor noi variante de executii admirate si apreciate de parteneri si spectatori.

O data cu eliminarea duritatilor si a actiunilor brutale si dureroase, suprafata pe care urma sa se desfasoare intrecerile a devenit una specifica, realizata din saltele de grosime si consistenta corespunzatoare scopului, bine precizate de regulament.

Suprafata patrata cu latura de 8 m a devenit un cerc cu diametru de 9 m.

Salteaua de concurs trebuie sa fie omologata. Are o suprafata de 63 m². Grosimea (in functie de densitatea si elasticitatea materialului folosit) este cuprinsa intre 4-6 cm.

Salteaua trebuie sa fie asezata pe parchet pentru a-i mari elasticitatea, este acoperita cu o prelata de culoare galbena in suprafata centrala si rosie in zona de pasivitate.

Centrul reprezinta locul de unde se incepe, se termina si se reia lupta dupa fiecare intrerupere.

Suprafata centrala de lupta (diametrul 7 m) este zona in care toate actiunile, permise de regulament, se puncteaza ca atare.

Zona de pasivitate (diametrul 1 m) este zona care anunta ca s-a terminat salteaua si ca lupta atrasa acolo este o lupta pasiva (non combat). Sunt valabile actiunile incepute in suprafata centrala si finalizate aici.

Suprafata de protectie -1,5 m) are rol de a proteja sportivii in cadere in afara suprafetei de lupta. Sunt valabile actiuni incepute in interiorul saltelei si finalizate aici cu exceptia tusului.

Valorile (punctele) atribuite actiunilor si procedeelor tehnice executate in cadrul luptei sunt:

1 punct, se acorda:

- luptatorului care isi duce adversarul la sol, trecand la spatele lui unde il controleaza.

- luptatorului care trece peste adversar mentinandu-l si controlandu-l, situandu-se la spatele acestuia.

2 puncte se acorda:

- luptatorului care executa corect un procedeu tehnic, in lupta la sol prin care isi duce adversarul in pozitia periculoasa de tus.

- luptatorului care ataca si al carui adversar ruleaza pe umeri.

- luptatorului atacat daca cel care ataca este blocat in pozitie periculoasa de tus.

3 puncte se acorda:

- pentru oricare executie prin care luptatorul isi duce adversarul aflat in picioare discret in pozitie periculoasa de tus.

4 puncte se acorda:

- luptatorului care executa un procedeu de mare tehnicitate in picioare sau la sol.

Un procedeu de mare tehnicitate cuprinde:

- desprinderea totala de pe saltea;

- control

- proiectare in spatiu pe o curba ampla.

5 puncte se acorda:

- luptatorului care executa o aruncare peste piept cu mare amplitudine, atacatul descriind un arc de cerc cu picioarele aparatorului.

Pasivitatea este atitudinea unui combatant care actioneaza impotriva spiritului luptei si scopului ei. Atunci cand:

- nu se efectueaza nici un procedeu tehnic;

- se multumeste cu eforturi fizice care urmaresc neutralizarea adversarului;

- nu actioneaza convingator;

- obstructioneaza continuu actiunile adversarului;

- fuge intentionat in afara saltelei in picioare sau la sol.

Luptatorul care se face vinovat de lupta pasiva este sanctionat si pus ordonat in pozitie de parter

CAPACITATILE MOTRICE SUSTINATOARE LA INTRECERILE DE LUPTA

Pentru realizarea unor performante inalte in sportul luptelor este nevoie de o pregatire fizica generala si specifica la nivel superior.

Fiecare calitate motrica trebuie dezvoltata corespunzator, influentand mai mult sau mai putin rezultatul intrecerii.

Calitatile motrice se vor dezvolta continuu pentru ca de ele depinde reusita procesului de instruire tehnica.

Mijloacele sunt diferite in functie de varsta, dar ele vizeaza dezvoltarea acelor calitati motrice de care are nevoie viitorul luptator.

Daca analizam procedeele tehnice observam ca segmentele corpului luptatorului executa in cadrul aceluiasi procedeu miscari diferite, fiecare avand la baza un anumit grad de contractie musculara, o viteza diferita de deplasare, pe fondul unui grad de mobilitate ridicat in unele articulatii, avand durate diferite de manifestare.

Avand in vedere numarul crescut de procedee tehnice si nivelul tehnic superior la care trebuie insusite, ne putem da seama ca solicitarea calitatilor motrice este una dintre cele mai complexe.

In literatura de specialitate tot mai multi autori acorda o importanta deosebita puterii. Dupa I. Cornianu, Raiko Petrov, Vascul Popovici, Ghe. Cismas, puterea este o expresie a imbinarii perfecte dintre viteza si forta, element sinonim cu detenta musculara in alte ramuri de sport.

Puterea reprezinta cantitatea de lucru efectuata de sportivi in unitatea de timp.

Forta De-a lungul timpului luptele si-au capatat atributul de sport al barbatilor puternici. Cu toata evolutia tehnicii, forta detine un rol important in instruirea luptatorilor. Multi autori clasifica efortul de forta specific luptelor dupa actiunea de baza efectuata. Aceasta clasificare are un avantaj functional si operator pentru antrenor, facand o legatura mai directa intre obiectivele dezvoltarii fortei si mijloacele folosite. Astfel deosebim: forta de apucare, forta de ridicare, forta de trantire, forta de fixare a adversarului.

Un alt aspect este legat de pregatirea luptatorilor prin mijloace specifice contractiilor izometrice, necesare datorita prezentei acestui tip de contractii in cadrul structurilor motrice.

Durata unei contractii nu trebuie sa depasasca 5-6 secunde, iar volumul integral al acestora sa nu depasasca 15% din intregul proces de antrenament.

Exercitiile de forta sunt folosite mai ales in procesul de instruire si de antrenament al juniorilor. Ele nu trebuie neglijate, dar in acelasi timp trebuie aplicate in concordanta cu particularitatile de varsta.

Viteza Datorita necesitatii invatarii corecte si mai ales pentru o aplicare eficienta a tehnicii si tacticii luptelor in concurs, luptatorii au nevoie de o foarte buna viteza de reactie, de executie, de repetitie, de deplasare in suprafete restranse si de deplasare a segmentelor corpului.

Viteza se perfectioneaza datorita rapiditatii cu care trebuie solutionate pozitiile de contact cu adversarul prin executare a atacului apararii si contraatacului.

Aceasta calitate se manifesta pe fondul fortei si rezistentei in conditiile unei coordonari precise a miscarilor.

Datorita contactului permanent cu adversarul se creeaza o ambianta speciala de manifestare si dezvoltare a vitezei.

Viteza luptatorului este contionata de:

rapiditatea perceptiei stimulului

transmiterea impulsului nervos la scoarta cerebrala

transmiterea impulsului nervos din centrii senzoriali de cei motorii

transmiterea impulsului motor aferent

receptionarea impulsului nervos motor de catre muschi si rapiditatea contractiei musculare.

In multe situatii o viteza buna de executie poate suplini unele lipsuri in dezvoltarea fortei.

In instruirea luptatorilor trebuie sa se tina seama de nivelul de dezvoltare al vitezei sub formele sale, deoarece procedeele de aruncare (in special) nu pot fi executate cu sansa de reusita decat de catre luptatorii ce pseda o buna viteza de executie.

Datorita faptului ca manifestarea vitezei in formele specifice enuntate este influentata de calitate sistemului neuro-muscular, dezvoltarea sa este in multe situatii limitata.

Dezvoltarea vitezei poate incepe la 11-12 ani , iar mijloacele folosite trebuie sa fie cat mai naturale, de scurta durata si sa necesite o coordonare deosebita.

Preocuparea pentru dezvoltarea vitezei trebuie sa fie corelata foarte bine cu preocuparea pentru dezvoltarea fortei si a capacitatilor coordinative.

Capacitatea coordinativa Datorita structurilor diferite ale procedeelor tehnice se solicita in mod deosebit capacitatea coordinativa a individului, jucand totodata un rol important in invatarea corecta.

Dupa mai multi specialisti (A. Medvev, I. Baciu, B. Radev, E. Velcev, s.a.), citati de Ghe. Cismas in lucrarea "Instruirea Juniorilor", capacitatea coordinativa reprezinta o calitate motrica deosebit de complexa, care permite orientarea mai rapida si mai precisa a luptatorului in situatiile dificile din timpul disputelor.

Capacitatea coordinativa se dezvolta in cadrul luptelor datorita numarului mare de procedee ce trebuie invatate. Totodata alternarea executiilor, procedeelor de ducere la sol cu procedee de aruncare si procedee de doborare contribuie la acelasi efect.

Capacitatea coordinativa se dezvolta in conditii mereu schimbatoare datorate pozitiei de lupta, reactiei adversarului si in special datorita schimbului de adversari.

In scopul dezvoltarii ei se folosesc mijloace specifice, preferandu-se cele cu un grad ridicat de complexitate (ducere la sol cu tractiune de brat, ducere la parter cu trecere la spate pe sub brat, rasturnare cu fixarea bratului si a coapsei opuse) executarea acestora in tempouri diferite si pe ambele parti.

Capacitatea coordinativa trebuie sa asigure luptatorului usurinta si corectitudinea executiilor, posibilitatea efectuarii unei varietati mari de prize si largi posibilitati de a executa combinatii tactice, avandu-se in vedere faptul ca luptele sunt compuse din miscari naturale dintre cele mai diverse,cuprinse pe un larg evantai motric.

Folosirea aceluiasi procedeu tehnic de lupta cu diferiti adversari inseamna de fiecare data o noua adaptare la particularitatile morfologice, motrice si tehnice ale acestora.

Mobilitatea. Tehnica luptelor impune o mare mobilitate articulara, elasticitate si suplete musculara.

Coloana vertebrala (zona cervicala si lombara) articulatia scapulo-humerala si coxo-femurala influenteaza direct modul in care pot fi insusite si executate procedeele tehnice.

Dupa Ghe. Cismas "o buna mobilitate a coloanei vertebrale reprezinta o garantie pentru invatarea procedeelor de aruncare peste piept, in timp ce o buna mobilitate in articulatia scopulo-humerala contribuie la invatarea procedeelor de aruncare peste sold".

Pentru un bun plasament atat in lupta la sol cat si in lupta in picioare este necesara o buna mobilitate in articulatia coxo-femurala.

Podul este o pozitie intalnita in timpul luptei si solicita o buna mobilitate in toate articulatiile amintite.

Folosirea podului in aparare si atac contribuie la dezvoltarea mobilitatii coloanei vertebrale intr-un mod special (in hiperextensie si rasucire) iar pe de alta parte la manifestarea integrativa a mobilitatii (ca semn al amplitudinii miscarii) fortei si vitezei de executie.

Luptele reprezinta una din ramurile de sport in care mobilitatea se afla la egalitate valorica cu celelalte calitati motrice.

Raportul forta-mobilitate reprezinta un punct important in procesul pregatirii luptatorilor prin echilibrul sau.

Mobilitatea contribuie la insusirea unor procedee spectaculoase si deosebit de eficiente cum sunt: saltul la un brat, saltul cu centurare din fata si din spate, saltul la ambele brate, aruncarea peste sold cu fixarea trunchiului s.a.

Un accent deosebit in pregatire se pune pe lucrul pentru dezvoltarea mobilitatii in raport cu celelalte calitati motrice, mai ales cu forta. Trebuie gasit pentru fiecare sportiv raportul optim intre dezvoltarea fortei si dezvoltarea mobilitatii.

Mijloacele specifice pot asigura acest lucru cu conditia ca ele sa aiba un caracter permanent in cadrul lectiilor de antrenament.

Rezistenta Reprezinta fondul pe care se manifesta in cadrul luptei toate celelalte calitati motrice pe o durata stabilita regulamentar.

Prin caracteristicile tipului de efort specific, rezistenta asigura posibilitatea afirmarii optime a celorlalte calitati motrice.

Rezistenta devine indispensabila chiar si celui mai neinsemnat obiectiv de performanta.

In timpul luptei se solicita o rezistenta in regim de forta si viteza.

Rezistenta specifica trebuie dezvoltata pe fondul rezistentei generale.

Dupa Gh. Cismas "Dezvoltarea rezistentei este stimulata de eforturile depuse in vederea initierii si desfasurarii unor procedee tehnice de atac, aparare si contraatac in care forta si viteza detin o pozitie prioritara, dar care deschide pentru adversar noi posibilitati de continuare a luptei a caror durata si solicitare nu pot fi apreciate dinainte".

Din aceasta rezulta ca rezistenta specifica are o trasatura definitorie, concretizata in disponibilitatile de efort pe care trebuie sa le dovedeasca orice luptator, astfel incat oricare ar fi evolutia luptei trebuie sa se realizeze o adoptare optima la solicitarile acestuia. Mijloacele pentru dezvoltarea rezistentei specifice sunt reprezentate de diferite forme de angajare privite sub aspectul duratei, intensitatii si al marimii pauzelor dintre reprize.

Concursul este caracterizat printr-un mare consum de oxigen si prelungirea brusca a efortului anaerob. Astfel, respiratia are un rol deosebit de important.

La luptatorii juniori se poate observa o slaba coordonare intre miscarile respiratorii si miscarile segmentelor corpului insotite de aritmie evidenta in special la inceputul si sfarsitul disputei. La toate acestea se mai adauga si apucarile adversarului peste torace si abdomen sau asezarea greutatii corpului deasupra in lupta la sol.

Lupta din timpul concursului se caracterizeaza printr-un dinamism deosebit. Procedeele tehnice de atac si aparare se succed fara intrerupere, fapt ce solicita in mod deosebit rezistenta luptatorului. Datorita faptului ca odihna in timpul luptei contravine regulamentului, relaxarea luptatorului capata o noua semnificatie.

Avand in vedere faptul ca luptele dezvolta rezistenta in conditiile efortului de tip mixt aerob-anaerob in care intalnim frecvent varfuri anaerobe, trebuie evitate contractiile musculare inutile, inclestarile care nu permit un avantaj privind fixarea prizei, actionarea pe seama unor parghii dezavantajoase-in special la lupta la sol-evitarea fixarilor in pozitia periculoasa de tus.

Aceste masuri se vor lua pentru pastrarea unui ritm crescut de lupta pe fondul unei stari de prospetime a organismului.

Pentru mentinerea pozitiei fundamentale este solicitata in mod deosebit musculatura extensoare a picioarelor mai mult sub aspectul rezistentei. Astfel, toate pozitiile cu picioarele (complet) intinse vor fi mai economicoase din punct de vedere al solicitarii, dar in acelasi timp reduc usurinta de deplasare si maresc gradul de vulnerabilitate. Privind atacul adversarului, acestuia i se usureaza manevrele de a dobori prin intrare la centura sau coapse.

Efectuarea prizelor si a dezechilibrarilor necesita o buna forta in musculatura flexoare a bratelor si a antebratelor si totodata o indemanare crescuta.

Podul este pozitia de hiperextensie a corpului luptatorului, cu contact pe frunte si talpi, folosita atat in tehnica de aparare cat si in tehnica de atac. Este elementul tehnic ce evidentiaza o forta superioara a musculaturii extensoare a cefei si spatelui si printr-o mobilitate crescuta in zonele lombare si cervicale a coloanei vertebrale.

Rostogolirile sunt acele elemente tehnice prin care atacantul il determina pe aparator sa se invarta in jurul axului sau longitudinal ,trecandu-l prin sau fixandu-l in pozitie periculoasa de tus. Pentru executarea acestora sunt necesare apucari si fixari ale cefei, bratelor, trunchiului, picioarelor necesitand o buna forta de apucare, orientere spatiala, mobilitate crescuta a coloanei vertebrale si a centurii pelviene.

Rasturnarile sunt elementele tehnice prin care aparatorul este purtat in plan antero-posterior printr-o miscare de inversare a axului longitudinal. Pentru executarea lor trebuie o forta crescuta a musculaturii extensoare a trunchiului si a musculaturii flexoare a bratelor, deci forta de ridicare.

Doborarile cuprind elemente tehnice executate dinaintea spre inapoia aparatorului, in urma carora acesta cade in pozitia periculoasa de tus. Sunt actiuni de impingeri bruste si rapide care provoaca o cadere rapida spre inapoi. Executarea acestora solicita forta musculaturii scapulare, viteza de executie si de deplasare a segmentelor corpului.

Aruncarile sunt elemente tehnice prin care adversarul este desprins de pe saltea si proiectat pe o traiectorie care-i asigura o faza de zbor, luand contact cu salteaua in pozitie periculoasa de tus.

Acestea sunt elementele tehnice care solicita la nivel inalt toate calitatile motrice. Ele se bazeaza pe o buna forta de apucare si ridicare, coordonare si mobilitate la nivelul coloanei vertebrale si a centurii scapulare.

La aruncarile spre inainte (peste sold si peste spate) pe langa forta musculaturii extensoare a picioarelor, este solicitata si musculatura flexoare a trunchiului.

Radu Mateescu

K 35 b