MOTRICITATE Sl MISCARE

MOTRICITATE Sl MISCARE

"Motricitate' si "miscare' sunt termeni de baza in teoria domeniului activitatilor corporale si in "stiinta sportului'. De cele mai multe ori ei sunt folositi alternativ, desi exista unele diferente pe care specialistii le evidentiaza.

in privinta aceasta exista, teoretic, patru pozitii: una care considera ca termenii de motricitate si miscare sunt identici; alta, ca miscarea este inclusa in motricitate; a treia, ca cei doi termeni se intersecteaza, iar a patra, ca cei doi termeni sunt disjuncti. Din punct de vedere stiintific este necesar sa avem in permanenta sensul exact al termenilor pe care ii utilizam si sa spunem la ce fel de motricitate sau miscare ne referim.

Motricitatea este ansamblul functiilor care asigura mentinerea posturii si executiei miscarilor specifice fiintelor vii; ea este gandita in opozitie cu functiile de receptie si senzoriale.

Dictionarele definesc motricitatea drept "capacitatea de a se/te misca; functie a miscarii'. Fiziologic este ansamblul functiilor biologice care asigura miscarea, la om si animal. In familia acestui termen ii aflam si pe cei de "motor, motrice (adj.):

1. Care produce o miscare, care o transmite;

2. Se spune despre un nerv sau muschi care asigura motricitatea unui organ; (S.)

3. Aparat care transforma in energie mecanica alte forme de energie.' si de motilitate: "Aptitudine de a efectua miscari spontane sau de reactie, ale fiintei vii'.

In campul motricitatii se disting:

- motricitatea reflexa (complet independenta de vointa);

- motricitatea voluntara (in care fiecare gest este gandit inainte de a fi efectuat.

Termenul tine mai ales de limbajul fiziologic decat de cel psihologic (Didier, 1994, p. 180);

- motricitatea automata (in care vointa nu intervine decat pentru a declansa o succesiune de miscari automatizate: mersul, inghitirea etc).

Din punct de vedere psihologic, motricitatea desemneaza functia care asigura relatiile cu ambianta materiala si sociala si care are drept suport periferic musculatura striata. La ora aceasta, literatura stintifica prefera termenul de senzorimotricitate pentru a sublinia rolul informatiilor senzoriale in declansarea, conducerea si adaptarea miscarilor.

Principala delimitare intre motricitate si miscare este facuta in literatura de specialitate. Miscarea este notiunea centrala pentru multe stiinte, ca biologia, fiziologia, psihologia si toate cele care se ocupa de miscarea umana. "in acest caz, arata Bos si Mechling (1987, in Wor-terbuch..) vom considera in conceptul de motricitate caracteristicile neurocibernetice, care inglobeaza, de asemenea, factorii subiectivi si ai continutului constiintei, in timp ce miscarea este caracterizata ca "o modificare a locului masei corporale umane in spatiu si timp, vazuta din exterior ca un proces obiectiv' (Gutewort & Pohlmann, 1966). "Astfel, distingem clar si precis, pe de o parte, ansamblul tuturor proceselor de conducere-reglare si de functionare, iar pe de alta parte, rezultatul lor, cu multiplele dimensiuni, pe care le are miscarea' (Morhold, 1965).

J. Pailhous si M. Bonnard (1999 p. 592) afirma ca, in general si restrictiv, motricitatea desemneaza o functie care organizeaza relatiile cu ambianta si are ca suport periferic musculatura scheletica. Termenul de senzorimotricitate subliniaza tocmai rolul informatiilor senzoriale in declansarea, mentinerea si adaptarea miscarilor. Motricitatea ar trebui sa fie denumita mai curand senzorimotricitate ("sensorimotricite').

Din cauza ca nu se pot examina in mod independent functiile si procesele motrice in raport de situatii si de subiecti, se recurge la folosirea combinatiei de termeni ca "senzorimotricitate' si "psihomotricitate'.

Senzorimotricitatea pune accentul pe raportul reciproc dintre controlul senzorial (informatiile simturilor tratate ca stimuli) si elementele sistemului motor.

Psihomotricitatea, din contra, pune accentul pe reglarea psihica a motricitatii. Ea considera motricitatea ca fiind reglata si condusa in mod deosebit de factori subiectivi, ceea ce a condus la afirmarea influentei pozitive a miscarii asupra sanatatii si la dezvoltarea unui camp specific de aplicatii terapeutice in psihiatrie si ortopedagogie (Bos & Mechling, 1987, p. 427).

Datorita importantei crescute pe care o are in aceste domenii si in educatia motricitatii la varsta de crestere, termenul de psihomotricitate este adesea inteles ca o programare a activitatii. Ca si termenul "sensumotorik' (din literatura germana - Ungerer), psihomotricitatea pune accentul pe partea insemnata a constiintei, plasand pe primul plan procesul perceptiei si unitatea dintre perceptie si miscare. in acest context se explica inainte de toate legatura reciproca dintre aspectele cognitive, afective si motorii sub forma circuitelor de reglare intricate ierarhic in actiunea motrica, prin mijlocirea Unitatii TOTE (Test Operation Test Exit - Miller/ Galanter/Pribram - bucla de reglare cibernetica a comportamentului, prin punerea in relatie a informatiei de intrare cu imaginea si cu realizarea). Problema motrica solicita o strategie de actiune, tinand seama de faptul ca nu se poate vorbi despre motricitate fara sa se considere baza cognitiva a ei, in special perceptiile (Haywood, 1993).

Act, act corporal

Act: "1. Orice actiune umana adaptata unui scop, cu caracter voluntar sau involuntar si considerat ca un fapt obiectiv si realizat: act instinctiv, voluntar, act de bunatate, de bravura. Psih: Trecerea la act: realizarea unei tendinte, a unei dorinte impulsive, pana acum retinuta. 2. Decizie, operatie destinata sa produca un efect de drept.' (Larousse 1999).

Din punct de vedere psihologic, actul este cea mai simpla unitate structural-functionala din care sunt formate operatiile, actiunile, intreaga activitate psihica si comportamentala. (U. Schiopu, 1997).

Daca in limbaj fonemele sunt cele mai mici unitati, in motricitate actemele si gestemele sunt componente ale actului motric. "Actul motric, descompus in acteme, ocupa un loc primordial in structurarea cunoasterii si ordonarea ei in spatiu si timp, dar mai ales cunoasterea si recunoasterea propriului eu biologic, prin intermediul pivotului sau concret care este corpul' (C. Paunescu, 1977, p. 117).

Actele au mecanisme si structuri diferite, multe dintre ele fiind considerate sinonime cu actiunile sau chiar activitatile. Totusi, considerandu-le in simplitatea lor structurala si, uneori, intentionala, vom deosebi actele reflexe, ca raspunsuri motrice predeterminate, la anumite stimulari; actele psihic elementare - motorii sau mentale; actele voluntare, caracterizate de P. Popescu-Neveanu (1978) ca acte psihocomportamentale care dispun de autoreglaj verbal si se declanseaza ca urmare a unei decizii. in acest caz, actul voluntar vizeaza un scop formulat si dirijat constient, fiind anticipativ.

Actele motrice, care sunt componentele elementare ale exercitiilor fizice sau activitatilor corporale, sunt, de asemenea, conduse si reglate constient, in vederea obtinerii unui efect de ordin somatic, fiziologic, psihologic sau manifest-performantial.

M. Richelle considera actul ca unitate de comportament, izolabila in fluxul continuu al conduitelor, avand functie de adaptare sau de slujire a unei trebuinte (miscarile, cuvintele). Se disting acte preparatorii si acte consumatorii, de satisfacere a unor trebuinte.

"Actul apare ca actiune (subl ns.), interventie a subiectului orientat de prefigurarea mintala a unui scop, in succesiunea spontana a evenimentelor si proceselor naturale, vizand o anumita schimbare in sfera realului' (Gorgos, 1987,1, p. 150).

Raportarea actului la intentionalitate si strategie ne conduce la definirea "actului voluntar' care este "componenta a activitatii voluntare, avand o desfasurare interna sau externa si dispunand de autoreglaj verbal care se declanseaza in urma unor decizii, vizeaza un scop formulat constient si implica efort voluntar' (Paul Popescu-Neveanu, 1978). Vom continua in alta parte tema constituirii si desfasurarii activitii voluntare a omului. (M. Epuran, Motricitate si psihism. in curs de aparitie)

Terminologic este greu de stabilit diferenta dintre act si actiune sau activitate. Astfel, in vocabularul nostru sunt diferite sintagme: act automat, act compulsiv, act deliberat, act deturnat, act habitual, act inconstient, act imperativ, act imperios, act impulsiv, act medical, act reflex, act social, act voluntar. In vocabularul curent se folosesc si termeni ca acte de binefacere, acte gratuite, acte ratate etc, cele mai multe avand conotatii de comportamente complexe.

Polisemia termenului "act' permite receptarea mesajului, asa cum autorul a intentionat sa-1 transmita. Astfel, lucrarea clasica a lui H. Wallon, "De la act la gandire' furnizeaza un univers de acte, activitati si fapte deosebit de variate, unele foarte complexe, care conditioneaza si sustin formarea intelectuala a individului.

Putem spune, deci, ca actul voluntar consta in esenta din orientarea spre atingerea unui scop, din decizia si programarea executiei unei actiuni. Judecam sau apreciem axiologic faptele unui subiect dupa orientarea actului voluntar, si nu dupa cum se desfasoara, biomecanic si fiziologic, miscarile sau actiunile. Numai cand dorim sa stabilim nivelul performantei, facem judecati de valoare asupra acuratetei, adecvarii sau altor caracteristici spatiale, temporale sau de forta ale miscarilor si ale actiunilor.

Din toate acestea putem conchide ca actul nu trebuie inteles numai ca "element constitutiv' al unui complex comportamental, ci drept o componenta orientata electiv si selectiv a acestuia. intr-o ierarhie a componentelor complexe-anticipative-creative ale omului vom distinge, de la simplu la complex: actul, actiunea, activitatea. Componentele structurale vor fi miscarile: reflexe, inascute, miscarile voluntare-invatate si orientate electiv spre scopuri constiente, intre acestea din urma fiind incluse si cele cu caracter inovator, creator. Un rol deosebit il detine, in executia actelor voluntare, autoreglajul verbal.

Gest si gesteme

Ansamblul miscarilor cu caracter proiectat, de comunicare si expresie constituie paralim-bajul. Gestica este ansamblul miscarilor voluntare, uneori si involuntare, care realizeaza, alaturi de mimica, forma nonverbala a comunicarii (Gorgos, II, p. 264, 265).

Autorii de limba franceza din domeniul psihologiei si chiar al activitatilor corporale folosesc cuvantul "geste', pentru a desemna o actiune sau o miscare, chiar daca sensul propriu este de "miscare a corpului, mai ales a mainii, bratelor, capului, purtatoare sau nu de semnificatie' (Le petit Larousse, 1993). Guillet, Genety si Brunet-Guedji (1980) prezinta studiul "gesturilor motrice' din punct de vedere biomecanic, cinematografic, kinantropologic, electromiografic, fiziologic-muscular si nervos, ergonomie.

Un sens particular este acordat de Ursula Schiopu (1970, p. 163) gestului profesional, pentru caracteristici ale activitatilor orientate spre scopuri productive, spre deosebire de reactii sau miscari. In limba romana, gesturile au semnificatie de comunicare paraverbala sau morala: gesturi frumoase, gesturi obscene, gesturi amenintatoare etc. Exista si o subdisciplina a "limbajului corpului sau a gesturilor' asa cum N. Vaschide a elaborat un studiu clasic asupra "Psihologiei mainii', iar I.G. Duca (1990) a scris un eseu reusit despre gestica si caracteristicile mainilor politicienilor din perioada interbelica. Problema comunicarii prin miscare (kinezia) este discutata in lucrarea mentionata mai sus.

Gesteme sau kineme. intre gestem si gest, diferenta poate fi uneori foarte mica: flexia degetului aratator este gestem, dar este si gest, atunci cand inseamna chemare, "vino aici!'; un astfel de gest se mai numeste si kinemorfem.

Scopul gestului motric poate avea numeroase aspecte: poate fi de exprimare a unei miscari sau de manipulare a unui obiect, vizibil sau invizibil, apropiat sau indepartat. Nu retinem aici decat distinctia dintre morfocinezii sau miscari morfocinetice (miscari declansate de un model intern) si topocinezii sau miscari topocinetice (miscari dirijate spre o tinta spatiala), in masura in care ele ne arata legatura dintre spatiu si motricitate, evidentiind rolul reprezentarilor spatiale in planificarea si controlul miscarii.

Topocineziile sunt miscari orientate spatial; amplitudinea si directia miscarii sunt determinate de pozitia obiectelor in spatiu. Apucarea cu mana, capturarea prazii de catre animalul de prada sunt numai exemple. Proiectul este spatial si activitatea motrica este in slujba acestui proiect spatial. In morfocinezii, situatia este alta: forma gestului este obiectul insusi al activitatii subiec tului, proiectul privind insasi miscarea, spatiul nefiind decat suportul miscarii. Scrierea, di exemplu, este activitate morfocinetica.

Se poate observa ca in cele doua tipuri de activitati rolul proceselor cognitive in planifi carea si controlul miscarilor este complet altul: informatiile senzoriale care servesc acestu control sunt diferite, mai centrate asupra spatiului corpului, pentru morfocinezii, mai centrau asupra ambiantei externe, pentru topocinezii. Se vede aici o inversare a legaturii cognitive intre spatiu si motricitate, chiar daca gestul produs este identic; trebuie luate in consideratie conditiile care preced declansarea miscarii (cf. Pailhous si Bonnard, Larousse, 1999, p. 592).

Actele motrice

Actele motrice sunt expresia cea mai simpla a reactiilor adaptative ale individului la situatiile concrete in care el se afla, din necesitatea dialogului cu natura, cu altii sau cu sine. Ele vor constitui "materialul de constructie' al actiunilor care urmaresc efect adaptativ, precis, concret. Uneori actele motrice sunt numite si "gesturi motrice' sau "gesteme', in analogie cu fenomenele care constituie cele mai mici unitati ale limbii.

Actele motrice sunt studiate in mod deosebit de biomecanica, cercetarea analitica oferind indicatii pentru cresterea eficientei lor.

Actiunile motrice

Actiunile motrice sunt sinteze de acte motrice care raspund rezolvarii unei sarcini imediate. Ele constituie continutul activitatii, fiind grupate, dozate, modificate, in functie de situatiile concrete in care se afla individul. De exemplu, aruncarea la poarta de handbal este o actiune care se integreaza in sistemul activitatii de joc; actiunea aceasta are insa caracteristici tehnice (detalii de executie, procedee specifice, individualizate), care vor depinde de situatiile din teren create de adversari si parteneri.

Actiunile motrice constituie domeniul de studiu al "tehnicii', al pedagogiei speciale a domeniului nostru (didactica educatiei fizice si sportului). Cunoasterea mecanismelor actiunilor, a structurii si dinamicii lor conduce la perfectionarea executiilor, la imbunatatirea-' procesului de invatare si desavarsirea gestului motric. Toata psihologia si metodica invatarii si perfectionarii tehnicii si tacticii se sprijina pe progresele inregistrate de studiul biomecanic si metodic-pedagogic al actiunilor elevului sau sportivului.

Activitatea

Activitatea este ansamblul actiunilor desfasurate de om dupa anumite strategii, cu mijloace adecvate, in vederea atingerii unui scop propus. in domeniul educatiei fizice si sportului, activitatile sunt de ordin psihologic, pedagogic, sociologic: activitate de invatare, antrenament, concurs, timp liber etc. Ele se pot desfasura individual sau in grup; activitatea este efectuata de antrenor, sportiv, arbitru, elev s.a. in general, activitatea este constituita din conduita individului sau echipei, exprimata in actiuni si acte motrice si desfasurata intentionat, inteligent, dupa strategii exersate (algoritmi, deprinderi) sau create spontan (rezolvari euristice). Cercetarea activitatilor globale ale individului sau grupului (de exemplu, strategiile de rezolvare a unor situatii tactice, continutul si dozarea mijloacelor antrenamentelor, relatiile interindividuale in cadrul grupului s.a.) se efectueaza cu metodele specifice disciplinelor psiho-pedagogice si sociologice si, in orientarea propusa, prin tehnicile specifice investigatiei domeniului nostru. Tehnicile actografice, movografie, poligrafice sunt cele mai adecvate studiului unor astfel de fenomene.

Activitatile motrice. Prin definitie, activitatile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de pregatire si desfasurare; ele sunt sinteze de tip sistemic, cuprinzand actiuni si miscari subsumate orientarii structurii proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia si mai ales ramurile aplicate interdisciplinare ale acestora studiaza astfel de fenomene sintetice care constituie conduitele generale ale subiectilor angajati in activitatile corporale ludice, agonistice, recreative, gimnice sau compensatorii. O mare dezvoltare au luat-o studiile cu privire la algoritmii de invatare-predare, la mecanismele interactiunii umane in grupurile constituite pentru activitati specifice, la strategiile conduitelor tactice etc.

Cititorul va intelege desigur ca este foarte dificil, daca nu imposibil, de trasat limite precise de demarcatie intre aceste forme de manifestare a conduitei umane. Oricum, complexitatea biomecanica (numarul de legaturi in lantul cinematic, dificultatea miscarii), complexitatea psihologica a actiunilor si activitatii, ca si scopul urmarit de cercetator vor determina alegerea celor mai potrivite tehnici de studiu.

Lectura

Istoria studiului miscarilor umane nu este prea indelungata, caci acesta a putut fi inceput abia cand s-au intalnit si alaturat cunostintele de mecanica cu cele de biologie si mai apoi cu cele de antropologie si psihologie.

in epoca Renasterii, geniul lui Leonardo da Vinci (1452-1519) - desenator, anatomist, sculptor, arhitect, inginer, scriitor si muzician - s-a aplecat si asupra unor fenomene miraculoase, pentru vremea aceea, si anume zborul pasarilor, concepand mecanisme pentru realizarea zborului mecanic. El a scris: "Marea pasare isi va lua zborul si omul, desfasurand aripile ei, va umple lumea de uimire' (citat de C. Gheorghiu, p. 13). Se stie ca Leonardo da Vinci a imaginat elicopterul, a inventat elicea si parasuta, ceea ce 1-a consacrat ca precursor al aviatiei moderne.

Sfarsitul secolului al XlX-lea marcheaza primele cercetari cu caracter kinematic in domeniul miscarii animalelor si omenilor. La Palo Alto in Statele Unite ale Americii, in anul 1878, E.G. Muybridge realizeaza o prima descompunere a galopului unui cal, prin fotografii succesive facute cu 24 de aparate de fotografiat declansate de firele pe care le rupea calul.

Studiul zborului pasarilor, al locomotiei calului si al miscarii altor fiinte 1-a preocupat si pe Etienne Jules Marey (1830-1904) care poate fi considerat pe drept cuvant parintele biomecanicii si al cinematografiei. In anul 1981, el a realizat primele conofotograme. J.E. Marey inventeaza pusca cronofotografica, aplicatie a tehnicii cronografiei la cercetarea locomotiei omului si animalelor. Profesor de istorie naturala la College de France, Marey creeaza numeroase aparate si dispozitive pentru inregistrarea grafica si cinematografica, cu sensibilitate si precizie remarcabile, a fenomenelor fiziologice (circulatia si respiratia) si a actelor motrice.

Marey este precursorul cinematografiei. in 1882 realizeaza fotografierea, pe placi fixe si mobile, a miscarilor oamenilor si animalelor. Tehnica cronografiei a adus insemnate contributii la cunoasterea caracteristicilor miscarilor umane si este utilizata si astazi in studiile biomecanice, din sport in special. in capitolele urmatoare vom avea ocazia sa aratam si alte tehnici pentru studiul miscarii umane