POLITICA DE DIVIDEND - COMPONENTA A DECIZIILOR STRATEGICE ALE COMPANIEI

POLITICA DE DIVIDEND - COMPONENTA A DECIZIILOR STRATEGICE ALE COMPANIEI

1. Scurt istoric al teoriilor privind politica de dividend

Teoria financiara considera politica de dividend drept un teren de studiu interesant datorita incitarilor problematice pe care aceasta le ofera cercetarii stiintifice . Studii remarcabile din domeniul managementului financiar au incercat sa ofere un raspuns la intrebari precum "de ce se distribuie dividende?", "care este politica optima de dividend?", "dividendele au vreun impact asupra valorii companiei?" etc. Demersul ce a stat la baza anumitor teorii a devenit, de multe ori, celebru. Nu de putine ori insa, practicienii au putut remarca inutilitatea anumitor teorii celebre, dupa cum alti teoreticieni au combatut rezultate ale acestora.

Initial, in conditiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativa simplitate, prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinatii a profitului net, pentru dividende sau pentru reinvestire. Ulterior, odata cu dezvoltarea mediului economic, au aparut noi optiuni, managementului financiar propunandu-si sa raspunda la noi intrebari legate de decizia daca sa distribuie dividende in numerar actionarilor sau sa apeleze la rascumpararea de actiuni, daca sa se distribuie dividende ordinare sau speciale, daca sa se conteze mai mult pe cresterile de curs bursier decat pe platile sub forma dividendelor sau cum sa se armonizeze punctele de vedere ale unor clase diferite de investitori (de exemplu, actionarii detinand capitaluri importante ca procente in capitalurile totale ale firmei comparativ cu actionarii minoritari).

Multitudinea studiilor referitoare la politica de dividend, extrem de diverse chiar prin modul de abordare a problemei, trebuie analizata pentru inceput in context epistemologic. Dintr-un prim punct de vedere distingem doua tipuri de modele. Astfel, exista anumite modele care, fundamentandu-se pe un set de ipoteze mai mult sau mai putin restrictive, incearca oferirea unui standard in distribuirea de dividende, grup de modele in care se pot include printre altele, cele elaborate de Miller si Modigliani, Walter, Bhattacharya s.a. Astfel, Miller si Modigliani (1961) demonstreaza ca, in conditiile unei piete perfecte, un investitor rational va fi indiferent intre incasarea de dividende si reinvestirea profiturilor. Pe de alta parte, anumite modele afirma necesitatea repartizarii de dividende, pentru simplul motiv ca acestea constituie remunerarea efectiva de care beneficiaza actionarii.

In plus, teoriile mai moderne pun accentul pe continutul informational al dividendelor, precum si pe rolul pe care il joaca acestea in monitorizarea activitatii managerilor de catre actionari.

Alaturi de aceste teorii normative, trebuie mentionate teoriile care incearca sa identifice exact factorii determinanti ai politicilor de dividend efectiv aplicate la nivelul firmelor.

In aceasta categorie se inscriu modelele elaborate Lintner (1956) . Ele nu incearca sa ofere raspunsul la intrebarea "cum ar trebui sa se intample? "ci la "de ce se intampla asa cum se intampla efectiv?".

Prin aceste teorii se incearca explicarea fenomenelor pe considerente nu numai matematice ci si psihologice. Unele dintre argumentele ce pot fi avute in vedere de o astfel de viziune sunt date de aspecte legate de comoditate, de control al firmei sau pur si simplu de moda sau dispozitie sufleteasca.

Teoria neutralitatii politicii de dividend asupra valorii companiei

Marea majoritate a lucrarilor dedicate managementului financiar al firmei care trateaza problematica politicii de dividend prezinta ca punct de pornire a abordarilor teoretice modelul Miller-Modigliani . Similar modelului creat de aceeasi autori, dar semnat Modigliani-Miler privind structura financiara optima, acesta descrie neutralitatea. Cu alte cuvinte, intr-o lume perfecta, actionarii ar trebui sa fie indiferenti intre a incasa dividendele la momentul prezent si a reinvesti profiturile. Argumentatia celor doi profesori americani se bazeaza pe postulatul ca suma profiturilor reinvestite se va reintoarce la actionari, intrucat aceste sume vor fi utilizate la nivelul firmei numai pentru proiecte profitabile, in interesul proprietarilor. Cu alte cuvinte, se respecta la nivelul firmei postulatul conform caruia obiectivul major al managementului financiar al firmei il reprezinta maximizarea averii proprietarilor. In plus, necesitatile de resurse financiare pe termen scurt pe care le pot manifesta actionarii in anumite momente pot fi acoperite in permanenta, la un pret just, prin vanzarea propriilor actiuni detinute pe piata de capital.

In demonstratia celor doi autori se porneste de la ipoteza unui mediu financiar ideal. Intr-un astfel de mediu se face abstractie de impozite si de costurile de tranzactionare asociate vanzarii, respectiv cumpararii de actiuni. In plus, nu exista probleme de mandat si nici o asimetrie informationala.

Miller si Modigliani presupun cazul a doua companii (i si j) identice din toate punctele de vedere, cu exceptia dividendelor platite in perioada curenta . Cele mai importante implicatii ale acestei ipoteze sunt:

cash flow-urile viitoare de cele doua firme sunt identice:

Cf_it= Cf_jt, pentru orice moment t,cu t = 0,

planurile investitionale (investitile, I) adoptate de cele doua firme sunt identice:

I_it = I_jt, pentru orice moment t, cu t = 0,;

toate dividendele distribuite de cele doua firme incepand cu cel de-al doilea an sunt egale:

D_it = D_jt, pentru orice t = 1,;

dividendele distribuite de cele doua firme sunt diferite numai pentru primul an:

D_i0 D_j0.

Prin ipoteza, se presupune ca ratele de rentabilitate cerute de investitori pentru firmele din aceeasi clasa de risc sunt identice, ceea ce implica si sisteme de analiza si previziuni omogene ale tuturor investitorilor. Cele doua firme vor fi considerate ca avand riscuri identice pentru ca si cash flow-urile estimate pentru acestea sunt identice. Ratele de rentabilitate solicitate de investitori sunt determinate de dividendele si de cresterile de curs bursier al actiunilor estimate:

unde:

r_t+1 = rata de rentabilitate ceruta de investitorii de pe piata pentru investitiile realizate pe parcursul perioadei t

D_t+1 = dividendul pe actiune distribuit la finele perioadei t;

P_t, P_t+1 = pretul, al unei actiuni la inceputul si, respectiv, la finele perioadei t.

In conditiile in care toti investitorii anticipeaza omogen perspectivele companiei, pretul actual, corect, al unei actiuni va fi determinat de relatia:

3. Teorii privind necesitatea reinvestirii profitului

Intr-un articol publicat in martie 1956, J. E. Walter sustinea ca, in repartizarea profitului, trebuie urmarita realizarea cu prioritate a politicilor de investitii si de finantare, afirmandu-se astfel implicit ca politica de dividend nu este una majora, ci una reziduala.

Conform acestei teorii, investitorii rationali vor prefera sa vada firma conservandu-si resursele financiare decat sa primeasca dividende, cu conditia ca rentabilitatea fondurilor astfel reinvestite sa fie superioara rentabilitatii pe care ar putea-o obtine, pe cont propriu, din investitii de risc egal.

Teoria porneste de la premisa ca valoarea firmei este data de relatia

unde:

D = dividendul pe actiune;

P = profitul net pe actiune;

R = rata rentabilitatii investitiilor;

K = rata de actualizare.

Interpretarea relatiei:

daca r > k, intreprinderea nu va distribui nici un dividend, pentru ca altfel nu ar putea obtine o valoare maximala pentru V₀. Intr-adevar, sa presupunem ca firma va decide repartizarea unui dividend (D > 0). In aceste conditii valoarea actuala a firmei (V₀^rep) devine, comparativ cu valoarea unei firme ce reinvesteste profitul (V₀^non-rep):

pentru r = k, valoarea firmei este independenta de rata de distribuire a profitului sub forma de dividende;

daca r < k, firma trebuie sa distribuie dividende, pentru ca nu poate oferi o rata de rentabilitate satisfacatoare pentru investitori.

Adoptarea acestei teorii in practica este dificila pentru firmele mari, pentru ca determina o mare variabilitate a dividendelor, ceea ce este interpretat in general in mod negativ de piata financiara, deoarece se creeaza un sentiment de nesiguranta cu privire la viitorul firmei. Ea se poate aplica totusi in cazul firmelor mici. Teoria lui J.E. Walter are asadar, pe langa meritul teoretic, si valente practice.

Alte teorii sustin micsorarea pe cat posibil a dividendului repartizat, cu argumentatia diferentierilor de impozitare intre profitul reinvestit si dividende, de cele mai multe ori in favoarea primei destinatii.

Oarecum inrudita cu aceste teorii este cea care afirma crearea unui efect de "clientela", conform careia marimea dividendelor repartizate segmenteaza grupul actionarilor in functie de propriile interese de realizare a unor economii fiscale cu implicatie directa asupra impozitului pe venitul global, si ca atare politica de dividend optima pentru cei cu venituri ridicate este de a nu se distribui nimic sub forma de dividend.

Astfel numerosi autori au demonstrat ca neutralitatea politicii de dividend nu se realizeaza in practica intrucat exista o diferentiere intre impozitarea dividendelor si cea a castigurilor din cresterile de curs bursier.

Principalele argumente in favoarea necesitatii repartizarii unui dividend minimal sau chiar a absentei acestuia sunt:

cota impozitului pe dividende este superioara celei aplicate castigurilor din cresteri de curs bursier;

prin faptul ca nu repartizeaza dividende, compania are la dispozitie fonduri suficiente, ceea ce o favorizeaza in desfasurarea activitatii sale curente;

Criticile aduse acestui curent de opinie privesc in primul rand:

reactiile negative ale pietei financiare la variabilitatea dividendelor;

faptul ca este posibila modificarea comportamentului actionariatului, care sa devina preocupat obsesiv de speculatii bursiere;

incertitudinea asupra viitorului, in contextul asimetriei de informatii;

faptul ca managerii pot utiliza profitul nedistribuit actionarilor pentru proiecte neviabile si poate chiar pentru propriul interes.

Teoria lui Walter, ca si celelalte teorii ce sustin necesitatea unei distribuiri minimale par tentante pentru orice practician. O serie de studii empirice asupra efectelor aplicarii unei astfel de politici au evidentiat rezultate favorabile numai pentru societati familiale.

Dimpotriva, pentru firmele cotate pe piata de capital americana, o societate care nu distribuie dividende nu isi creste cursul bursier, ci, dimpotriva, si-l reduce substantial.

4. Necesitatea distribuirii de dividende

Prin intermediul dividendului, actionari isi pot recupera cel mai comod suma investita odata cu achizitionarea actiunii (sumele sunt trimise actionarilor prin posta sau se pot ridica de la un ghiseu al unei banci sau chiar al companiei, daca nu se fac direct viramente in conturile actionarilor). Eventuala vanzare de actiuni poate fi interpretata ca o posibila "sanctiune", ca o renuntare la investitia initiala, din cauza absentei perspectivelor acesteia si, de aceea, incasarea de dividende apare ca o cointeresare pentru pastrarea titlului in portofoliu.

De fapt, de unde s-ar mai putea deduce mai bine perspectivele unei companii decat din obtinerea unor venituri substantiale ca urmare a detinerii unui titlu de proprietate al acesteia. In plus, dividendele ridicate pot fi interpretate ca semnale ale performantelor viitoare mai ridicate ale companiei. Eventualele contraargumente se leaga de posibilitatea obtinerii de castiguri viitoare sporite, fie din dividende din ce in ce mai mari, fie din vanzarea actiunii. Cu toate acestea prima solutie tine mai mult de asigurarea sperantei actionarilor, iar cea de-a doua revine la problema instabilitatii actionarilor din cadrul firmei

In concluzie, cu cat dividendele si rata de crestere a acestora vor fi mai mari, cu atat valoarea actiunilor este mai mare si deci este necesara distribuirea unui procent cat mai ridicat din profitul net. Capcana ce apare consta in faptul ca un dividend de o marime mare ridica probleme pe termen lung in functionarea companiei, anihiland perspectivele de crestere ale acesteia.

Practica, respectiv analistii financiari si observatorii de la bursa, demonstreaza adesea ca dividendele distribuite si cresterea lor in raport cu anii precedenti par a fi principalii factori explicativi ai evolutiei cursului actiunilor.

De asemenea, in fiecare an, "recolta" de dividende face obiectul aprecierilor comparative din jurnalele financiare si, traditional, comentatorii regreta insuficienta nivelului lor. Toate aceste argumente sugereaza aplicabilitatea acestui model. Cu toate acestea ideea cresterii perpetue a dividendelor este nerealista, in primul rand pentru ca presupune ca firma evolueaza constant, iar in al doilea rand pentru ca totusi o firma nu poate sa se dezvolte la infinit.

Teoriile clasice se pot considera teorii normative. Scopul lor nu este de a gasi o explicatie pentru comportamentul actiunilor pe piata bursiera sub impactul dividendelor, ci de a influenta managerii in sensul adoptarii unei politici optime de dividend. Tocmai din acest motiv, de multe ori, testele empirice nu verifica rezultatele, logice din punct de vedere economic, ale aplicarii acestor modele teoretice.

5. Teoria reziduala a dividendului

Responsabil de emiterea acestei teorii este J.E.Walter , prin publicarea unui articol de specialitate in anul 1956 . Teoria in cauza sustine ca politica de dividend nu reprezinta o prioritate in politica generala a intreprinderii . Walter sustine ca directiile principale de actiune ale intreprinderii, in perspectiva dezvoltarii si cresterii economice sunt reflectate de politica de investitii si politica de finantare . Prin urmare, realizarea acestor doi vectori de actiune primeaza , in raport cu aplicarea politicii de dividend .

Conform acestei teorii, actionarii trebuie sa abordeze o atitudine de conservare a capitalurilor intreprinderii, prin evitarea generarii iesirilor de lichiditati cauzate de o decizie, a priori , de distribuire de dividende .

Astfel, situatia trezoreriei ramane stabile, iar sursele de finantare necesare unor investitii, de rentabilitate cel putin egala cu rata dobanzii , vor fi asigurate din fonduri proprii , fara a se apela la o indatorare suplimentara, sau diluare a drepturilor vechilor actionari, prin emisiunea de noi actiuni . De aceea, suma dividendelor distribuite variaza, functie de oportunitatile de investitii si de marimea fondurilor de finantare pe care intreprinderea le are la dispozitie .

In consecinta , Walter stabileste o serie de pas ice trebuie urmati in stabilirea strategiei financiare si a politicii de finantare a intreprinderii :

stabilirea proiectelor de investitii ;

cuantificarea nivelului surselor de finanatare necesare ;

repartizarea profitului in scopul finantarii investitiilor intreprinderii;

profitul ramas dupa finantarea investitiilor poate fi distribuit .

Conform acestei teorii, actionarii accepta reinvestirea profitului atat timp cat proiectele de investitii finantate prin afectarea profitului obtinut se caracterizeaza printr-o valoarea neta actualizata pozitiva si prin urmare marimea cash-flow-urilor viitoare descrie o tendinta crescatoare . Aceste cash-flow-uri sporite vor constitui , in final , baza de remunerare a actionarilor .

Insa, o astfel de politica nu se soldeaza cu efecte positive in planul imaginii intreprinderii, care doreste sa acceseze diverse fonduri de pe piata de capital, fie ele titluri de capital , ori titluri de credit . In pofida finantarii unor proiecte ce se dovedesc profitabile , mediul extern reactioneaza nefast la adoptarea unei politici de reinvestire integrala a profitului, inclusiv creditorii care previzioneaza o posibila dificultate financiara a intreprinderii in perioada viitoare. Astfel ca, la incercarile de suplimentare a capitalurilor de finantare, intreprinderea se confrunta cu reticenta invetitorilor de capital .

Pentru ameliorarea imaginii intreprinderii , se procedeaza la determinarea unui nivel minim de repartizare a profitului obtinut prin distribuirea de dividende . In consecinta profitul de repartizat pentru finantarea de investitii se diminueaza si necesitatea de creditare devine iminenta .

Modelul deciziei de distribuire de dividend, in viziunea lui Walter , este reprezentat de relatia dintre pretul actiunii , rata de rentabilitate a proiectelor de investitii si proportiile de repartizare a profitului obtinut pe cele doua directii posibile ( profit reinvestit , acordare dividende ) :

unde : D = mrimea dividendului pe actiune ;

PNA = marimea profitului pe actiune ;

= costul mediu ponderat al capitalului intreprinderii ;

r = rata de rentabilitate a investitiilor ;

P = pretul unei actiuni .

Oportunitatea proiectelor de investitii se reflecta in marimea valorii nete actualizate , a marimii cash-flow-urilor viitoare , a marimii ratei interne de rentabilitate , ori a ratei de rentabilitate .

Atat timp cat rata de rentabilitate a investitiilor este superioara costului capitalului, intreprinderea este interesata sa adopte o politica de reinvestire integrala a profitului . Daca r = , valoarea de piata a actiunilor intreprinderii este independenta de politica de dividend . In caz contrar , intrerpinderea trebuie sa adopte o politica de ditribuire cat mai mare a profitului prin acordarea de dividende . acordarea de extradividende .

6. Decizia de repartizare a profitului

Deciziile privind repartizarea profitului net al intreprinderii determina politica de dividend, avand implicatii directe asupra autofinantarii si remunerarii capitalurilor proprii.

Politica de dividend reprezinta ansamblul deciziilor si tehnicilor folosite pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite actionarilor. In cadrul acesteia, se pune problema de a opta intre distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei parti cat mai mari din profit, de catre firma respectiva.

Intr-o societate pe actiuni (fara participarea statului) repartizarea profitului net se face, in principal, pentru acoperirea nevoilor de dezvoltare si plata dividendelor. In acelasi timp, fondatorii, administratorii si personalul societatii vor participa la profit numai daca aceasta se prevede in mod expres in contractul de societate sau statut, ori se aproba de adunarea generala extraordinara.

Distribuirea dividendelor priveaza intreprinderea de lichiditati, dar pe de alta parte asigura un venit actionarilor determinand cresterea randamentului la plasamentul financiar initial. Distribuirea are ca efect opozitia dintre societate ca entitate economica si actionari al caror inteles nu se masoara decat in termeni de plasament financiar. Aceasta opozitie se estompeaza in timp, pe masura ce acumularea devine sursa de obtinere a profitului pe termen lung.

In analiza unei politici de dividend este necesar sa se urmareasca doi parametri: rata de distribuire, respectiv raportul dintre dividende si profitul net si rata de crestere a dividendului adica raportul dintre dividende si numarul de actiuni.

In materie de dividende, conducatorii unei intreprinderi au intotdeauna un obiectiv exprimat in functie de rata de distribuire. Ei isi fixeaza, de exemplu, ca obiectiv sa distribuie un anumit procent (35-45%) din profitul intreprinderii, incercand sa atenueze cat se poate de mult fluctuatiile dividendului unitar in cazul variatiilor sensibile ale profitului, de la o perioada la alta.

O politica de distribuire este considerata scazuta, daca rata de distribuire nu depaseste 20%, iar de la 60% in sus, politica de distribuire este considerata ca fiind puternica.

Daca intreprinderea ia decizia de a spori rata de distribuire, ea va recurge la noi resurse externe. In acest caz:

fie face apel la actionarii sai, preluand ceea ce a distribuit initial. Valoarea financiara de ansamblu a capitalului propriu nu va fi modificata, fiind o problema de partaj intre actionari

fie recurge la credit. Cresterea mai mica a fondurilor proprii va fi atunci compensata atat de o crestere a riscului pe piata, cat si prin diminuarea multiplicatorului bursier (PER = Cursul bursier al actiunii / Profitul pe actiune, Price Earning Ratio). Pe total, valoarea sa financiara nu va fi modificata.

In fond, daca intreprinderea distribuie mai mult, valoarea va fi mai scazuta si actionarul va dispune de mijloace lichide mai insemnate. Daca intreprinderea distribuie mai putin, valoarea va fi mai mare, iar actionarul va avea mijloace lichide mai reduse.

Gradul de distribuire a profitului, nu modifica, deci, patrimoniului actionarului.

Din punct de vedere tehnic, se constata o dependenta intre profitul distribuit si cursul bursier. Cu cat partea din profitul distribuit este mai mare, cu atat cursul bursier este mai volatil.

Se intalneste aici conceptul de remanenta. Actiunea care are cea mai puternica remanenta va avea cea mai puternica volatilitate. In consecinta, un grad de distribuire ridicat, tinde sa reduca volatilitatea actiunilor.

7. Nivelul dividendelor

Nivelul dividendelor este stabilit de Adunarea Generala a Actionarilor, care aproba bilantul contabil, contul de profit si pierderi si constata existenta sumelor ce urmeaza a fi distribuite.

Profitul net realizat de societate se imparte astfel: o parte se repartizeaza actionarilor sub forma de dividende, iar alta parte este prelevata la dispozitia societatii pentru constituirea anumitor fonduri.
  Pentru societatile cu capital integral privat, legea nu prevede niciun fel de restrictii cu privire la modul de repartizare a profitului contabil net; ca urmare, acesta poate fi distribuit in totalitate pentru dividende. In cazul societatilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, repartizarea profitului este prevazuta de OG nr. 64/2001.
  Conditia esentiala pentru a se putea imparti dividendele este existenta profitului, stabilita la sfarsitul exercitiului financiar, prin intocmirea situatiei financiare anuale. Daca nu exista profit, nu pot fi distribuite dividende actionarilor, in caz contrar dividendele fiind fictive. Potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar raspunzatori fata de societate pentru existenta reala a ividendelor platite.

Dividendele se distribuie din profitul net realizat de societatea comerciala. Profitul net este determinat prin deducerea din profitul brut a cheltuielilor utile ale societatii (de exemplu, beneficiile cuvenite administratorilor, personalului societatii etc.), a cotei destinate fondului de rezerva si a impozitului pe profit.

8. Politica de dividend - instrument de informare

Daca o companie mentine nivelul dividendelor sale, in timp ce profitul descreste, inseamna ca aceasta descrestere nu este decat trecatoare si se asteapta noi cresteri ale profitului in viitor.

Din punct de vedere al actionarilor, politica de dividend pune in evidenta doua aspecte:

a) O oarecare stabilitate.

Importanta evolutiei trecute a dividendelor impune, din partea intreprinderii, o oarecare stabilitate a sumei dividendelor distribuite. Politica de dividend practicata anterior de o intreprindere influenteaza nivelul dividendelor sperat de catre actionari, care la randul lui are o influenta asupra cursului actiunilor.

Investitorii ce doresc sa cunoasca politica de dividend a unei societati, incep, totdeauna, prin a studia aceasta evolutie anterioara. In fapt, o distributie neregulata se traduce printr-o incertitudine a actionarilor, in ceea ce priveste marimea dividendelor viitoare.

In aceasta optica, o intreprindere care in cursul perioadelor dificile nu a incetat sa distribuie regulat dividende, va fi, fara indoiala, favorizata in raport cu o firma ce suspenda distribuirea dividendelor in anumite perioade. In cele din urma distribuirea constanta de dividende conduce la cresterea increderii publicului fata de firma, la cresterea valorii de piata a acesteia.

O oarecare regularitate este deci, de dorit, fie prin cresterea, fie prin stabilitatea dividendelor distribuite. De aici decurge pentru intreprindere, o alegere obiectiva a unei politici de dividend:

cand cresterea profitului este regulata, politica de dividend pierde din importanta sa si intreprinderea poate, fara a risca, sa reduca rata de distribuire

daca profitul are un caracter ciclic, este important sa se pastreze regularitatea distribuirii dividendelor, pentru a se pastra succesiunea fazelor se stabilitate si a fazelor de crestere in cazul distribuirii

un dividend variabil nu aduce nici o informatie investitorului financiar, dar ii poate sugera ca societatea se caracterizeaza prin incoerenta in politica vizand dezvoltarea activitatii de baza. O astfel de politica de dividend nu poate avea o influenta benefica asupra cursului bursier.

b) O politica credibila.

Orice politica de dividend trebuie sa fie credibila, adica coerenta vis-a-vis de profiturile obtinute de intreprindere. In plus, chiar daca se bazeaza pe regularitate, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, chiar daca este compatibila cu politica de repartizare a profitului.

Pentru o intreprindere, distribuirea unei parti din profit (sau nedistribuirea profitului), se va traduce printr-o crestere a activului net si in final, printr-un spor de valoare.

Reinvestirea unei parti semnificative din profitul net conduce la cresterea autonomiei financiare, la diminuarea riscului financiar. In consecinta, costul capitalurilor proprii se va reduce corespunzator diminuarii riscului, reprezentand un factor de crestere a rentabilitatii si prin aceasta a valorii firmei.

O intreprindere care distribuie o parte redusa din profit si a carei rentabilitate marginala a capitalurilor proprii este satisfacatoare, va inregistra o crestete a cursului actiunilor sale. O astfel de intreprindere isi va selectiona actionarii.

In schimb, o politica a dividendelor ridicate, este un mijloc de asigurare a constantei actionarilor care s-au obisnuit sa incaseze un anumit venit.

Armonizarea intre cele doua alternative, distribuire si/sau reinvestire, se realizeaza printr-o procedura a redistribuirii dividendelor constand in emisiunea si atribuirea gratuita de actiuni noi. Astfel, capitalul banesc aferent dividendelor ramane in intreprindere pentru finantarea dezvoltarii acesteia, iar cointeresarea actionarilor se va realiza prin atribuirea de actiuni gratuite care, in fapt, determina cresterea proprietatii acestora.