Corporatiile multinationale

Corporatiile multinationale

1. Corporatii multinationale si noile dimensiuni ale mediului de afaceri international

O caracteristica actuala a economiei internationale, fara urma de tagada, unul dintre actorii principali in cadrul mediului de afaceri international, corporatiile multinationale s-au dovedit a fi, in ultimii ani, principalul purtator al capitalului peste hotare, al formarii si modificarii diferitelor tipuri de fluxuri de capital. Extrem de mult mentionate in literatura de specialitate, prezente mereu in publicatiile economice, politice si sociale, aceste tipuri de entitati economice au ajuns, fara indoiala, nu numai sa influenteze una sau mai multe piete, in particular, ci chiar sa rivalizeze cu guvernele nationale, sa-si impuna normele, valorile proprii si sa schimbe culturile de afaceri.

Principala modalitate de patrundere a multiplelor tipuri de corporatii multinationale pe pietele nationale ale diferitelor state, in varii domenii de activitate, a fost si a ramas investitia directa de capital. De aceea, uneori, insusi conceptul de flux investitional este asociat automat prezentei si activitatii acestor firme - mult ravnita de unele tari, blamata cu intensitate de altele. Pana in prezent, cercetarea economica de specialitate a reusit, in mare masura, sa reflecte contributia, dimensiunile si puterea economica proprii corporatiilor. Dincolo, insa, de certitudini, raman multe probleme controversate, carora nu li s-a gasit inca un raspuns incontestabil - dovada a controverselor practice care insotesc activitatea acestor firme peste hotarele statelor de origine.

Avand forme si structuri organizatorice extrem de diversificate, ce integreaza resursele materiale si umane apartinatoare unui capital 'multinational", aceste firme au generat mecanisme economice noi, au transformat stari de fapt, generand extrateritorializarea activitatii de productie, repartitie, schimb si consum. Ele au generat aparitia tendintelor de globalizare a concurentei si de internationalizare a diverselor interese economice. Multiplele surse de specialitate ne permit realizarea unei "fise" sintetice a acestor firme.

       In lume exista si functioneaza cel putin 40.000 de corporatii multinationale, avand peste 250.000 de filiale de productie, cercetare, sau comercializare in alte state decat cel de origine;

       ele au ajuns sa ofere peste 30% din produsul national brut mondial, 3/5 din comertul mondial cu produse nonagricole;

       detin 3/4 din capacitatea de inovatie a intregii omeniri;

       in cadrul corporatiilor sunt direct angajate peste 73 de milioane de persoane, iar efectele indirecte produse asupra ocuparii si specializarii fortei de munca sunt cel putin tot atat de importante ca si cele directe;

       stocul cumulat al investitiilor directe de capital efectuate in strainatate de aceste firme a ajuns in anul 1995 la impresionanta cifra de 2,6 trilioane de dolari, fata de numai 519 miliarde de dolari in 1980 si 1,7 trilioane in 1990;

       fluxurile anuale de investitii directe in strainatate au inregistrat in ultimii 10 ani ritmuri de crestere valorica mai mari decat ritmurile de crestere a schimburilor comerciale internationale;

       deja, in anul 1988 primele 600 de mari corporatii dadeau circa 25% din intreaga valoare adaugata a productiei industriale mondiale;

       intre primele 100 entitati economice ale lumii (masurate prin diversi indicatori economici), 51 sunt in prezent corporatii multinationale, - abia 49 sunt tari (economii nationale);

       treime din comertul mondial reprezinta, de fapt, tranzactii economice intre diferitele unitati teritoriale ale aceleiasi corporatii multinationale (deci, comert intrafirma);

Lista elementelor economice pe care le consideram importante in definirea noilor dimensiuni cantitative si calitative ale fenomenului corporatii multinationale poate continua cu multe alte elemente pline de semnificatii. Fara a avea intentia de a realiza, neaparat, o descriere a argumentelor pro sau contra corporatiilor multinationale, trebuie, totusi, sa facem precizarea ca argumentele, multe dintre ele pertinente, in favoarea sau impotriva rolului acestor firme sunt extrem de diversificate. Ele includ intreg spectrul de pozitii (repetam, argumentate in diferite forme), pornind de la a considera aceste firme principalii promotori ai "neo-imperialismului mondial", "instrumente create cu scopul de a mentine legaturile de dependenta intre Nordul bogat si Sudul subdezvoltat", "adevarati agenti ai distrugerii identitatii nationale" si pana la a le considera "principalele promotoare ale dezvoltarii economice si progresului tehnologic".

 
2. Cauze ale formarii si evolutiei fluxurilor de investitii directe in strainatate

De-a lungul timpului, literatura de specialitate a incercat sa surprinda cauzele care stau la baza formarii si evolutiei fluxurilor internationale de capital, in special in forma investitiilor directe in strainatate. Aceasta, datorita importantei lor in crestere, a dinamicii si caracteristicilor lor. O serie de explicatii, date pe parcurs, s-au dovedit a fi multumitoare, dar si-au pastrat un pronuntat caracter fragmentar, ele vizand, pe rand, diferite laturi ale acestui proces atat de complex, fara a alcatui o teorie integratoare. Dupa cum afirma literatura de specialitate, foarte multe dintre ele deriva din strategiile urmarite de firma, fie pe plan intern, fie extern. De aceea, motivatia a fost transpusa in decizia de a investi sau nu intr-o anumita zona geografica, in functie de particularitatile istorice, economice si sociale pe care aceasta le prezenta. Teoria a acumulat, astfel, numeroase detalii, unele esentiale altele nu, din care cu greu poate fi desprins un fir calauzitor care sa ne conduca la o teorie generala a investitiilor straine directe de capital si sa creioneze imaginea reala a comportamentului de ansamblu al corporatiilor multinationale. Dispunem, totusi, in prezent, de o serie de teorii care isi extrag substanta din modul cum actioneaza diferite forte ale pietei, din climatul investitional intern si international, din natura obstacolelor puse in calea comertului, din factorii care influenteaza structura costurilor si asa mai departe.

Una din cele mai cunoscute teorii cu privire la motivele ce stau la baza deciziei de a investi si de a produce anumite bunuri peste hotare este cea care se refera la imperfectiunea pietei bunurilor economice si factorilor de productie. Aceasta teorie a fost invocata de catre cercetatorul american Stephen H. Hymer deja in anul 1960 [1]. Potrivit postulatelor formulate de el, motivul pentru care o firma decide sa investeasca in strainatate poate fi rezumat intr-o singura fraza: dorinta de a obtine unele avantaje pe care, din diferite cauze, piata locala, deocamdata, nu i le ofera. In conditiile liberei concurente caracterizata prin omogenitatea produselor si accesul liber la factorii de productie, cand nu existau bariere in calea intrarii pe piata si nici economie de scara, exportul de marfuri reprezenta forma principala de legatura internationala. Amplasarea unor capacitati de productie peste hotare nu prezenta avantaje deosebite, fapt pentru care investitiile directe indreptate spre alte state aveau un caracter sporadic, intamplator. Asa cum am subliniat intr-un capitol anterior, ele nu au lipsit cu desavarsire, dar nici n-au constituit o trasatura caracteristica a economiei mondiale, aflata si ea intr-un stadiu embrionar de formare. Abia dupa ce societatea a capatat intr-o serie de state o organizare industriala, iar firmele au trecut la diferentierea produselor lor, afirmandu-se prin marca si calificare speciala in domeniul marketingului, au aparut si obstacolele in calea patrunderii pe piata, concurenta imperfecta devenind dominanta. In noul context al concurentei imperfecte, unele firme au inceput sa aiba un oarecare dezavantaj in raport cu cele locale, fie ca nu s-au putut familiariza cu conditiile pietei interne, fie ca s-au vazut afectate de o serie de dezechilibre ale acesteia, pe care nu le-a putut depasi fara pierderi insuportabile. Referindu-se la aceasta unii cercetatori [2] disting cel putin patru categorii de imperfectiuni ce s-ar putea ivi pe piata si ar perturba planurile de afaceri ale firmei:

1)dezechilibre care afecteaza posibilitatile de maximizare a profitului;

2)distorsiuni provocate de politica guvernamentala;

3)imperfectiuni izvorate din structura pietei;

4)efectele provocate de posibilitatea aparitiei falimentului, ca urmare a prabusirii unor segmente ale pietei interne.

In legatura cu primul grup de dezechilibre este limpede ca ele vor favoriza investitiile directe in strainatate atata timp cat, intre diferite state, se mentin decalaje mai mari sau mai mici in ceea ce priveste rata profitului. Intotdeauna capitalul, fiind ghidat de principiul maximizarii profitului, va cauta cele mai avantajoase debusee, indiferent unde acestea s-ar gasi.

Unii economisti [3] au deplasat centrul analizei spre raportul dintre venitul marginal asteptat si costul marginal al capitalului utilizat. In acest context, daca venitul marginal obtinut peste hotare, in urma unei activitati economice oarecare, depaseste substantial costul marginal al capitalului intrebuintat, raportul dintre aceste doua variabile fiind net superior celui realizat pe piata interna, atunci investitia directa intr-o alta tara se justifica din plin. Pornind de la acest calcul unii cercetatori au intocmit tabele intregi, pe tari, prin intermediul carora se incearca sa se determine avantajul comparativ ce s-ar putea obtine in fiecare caz in parte.

Firmele multinationale incearca, inainte de toate, sa-si puna in valoare avantajele monopolistice pe pietele externe. O parte din aceste avantaje (diferentierea produselor, proprietatea exclusiva asupra unor tehnologii de fabricatie, cunostinte de marketing, iscusinta manageriala, accesul la piata de capital si altele) au fost remarcate mai inainte. Toate acestea ofera firmelor multinationale un anumit avantaj fata de competitorii lor situati in strainatate, care le compenseaza costurile aditionale determinate de operarea la distanta fata de tara de origine. Daca nu ar avea loc un asemenea proces, atunci deplasarea capitalului nu s-ar justifica. Totodata, nu trebuie omis faptul ca firmele multinationale sunt in cea mai mare parte a lor oligopoliste. Virtual, toate multinationalele se bucura de o considerabila putere pe piata. Piata pe care opereaza ele functioneaza ca un oligopol urias, in cadrul caruia barierele de intrare sunt absolut necesare pentru mentinerea unor rate inalte ale profitului. Daca aceste obstacole, dintr-un motiv sau altul, ajung sa se erodeze pe piata interna, atunci firmele gasesc mai profitabila plasarea capitalurilor peste hotare, acolo unde concurenta este mai putin acerba. Desi aceasta deplasare presupune costuri mari, deoarece investitorii sunt pusi in situatia de a opera in medii nefamiliare, numai firmele extrem de puternice isi permit sa le suporte. Cel putin pentru o buna perioada de timp, avantajele monopolistice ce decurg din marca de comert, patente de inventie, know-how si sistemul organizational nu pot fi cumparate sau multiplicate de catre competitorii locali. Or, tocmai aceste elemente de capital intangibil imprumuta pietei internationale un caracter imperfect, dand posibilitatea firmelor multinationale sa obtina avantaje substantiale, inclusiv de pe urma accesului preferential la unele surse de materii prime sau alte imput-uri. Pe o piata bazata pe concurenta perfecta aceste avantaje n-ar fi posibile.

Mai mult decat atat, o serie de elemente pe care, de regula, le incadram in sistemul organizational (controlul calitatii produselor, reclama, sistemul de distributie si de service post-vanzare etc.) tin de insasi structura firmei. Ele pot fi deplasate, transferate, dar niciodata copiate fara consimtamantul proprietarului de drept. Aceasta forma de imperfectiune a pietei confera firmei multinationale garantia stabilitatii afacerii si posibilitatea de a controla filialele sale din strainatate prin intermediul investitiilor directe, ele devenind, in acest caz, dezirabile.

Argumentele aduse pana aici nu sunt totusi suficiente pentru a motiva prezenta si tendintele recente inregistrate in fluxurile internationale de capital. Aceasta lacuna a fost resimtita inca din anii '60 cand investitiile directe incepusera sa capete alte dimensiuni cantitative, fluxurile de capital fiind dirijate cu precadere nu numai spre statele mai putin dezvoltate, dar si spre cele a caror economie era, de mult, asezata pe baze industriale, iar concurenta nu era mai slaba, ci, dimpotriva, foarte puternica.

In fond, esenta intregii probleme poate fi redusa la urmatoarea intrebare: care sunt adevaratele surse ale avantajului competitiv ce stau la baza maririi profitului unei firme dornica sa-si valorifice cat mai bine capitalul disponibil? Incercand sa rezolve aceasta problema, unii economisti au elaborat asa - numita teorie eclectica [4], prin intermediul careia se urmarea gasirea unui raspuns, mai plauzibil, la deplasarea capitalului peste hotare sub forma investitiilor directe. John H. Dunning considera ca principalele avantaje competitive ale firmei care constituie, in acelasi timp, tot atatea surse ale profitului potential sunt urmatoarele:

       avantajele specifice firmei multinationale - care decurg din proprietatea ei temporara, permanenta sau exclusiva asupra activelor intangibile;

       avantajele localizarii activitatilor - rezultate din depasirea unor obstacole vamale care restrictioneaza importurile, din posibilitatea utilizarii unei forte de munca ieftine, existenta unor resurse naturale abundente, aproprierea de pietele de desfacere, conditii prielnice de transport si comunicatii, politici guvernamentale prielnice, sau un mediu cultural cooperant;

       avantaje internationale - care constau din posesia asupra unor surse de materii prime, abilitatea de a subventiona anumite produse, de a evita costuri de tranzactie prea mari, capacitatea de a controla oferta si conditiile de vanzare ale unor produse importante si altele.

Asadar, John H. Dunning porneste de la urmatoarea ipoteza de lucru: date fiind o serie de avantaje care decurg din proprietatea firmei asupra unor active intangibile si existenta unor avantaje locale favorabile, devine profitabil pentru ea sa-si internationalizeze activitatea, extinzand-o peste hotare. El a incercat deci, o integrare a cel putin trei teorii care circulau, in paralel, in literatura economica a anilor '70 si anume: teoria organizarii industriale, teoria internationalizarii si teoria localizarii, argumentand ca postulatele lor pot fi satisfacute numai daca firma se angajeaza in investitii peste hotare.

Intr-adevar, dispunand de anumite avantaje specifice, firma considera ca este mai favorabil pentru ea sa le utilizeze in interes propriu, decat sa le incredinteze, prin vanzare, altor intreprinderi independente. Daca acest demers se combina si cu folosirea unor avantaje locale, atunci exista sanse reale ca profitul sa fie maximizat.

Potrivit opiniei lui John H. Dunning, investitiile directe efectuate in strainatate pot fi in intregime explicate prin raportarea lor la conditiile de mai sus. Fireste, el nu sustine ca avantajele mentionate mai inainte ar fi uniform distribuite pe tari, industrii, intreprinderi si ca nu s-ar schimba de-a lungul timpului. Dar, fluxurile de investitii directe catre o tara anume si intr-un anumit moment depind, in cea mai mare parte a lor, de modul cum sunt valorificate aceste avantaje.

3. Spectrul organizational al corporatiilor multinationale

Departe de a fi un fenomen nou, aparitia si evolutia de-a lungul timpului a corporatiilor multinationale au insemnat tot atatea repere istorice demne de luat in considerare. Desi nu poate fi marcata o data precisa a nasterii corporatiei multinationale moderne, datele statistice si faptele economice ne indreptatesc sa afirmam ca, astazi, ele constituie o prezenta vie in cadrul economiei mondiale, care nu mai poate fi nicicum trecuta cu vederea.

Amplificarea fara precedent a activitatii lor, extinderea ariei geografice de actiune, succesiunea rapida a unor evenimente tehnice, largirea si diversificarea schimburilor la scara planetara, au contribuit nu numai la imbogatirea conceptelor si teoriei economice referitoare la natura corporatiilor multinationale, dar au lasat urme adanci in spectrul organizational si in formele de existenta concreta a acestora. Delimitarea cat mai exacta a acestora trebuie sa porneasca, dupa parerea noastra, de la cateva criterii strict necesare pentru a intelege mai bine strategiile de care dispun si posibilitatile de actiune pe care le folosesc in diferite medii economice si culturale.

In mod firesc, un prim criteriu, de mare importanta in definirea spectrului organizational si a formelor de existenta ale corporatiilor multinationale, este cel care tine seama de insasi structura organizatorica a acestora. Trebuie sa subliniem, de la inceput, faptul ca formele de organizare ale corporatiilor sunt foarte diverse, ele fiind in functie de strategiile urmate de acestea. De asemenea, este posibil sa apara, in viitor, noi forme de organizare, pe masura dezvoltarii procesului de multinationalizare si de adaptare continua a firmelor multinationale la noile conditii ale mediului international. In conformitate cu acest criteriu pot fi distinse urmatoarele structuri de organizare ale corporatiei multinationale.

Structura axata pe filiala nationala este o forma de organizare care ofera un inalt grad de autonomie filialelor, care sunt amplasate in spatii nationale distincte, unde isi desfasoara activitatea ca unitati bine adaptate mediilor in care functioneaza. In cadrul acestei structuri, rapoartele de activitate ale fiecarei filiale se trimit direct catre "cartierul general" al corporatiei, respectiv catre presedintele acesteia, fara recurgerea la verigi intermediare. O asemenea structura se intalneste mai ales la firmele de origine europeana.

Structura bazata pe existenta unui departament international care este responsabil cu toate actiunile firmei desfasurate peste granitele statului de origine. Acest departament are in fruntea lui, de obicei, un vicepresedinte care este subordonat direct presedintelui corporatiei. Prin intermediul acestui departament international se desfasoara toate operatiunile cu caracter extern ale companiei, el avand rolul de a elabora strategia si a planifica activitatile din strainatate. In multe cazuri, atributiile departamentului sunt extinse si la gestionarea tuturor operatiunilor de export facute de societatea mama. De cele mai multe ori, departamentul international are putere decizionala si in ceea ce priveste imprumuturile de pe piata externa de capital, facute pentru una sau alta dintre filialele aflate in strainatate. Aceasta structura este caracteristica pentru multe dintre companiile multinationale americane, exemplul cel mai elocvent in acest sens oferindu-l "I.B.M. World Trade Corporation", care, la nivelul anilor '80, actiona in cadrul lui "International Business Machines" fiind responsabil pentru activitatile internationale ale companiei, integrand cercetarea, productia si realizarea produselor la un nivel global.

Structura functionala a reprezentat forma traditionala de organizare prin care s-au efectuat operatiunile internationale ale companiilor europene. Divizarea responsabilitatii, in cadrul acestei structuri, se realizeaza pe functiunile specifice firmelor de afaceri. Departamentul de marketing, spre exemplu, are responsabilitati in privinta tuturor vanzarilor, folosind structurile propriei firme, sau cele ale diferitilor distribuitori, oriunde ar fi ei localizati in lume. In plus, acest departament dispune, de obicei, de personal responsabil cu coordonarea programelor de marketing ale filialelor de productie. Departamentul responsabil cu productia isi exercita controlul atat asupra unitatilor de productie din tara de origine a firmei, cat si din strainatate, raspunzand de standardizarea produsului, de programele de cercetare-dezvoltare si controlul calitatii. Exista si un departament responsabil de operatiunile financiare ale firmei, atat cele interne, cat si cele din strainatate, precum si alte departamente cerute de functiile specifice firmei.

Structura regionala este forma de organizare prin care responsabilitatile specifice desfasurarii operatiunilor firmei sunt atribuite unor manageri, fiecare raspunzand de o anumita regiune geografica, in cadrul careia actioneaza compania. De pilda, se desemneaza un vice-presedinte pentru operatiunile din Europa, unul pentru cele din America de Nord si asa mai departe. Structura este caracteristica companiilor care provin din America de Nord.

Structura axata pe produs este utilizata de companiile care au o productie diversificata si un numar mare de piete de desfacere. Responsabilitatile sunt partajate pe departamente orientate pe cate un singur produs, indiferent de regiunea sau continentul unde acesta este produs si comercializat. Rapoartele de activitate sunt inaintate catre un "cartier general", care elaboreaza strategiile de ansamblu ale companiei.

Structura matriceala este cea mai complexa, deoarece implica existenta unor legaturi decizionale in forma de grila. Ele urmaresc atat specificul fiecarei piete, cat si a fiecarui produs, in scopul adaptarii la conditiile locale, folosirii celei mai adecvate tehnologii si urmaririi cu maxima eficienta a politicii produsului. In cadrul acestei structuri, activitatea se desfasoara prin asa-numite "unitati strategice de productie si comercializare" care sunt abilitate sa decida ce produse se dovedesc a fi cele mai indicate pentru o anumita piata, stabilesc care sunt categoriile de clientela, precum si tendintele manifestate pe plan local. Este o structura care are o vechime de cateva decenii, fiind intalnita, indeosebi, in cazul companiilor americane.

Structurile combinate sunt mult utilizate de catre companiile mari sau foarte mari. Pentru acestea este mai eficienta, in multe situatii, combinarea a doua sau mai multe structuri decizionale si organizatorice, aceste companii devenind, in acest mod, adevarate entitati economice "regional - internationale".

Criteriul de clasificare folosit mai sus, privind formele de existenta ale corporatiilor multinationale, pune in evidenta o mare diversitate de firme existente pe plan mondial. De altfel, asa cum mentionam mai inainte, insusi modul de actiune, strategiile si spectrul organizational ale acestora sunt foarte diferite de la caz la caz. Aceste corporatii, in incercarea lor de a atinge maximumul de eficienta si flexibilitate, exercita asupra spatiului economic in care functioneaza o influenta considerabila. Consideram ca acest criteriu ajuta mult la intelegerea relatiilor intra-firma ale corporatiilor multinationale.

Un alt criteriu frecvent folosit in caracterizarea spectrului organizational al corporatiilor multinationale este cel care tine seama de relatia existenta intre filialele din strainatate si "cartierul general" al firmei in ceea ce priveste planificarea strategica a afacerilor. Tinand seama de acest criteriu, rezulta alte cateva forme de existenta si functionare ale corporatiilor.

Corporatia de tip etnocentric este cea care manifesta o "predispozitie" catre luarea de decizii strategice ghidandu-se mai ales dupa valorile si interesele companiei-mama. Aceasta controleaza strans atat sucursalele, cat si filialele sale amplasate in strainatate. Deciziile sunt luate la sediul central al companiei, de unde pleaca un intreg flux de informatii, recomandari si ordine. Strategia urmata este "global-integrativa", iar structura organizatorica cel mai des intalnita, in acest caz, este cea bazata pe produs. In ceea ce priveste deciziile luate pe fiecare functiune a companiei in parte, domina cele orientate catre productia de masa. Caracteristicile produsului respecta, in linii mari, nevoile si gusturile clientelei din tara de origine, programul de marketing stabilit in aceasta tara, fiind aplicat si in exterior. Din punct de vedere financiar, acest gen de companie urmareste repatrierea in cea mai mare parte a profiturilor, iar politica de personal are ca obiectiv recrutarea si pregatirea de personal calificat, pentru posturi cheie, din tara de origine, care sa conduca apoi afacerile firmei pretutindeni in lume. De regula, se considera ca tarile unde opereaza firma etnocentrica se caracterizeaza printr-o instabilitate mai mare si numeroase riscuri. Din punct de vedere istoric, orice firma multinationala poate fi considerata a fi, la origine, etnocentrica.

Corporatia policentrica se refera la cea care isi propune, prin deciziile strategice luate, sa fie adaptata la specificul culturii si nevoilor fiecarui stat in care isi are amplasate filialele. Ea este bazata pe mai multe centre decizionale, iar standardele de performanta pot fi determinate si adoptate la nivel de filiale, care detin un plus de autonomie decizionala fata de "cartierul general". Scopul principal urmarit de acest tip de companie este acceptarea publica in statele in care activeaza. Deciziile sunt luate de jos in sus, de la filiale catre centru, acestea, de multe ori, autofinantandu-se. Strategia, in esenta, consta in adaptarea la nevoile clientilor din tarile unde exista filiale ale firmei, iar structura de organizare se bazeaza pe divizii regionale, avand unitati nationale de decizie cu o larga autonomie. Unitatile de productie urmaresc fabricarea de loturi de produse adaptate la cererea fiecarei tari pentru care le produc, programul de marketing reflectand, in continutul sau, acest obiectiv. Profiturile sunt, in mare parte, reinvestite pe plan local. Politica de personal urmareste pregatirea de specialisti pentru posturile de conducere din randul localnicilor.

Din cele mentionate mai sus, rezulta ca "sediul central" a inteles ca nu mai poate urmari, cu maxim de eficienta, toate operatiunile care au loc in strainatate. De aceea, descentralizarea a devenit necesara. In aceasta perspectiva, filiala este tot mai mult asimilata tarii gazda, iar solutia cea mai potrivita apare a fi acordarea unei autonomii relative responsabililor locali. Iata de ce, corporatia de tip policentric ni se pare a fi cea mai apropiata de titulatura intreprinderii multinationale.

Corporatia regiocentrica urmareste, in fapt, realizarea compromisului intre interesele de ansamblu ale centrului si cele ale filialelor de afaceri, cel putin la nivel regional. Aceasta urmareste atat eficienta in ansamblu, cat si acceptarea publica la nivel local. Deciziile sunt luate in mai multe sensuri, atat vertical, adica prin negocieri intre diviziile regionale si cele locale, cat si orizontal intre subdiviziunile firmei de pe acelasi nivel ierarhic. Resursele sunt, de cele mai multe ori, alocate de catre diviziile pe regiuni, dar tinandu-se seama de orientarile strategice ale "cartierului general". Din aceasta cauza, strategia este atat "regional-integrativa", cat si bazata pe specificul national. Structura de organizare este matriceala, fiind totodata orientata pe fiecare produs in parte, dar si pe regiuni sau arii geografice mai extinse. In ceea ce priveste compartimentele de productie, acestea sunt nevoite sa adopte principiile productiei flexibile, produsele fiind standardizate la nivel zonal, dar nu si intre regiuni. Programul de marketing este conceput la nivel regional, iar profiturile sunt, in mare masura, redistribuite la acelasi nivel. Politica de personal urmareste pregatirea de specialisti provenind din cadrul fiecarei regiuni, pentru posturile de conducere.

Corporatia geocentrica este cea care cauta sa integreze diferitele filiale intr-un sistem global de luare a deciziilor. Acest gen de firma este constituita, ca intreg, sub forma unei "retele" de afaceri de dimensiuni mari sau foarte mari. Aceasta se constituie, de fapt, intr-o organizatie complexa si interdependenta, care nu mai are origine nationala sau un "cartierul general" unic. Luarea deciziilor se face prin negocieri reciproce desfasurate intre toate nivelele companiei, procesul de comunicare fiind atat vertical, cat si orizontal. Resursele sunt alocate in vederea dezvoltarii de proiecte de foarte mare anvergura, la scara globala, iar strategia urmata este "global-integrativa", dar, in acelasi timp, orientata catre fiecare spatiu national de afaceri in parte. Structura de organizare se prezinta sub forma unei retele intinse de filiale care au rol complex, atat de productie si realizare a marfii in plan national si regional, cat si decizional. Se urmaresc principiile productiei flexibile, iar produsul este standardizat la nivel global, cu unele adaptari la mediul local. Programul de marketing este unitar, dar cu aportul tuturor diviziilor. Profiturile sunt redistribuite la nivel global, iar personalul de conducere este ales dintre cei mai merituosi angajati, indiferent de nationalitate si din orice parte a lumii.

Pe baza trasaturilor care o definesc, putem afirma ca acest gen de corporatie se identifica, tot mai mult, cu ceea ce tot mai multi economisti numesc astazi "firma mondiala".

Ca si in cazul precedent, consideram ca cele patru tipuri de companii descrise succint mai sus reprezinta, de fapt, tot o succesiune de faze evolutive, de dezvoltare a firmei multinationale, de la cel mai simplu, pana la cel mai complex nivel de integrare in cadrul economiei mondiale.

4. Procesul de internationalizare a firmei si trecerea la folosirea strategiilor globale

Transformarile care au loc astazi in economia mondiala au atins un ritm extrem de alert. Aceste transformari se manifesta la toate nivelurile organizarii afacerilor adica, atat la cel macro-, mezo-, cat si la cel microeconomic. O astfel de schimbare permanenta, uneori foarte rapida, alteori ceva mai lenta, a factorilor de mediu economic international, influenteaza si antreneaza in mare masura si evolutia intreprinderilor economice. Ceea ce, insa, s-a remarcat cu deosebita pregnanta, mai ales in ultimele decenii, au fost transformarile pe care le-au suferit corporatiile multinationale, din punct de vedere evolutiv, al adaptarii permanente la mediul de afaceri in care opereaza. Constituindu-se intr-o succesiune de faze sau etape consecutive, aceste schimbari la care au fost supuse firmele de afaceri constituie un intreg proces de redimensionari si realocari de fonduri, in scopul mentinerii lor la parametri inalti ai competitivitatii internationale.

Urmarind in permanenta sa sporeasca eficienta economica a activitatilor, pe termen scurt, mediu sau lung, sa creasca vanzarile, sa castige noi piete de desfacere si sa dezvolte noi capacitati de productie, dand un raspuns adecvat miscarilor concurentei, de-a lungul timpului, firmele au cautat noi oportunitati de afaceri in afara spatiului economic al tarilor de origine.   Activitatea lor economica a fost supusa, astfel, unui intens proces de internationalizare. Desi, asa cum mentioneaza unii autori [5], este greu sa se vorbeasca, inca, despre o teorie a internationalizarii intreprinderii, deoarece nici macar termenul, in sine, nu este pe deplin clarificat, totusi, in linii mari, acesta este folosit pentru a descrie cresterea graduala a implicarii firmei in afacerile internationale, respectiv modul in care ea reactioneaza la schimbarile de mediu economic in care evolueaza.

Etapele internationalizarii activitatilor celor mai multe dintre firmele multinationale se considera a fi, in principal, cinci.

Prima etapa incepe o data cu manifestarea dorintei firmei de a-si extinde vanzarile, prin efectuarea de exporturi, pe noi piete, aflate in alte tari. La inceput, firma realizeaza acest lucru apeland la serviciile oferite de catre intermediarii comerciali, fie ei simpli agenti de vanzari sau cumparari, fie comisionari. Datorita dimensiunilor nu prea mari ale firmei, aceasta apeleaza la serviciile intermediarilor, deoarece nu cunoaste bine conditiile concrete de pe piata unde doreste sa-si extinda afacerile. Aceasta are in vedere evitarea riscurilor care ar rezulta din efectuarea de investitii in capacitati proprii, externe, de vanzare sau cumparare. In multe situatii, apeland la serviciile intermediarilor, firma beneficiaza de aportul acestora in adaptarea produsului la cerintele clientelei locale, in oferirea de servicii post-vanzare, ca si intr-o oarecare coordonare a planurilor de afaceri, daca sunt urmarite mai multe tipuri de produse cumparate si vandute. In aceste situatii riscul ca intermediarii sa nu raspunda intocmai cerintelor trasate de firma se considera mai mic decat cel ca investitia intr-o filiala proprie de comert sa nu aiba succes. Firma mai apeleaza la serviciile intermediarilor de afaceri si in situatia in care doreste sa negocieze contracte de cedare a licentei de fabricatie, sau a dreptului de proprietate. De asemenea, mai exista si situatiile in care firma comercializeaza produse care sunt dificil sau imposibil de deplasat. In aceasta categorie se inscriu firmele care-si "vand experienta" in constructia de autostrazi in alte tari, sau ofera servicii medicale, de consulting, turistice, recurgand, in acest sens la alte firme din tarile gazda.

Dar firma nu se va limita mult timp la astfel de metode de desfasurare a afacerilor in exterior, in conditiile in care pietele sunt favorabile produselor sale, sau daca concurenta incepe sa-si faca simtita prezenta in tarile respective. Ea va cauta sa-si imbogateasca experienta din activitatea pe alte piete, isi va mari segmentele de piata unde se va impune, va deveni mai puternica, in conditiile in care ea va reusi sa-si mentina un grad mai inalt de competitivitate in fata concurentei. Va urmari, in acelasi timp, sa-si exercite tot mai mult controlul asupra formei, conditiilor si termenilor in care se desfasoara activitatile sale in strainatate si sa gestioneze resursele proprii alocate la fata locului. Este cunoscut ca avantajele folosirii intermediarilor constau, in principal, in experienta lor in comercializarea produselor pe segmente mai mici sau mai mari de piata, in faptul ca le sunt familiare conditiile specifice de pe pietele in care activeaza si in capacitatea unora de a oferi diferite servicii aferente serviciului comercializat. In acelasi timp, dezavantajele recurgerii la serviciile lor sunt, uneori, majore. Un agent, in multe situatii este liber sa serveasca mai multi clienti, iar firma reprezentata este pusa, de multe ori, in situatia de a cheltui sume suplimentare doar pentru a se asigura ca intermediarii servesc in mod optim interesele ei in afaceri. In plus, formele directe prin intermediere nu ofera firmei reprezentate posibilitatea obtinerii celui mai bun pret la export, din cauza partii din acesta alocate comisionului.

De aceea, in cea de a doua etapa, daca va avea puterea sa o faca, firma va dori sa devina proprietara directa a retelelor de comercializare a produselor care o intereseaza. Astfel, ea va trece la dezvoltarea propriilor facilitati specializate in acest scop in strainatate, va infiinta primele filiale de vanzare. De regula, privind lucrurile intr-o maniera evolutiva, aceste filiale nu se vor limita la negocierea si incheierea de contracte de import - export, urmate de operatiuni de acest gen, ci, treptat, ele vor asigura si alte servicii, cum sunt: trierea marfurilor, ambalarea, marcarea, stocarea, distributia, serviciile post-vanzare si altele, care, o data cu pregatirea specialistilor proprii, vor constitui premisa transformarii lor, in timp, in filiale de productie. Acest lucru este, bineinteles, valabil in cazul in care ele vor fi parte a unei strategii de extindere a firmei-mama in acea zona.

In etapa a treia a internationalizarii, o parte a procesului de productie este transferata din tara de origine intr-o tara straina, pe calea investitiilor directe. Aceasta productie din strainatate poate lua locul exporturilor dinspre tara de origine catre piata statului gazda, in situatia in care ea este destinata acesteia. In alta ordine de idei, productia din strainatate poate suplimenta productia obtinuta in statul de origine, sau poate fi complet independenta de aceasta. Indiferent de situatii, investitia directa efectuata poate avea ca obiect implementarea unui activ complet nou in strainatate, sau poate fi facuta in scopul de a prelua un obiectiv deja existent. Fata de etapa a doua, firma a inregistrat un progres, deoarece, in aceasta etapa, ea nu se mai limiteaza la a detine in proprietate doar obiective de comert, ci, prin noile investitii efectuate, are in proprietate si facilitati de productie. Trebuie sa amintim, in acest context, ca decizia de a produce in tara de origine si a exporta in alte tari, sau cea de a produce si a vinde la fata locului, in statul gazda depinde de o serie de factori, cum sunt: raportul dintre marimea costurilor celor doua operatiuni, previziunile referitoare la dimensiunile pietei de desfacere, costul transporturilor, masurile luate de statele-gazda in ceea ce priveste barierele vamale si cele referitoare la conditiile oferite investitorilor straini. In acelasi mod stau lucrurile si in luarea deciziei privind producerea la fata locului, sau cedarea doar a licentei de fabricatie unor producatori autohtoni. Licentierea este de preferat atat timp cat efortul efectuarii de investitii directe este mare. In situatia inversa, firma opteaza sa treaca de la cedarea licentei la efectuarea de investitii directe. Consideram ca avand o mare importanta legatura care exista intre productia internationala si comertul international. Relatia dintre cele doua variabile, asa cum mentioneaza si alti autori, este de reciprocitate si nu unilaterala. In general, se pot distinge trei tipuri principale de productie internationala. Primul este cel "bazat pe resurse" sau destinat exportului. Cel de al doilea tip, este reprezentat de productia "orientata catre piata locala", numita si inlocuitoare a importurilor, iar cea de a treia categorie este cea a productiei "rationalizate" sau international - integrate. Acesta a fost primul tip de productie internationala, in ordinea aparitiei pe scena mondiala. Productia internationala bazata pe resurse isi are sorgintea in activitatile firmelor multinationale desfasurate in statele slab dezvoltate, in fostele colonii sau teritorii dependente, fiind indreptata spre exploatarea resurselor locale de materii prime si semifabricate din aceste tari, si, mai recent, cea orientata catre folosirea fortei de munca ieftine. Efectele acesteia asupra comertului international se manifesta, in primul rand, in sensul promovarii lui. Ea incurajeaza exportul materiilor prime din tarile in care acestea sunt exploatate. In al doilea rand, acest tip de productie stimuleaza exporturile din tarile de origine, in mod direct, prin exportul de echipament de productie si exploatare a resurselor, destinat tarilor unde resursele erau sau sunt exploatate, si, in mod indirect, prin reexportul de bunuri manufacturate cu costuri mai reduse catre terte tari. Productia internationala orientata catre piata locala sau care substituie importurile duce atat la efecte de substituire a comertului, cat si la creare de comert. Cele de substituire a importurilor apar, din perspectiva tarii gazda a unei investitii directe din strainatate, deoarece, prin producerea unor bunuri la fata locului, ele nu se mai obtin pe calea importurilor. Din perspectiva tarii de origine a acestei investitii, acest tip de productie apare ca un export de locuri de munca. Efectul de creare de comert se produce in mai multe feluri. In mod direct, se creeaza comert, in cazul in care compania-mama, sau alti ofertanti din tara de origine a acesteia exporta catre tara gazda noi componente catre aceasta din urma, in vederea procesarii lor finale, de catre filiala locala, produsele obtinute fiind complementare primelor si fiind destinate reexportului. In mod indirect, prezenta filialei in tara gazda poate duce la o crestere a cererii acestei tari pentru alte tipuri de produse, care urmeaza a fi procurate, cel putin pe termen scurt, pe calea importurilor. Acest al doilea tip de productie internationala (orientata spre piata locala, sau care inlocuieste importurile), are loc, in primul rand, intre tari cu o dezvoltare comparabila. In sfarsit, cea mai complexa relatie cu comertul international o dezvolta productia rationalizata sau integrata la nivel international. Aceasta a rezultat ca urmare a integrarii internationale a activitatilor corporatiilor multinationale, ale caror filiale au jucat un rol tot mai complex de centre specializate in anumite operatiuni de productie, in cadrul structurii internationale a acestor entitati economice. Al treilea tip de productie internationala genereaza efecte de creare de comert atat pentru tara de origine a firmei investitoare, cat si pentru tara gazda. In timp ce productia orientata spre resurse, adica primul tip, genereaza exporturi dinspre statul gazda catre tara de origine, iar productia orientata spre piata locala poate duce la cresterea exporturilor dinspre tara de origine catre cea gazda, ultimul tip de productie, cea integrata, creeaza posibilitatea aparitiei atat a exporturilor cat si a importurilor din si inspre ambele tari. In acest fel, efectele nete ale comertului sunt greu de determinat, dar se poate estima ca depind de marimea contributiei unei filiale a corporatiei in totalul valorii adaugate a acesteia si de marimea relativa a pietei pe care ea isi propune sa o acopere.

A patra etapa in procesul de internationalizare a firmei este cea a largirii si consolidarii retelei de activitati de productie in strainatate. Daca activitatile initiale de peste hotare ale firmei, cuprinzand parti mici din procesul de productie, constand in simple asamblari finale ale produselor care urmeaza sa fie vandute, sau in prelucrari initiale, la fata locului, au succes, sau piata da semne de extindere, atunci firma isi va transfera mai multe parti ale acestui proces peste granite, atribuindu-le filialelor. Asa ceva s-a intamplat in cazul producatorilor de automobile japonezi in Europa sau S.U.A. Astfel, pe masura ce filialele castiga experienta, iar tarile gazda manifesta o crestere a interesului pentru acestea, facilitandu-le actiunea, are loc un proces de integrare verticala a activitatilor firmei la nivel international. Totodata, poate avea loc si o largire a spectrului de bunuri produse de catre filialele de peste hotare ale firmei, ceea ce duce la o integrare pe orizontala a activitatilor acesteia. In functie de caracterul strategiei urmate de firma, ofensiva sau defensiva, ea va urmari sa-si diversifice activitatea de peste hotare, ceea ce o va determina sa achizitioneze noi active, de la alte firme, sau sa recurga la aliante cu caracter strategic.

A cincea etapa este considerata a fi cea a integrarii regionale sau globale a retelei de activitati internationale. In aceasta etapa, firma urmareste o redistribuire a activitatilor intre tara de origine si cele gazda. Astfel, atat compania-mama, cat si filialele vor urmari sa produca bunuri diferite, care apoi vor fi comercializate la nivel mondial, sau doar regional, fiind, de multe ori, distribuite prin propria retea a firmei. De asemenea, o parte a activitatilor de cercetare-dezvoltare vor fi preluate de catre filiale, producandu-se o anumita specializare internationala a activitatilor. Atingerea celei de a cincea etape a procesului de internationalizare a firmei depinde de o serie de factori, dintre care enumeram cativa: tipul si marimea gamei de bunuri produse, masura in care specializarea activitatilor poate genera economii de scara, tarile in care se efectueaza investitiile, usurinta cu care produsele intermediare sau finale pot fi comercializate peste frontiere, costurile tranzactiilor intrafirma si atitudinea strategica pe care o adopta firma in legatura cu propriile operatiuni de productie in strainatate. Oricum, firmele care au ajuns sa practice astfel de strategii nu sunt foarte numeroase. Cele care au atins un asemenea stadiu sunt prezente in domenii precum producerea de automobile, constructii de masini, computere, dar si altele.

In faza integrarii simple a productiei, puterea de decizie ramane, in mare masura, un atribut al societatii-mama, care transmite "ordinele" filialelor prin intermediul canalelor ierarhice. Coordonarea activitatilor este realizata la nivel regional, avand loc delocalizarea unei singure etape de fabricatie a produsului. In cazul integrarii complexe, sistemul devine mult mai descentralizat, crescand, insa, intensitatea si complexitatea legaturilor intre structurile firmei. Cresc schimburile de componente si semifabricate intre filiale, fluxurile de informatii, de resurse umane si financiare devin multidirectionale.

Foarte multe corporatii multinationale nu au atins inca stadiul de organizare in care sa se poata afirma ca sunt in intregime integrate la nivel global, sau ca raspund cu maximum de operativitate cerintelor fiecarei piete locale in parte. Dar scopul urmarit de corporatiile cu adevarat eficiente si adaptabile este acela de a crea un compromis intre cele doua tipuri de strategii descrise mai sus. Cele mai multe cauta sa respecte simultan ambele principii, dar, totodata, sa adopte si cele mai potrivite decizii in functie de situatiile concrete in care sunt puse. Corporatiile sunt nevoite sa puna mereu in balanta avantajele pe care le genereaza sporirea flexibilitatii organizatiei la nivel global si adaptabilitatea la nivel zonal sau national. Indeplinirea cu succes a acestui scop depinde de felul in care corporatia stie si intelege sa-si organizeze structurile interne si sa-si selecteze si sa-si aleaga cadrele de conducere, pentru a fi cat mai maleabila si mereu pregatita sa dea un raspuns adecvat schimbarilor de mediu economic.

In concluzie, consideram ca, in zilele noastre, corporatia multinationala este o entitate economica aflata in continua miscare in contextul procesului de internationalizare si al trecerii la folosirea strategiilor globale, cel putin din trei motive. Ea constituie astazi un sistem complex, in interiorul caruia se manifesta permanent o contradictie intre flexibilitate si coordonarea activitatilor. Aceasta contradictie isi are originea in insasi tendinta de miscare a firmei peste hotare, in dorinta permanenta de extindere a actiunilor ei dincolo de granitele tarii de origine. In al doilea rand, problema delimitarii "frontierelor" firmei este tot mai dificila, pentru ca diversitatea activitatilor sale este in continua crestere. In al treilea rand, evolutia permanenta a produselor, a tehnicilor de productie si comercializare, a mediilor locale de afaceri, modifica in permanenta conditiile in care firma isi desfasoara activitatile, strategia sa, precum si formele organizarii sale interne.