Prezentare generala a S.C. ARTEGO S.A.

CAPITOLUL I

Prezentare generala a S.C. ARTEGO S.A.

Infiintare si statut juridic

Societatea comerciala S.C. ARTEGO S.A. Targu-Jiu a fost infiintata in baza legilor 15 si 31/1990 prin H.G. nr. 1224/1990, ca urmare a reorganizarii si preluarii integrale a patrimoniului fostei Intreprinderi de Articole Tehnice de Cauciuc si Cauciuc Regenerat Targu-Jiu , functioneaza in amplasamentul unic din orasul Targu-Jiu , strada Ciocarlau nr.38.

1.1.1 Scurt istoric

Intreprinderea de Articole Tehnice de Cauciuc si Cauciuc Regenerat Targu Jiu s-a infiintat in anul 1973 in subordinea Centralei Industriale de Prelucrarea a Cauciucului si Maselor Plastice Bucuresti sub indrumarea si controlul fostului Minister al Industriei Chimice si Petrochimice si a avut ca profil de fabricatie articole tehnice de cauciuc si accesorii metalice.

In perioada 1975-1976 a intrat in functiune Sectia de Matrite si Accesorii Metalice care executa SDV-uri pentru prelucrarea cauciucului si a maselor plastice , armaturi pentru produse din cauciuc si diverse piese metalice.

In 1975 incepe sa produca instalatia de oxigen tehnic tip K 015-URSS si pana in 1979 se pune in functiune si se extinde treptat Fabrica de Cauciuc Regenerat. Se realizeaza o crestere a productiei de la 1 750 to/an la 10 000 to/an cauciuc regenerat tip RA. Datorita neatingerii parametrilor proiectati la instalatia de macinare si dozare pudrata de cauciuc livrata si montata cu asistenta tehnica de la firma "CONDUX" din fosta RFG precum si datorita unor deficiente in functionarea rafinoarelor fabricate de Uzina 1 Mai Ploiesti a fost necesara reasezarea productiei la 1750 to/an cauciuc regenerat in 1999.

In perioada 1978-1983 se trece la fabricarea de garnituri presate de cauciuc la o capacitate de 2500 to/an si se pun in functiune esalonat capacitati pentru productia de garnituri rezistente la produse petroliere, normale, garnituri antistatice si rezistente la flacara, garnituri cu armatura metalica, garnituri panzate, iar in 1980 se introduc in fabricatie coturile si mansoanele de cauciuc pentru automobile.

In perioada 1980-1984 se pune in functiune, etapizat, capacitati de productie pentru fabricarea de placi tehnice si covoare de cauciuc, intr-un sortiment larg, iar in perioada 1980-1987 se introduc in fabricatie benzile de transport, gama sortimentala si capacitatea de productie marindu-se treptat ajungand in final la 10 500 to/an in 1997 dar scazand la 7 200 to/an in 1999.

In 1989 se pune in functiune Sectia de Reconditionat Tambururi pentru benzi de transport.

1.1.2 Statut juridic

Denumirea societatii este S.C. ARTEGO S.A. Targu Jiu, infiintata prin Hotararea de Guvern nr. 1224/23 noiembrie 1990.

S.C. Artego S.A. este persoana juridica romana, avand forma juridica de societate pe actiuni.

Sediul societatii este in Romania, localitatea Targu-Jiu, strada Ciocarlau, nr.38. Sediul societatii poate fi schimbat in alta localitate din Romania pe baza Hotararii Adunarii Generale a Actionarilor, potrivit legii. Toate unitatile societatii sunt situate la sediul sau. Detine o suprafata de 24 ha.

Societatea poate avea sucursale, filiale, reprezentante, agentii situate si in alte localitati din tara si strainatate.

Durata societatii este nelimitata cu incepere de la data inregistrarii la Camera de Comert si Industrie. Societatea comerciala a fost inmatriculata la Oficiul Registrului Comertului de pe langa Camera de Comert si Industrie a judetului Gorj, sub numarul de inmatriculare J18/1120 din 12.11.1991. La data inmatricularii capitalul social subscris si varsat integral a fost de 997 900 lei, reprezentand 199 570 actiuni nominative a 0.5 lei fiecare. Periodic, societatea comerciala si-a actualizat capitalul social pe baza reevaluarii patrimoniului in conditiile prevazute de lege.

Pentru infaptuirea sarcinilor si atributiilor ce-i revin, societatea are capacitate de productie si functionala si isi desfasoara activitatea de productie sub directa conducere a Consiliului de Administratie pe baza legilor si actelor normative in vigoare, precum si a regulamentului de organizare si functionare. Intre compartimentele functionale sunt organizate relatii de colaborare si de serviciu, asigurand bunul mers al activitatii de productie.

La S.C.Artego S.A. procesul de privatizare s-a realizat in mai multe etape: oferta publica, programul de privatizare in masa si negociere cu FPS.

Oferta publica a avut loc in martie 1995 si a avut ca obiect scoaterea la privatizare a unui pachet de 250 500 actiuni nominative la S.C. Artego S.A. cu o valoare nominala de 2.5 lei, reprezentand 10% din capitalul social total al societatii.

Actiunile care au facut obiectul acestei oferte nu au constituit o noua emisiune ci erau in circulatie, aflandu-se in proprietatea FPP V Oltenia, in conformitate cu legea nr. 58/1991 si Ordonanta de Guvern nr. 10/1992.

In baza legii nr. 55/1995, s-a declansat procesul de privatizare in masa. Acest proces a dus la scoaterea la privatizare a unui numar de 4 000 de societati comerciale printre care si Artego S.A., fiind inscrisa cu un procent care sa acopere 15% din capitalul social. La finele procesului de subscriere nu s-a acoperit intregul procent scos la privatizare. Acest proces de privatizare prin transfer gratuit al proprietatii la actionari nu aduce capital pentru societate.

Prin programul de privatizare in masa s-au impartit prin cupoane si certificate 17,55% din actiunile societatii.

In 1998 S.C. Artego S.A. a fost introdusa pe lista societatilor oferite spre privatizare in cadrul programului Bancii Mondiale. Lista a fost publicata in Monitorul Oficial si in ziarele de mare tiraj cu acoperire nationala. S-au ingaduit 90 de zile pentru aparitia unui investitor strategic apoi si-a depus oferta la FPS asociatia salariatilor PAS Artego. In urma negocierilor cu FPS oferta PAS a fost acceptata.

Din ianuarie 1999 pachetul majoritar - adica 51% -- din actiuni a fost achizitionat de catre PAS Artego fara a apela la credite.

In prezent structura actionariatului se prezinta ca in tabelul numarul 1.

Actiunile nominative, conform statutului, vor cuprinde toate elementele prevazute de lege. Ele vor purta timbrul sec al societatii si semnatura a doi administratori.

Societatea va tine evidenta actiunilor intr-un registru numerotat si parafat de presedintele Consiliului de Administratie , care se pastreaza la sediul societatii.

Capitalul social poate fi redus sau marit in baza hotararii Adunarii Generale a Actionarilor extraordinara in conditiile si cu respectarea procedurii prevazuta de lege.

Structura actionariatului   Tabelul nr. 1

Fiecare actiune subscrisa si varsata de actionari confera dreptul la un vot in Adunarea Generala a Actionarilor, dreptul de a alege si de a fi ales in organele de conducere, dreptul de a participa la distribuirea beneficiilor conform prevederilor statutului si prevederilor legale.

Drepturile si obligatiile legate de actiuni urmeaza actiunile in cazul trecerii lor in proprietatea altor persoane.

Obligatiile societatii sunt garantate cu capitalul social al acesteia, iar actionarii raspund in limita valorii actiunilor pe care le detin.

Patrimoniul societatii nu poate fi grevat de datorii sau alte obligatii personale ale actionarilor. Un creditor al unui actionar poate formula pretentii asupra partii din beneficiul societatii ce i se va repartiza de catre Adunarea Generala a Actionarilor sau a cotei parti cuvenita acestuia in cazul lichidarii societatii efectuate in conditiile legii.

Actiunile sunt indivizibile cu privire la societate , care nu recunoaste decat un proprietar pentru fiecare actiune.

Cesionarea totala sau partiala a actiunilor intre actionari sau terti se face in conditiile si cu procedura prevazuta de lege.

In cazul pierderii unor actiuni, proprietarul va trebui sa anunte Consiliul de Administratie si sa faca public faptul in presa , in cel putin in ziar de larga circulatie in localitatea in care se afla sediul societatii . Dupa sase luni va putea obtine un "duplicat al actiunii".

S.C.ARTEGO S.A. isi desfasoara activitatea in conformitate cu legile romane si statutul propriu , iar pentru realizarea obiectivului de activitate intretine relatii cu firme din tara si strainatate, organe bancare, unitati de transport.

In aceste conditii societatea a devenit o unitate economica ce dispune de capacitati de productie ce asigura, in conditii de calitate si eficienta, executarea in totalitate a operatiunilor si lucrarilor necesare activitatilor de pregatire, executie, evidentiere, comercializare si valorificare a productiei si serviciilor.

Cu resursele tehnice si umane de care dispune, dar si cu experienta acumulata, S.C.ARTEGO S.A., a obtinut un volum important de brevete de inventie si marci de fabrica asupra carora are drept de proprietate intelectuala.

Evolutia in timp a intreprinderii, determinata de investitiile pentru dezvoltare si modernizare si de preocuparea permanenta pentru asimilarea de produse noi si modernizarea celor existente, a condus la modernizarea si diversificarea productiei, urmarindu-se in acelasi timp cresterea continua a calitatii produselor si a prestigiului marcii fabricii. Toate acestea avand ca scop final adaptarea activitatii la noile conditii de piata si disponibilitatea fructificarii oportunitatilor ivite pe diverse segmente de piata.

Obiectul si ramura de activitate

S.C. ARTEGO S.A. este unul dintre cei mai importanti producatori de articole tehnice de cauciuc la scara nationala, atat ca volum al productiei si cifra de afaceri cat si sub aspectul complexitatii diversitatii si importantei produselor sale pentru economia romaneasca.

Scopul societatii este fabricarea de benzi de transport, benzilor cu conducte de otel, miniere si antistatice, placi tehnice si covoare de cauciuc, garnituri presate din cauciuc regenerat.

1.2.1 Obiectul de activitate, conform statutului, este fabricarea de articole tehnice de cauciuc, utilizandu-se cauciuc regenerat rezultat din refolosirea deseurilor de cauciuc a camerelor de cauciuc uzate si a anvelopelor uzate. Principalele tipuri si sortimente de produse fabricate de S.C. ARTEGO S.A. sunt:

n                  benzi de transport;

n                  placi tehnice ;

n                  covoare de cauciuc;

n                  garnituri presate ;

n                  mansoane de radiator si racorduri auto, intr-o structura variata, insumand peste 2 300 tipodimensiuni;

n                  cauciuc regenerat tip RA;

n                  tamburi reconditionati;

n                  matrite si accesorii metalice,

n                  solutii pentru imbinarea benzilor la cald si rece;

n                  piese de schimb si SDV-uri specifice prelucrarii cauciucului;

Incepand cu anul 1992 societatea produce si desface oxigen, amestecuri de cauciuc si alte produse derivate, efectueaza activitate de comert en-gross si cu amanuntul, import-export, intermediere, comision, depozitare, prestari servicii, transport marfa si persoane, service pentru produsele livrate si service auto, activitate de turism.

Societatea efectueaza din 1994, comert cu autovehicule, piese si accesorii auto.

La cerere, societatea poate furniza tehnologie si know-how.

1.2.2 Pozitia societatii in cadrul subramurii industriale

Sectorul industrial de prelucrare a cauciucului s-a dezvoltat in Romania incepand cu anii "30. Primele capacitati de productie au fost puse in functiune la intreprinderile din Bucuresti si Brasov (actualele societati comerciale ARTECA-Jilava S.A. Bucuresti si FARTEC S.A.-Brasov ).

In conformitate cu politica economica anterioara, sectorul de prelucrare a cauciucului a fost dezvoltat in trei directii :

n                  fabricatia de articole tehnice de cauciuc;

n                  fabricatia de anvelope si camere auto;

n                  fabricatia de incaltaminte din cauciuc;

Primele doua subramuri s-au dezvoltat in cadrul industriei chimice si petrochimice.

Productia de prelucrate de cauciuc a crescut rapid in perioada 1965-1982 (de 3,7 ori), dupa care, in perioada 1985-1989 s-a stabilizat la un volum de 95-97 mii tone anual, reprezentand circa 30% din totalul productiei interne de polimeri.

Structura productiei de articole tehnice de cauciuc a variat ori s-a diversificat in functie de cerintele pietei interne si ale beneficiarilor externi, ponderea fiind detinuta de benzile de transport si de placile tehnice, cu un procent de peste 70% din totalul realizarilor.

Dupa domeniile de utilizare, principalii beneficiari ai produselor de cauciuc se situeaza in:

- industria extractiva -sectorul minier ;

- constructii de masini;

- industria auto;

- chimie si petrochimie;

- bunuri de consum;

Articole tehnice de cauciuc se produc in 9 societati comerciale care realizeaza circa 98 mii tone anual. Toate cele 9 intreprinderi avand fie capital de stat, fie privatizate sau mixte, au fost subordonate Departamentului Industriei Chimice si Petrochimice si au fost grupate pana in 1989 intr-o centrala industriala coordonatoare, care in 1990 a fost abandonata ca forma de organizare.

Aceste societati totalizeaza un numar de circa 12 000 salariati in cea mai mare parte - peste 80% - personal calificat.

Pana in 1989, in cadrul industriei locale si al cooperatiei existau unitati de productie cu acest specific care detineau insa o pondere nesemnificativa, fara a se putea constitui in concurenti ai intreprinderilor de stat.

Ulterior, prin masurile de incurajare a dezvoltarii sectorului particular au aparut si alti mici producatori care prin nivelul productiei si al calitatii produselor realizate nu reprezinta o pondere semnificativa si un concurent real pentru societatile comerciale producatoare de articole tehnice de cauciuc.

Societatea comerciala ARTEGO S.A. Targu Jiu atat prin prisma volumului productiei cat si ca cifra de afaceri, este unul dintre cei mai importanti producatori de articole tehnice de cauciuc. Societatea intra in concurenta semnificativa cu ROLAST S.A. Pitesti, ARTECA S.A. Jilava, ARCA S.A. Botosani.

Produsul cu cea mai mare pondere fizica si valorica in totalul productiei de articole tehnice de cauciuc este reprezentata de benzile de transport. La aceasta categorie de produse societatea Artego S.A. este din 1996 cel mai mare producator de benzi grele din Romania.

Prin activitatea pe care o desfasoara S.C.Artego S.A. este integrata in complexul economiei nationale avand relatii, ca beneficiar si furnizor, cu o serie de parteneri de afaceri atat de pe piata interna cat si de piata externa, fiind singurul producator intern de benzi de transport reconditionate, placi tehnice electroizolante, placi tehnice antistatice si rezistente la produse petroliere, placi tehnice rezistente la flacara.

Produsele societatii comerciale prezentate si comercializate pe piata interna si externa sunt destinate echiparii autovehiculelor, locomotivelor, transformatoarelor electrice, instalatii de forta, utilajelor miniere si de excavatii, din industria constructoare de masini.

Calitativ, benzile realizate de ARTEGO S.A. se situeaza de asemenea pe primul loc alaturi de cele produse la Rolast S.A. Pitesti. Dar, are avantajul major ca, in ceea ce priveste sectorul minier, are pozitia geografica cea mai favorabila intre toti producatorii. De asemenea este influentata de modificarile care au survenit in sectorul minier impuse prin politica de restructurare in vederea eficientizarii acestuia.

Ca reprezentant cu pondere al sectorului industrial, ARTEGO S.A. a fost supus acelorasi reguli, confruntandu-se cu probleme noi si complexe create de disparitia vechilor structuri de organizare a economiei, dar si de persistenta atitudinilor si mentalitatilor, ca si un cadru legislativ deficitar.

Capacitatea si perspectivele de dezvoltare ale subramurii, care vor influenta hotarator activitatea viitoare a societatii ARTEGO S.A. Targu Jiu sunt dependente de mutatiile la nivelul economiei nationale data fiind ponderea pietei interne pentru comercializarea acestor produse precum si multitudinea domeniilor de utilizare a articolelor tehnice de cauciuc, atat in ceea ce priveste evolutia ramurilor destinatare ale produselor sale, cat si raportul dintre sectorul de stat si particular.

Piata ,produse, clienti

Prin activitatea desfasurata societatea comerciala ARTEGO S.A. Targu Jiu este integrata in complexul economiei nationale, intretinand relatii ca beneficiar si/sau furnizor cu peste 750 parteneri de afaceri interni.

ARTEGO S.A. este beneficiar pentru 128 de furnizori de materii prime si materiale din tara.

Pentru a produce competitiv S.C.ARTEGO S.A. a intrat in relatii direct cu furnizorii de materii prime si materiale precum:

S.C. CAROM Onesti;

S.C. ARPECHIM Pitesti - negru de fum;

S.C. Campia Turzii - cablu;

Chim Complex Borzesti - clorpafina;

S.C. Textila Teleorman - panza;

S.C. Buzau - cablu tractiune;

Beneficiarii importanti ai produselor de cauciuc apartin ramurilor industriale de baza cum ar fi:

Exploatare resurse(minier);

Energetic;

Constructii masini si autovehicule;

Constructii civile;

Bunuri de consum;

In conditiile concrete ale economiei de piata, agentii economici incearca sa reziste concurentei tot mai accentuate prin diversificarea productiei si gasirea unor noi segmente de piata.

Principalele tipuri si sortimente de produse fabricate de S.C.Artego S.A. sunt:

Benzi de transport;

Placi tehnice;

Covoare de cauciuc;

Garnituri presate;

Mansoane de radiator;

Cauciuc regenerat;

Tamburi reconditionati;

Matrite si accesorii metalice;

Solutii pentru imbinarea la cald si rece;

Piese de schimb si SDV-uri specifice prelucrarii cauciucului;

La grupa benzi transportoare, principalii clienti sunt bazele de Aprovizionare a Exploatarilor Miniere Rovinari, Motru, Jilt, Berbesti, Mehedinti, Comin Petrosani, si RAH Petrosani.

In categoria clientilor permanenti ai ARTEGO S.A. se mai pot enumera:

Exploatarile miniere: Livezeni, Petrila, Lonea;

Electrocentralele: Isalnita, Deva, Giurgiu, Turnu-Severin, Portile de Fier;

ARO S.A. Campulung, Rocar S.A. Bucuresti, Dacia S.A. Pitesti, Olcit S.A. Craiova, Promex S.A. Braila;

Pe plan local, societatea comerciala ARTEGO S.A. intretine relatii de colaborare-cooperare cu aproape toate intreprinderile din oras si majoritatea celor din judetul Gorj, printre beneficiarii produselor sale numarandu-se unitati productive din cele mai variate domenii.

ARTEGO S.A. Targu Jiu este furnizor si de utilitati:

agent termic la santierele si Liceul Industrial Mirfo S.A.;

apa industriala la STARGLASS S.A..

Lipsesc din enumerare firmele cu capital particular a caror cerere pentru produse societatii ARTEGO S.A. este inca mica si nesemnificativa dar cu tendinte de majorare.

Prin clientii de renume pe care ii are societatea, realizeaza un export indirect ce reprezinta circa 16% din valoarea livrarilor pe piata interna.

Societatea comerciala a patruns pe piata externa ca exportator in anul 1978 si este cunoscuta pe piata europeana prin exportul realizat catre parteneri din Franta, Italia, Anglia si Olanda.

Se poate aprecia deci ca societatea ARTEGO S.A. Targu Jiu este un agent economic activ care intretine relatii de afaceri complexe si multiple atat la nivelul economiei nationale cat si cu parteneri externi.

Organizarea structurala si incadrarea cu personal la S.C. ARTEGO S.A.

Un rol important in organizarea unei societati comerciale revine organizarii ansamblului de procese de munca fizica si intelectuala ce se desfasoara in cadrul acesteia.

Organizarea societatii comerciale, ca obiect al managementului, cuprinde o serie de forme complete de manifestare intre care organizarea sistemului informational si organizarea structurala.

Intre toate aceste componente ale organizarii firmei, ca obiect al managementului, exista o stransa interdependenta.

Realizarea obiectivelor stabilite pentru o perioada in cadrul firmei, depinde de manifestarea in stransa interdependenta a tuturor functiilor sale, bineinteles cu intensitati diferite in functie de etapa de dezvoltare a acesteia de natura si nivelul obiectivelor stabilite. Aproape unanim, in teoria si practica actuala sunt recunoscute urmatoarele functii ale unei firme:

Cercetare-dezvoltare;

Productie;

Comerciala;

Financiar-contabila;

De personal;

Aceasta cuprinde compartimente de productie si compartimente tehnice si functionale in care se desfasoara activitatile necesare executarii operatiilor si lucrarilor care conduc la realizarea si valorificarea productiei.

Compartimentele de productie sunt organizate la nivel de ateliere si sectii de productie tinand seama de principalele procese tehnologice ce se desfasoara in cadrul unitatii si anume:

sectia Dozare-Cauciuc Regenerat;

sectia Benzi Transport;

sectia Garnituri Presate;

sectia M.E.A.;

sectia Termo-Hidro-Edile;

Structura organizatorica actuala a S.C. ARTEGO S.A. Targu Jiu a fost proiectata de specialistii proprii din cadrul serviciului O.P.M. si avizata de Consiliul de Administratie.

Atributiile compartimentelor si persoanelor sunt detaliate in Regulamentul de Organizare si Functionare (R.O.F.) al societatii comerciale.

In cadrul compartimentelor de productie muncitorii sunt grupati i formatii de lucru conduse de maistrii, pe locuri de munca si activitati.

Compartimentele tehnice si functionale sunt organizate la nivel de birouri si servicii, in functie de importanta si complexitatea lucrarilor si desfasurarea activitatilor.

Societatea comerciala ARTEGO S.A. Targu Jiu are in structura sa sase sectii de productie si un atelier independent:

1 Sectia dozare cauciuc regenerat- cu trei ateliere si 14 formatii de lucru:

atelier pregatire materii prime;

atelier malaxoare;

atelier cauciuc regenerat;

2.Sectia garnituri presate - cu 4 ateliere si 18 formatii de lucru:

2.1 atelier pregatire materii prime;

2.2 atelier vulcanizare;

2.3 atelier finisare;

2.4 atelier cauciucare tamburi;

3.Sectia benzi transport - cu 4 ateliere si 18 formatii de lucru:

3.1atelier impregnare;

3.2 atelier calandrare;

3.3 atelier vulcanizare;

3.4 atelier reconditionare benzi;

4.Sectie termo-energetica -- cu un atelier si 14 formatii de lucru:

4.1 atelier termo-hidro;

5.Sectia M.E.A. - cu trei ateliere si 14 formatii de lucru:

5.1 atelier metrologic;

5.2 atelier intretinere, reparatii mecanice;

5.3 atelier electric, bobinaj, oxigen;

6.Sectia edile -- cu 8 formatii de lucru;

7.Atelier matrite - cu 6 formatii de lucru subordonate inginerului sef M.E.A.

Structura personalului S.C. ARTEGO S.A. la nivelul anului 2006 este prezentata in tabelul numarul 3 .

Structura personalului la S.C. Artego S.A. Tabel nr. 3

In conditiile autonomiei tot mai accentuate a intreprinderii, a implementarii in intreaga ei activitate a principiilor si legilor care guverneaza economia de piata, o serie de factori calitativi ai dezvoltarii acesteia au primit noi dimensiuni si semnificatii, printre acestia factorul managerial avand o importanta deosebita.

Structura organizatorica a societatii s-a aflat intr-o continua atentie a echipei manageriale, modificarile aduse acesteia fiind rezultatul regandirii proceselor functionale in concordanta cu politica economica actuala de adaptare a societatii la cerintele economiei de piata.

Actuala structura organizatorica respecta principiul constructiei pe baza concentrarii functiilor compatibile pe unitati functionale si sectii de productie care isi desfasoara activitatea in baza Regulamentului de Organizare si Functionare, cu precizarea sarcinilor si atributiilor personalului in conformitate cu fisa postului.

1.5 Patrimoniul si capitalul social al S.C. Artego S.A

Societatea comerciala ARTEGO S.A. Tg. Jiu s-a constituit prin preluarea integrala a patrimoniului fostei intreprinderi de stat Intreprinderea de Articole Tehnice de Cauciuc Regenerat Tg. Jiu prin H.G. nr. 1224/23.11.1990.

S.C. ARTEGO S.A. este organizata ca societate pe actiuni .Din 1999 este privatizata integral structura actionariatului fiind prezentata in tabelul nr. 1 (pag. 4 ).

Din patrimoniul societatii comerciale nu s-au cedat bunuri prin locatie de gestiune. Au fost inchiriate utilaje si echipamente din patrimoniu la agentii economici din Tg. Jiu si Rovinari (UGIRA S.A.; MIRFO S.A.; AVICOLA S.A.; OJT etc).

Patrimoniul S.C.ARTEGO S.A. in urma reevaluarii efectuate este de138.451 milioane lei.

Capitalul social la data infiintarii a fost de 99790000 mil. lei compus din 199.570 actiuni nominative cu o valoare de 5.000 lei fiecare. Capitalul social la 31.12.1999 este de 315.770.065 lei.

Societatea comerciala ARTEGO S.A. Tg. Jiu isi desfasoara activitatea in baza prevederilor legii nr. 31/1990 si are statut de persoana juridica romana. Societatea este inregistrata la Oficiul Registrului Comertului al Camerei de Comert si Industrie a judetului Gorj sub nr. J 18 - 1120 din 12.11.1991.

1.6 Rezultatele economico-financiare ale S.C. ARTEGO S.A.

Indicatorii care ilustreaza rezultatele economico-financiare sunt:

cifra de afaceri;

valoarea adaugata;

amortismente anuale;

varsaminte din beneficiu la buget,

beneficiu ramas;

In ceea ce priveste anii analizati in aceasta lucrare, valorile lor se regasesc in tabelul urmator:

Indicatorii economico-financiari ai S.C. ARTEGO S.A.

tabelul nr. 4.

1.7 Strategia aplicabila la S.C. ARTEGO S.A.

1.7.1 Considerente teoretice

Strategia economica se defineste prin ansamblul obiectivelor pe care si le propune spre indeplinire conducerea unei unitati economice, al activitatilor care trebuie executate si modul de alocare a resurselor acesteia.

Elementele definitorii ale unei strategii economice sunt urmatoarele:

obiectivul;

scopul;

misiunea;

politicile;

procedurile;

regulile de aplicare;

In cadrul diferitelor tipuri de strategii, strategia de dezvoltare ocupa un rol primordial datorita complexitatii si importantei ei pentru activitatea economica.

Complexitatea unei strategii de dezvoltare este data de urmatoarele caracteristici ale acesteia:

sa asigure realizarea obiectivelor propuse pe baza factorilor sai de productie si mai cu seama pe baza celor mai inalte tehnologii si elemente de progres tehnic.

elaborarea strategiei de dezvoltare trebuie sa aiba la baza atat contextul intern si international in care unitatea economica isi desfasoara activitatea, cat si evolutia pietelor, produselor si tehnologiilor.

La baza elaborarii strategiei de dezvoltare stau trei elemente si anume: mediul, situatia interna si scopul unitatii economice.

Strategia de dezvoltare reprezinta un rezultat al unui proces de conducere strategica si are o seama de particularitati in functie de modul de abordare a procesului de conducere strategica.

Elaborarea strategiei de dezvoltare presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

a)      formularea misiunii;

b)      evidentierea punctelor slabe si punctelor forte;

c)      descoperirea oportunitatilor si pericolelor in dezvoltarea organizatiei;

d)      identificarea locului organizatiei in cadrul mediului ambiant;

e)      stabilirea obiectivelor si optiunilor strategice;

f)       alocarea resurselor materiale, financiare si umane;

g)      formularea strategiei de dezvoltare.

Formularea misiunii

Misiunea reprezinta un ansamblu de orientari fundamentale privind produsele si serviciile pe care unitatea economica le ofera segmentului de consumatori carora li se adreseaza, aria goegrafica unde intentioneaza sa-si vanda produsele, precum si tehnologia utilizata. Formularea necorespunzatoare a misiunii provoaca dificultati in formularea liniilor strategice de actiune.

Evidentierea punctelor forte si punctelor slabe

Pentru realizarea acestei etape in elaborarea strategiei, fundamentul informational il constituie analiza-diagnostic. Identificarea punctelor slabe si a punctelor forte este realizata prin diagnosticarea activitatii intreprinderii in toate domeniile functionale.

Descoperirea oportunitatilor si a pericolelor in dezvoltarea intreprinderii

Pentru realizarea acestei etape, fundamentul informational este analiza diagnostic a mediului ambiant, adica a acelui ansamblu de factori tennici ti tehnologici, manageriali, demografici, social-culturali, politici si guvernamentali. Evolutia acestora poate detemina pericole sau oportunitati pentru intreprindere.

Identificarea locului intreprinderii in mediul ambiant

In aceasta faza se vor determina factorii interni si externi care determina punctele forte si punctele slabe ale intreprinderii, precum si pericolele dezvoltarii viitoare a acesteia.

Stabilirea obiectivelor strategice

Modalitatile concrete de actiune strategica in aceasta etapa de elaborare a strategiei se refera fie la asimilarea de produse noi si la modernizarea celor existente, fie introducerea de noi tehnologii sau largirea relatiilor de cooperare.

Alocarea resurselor materiale, fiannciare, umane

In aceasta etapa se fundamenteaza capacitatea de productie, necesarul de muncitori si de materii prime, resursele financiare. Acum din alternativele etapei precedente, se vor selecta acelea pentru care unitatea economica dispune de resurse suficiente pentru a le realiza.

Formularea strategiei de dezvoltare

Aceasta etapa reprezinta o sinteza a celorlalte etape. Tot in cadrul acestei etape se prezinta si obiectivele, optiunile strategice ale organizatiei,resursele necesare si termenele de aplicare a strategiei.

1.7.2 Obiective generale ale strategiei

Definirea obiectivelor generale ale activitatii societatii comerciale a avut ca elemente de baza:

cunoasterea, atat cat a fost posibil, a evolutiei cererii si ofertei viitoare de articole tehnice dinn cauciuc la nivelul pietei interne si tendintele generale ale pietei internationale;

detinerea unor elemente sumare de prognoza a pietei de materii prime si materiale(sortimente si preturi);

starea actuala a agentului economic din punct de vedere al potentialului financiar tehnic, material si organizational;

Din analiza acestor factori primordiali in fundamentarea deciziei privind evolutia viitoare a S.C. ARTEGO S.A. s-au desprins o serie de elemente specifice conjuncturale care au condus la enuntarea obiectivelor generale pentru perioada urmatoare si anume:

-mentinerea profilului de activitate actual, cu orientarea structurii de fabricatie in functie de cerintele pietei astfel incat nivelul profitului sa creasca anual;

gasirea si utilizarea parghiilor legale si organizationale de cointeresare a salaratilor pentru cresterea volumului productiei, a calitatii acesteia si a vanzarilor astfel incat sa nu se recurga la reduceri serioase de personal;

imbunatatirea situatiei financiare prin utilizarea mai eficienta a potentialului tehnico-economic existent si prin investitii pentru retehnologizare.

Trebuie asigurata adaptarea la cerintele de flexibilitate impuse de functionarea intr-o economie aflata in tranzitie, care reduce barierele intre piata interna si cea internationala, ridicand astfel exigentele catre cea din urma. In acest sens este necesar sa se actioneze pentru:

Acordarea unei atentii sporite activitatii de conceptie tehnica-tehnologica pentru a scurta timpul de raspuns la cererea de produse si servicii de piata;

Structurarea personalului in urma unei analize economico-financiare ale variantelor prefigurate, folosirea analizei economice preventive si nu doar a celei post-factum;

Crearea unui nucleu puternic de studiere si investigare continua cu responsabilitati si autoritate bine definite in cadrul structurii organizationale;

1.7.3 Alternative de restructurare

Necesitatea modernizarii si retehnologizarii s-a impus ca principala modalitate de mentinere pe piata a pozitiei societatii comerciale prin produse competitive.

Analiza economico-financiara si nivelul pragului de rentabilitate a confirmat oportunitatea actiunilor de modernizare si retehnologizare-investitii din punct de vedere economic si al efectelor ei la nivel macroeconomic.

Alternativele posibile si dezirabile de restructurare a societatii trebuie sa aiba tn vedere pe de o parte realizarea unor programe de investitii , iar pe de alta parte trebuie sa aiba tn considerare si rezolvarea unor probleme de diversificare a productiei pentru asigurarea unei mai largi flexibilitati avand in vedere modificarile care au loc intr-un ritm din ce in ce mai alert pe o piata pana nu de mult sigura de desfacere.

Varianta I

Are in vedere o investitie care are ca obiectiv retehnologizarea a doua linii tehnologice:

I.A. Retehnologizarea fabricarii garniturilor presate prin procedeul de injectie, cu urmatoarele avantaje tehnico-economice:

garnituri calitativ superioare:

cresterea productivitatii muncii;

se obtin produse cu un nivel tehnic ridicat si grad de complexitate ridicat.

Costuri estimate pentru achizitionarea de utilaje si constructii montaj = aproximativ 8.400 lei.sursa de finantare: credite si surse proprii

I.B.retehnologizarea instalatiei de transport pneumatic si dozare materii prime.

Avantajele tehnico-economice.

reducerea poluarii;

reducerea costurilor;

eliminarea pierderilor de materiale;

Costurile estimate pentru cumpararea de utilajeti constructii montaj aproximativ 110.000 lei. Sursele de finantare sunt de asemenea combinate din surse proprii si credite bancare.

In total aceasta varianta implica un efort financiar de aproximativ 950.000 lei.

Varianta II

Cea de-a doua varianta de retehnologizare isi propune un dublu obiectiv de investitii care se concentreaza asupra liniilor tehnologice producatoare a produselor cu cea mai mare pondere in structura productiei si implicit a vanzarilor si a costurilor totale de productie.

II. A Retehnologizarea instalatiei de vulcanizat placi si covoare.

Avantaje tehnico-economice:

cresterea calitatii si fiabilitatii,

cresterea productivitatii;

reducerea consumurilor de materiale;

Costurile estimate pentru achizitionarea utilajelor si constructii-montaj sunt de aproximativ 400.000 lei surse de finantare. Credite si surse proprii.

II. B Retehnologizarea confectionarii benzilor de transport prin achizitionarea unei linii de confectionat si vulcanizat continuu.

Avantaje tehnico - economice:

calitate si fiabilitate superioare;

tensiuni uniforme pe fiecare cablu de otel;

reducerea consumurilor specifice de materiale;

productivitate marita;

Costurile estimate pentru achizitionarea utilajelor si constructii-montaj sunt de aproximativ 600.000 lei. In total necesitatile de resurse financiare pentru achizitionarea si punerea in functiune a celor doua echipamente se cifreaza la 1.000.000 lei.

1.7.4 Stabilirea obiectivelor de performanta

In aceasta etapa trebuie identificate performantele si rezultatele dorite a fi obtinute in viitor pentru fiecare din variantele de strategie propuse anterior.

Varianta I

Principalii indicatori tehnici si economici prevazuti a se atinge in urma aplicarii primei variante propuse vor avea urmatoarele valori:

Indicatori tehnici si de productivitate:   Tabel nr.5

Retehnologizarea liniei de fabricare aplacilor tehnice prin procedeul de injectie are avantaje economice care rezulta din cresteri ale productiei realizate cu un procent previzionat de 60%. Acest lucru este o consecinta a cresterii capacitatii de productie realizabila.Vechea linie tehnologica, desi avea o capacitate nominala superioara de circa 4300 tone anual, datorita gradului avansat de uzura fizica si morala, avea un grad de utilizare de numai de 57,4 %. In urma introducerii noului procedeu, gradul de utilizare al liniei tehnologice de fabricatie a covoarelor tehnice si a placilor tehnice creste la 66 %.

S-a decis reducerea numarului de muncitori cu 23 la instalatia de producere a placilor tehnice. Se realizeaza o crestere a productivitatii muncii .

Principalul avantaj al implementarii acestei decizii consta in cresterea importanta a calitatii produselor realizate, fapt care ar avea un rol foarte important in conditiile cresterii costurilor intreprinderii.Calitatea, la nivele internationale, asigura posibilitatea de valorificare a produselor pe piata externa.Acest lucru se dovedeste a avea o importanta deosebita in contextul economiei nationale, in care sectorul de exploatare (minier) trece printr-un sever proces de restructurare, fapt care are influenta asupra unei piete de desfacere considerata pana nu de mult sigura.

Cresterea ponderii valorice a productiei de placi tehnice din cauciuc in totalul productiei intreprinderii este de asemenea considerata un fapt pozitiv din aceleasi motive enuntate anterior. Pana in prezent ponderea principala in activitatea de productie a firmei a detinut-o productia de benzi tehnice din cauciuc. Acest lucru nu se modifica nici in urma aplicarii acestui plan strategic, dar el confera intreprinderii o mai mare flexibilitate pe piata in cadrul careia isi desfasoara activitatea, reducand dependenta ingrijoratoare a firmei de producerea majoritara a unui singur articol.

Reducerea consumurilor de materii prime datorata introducerii de noi procedee de productie nu poate avea decat consecinte pozitive asupra reducerii costurilor de productie si implicit asupra posibilitatii reducerii preturilor pe termen lung. Aceasta reducere previzionata de cca. 10%, este fundamentata pe caracteristicile calitative ale noului procedeu de fabricare prin injectie a placilor tehnice care are ca efect reducerea pierderilor de materiale in timpul procesului de productie.

Retehnologizarea instalatiei de transport pneumatic are acelati efect concretizat in reducerea pierderilor de materiale datorate transportului. De asemenea nu este de neglijat reducerea poluarii preuzinale si intrauzinale care are de altfel un impact pozitiv, intr-un sens mai larg, asupra calitatii vietii si duce la imbunatatirea conditiilor de munca.

Finantarea investitiei se face in cea mai mare parte pe baza unui credit bancar in valoare de 600.000 lei contractat pe o perioada de doi ani. Prevederea cheltuielilor financiare antrenate de acest credit depind mult de variatia ratelor dobanzilor practicate pe piata financiara.

De asemenea surse proprii de finantare prin autofinantare.Se constituie un fond special in acest sens iar alimentarea lui se face pe baza incorporarii profitului net din exercitiul anterior.

Veniturile totale cunosc o crestere de aproximativ 11% rezultata in special din productia vanduta. Se prefigureaza ca odata cu cresterea calitatii produselor se intrunesc conditiile necesare iesirii la export si de asemenea cresterea ponderii pe piata interna, placile tehnice produse de Rolast S.A. Pitesti, principalul concurent inern al S.C. ARTEGO S.A. devenind inferioare din punct de vedere calitativ. Cresterea pretului datorata in principal necesitatii amortizarii investitiei ar putea constitui un dezavantaj din acest punct de vedere, dar cresterea calitativa si preturile competitive practicate la export ar putea duce la revigorarea activitatii de export a intreprinderii si intrarea pe noi piete.

Cheltuielile totale ale intreprinderii vor cunoaste o crestere de 6,6%.Aceasta se datoreaza in special cresterii cheltuielilor financiare in urmatorii doi ani antrenate de necesitatea stingerii obligatiilor de natura financiara (rate bancare +dobanzi aferente).

Totusi cheltuielile totale nu cresc in aceiasi masura cu cele financiare datorita reducerii cheltuielilor de exploatare ca urmare a reducerii consumurilor specifice la placile tehnice cu 10% si a reducerii cheltuielilor din instalalatia pneumatica de dozare si transport a pulberilor. De asemenea cheltuielile cu remuneratiile personalului cunosc o reducere mai putin importanta ca urmare a reducerii personalului direct productiv care lucreaza in vechea instalatie de realizare a placilor tehnice cu 10%. Cheltuielile de exploatare vor cunoaste o reducere de aproximativ 7,7%

Profitul brut previzionat a se obtine la sfarsitul perioadei de retehnologizare prezinta o crestere de aproximativ 11,7%.

Prin implementarea cestor masuri se obtine si o crestere a capitalului care va duce la cresterea valorii intreprinderii dupa perioada de retehnologizare.

Riscurile la care se expune intreprinderea tin in special de piata de desfacere a noilor produse. Desi cererea depaseste oferta pe piata de articole tehnice de cauciuc la unele articole, autonomoa intreprinderii ar fi pusa tn pericol in situtia contractarii unui credit mai ales in contextul mai larg a evolutiei descendente a cererii la benzi de transport, principalul articol de fabricatie.

Aceleasi considerente stau la baza necesitatii realizarii unui program de investitii care sa sporeasca puterea de adaptare a intreprindrii la o piata in continua schimbare

Varianta II

Spre deosebire de prima varianta care este orientata spre un obiectiv de crestere a calitatii unui articol secundar de fabricatie al societatii comerciale, in vederea extinderii gamei de produse care se preteaza la export, aceasta varianta are in vedere retehnologizarea confectionarii benzilor de transport prin achizitionarea unei linii de confectionat si vulcanizat continuu.Tot in cadrul acestei strategii se include si un obiectiv secundar, adica retehnologizarea instalatiei de vulcanizat placi si covoare.

In privinta benzilor de transport aceasta varianta se concentreaza in special pe cele cu insertii de cablu de otel. La acestea s-a constatat o detensionare in timp a cablurilor, fapt care are repercursiuni serioase contribuind la obtinerea unui nivel calitativ necorespunzator si, deci, la imposibilitatea valorificarii acestora la export desi exista o cerere neacoperita semnificativa.

Aplicarea acestrei tehnologii ar duce la cresterea calitatii si fiabilitatii, cresterea productivitatii, reducerea consumurilor materiale iar drept in ceea ce priveste carateristice tehnice se vor obtine tensiunu uniforme pe fiecare cablu de otel.

Costurile estimate pentru achizitionarea utilajelor ti pentru lucrarile de constructii-montaj si instalare se ridica la 600.000 lei pentru linia de confectionat si vulcanizat continuu si 400.000 lei pentru instalatia de vulcanizat placi tehnice si covoare.

Prin aplicarea acestei variante se realizeaza o crestere a productiei de 25% . Acest lucru coroborat cu reducerile de personal (circa 73 persoane) duc la o crestere a productivitatii muncii de 57%.

Se ridica de asemenea nivelul calitaiv , prblemele cauzate de detensionarea innsertiilor metalice fiind eliminate in proportie de 90%.

Introducerea fluxului continuu de fabricatie a benzilor de cauciuc cu insertii metalice are ca efect si reducerea cu aprozimativ 10% a consumurilor specifice, ceea ce duce pe total efecte la reducerea consumurilor cu materiile prime.

Odata cu cresterea productiei datorata fluxului continuu creste si ponderea valorica a benzilor cu insertii metalice in total productie, lucru care in perspectiva cuceririi de noi piete externe pentru acest produs va avea efecte benefice pentru intreprindere.

In urma anlizei indicatorilor se observa o crestere a veniturilor de doar 1.03%. Acest lucru se datoreaza in principal faptului ca cererea de benzi transportoare este oarecum inelastica deorece pentru clientii din domeniul minier de multe ori sunt considerate mai importante costurile. Aici intreprinderea este avantajata de pozitia geografica element care face oferta celuilalt mare producator de benzi de transport ale carui produse sunt de aceeasi calitate cu cea avuta de S.C.ARTEGO S.A. in prezent, neatractiva din cauza cresterii vertiginoase a pretului de transport.

Cheltuielile totale cunosc o crestere mai mica ( 3%). Ponderea principala in cheltuielile totale o reprezinta tot cheltuielile financiare, antrenate de creditul contractat pentru achizitionarea de utilaje. Desi se reduc consumurile specifice la benzi transportoare cu 3% cheltuielile materiale ale intreprinderii cunosc doar o reducere de 7% si aceasta datorandu-se mai mult ponderii pe care o au in productie benzile transportoare.

Profitul realizat la sfarsitul perioadei de retehnologizare cunoaste o crestere de 10%.

CAPITOLUL II

Obiectivele, metodele si instrumentele diagnosticului economico-financiar

2.1 Semnificatia si importanta diagnosticului economico-financiar

Diagnosticul economico-financiar este un instrument la indemana managerilor care permite formularea unor judecati de valoare calitative si/sau cantitative privind starea, dinamica si perspectivele unui agent economic.

Cuvantul ,,diagnostic' este de origine greaca si inseamna ,,apt de a discerne'. El are in economie aceeasi acceptiune ca si in medicina. Indiferent de domeniul de utilizare, demersul diagnosticului impune analiza complexa a mecanismului de formare si modificare a fenomenelor specifice.

Analiza economico-financiara reprezinta un ansamblu de concepte, tehnici si instrumente care asigura tratarea informatiilor interne si externe, in vederea formularii unor aprecieri pertinente referitoare la situatia unui agent economic, la nivelul si calitatea performantelor sale, la gradul de rise intr-un mediu concurential extrem de dinamic. Astfel definita, analiza economico-financiara integreaza trei acceptiuni: analiza ca disciplina, analiza ca activitate de cercetare stiintifica, respectiv analiza ca activitate practica.

In oricare din aceste acceptiuni analiza economico-financiara este deosebit de complexa, deoarece in economie:

acelasi efect poate fi general de cauze diferite;

efecte diferite se pot combina dand o rezultanta a complexului de actiuni sau forte;

- complexitatea si intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului dat, ci si calitatea lui;

- in fenomenul analizat pot aparea insusiri pe care anterior nu le avusese nici unul din elementele fenomenului;

- in realitatea obiectiva, insusirile esentiale se combina cu cele neesentiale, secundare sau intamplatoare.

Pe de alta parte, intreprinderea care face obiectul analizei economico-financiare este o organizatie sociala, cu o structura specifica, dinamica si complexa.

De aceea, analiza economico-financiara studiaza mecanismul de formare si de modificare a fenomenelor economice prin descompunerea lor in elemente componente, in parti simple si prin depistarea factorilor de influenta. Descompunerea se face in trepte, de la complex la simplu, in vederea identificarii cauzelor finale care explica o anumita stare de fapt, un anumit nivel de performante sau o anumita evolutie a lor, dupa mecanismul clasic prezentat

Fenomenul "X', in cazul de fata scaderea rezultatului curent, poate fi abordat si analizat fie ca o consecinta a ansamblului de factori si cauze finale sintetizate mai sus, fie ca una din cauzele finale ale fenomenului "Y', cresterea riscului de insolvabilitate.

Diagnosticul nu inseamna deci a descrie, ci a identifica variabilele cheie ale starii si dinamicii fenomenelor, a studia interactiunea lor in vederea determinarii obiectivelor de progres ale intreprinderii. Sursele de progres ce pot fi identificate decurg din incoerentele, vulnerabilitatile si potentialitatile puse in evidenta de diferitele tipuri de analiza.

Aceasta viziune a diagnosticului aplicata intr-o economie de tranzitie este comparabila cu demersul clasic al teoreticienilor si practicienilor in domeniu. Asa cum sublinia J.P. Thibaut¹' diagnosticul reprezinta unitatea urmatoarelor etape:

identificarea disfunctionalitatilor si oportunitatilor;

analiza situatiei de fapt (a semnelor, a indicatorilor etc), cautarea cauzelor interne si externe si stabilirea responsabilitatilor;

propunerea programului de actiune si a masurilor de redresare sau de ameliorare a rezultatelor;

aplicarea masurilor propuse;

controlul realizarii obiectivelor de redresare sau ameliorare.

Se impune totusi precizarea ca in cazul intreprinderilor in tranzitie acordam o importanta mai mare diagnosticului propriu-zis, chiar daca nu il separam de conditiile de aplicare a recomandarilor sale. De asemenea, avand in vedere incoerentele multiple si de natura diferita cu care acestea sunt confruntate, se impune integrarea intregului demers al analizei intr-o viziune sistemica, intr-o modelare particulara.

Formularea concluziilor diagnosticului presupune, de regula, raportarea la anumite referinte, in economie, rezultatele obtinute in urma analizei nu pot fi raportate decat la referinte a caror semnificatie este adesea discutabila, in ciuda ameliorarii informatiilor statistice referitoare la comportamentul economico-financiar al intreprinderilor, in general, al celor in dificultate, in special. De exemplu, anumite intreprinderi pot cunoaste dificultati de plata in conditiile unui fond de rulment pozitiv, in timp ce altele au o solvabilitate satisfacatoare cu un fond de rulment negativ. Problema bazelor de raportare se pune cu atat mai mult intr-o economie in tranzitie, unde veridicitatea reperelor istorice si actuale este contestabila.

Analiza economico-financiara este, inainte de toate, o stiinta a interpretarii, interpretare bazata pe un sistem de informatii ce trebuie culese, tratate, prelucrate, in conditiile unor informatii fiabile si corecte, formularea unor judecati de valoare pertinente depinde atat de masura in care analistul stapaneste teoria economica, cunoaste realitatea obiectiva, cat si de experienta acumulata de acesta. Consideratia lui N. Wiener, care preciza ca: "in absenta unor metode standard de calcul sigure, rolul judecatii expertilor in aprecierea factorilor sociologici, antropologici si economici este atat de mare incat un novice care nu a acumulat inca, uriasa experienta insusita de experti nu are ce face in acest domeniu'²⁾ este fundamentala intr-un sistem economic perturbat, in care viziunea de perspectiva nu se mai bazeaza pe vechile modele si solutii, ci este subordonata exigentelor schimbarii.

In vorbirea si practica curenta termenul de diagnostic este frecvent inlocuit cu cel de analiza, sau de audit. Diagnosticul nu poate fi confundat cu analiza chiar daca demersul sau se bazeaza pe aceasta.

Pentru prima data conceptul de audit a fost folosit de comisarii de conturi cu ocazia verificarii conturilor anuale. Treptat s-a extins, justificat sau nu, si in alte domenii. Apreciind mai degraba utilizarea acestui concept ca un efect al modei in limbajul economico-financiar, recomandam folosirea lui corecta numai pentru situatiile in care se fac judecati de valoare prin raportare la norme, legi, reglementari,ca de exemplu: auditul contabil, auditul calitatii etc.

Restrictia este cu atat mai evidenta intr-o economie in tranzitie, confruntata cu o lipsa de repere sau cu o veridicitate discutabila a acestora.

Indiferent de acceptiunea data, rolul analistului consta in studierea si evaluarea obiectiva a unor stari si rezultate, in identificarea factorilor si cauzelor actiunii lor, in stabilirea punctelor forte si slabe ale firmei, in gasirea de solutii pentru reglarea sau imbunatatirea activitatii. Pertinenta diagnosticului economico-financiar este conditionata de cunoasterea factorilor care actioneaza asupra unui fenomen, a naturii lor, a mecanismului prin care concura la formarea, respectiv modificarea rezultatelor.

De regula, factorii nu actioneaza izolat, ci interdependent, corelat, intr-un sistem de legaturi inchegate. Identificarea lor necesita cunosterea precisa a cailor de formare a rezultatului, a legaturilor cauzale specifice acestuia, precum si a mediului economico-social si concurential in j care se obtine. De exemplu, in analiza rezultatului exploatarii se impune corelarea mecanismului intern al formarii acestuia - prin interactiunea volumului si structurii productiei, a costurilor unitare si a preturilor medii de vanzare - ca factori principali, cu alti factori economici externi si ai pietei financiare.

In procesul intern al formarii rezultatului (fenomenului), factorii care-1 determina pot fi grupati dupa diferite criterii:

a) dupa continutul (natura) lor: factori tehnici, tehnologici, organizatorici, economici, social-politici, demografici, psihologici, naturali etc;

b) dupa caracterul lor in cadrul unei relatii cauzale (dupa ordinea de analiza): factori cantitativi, factori de structura si factori calitativi. Teoria noastra economica da o acceptiune si o semnificatie economica si metodologica aparte acestei grupari.

Astfel, factorii cantitativi sunt considerati purtatorii materiali ai celor calitativi, conditia preliminara si indispensabila a actiunii lor . Factorii calitativi sunt de aceeasi natura cu fenomenul analizat, deosebindu-se de acesta numai prin gradul de extensie. De exemplu, pretul unitar este de aceeasi natura cu cifra de afaceri, dar aceasta din urma presupune extensia exprimata prin ∑ q_ip_i (q_i = cantitatea, p_i = pretul unitar).

Factorii de structura reprezinta raporturile dintre componentele fenomenului cercetat. Ei intervin intotdeauna cand rezultatul analizat se refera la marimi agregate (compuse din mai multe elemente sau rezultate, distribuite pe diferiti purtatori ai lor: produse, structuri organizatorice etc). Pentru explicarea corecta a rezultatelor, pentru separarea efortului propriu este necesara evidentierea influentei factorilor de structura . Asa, de exemplu, rata medie a rentabilitatii la nivelul intreprinderii poate sa creasca pe seama deplasarilor structurale (cresterea ponderii produselor sau activitatilor cu o rata a rentabilitatii mai mare decat cea medie a bazei de comparatie);

c) dupa modul cum actioneaza: factori cu actiune directa si factori cu actiune indirecta.

Factorii cu actiune directa sunt cei care isi exercita nemijlocit influenta asupre fenomenului analizat, iar cei indirecti ( de gradul 2, 3n) actioneaza asupra fenomenului prin intermediul celoi directi;

d) in functie de efortul propriu al intreprinderii: factori dependenti de efortul propriu si factori independenti de efortul propriu.

Factorii dependenti de efortul propriu sunt cei care isi au originea in eforturile depuse de intreprindere pentru utilizarea cat mai eficienta a patrimoniului sau; ex: timpul de munca, productivitatea muncii, gradul de utilizare a capacitatii de productie etc. Factorii independenti de efortul propriu sunt in esenta factorii proveniti din mediul (economic, financiar, fiscal etc.) in care actioneaza firma.

e) dupa gradul de sintetizare: factori simpli si factori complecsi.

Factorii simpli sunt cei care nu mai pot fi descompusi. Factorii complecsi sunt determinati pe diverse trepte de agregare, de o serie de alti factori simpli sau complecsi.

f) dupa izvorul actiunii: factori interni(endogcni) si factori externi (exogeni).

In categoria celor interni se includ factorii care isi au originea in interiorul intreprinderii (ex. organizarea interna a activitatii, calitatea produselor etc.). Factorii externi sunt cei care isi au originea in afara activitatii intreprinderii (factori conjucturali, nivelul dobanzilor pentru credite, cursul valutar etc.).

g) dupa posibilitatile de previziune: factori previzibili (certi sau determinabili) si factori imprevizibili (aleatori).

Factorii previzibili actioneaza in cadrul unor procese controlate de conducerea intreprinderii, fara sa implice riscuri, in timp ce factorii imprevizibili se materializeaza in abateri de la desfasurarea normala a unor procese economice sub impulsul unor forte din afara, necontrolabile (piata externa, forte ale naturii).

h) dupa intensitatea actiunii lor: factori dominanti (factori "cheie') si factori secundari. Factorii dominanti sunt cei a caror actiune este hotaratoare in obtinerea rezultatelor, iar factorii secundari sunt cei a caror influenta nu este decisiva pentru evolutia unui rezultat. In teoria economica, in special in analiza portofoliului de produse si a mediului concurential se foloseste frecvent notiunea de "factori cheie ai succesului', care au acceptiunea de factori ce diferentiaza firmele performante de celelalte firme ce actioneaza intr-un sistem concurential dat.

i) dupa durata de exercitare a influentei: factori de durata si factori tranzitorii, sau factori continui ( cu actiune continua) si factori discontinui.

j) Dupa modul in care contribuie la obtinerea rezultatului: factori independenti si factori dependenti.

Factorii independenti sunt cei care pot determina rezultatul intr-un mod independent. Cei dependenti sunt factorii care nu pot determina rezultatul decat in interactiunea lor. De exemplu, cei trei factori ai productiei - natura, munca si capitalul sunt factori interdependenti, intrucat productia nu se poate obtine decat prin actiunea lor comuna.

l) dupa posibilitatea de verificare a actiunii lor: factori controlabili si factori irolabili. Factorii naturali si cei conjuncturali sunt, in general, factori necontrolabili.

2.2 Obiectivele diagnosticului economico-financiar

Obiectivele diagnosticului economico-financiar sunt deosebit de complexe. Aceasta complexitate decurge din varietatea de pozitii ocupate de cei care o realizeaza si, ca o consecinta, din diversitatea de puncte de vedere, de obiective pe care si le propun, respectiv de informatii la care au acces.

Diagnosticul economico-financiar poate fi declansat:

fie in cazul intreprinderilor in dificultate, cand efectuarea diagnosticului reprezinta o obligatie legala in cadrul procedurii de reorganizare si lichidare judiciara;

- fie in cazul intreprinderilor sanatoase, avand caracterul unui instrument de control al realizarii performantelor.

In cazul "diagnosticului de criza', dificultatile intalnite de intreprindere impun o examinare globala a situatiei si performantelor acesteia. Astfel, dificultatile temporare de plata pot ridica semne de intrebare cu privire la posibilitatile intreprinderii de aprovizionare, de demarare a productiei, cu privire la aptitudinea intreprinderii de a-si mentine solvabilitatea.

"Diagnsticul de control' intern sau extern este angajat intr-o maniera preventiva; de exemplu, fundamentarea programului de activitate se bazeaza pe un examen complex al evolutiei si starii intreprinderii; acordarea unui credit presupune efectuarea unei analize financiare a activitati solicitantului de catre bancher etc.

Cand problema diagnosticului e pusa din interiorul firmei (diagnostic intern), acesta are ca obiectiv detectarea unor eventuale situatii de dezechilibru, in scopul identificarii originii si cauzelelor care 1-au generat si al stabilirii masurilor de remediere, intrucat se bazeaza pe intregul sistem de informatii privind activitatea firmei, dignosticul intern abordeaza in toata complexitatea lor probleme privind: dimensiunea, structura si utilizarea potentialului intern, valoarea patrimoniala, rentabilitatea etc.

Pe de alta parte, ansamblul partenerilor externi: investitori, actionari, creditori etc, sunt direct interesati de situatia economico-financiara a intreprinderii, de cunoasterea performantelor sale si a riscurilor pe care si le asuma angajand relatii cu aceasta.

Institutele financiare, bancile folosesc analiza ca instrument de fundamentare a deciziilor de acordare a creditelor, de definire a modalitatilor de stabilire a unor relatii financiare durabile. Asa se explica interesul lor pentru cunoasterea fluxurilor de autofinantare si a rentabilitatii. Rentabilitatea si perenitatea constituie pentru banci cea mai buna garantie a rambursarii creditelor.

Un client care lanseaza o comanda importanta unei intreprinderi sau varsa un avans este in mod normal interesat de sanatatea financiara a intreprinderii. Acelasi interes il manifesta si furnizorii. In ambele cazuri, o eventuala incetare a platilor este generatoare de pierderi atat pentru client, cat si pentru furnizor.

Organele administratiei locale sau centrale folosesc analiza pentru cunoasterea situatiei diferitelor intreprinderi cu ocazia fundamentarii deciziei de acordare a unui sprijin, a unor subventii.

Tribunalele comerciale se sprijina in buna masura pe informatiile oferite de analiza economico-financiara pentru declansarea procedurii de redresare sau lichidare judiciara.

Investitorii potentiali decid, pe baza analizelor efectuate, asupra oportunitatii unor investitii financiare, unor participatii, fuzionari etc.

Intr-o economie concurentiala, firmele concurente sunt interesate in cunoasterea situatiei unei intreprinderi din sector, a punctelor slabe si forte ale acesteia pentru definirea tipului de strategie si fundamentarea deciziilor privind portofoliul de produse si activitati. Salariatii apeleaza la concluziile analizei pentru cunoasterea evolutiei si perenitatii intreprinderii. O situatie economico-financiara sanatoasa este, in primul rand, premisa pastrarii locului lor de munca si, in al doilea rand, a cresterii partii ce li se cuvine din bogatia creata.

In sfarsit, consultantii si auditorii agreati folosesc analiza ca instrument de lucru in cadrul misiunilor lor legale, pentru informarea si protectia furnizorilor de fonduri si a creditorilor.

Motivatia diagnosticului, indiferent de pozitia celui care-1 efectueaza o constituie:

- Cercetarea realitatii obiective, cunoasterea si interpretarea ei;

- Informarea partenerilor sociali cu privire la starea intreprinderii, performantele, eficienta utilizarii resurselor;

- Stabilirea variabilelor cheie ale dezvoltarii, a corelatiilor dintre acestea;

- Stabilirea masurilor de redresare sau de ameliorare a performantelor.

- Identificarea noilor surse de avantaj concurential;

- Fundamentarea strategiilor de dezvoltare intr-un mediu concurential dinamic.

In ultima instanta diagnosticul economico-financiar, ca de altfel toate celelalte discipline economice, are rolul de a gasi solutii problemei puse de insuficienta resurselor fata de nevoi, problema fundamentala a tuturor sistemelor si care se face tot mai simtita in zilele noastre.

2.3 Integrarea realitatii economico-sociale in orientarile diagnosticului economico-financiar

Obiectivele diagnosticului economico-financiar se modifica in timp, in concordanta cu evolutia sistemului economico-social global, pe de o parte, si cu faza de maturitate a intreprinderii, pe de alta parte.

Astfel, intr-o economie de penurie, intreprinderile au nevoie prioritar de actiuni concrete in domeniul organizarii (respectiv reorganizarii) productiei. Obiectivele de baza ale diagnosticului, in acest caz, vizeaza reducerea costurilor, mai buna organizare a productiei si a muncii, cresterea productivitatii muncii.

Intr-un sistem economic in plina ascensiune intreprinderile se confrunta cu probleme noi. In primul rand, in conditiile in care oferta este mai mare decat cererea, iar concurenta devine tot acerba, ele sunt obligate sa gaseasca solutii privind comercializarea produselor obtinute. De aceea in management si indirect in diagnostic cuvintele cheie vizeaza, produsul si piata, iar analistii cauta solutii privind noi forme de organizare a productiei si mai ales a distributiei, cresterea cotei-parti de piata, gasirea de noi surse de avantaj concurential etc..

De asemenea, aspectele sociale capata treptat noi dimensiuni, manifestandu-se noi nevoi: nevoia de inovare si schimbare sociala, nevoi legate de calitatea vietii, nevoia de integrare a aspectelor culturale etc. In aceste conditii, diagnosticul intern nu se mai poate limita la evidentierea unor aspecte administrative (privind de exemplu asigurarea cu salariati, volumul si structura resurselor materiale etc.), impunandu-se noi coordonate ale investigarii (problema relatiilor sociale, a formarii si motivarii personalului, a nivelului si calitatii dotarii tehnice etc.).

Intr-o economie in tranzitie intreprinderile trebuie sa faca fata unor probleme grave privind: reducerea volumului de activitate, scoaterea din uz a masinilor si utilajelor depasite, inchiderea unor uzine, lipsa resurselor financiare. Este de la sine inteles ca in acest caz revin prioritare problemele economice (in special eficacitatea si competitivitatea) corelate cu cele sociale.

In perioade stabile, recomandarile specialistilor vizeaza (de regula) reglarea modelulului pentru reproducerea lui. In perioadele de criza se impune ierarhizarea prioritatilor si gasirea unui compromis intre economic si social. De aceea, diagnosticul intreprinderilor in tranzitie trebuie orientat in urmatoarele directii:

a) identificarea conditiilor de supravietuire a intreprinderilor. Este vorba de identificarea actelor (faptelor) de orice natura (economica, sociala, financiara, politica etc.) care pot pune in pericol intreprinderea, perenitatea acesteia. Aceasta impune, ca prima urgenta, selectarea din complexul de factori care actioneaza asupra intreprinderilor, a celor cu actiune hotaratoare. Recomandarile diagnosticului vizeaza ansamblul actiunilor menite sa conduca la cunoasterea si controlul lor, in scopul diminuarii vulnerabilitatii intreprinderii.

In realitate, intr-o economie concurentiala controlul 100% a unui factor extern nu poate fi realizat. Exista intotdeauna o vulnerabilitate latenta. Esentialul pentru pertinenta unui diagnostic este de a permite prin recomandarile sale diminuarea importantei relative a vulnerabilitatilor;

b) identificarea conditiilor de consolidare a activitatii.

Consolidarea unei activitati necesita cunoasterea tuturor constrangerilor specifice unei intreprinderi si actiunea coerenta pentru diminuarea lor. In consecinta, diagnosticul este orientat spre identificarea constrangerilor, ierarhizarea lor, identificarea posibilitatilor de diminuare a acestora;

c) identificarea oportunitatilor de dezvoltare a activitatii.

In acest caz diagnosticul vizeaza factorii dinamizatori ai cifrei de afaceri sau generatori de noi activitati (produse si servicii noi, patrunderea pe noi piete etc.).

Toate acestea ii obliga pe specialisti ca in perioadele de criza sa iasa din cadrul clasic, sa ia in considerare noile constrangeri, noile date ale problemei pentru care solutiile clasice nu mai au valoare.

Obiectivele, metodele si instrumentele analizei economico-financiare prezentate sunt operationale pentru orice tip de intreprindere, indiferent de domeniul in care actioneaza. Totusi, interpretarea corecta a fenomenelor, explicarea rezultatelor si mai ales propunerea solutiilor de reglare sau ameliorare trebuie sa se faca in concordanta cu specificul domeniului, cu particularitatile acestuia.

CAPITOLUL III

FUNCTIONAREA PIETEI FORTEI DE MUNCA IN DIFERITE CONDITII DE CONCURENTA

Functionarea pietei fortei de munca rezida in intalnirea si confruntarea dintre cererea si oferta de munca

Cererea de munca emana de la cei care au nevoie de munca si sunt dispusi sa angajeze lucratori in conditii salariale. Acestia ofera in schimb locuri de munca Purtatorii ofertei de munca sunt posesorii de forta de munca, dornici sa ocupe un loc de munca in aceleasi conditii salariale.

3.l. Specificul pietei fortei de munca

Indiferent daca avem in vedere cererea sau oferta de munca, piata fortei de munca are un anume specific, determinat de faptul ca omul nu poate fi redus numai la o dimensiune economica, in acest sens. se subliniaza adesea ca oferta de munca "se formeaza intr-un timp destul de indelungat, ca are o mobilitate relativ redusa, este perisabila, neomogena si nu evolueaza in exclusivitate pe pmtcrpuie economiei de piata''. Aceste elemente ce atesta specificitatea ofertei au rezultat din faptul ca forta de munca se apreciaza ca o marfa de un gen deosebit, in sensul ca ea reuneste si particularitati deosebit de complexe si care nu sunt in exclusivitate de natura economica, cum sunt cele psihologice, etnice, axiologice etc

Literatura de specialitate' apreciaza ca specifice pentru piata muncii sunt urmatoarele elemente:

>     neomogena, neunitara si segmentata;

>     piata cea mai rigida si sensibila;

> este cea mai organizata si reglementata;

>     elementele de vointa, de interventie, de dictat sunt uneori prevalente, ceea ce ii confera statutul de cea mai imperfecta piata;

>     este o piata contractuala, participativa in care negocierea si contractul sunt instrumente fundamentale de reglare a cererii si ofertei de forta de munca.

La toate acestea mai trebuie adaugate urmatoarele:

Piata muncii este cea mai reglementata sub aspect international existand o bogata legislatie in cadrul careia se detaseaza: "Declaratia universala a drepturilor omului' adoptata de Adunarea Generala a O.N.U la 10 decembrie 1948: Pactul International referitor la drepturile economice si culturale adoptat de Adunarea Generala a O.N.U. la 16 decembrie 1966 si intrat in vigoare la 3 ianuarie 1976; Carta Sociala Europeana, adoptata de Consiliul Europei in anul 1961 si intrata in vigoare la 26 februarie 1965, la care se adauga o serie de recomandari si conventii ale Organizatiei Internationale a Muncii (exemplu: Recomandarea numarul 135/1970 privind fixarea salariului minim si Conventia numarul 95/1949 privind protectia salariatului)

Confruntarea dintre cerere si oferta pe piata muncii are loc, tot mai mult. prin implicarea directa a principalelor puteri din statul contemporan, fapt dovedit de incheierea anuala a unui contract colectiv de munca la nivel national, in care obiectivele de baza sunt prevazute a se realiza prin acordul partilor implicate, indeosebi intre patronate, sindicate si guvern, pe fondul respectarii puterii legislative si a reglementarilor juridice.

Piata muncii are, in manifestarea sa. o anume predispozitie spre conflict, ceea ce face ca echilibrul sa fie relativ fragil. Raportul cerere-oferta pe piata muncii se concretizeaza, comparativ cu celelalte piete, in contracte care au o continuitate si o periodicitate de multe ori determinante in relatia munca-capitai.

Aceasta particularitate provine din aceea ca piata muncii este guvernata, pe langa iegiie economice, si de legi demografice, psihologice si. nu in ultimul rand, de cele de natura moral-etica.

Lucrurile sunt demonstrate de faptul ca in actuala perioada de tranzitie, cele mai ample miscari sociale au avut ca baza de plecare cauze din domeniul pietei fortei de munca, niveluri si forme de salarizare, durata concediului de odihna, sisteme de premiere si sporuri etc.

Potrivit literaturii economice, adaptarea cererii la oferta sau invers se realizeaza prin intermediul pretului de echilibru a carui dinamica determina o egalizare la cel mai inalt nivel (concomitent pentru cerere si oferta) prin micsorarea uneia si cresterea corespunzatoare a celeilalte. Pe piata fortei de munca, datorita rigiditatii salariului, a puternicelor elemente institutionalizate. pretul de echilibru, respectiv salariul, se realizeaza, de regula, prin reducerea ofertei acceptate De aceea, raporturile de pe piata muncii pornesc de la piata primara, dar se desfasoara in mare parte pe piata secundara, aceasta din urma fiind puternic conditionata si de factori teritoriali si sociali (grup de prieteni, familie, locuinta etc.), existand asadar o permanenta implicare a factorului noneconomic (opus adeseori celui economic) care. in anumite etape ale functionarii acestei piete, este dominanta.

Specificul fortei de munca se manifesta si in relatia cu celelalte piete. Analiza acestor raporturi trebuie desfasurata, pe de o parte, pentru a descifra influenta pietei fortei de munca asupra celorlalte piete, iar pe de alta parte pentru a stabili impactul acestora din urma asupra pietei fortei de munca.

Specificul influentei pietei fortei de munca asupra celorlalte piete consta in faptul ca mutatiile intervenite in raportul cerere-oferta pe piata fortei de munca se regasesc, sub aspectul consecintelor, pe celelalte piete, dupa un timp relativ mai indelungat. Neconcordanta dintre cererea si oferta de munca privind structura profesionala si nivelul de pregatire a fortei de munca determina, in timp, o scadere a gradului de utilizare si a eficientei folosirii aparatului de productie, concretizata in diminuarea ofertei de bunuri si servicii si, in consecinta, dezechilibrarea raportului dintre cerere si oferta pe piata marfurilor si serviciilor.

Mai remarcam ca o alta modalitate specifica pietei muncii, prin care aceasta este implicata in echilibrul celorlalte piete, este data de faptul ca influenta sa nu are loc numai prin rezultanta raportului cerere oferta, ci fie pe calea ofertei, fie pe calea cererii. Astfel, influenta asupra pietei capitalului se realizeaza nu atat prin intermediul salariului, cat prin presiunea exercitata de oferta de munca. In acelasi timp, modificari ale cererii de munca se vor regasi ca influente asupra pietei marfurilor si serviciilor si asupra pietei titlurilor de valoare.

Astfel se poate concluziona ca piata fortei de munca este strans legata de piata capitalului prin faptul ca nivelul salariului si al gradului de ocupare a fortei de munca sunt dependente de marimea, structura si nivelul tehnic al capitalului. Apoi, piata fortei de munca este strans legata de pietele monetar-vaiutare prin implicatiile pe care le are asupra salariului si a echilibrului dintre cererea si oferta de munca, asupra evolutiei puterii de cumparare si a cursului de schimb. Retinem ca piata fortei de munca se afla in legatura organica si cu piata titlurilor de valoare, ale carei implicatii se gasesc, in principal, in determinarea raportului in care veniturile individuale (salariile) se impart pentru consum si economii si cu piata marfurilor si serviciilor, concretizate, in principal, in corelatia dintre salarii si productivitate, inclusiv in ceea ce priveste marimea salariului real.

3.2. Piata fortei de munca in conditiile concurentei perfecte

Analiza pietei fortei de munca perfect concurentiala presupune indeplinirea concomitenta a cel putin urmatoarelor conditii:

existenta unui numar suficient de mare de cumparatori de servicii de forta de munca, dar si de ofertanti de astfel de servicii, fiecare avand o putere neglijabila in raport cu ansamblul pietei in determinarea salariului;

munca este omogena; posesorii de forta de munca sunt la fel de calificati, lucreaza in aceleasi conditii - au in consecinta aceeasi productivitate;

mobilitatea perfecta a muncii; nu exista nici un fel de restrictii institutionale sau legislative in circulatia fortei de munca intre diferite activitati.

Cererea de munca

Cererea de rnunca poate fi privita atat la nivelul firmei cat si la nivelul pietei. Pentru o scurta analiza, avem in vedere o firma reprezentativa al carei obiectiv il constituie maximizarea profitului; tehnologia fiind data, analiza se va efectua pe termen scurt.

In conditiile date de productie cu cat mai multa forta de munca este angajata, cu atat productia este mai mare. Expresia productiei este data de o functie de productie bifactoriala f(L,K), unde K reprezinta capitalul, iar L munca (exprimata in numar de lucratori sau de ore).

Conceptul care sta la baza cererii de munca il reprezinta produsul fizic marginal al resursei. Produsul fizic marginal al muncii surprinde aportul fiecarui lucrator suplimentar la productia firmei:

P_mL=f(L+∆L,K)-f(L,K)

unde:

P_mL - produsul fizic marginal al muncii

f(L+∆L,K) - productia realizata cu K unitati de capital si o cantitate superioara de munca L+ ΔL

f(L,K) - productia obtinuta in conditiile initiale cu K unitati de capital si L unitati de munca.

Fiecare lucrator suplimentar contribuie, cel putin pana la un anumit punct, la cresterea productiei. Aceasta contributie scade pe masura angajarilor suplimentare, chiar daca intr-o prima faza ar putea marca o tendinta ascendenta.

Daca productia va spori in urma cresterii cu o unitate de munca cu produsul fizic marginal, incasarile firmei vor creste cu valoarea productiei fizice marginale (VPFM):

VPFM = P x P_mL

unde P reprezinta pretul de vanzare ai produsului.

De obicei, conceptul de valoare a produsului marginal (VPM) este asociata pietei cu concurenta perfecta unde firmele se confrunta cu o cerere perfect elastica. Ele preiau pretul pietei fara a-l putea influenta chiar daca productia lor variaza considerabil. In cazul firmelor imperfect concurentiale, confruntate cu o cerere descrescatoare se foloseste un concept similar valorii produsului marginal si anume venitul marginal (Vm) si produsul fizic marginal:

VPM = VmxPmL

Venitul marginal reprezinta suplimentul de incasare obtinut in urma vanzarii unei unitati suplimentare de produs.

O firma care isi propune maximizarea profitului va trebui sa dimensioneze cantitatea utilizata dintr-o resursa, inclusiv de munca, pana acolo unde pretul resursei egaleaza valoarea produsului marginal.

Decizia optima firmei in cazul resursei de munca se va baza pe comparatia dintre venitul marginal al muncii si costul marginal ocazionat de plata unei unitati suplimentare de munca reprezentata de salariu (W). Acest salariu este cel nominal, exprimat in termeni monetari.

Atat timp cat valoarea produsului marginal este superioara salariului, intreprinzatorul va decide utilizarea unitatii suplimentare de munca. Pe masura ce se realizeaza angajari suplimentare, valoarea produsului marginal are tendinta de scadere. Cand sporul de profit devine nul, ceea ce se petrece atunci cand valoarea produsului marginal egaleaza salariul, intreprinzatorul va stopa angajarea. Dincolo de acest punct profitul sau se va diminua, in consecinta, la echilibru, cantitatii de munca utilizate ii corespunde egalitatea:

VPFM=W

Rescriind aceasta egalitate pentru cazul concurentei perfecte avem:

PxP_mL = W sau P_mL=W/P,

In mod echivalent firma va angaja forta de munca pana acolo unde produsul fizic marginal va fi egai cu salariul real.

Curba cererii de munca a firmei este data de curba valorii produsului marginal, care marcheaza tendinta de scadere pe masura cresterii cantitatii de munca utilizate.

Pentru exemplificarea determinarii cererii de munca redam tabelul i si figura l

Angajarea unui lucrator suplimentar se soldeaza cu o crestere din ce in ce mai lenta a productiei, dar si a veniturilor firmei. Salariul este constant, indiferent de nivelul angajarii, fiind determinat de piata prin interactiunea dintre cererea si oferta totala de munca. Ultimul lucrator angajat in conditii de rentabilitate este cel de al patrulea. Daca intreprinzatorul s-ar opri inaintea acestui punct el ar "sacrifica' nejustificat profitul. Daca, in schimb, ar opta si pentru angajarea celui de-al cincilea lucrator, el si-ar vedea profiturile diminuate cu diferenta dintre valoarea produsului marginal si costul marginal al muncii considerand ca firma ar face fata doar costurilor salariale.

3.3 Oferta de munca

Oferta de munca reprezinta "cealalta jumatate' a pietei muncii. Similar ofertei de produse, oferta de munca reprezinta relatia pozitiva intre pretul muncii (salariul) si cantitatea de munca oferita. Aceasta inseamna ca sporul salariului atrage cresterea ofertei de munca, iar daca salariul scade, oferta de munca se reduce.

Oferta de munca poate fi privita la nivelul lucratorului individual si la nivelul pietei.

Oferta individuala de munca.

Consumatorul dispune de un "buget' de timp, posibil de alocat intre doua "bunuri': timp liber si timp pentru munca.

Pe masura cresterii salariului, decizia de alocare a timpului intre ce! pentru munca si cel liber este afectata in doua moduri:

Efectul de substitutie: cresterea salariului, creste costul de oportunitate al timpului liber, ceea ce reprezinta un stimulent pentru consumatorul rationai de a "cumpara' mai putin timp liber. Astfel, individul va substitui prin munca timpu! liber, cand pretul celui din urma creste.

Efectul de venit: acesta tinde sa reduca numarul de ore lucrate. Cand salariul creste si deci si venitul, considerand preturile bunurilor si serviciilor neschimbate, veniturile reale sporesc. Indivizii tind sa consume mai mult din bunurile normale si mai putin din cele inferioare. Asadar timpul liber este un bun normal.

In functie de predominanta unuia sau altuia dintre efecte, curba ofertei individuale poate avea o alura normala sau anormala. Efectul de substitutie determina cresterea ofertei pe masura ce salariul creste. Curba ofertei individuale este in acest caz pozitiv inclinata. Se apreciaza ca acest efect predomina pentru niveluri joase ale salariului. In schimb, efectul de venit conduce la reducerea cantitatii de munca oferite cand salariul creste. De data aceasta panta curbei ofertei individuale devine negativa, in mod normal efectul de venit succede celui de substitutie. Cand insa cele doua efecte se compenseaza reciproc, avand o contributie aproximativ egala, curba ofertei de munca devine verticala sau perfect inelastica.

Desi curbele ofertei individuale pot avea si o inclinatie negativa, curba ofertei pietei pentru un tip dat de munca este mai degraba pozitiv inclinata pe tot intervalul. Aceasta, deoarece un nivel ridicat a! salariului este de natura a atrage in ramura respectiva lucratori din celelalte domenii de activitate, tentati de perspectiva unui salariu superior. Din acest motiv curbele ofertei pietei sunt normale, indiferent de forma curbelor individuale de munca pe care se bazeaza.

Pozitia curbei ofertei este determinata de numarui celor care isi ofera serviciile de forta de munca pentru fiecare nivel al salariului.

Acest numar depinde de trei factori:

numarul celor calificati;

beneficii non-salariale propriiactivitatii efectuate precum satisfactia muncii, climatul de munca etc;

salariul si alte beneficii non-salariale in activitati alternative.

Modificarea salariului obtinut de lucrator va determina o miscare de-a lungul curbei ofertei de munca, in timp ce modificarile survenite in ceilalti factori vor deplasa in plan curba ofertei.

3.4 Echilibrul pietei muncii cu concurenta perfecta

Asa cum sustine literatura de specialitate, pe o piata perfect concurentiala, salariul, ca pret al muncii se determina in mod similar preturilor bunurilor si serviciilor. Punctul de intersectie dintre curba cererii si ofertei de munca determina concomitent salariul de echilibru (W*), si ocuparea de echilibru (N*).

Acest nivel al salariului se impune fiecarui participant de pe piata muncii. Putem avea doua situatii:

Daca salariul se situeaza sub nivelul celui de echilibru, de exemplu la W_s, cererea de munca excede oferta de munca, in aceasta situatie exista penurie de forta de munca. Firmele incapabile sa gaseasca forta de munca de care au nevoie vor fi dispuse la cresterea salariului, ceea ce va conduce salariul spre nivelul sau de echilibru.

Daca in schimb, salariul se situeaza la un nivel superior celui de echilibru de exemplu la W,, oferta de munca depaseste cererea de munca. Apare un surplus de forta de munca in raport cu cererea de munca, situatie dedezechilibru a pietei muncii, cunoscuta sub numele de somaj.

Aceasta situatie este mult mai frecvent intalnita comparativ cu cea a penuriei de forta de munca. Unele persoane se vor afla in cautare de lucru, iar cazul in care nu vor gasi locuri de munca disponibile vor accepta un salariu mai redus. Acesta va exercita o presiune in jos a salariului pana la atingerea nivelului sau de echilibru.

Se poate concluziona ca pe o piata perfect concurentiala, surplusul temporar de forta de munca determina reducerea salariului, In timp ce criza determina crestere acestuia.

De fiecare data, prin ajustari repetate se ajunge la echilibru, iar modificarile cererii si ofertei de munca la nivelul pietei vor determina schimbari ale salariului si ocuparii in mod similar variatilor cererii si ofertei pe piata bunurilor

3.5. Piata fortei de munca in conditiile concurentei imperfecte

3.5.1. Cazul monopsonului

Se cunoaste ca in realitate, piata muncii este departe de a fi perfecta. Firmele pot dispune de putere pe piata si, in virtutea acestui fapt. ele pot influenta sau chiar determina pretul muncii. Aceasta se poate produce in cazul existentei pe piata a unui singur cumparator de forta de munca sau doar a catorva, care controleaza piata muncii la nivelul unei zone sau pentru o ocupatie data. sau cand lucratorii au perceptii diferite privind firmele care ofera locuri de munca in legatura cu aspecte non-saianale ale angajarii.

Stiut fiind faptul ca patronii nu pot angaja un numar nelimitat de lucratori la un salariu constant, curba ofertei de munca cu care se confrunta nu mai este orizontala ca in cazul concurentei perfecte

Dorinta de a angaja un numar sporit de lucratori se traduce prin cresterea salariului ceea ce inseamna ca oferta de munca are o panta pozitiva Curba ofertei exprima salariul ce trebuie platit pentru a utiliza cantitatea data de munca Saianul astfel platit reprezinta costul mediu de utilizare a muncii.

Daca piata muncii este determinata de un singur cumparator de forta de munca atunci piata muncii este de tip monopson. Existenta unui numar limitat de cumparatori confera aceleiasi piete caracter oligopson, in timp ce un numar mare de cumparatori diferentiati asigura concurenta monopsonica. Se considera piata ca avand caracter de monopson atunci cand cumparatorii de forta de munca au latitudinea determinarii nivelului salariului. Ofertantii de munca raman in aceasta situatie in pozitie de "perfect competitori' acceptand un nivel dat al salariului

In decizia de optimizare a angajarii este important de precizat ca monopsonistul poate practica sau nu discriminarea in materie de salarii: prima situatie presupune plata unor salarii diferite lucratorilor ce presteaza o munca similara. Noi insa, vom considera cazul cel mai simplu, in care salariile sunt identice pentru activitati identice.

De aici si din curba ofertei de munca, decurg angajarea unui lucrator suplimentar determina un salariu deci, un cost marginal pentru monpson mai mare, salariul care se aplica nu doar unitatii marginale de munca ci si tuturor unitatilor de munca anterioare.

Costul marginal al resursei de munca, ocazionat de angajarea unui salariat suplimentar reprezinta salariul platit acestuia plus cresterea globala a salariilor care trebuie platita de intreprinzator tuturor celorlalti angajati anterior.

In figura 1 sunt reprezentate curbele costului marginal al resurselor de munca si a ofertei de munca. Se observa ca au acelasi punct de plecare situat pe ordonata la o anumita distanta de origine. Nimeni nu ar dori sa se angajeze pentru un salariu inferior lui W1. Costul marginal al resursei de munca excede, pentru orice nivel al angajarii, pretul aceleiasi resurse. Din acest motiv curba costului marginal se situeaza pe intreg intervalul deasupra curbei ofertei de munca, cu exceptia punctului de start.

Salariul (W)

Costul marginal al resursei de munca

Costul marginal al resursei

de munca

curba ofertei de

de munca

Numar de lucratori (N)

Figura. 1 Costul marginal al resursei de munca si

oferta de munca in conditiile monopsonului

3.5.2 Echilibrul monopsonului

In figura 2 sunt reprezentate atat curba costului marginal al resursei si al ofertei, dar si al cererii de munca. Curba cererii de munca este data de evolutia venitului marginal adus de ultima unitate de munca folosita. Acest lucru se petrece pentru un nivel de ocupare egal cu N* . Salariul de echilibru corespunzator acestui nivel se afla pe curba ofertei si este W*.

In conditii de echilibru, pe o piata caracterizata prin unic cumparator de forta de munca, salariul este inferior atat costului ocazional de folosirea unei unitati suplimentare cat si venitului marginal aferent ultimei unitati de munca. Rezulta ca peste acest nivel optim al angajarii, cresterea cantitatii de munca ar determina un cost superior venitului adus de unitatea suplimentara, ultimul aflat in scadere, asa cum indica curba cererii de munca Reducerea profitului devine, in acest caz, evidenta si nici un intreprinzator nu doreste depasirea acestui nivel al ocuparii.

Salariul de echilibru este inferior si salariului W₂ care ar rezulta pe o piata perfect concurentiala. Este evident ca, in aceasta ultima situatie, la nivelul W* al salariului, unii lucratori nu ar dori sa se angajeze. Daca acest lucru se petrece la nivel de ramura, acesti lucratori (N2 - N*) vor parasi ramura considerata neatractiva orientandu-se spre alte ramuri cu un salariu superior. Se produce o pierdere de eficienta comparativ cu cazul concurentei perfecte si care ar putea fi partiala daca cel putin o parte din lucratori ar gasi locuri de munca in alte domenii.

In realitate piata muncii se afla putin in situatie de monopson pur. Mai degraba exista cativa cumparatori, fiecare avand o anumita latitudinein determinarea salariului. Cu cat influenta fiecarei firme in determinarea salariului este mai redusa, cu atat salariul se va situa mai aproape de cel in conditii de concurenta perfecta, adica de W2- Este posibila si o alta situatie, cea a intelegerii intre cele cateva firme astfel incat salariul tinde spre nivelul propriu monopsonului, W* .

Salariul (W)

Costul marginal al

resursei de munca

Curba ofertei de

W2 de munca

W

Cererea de

munca

N N₂  Numar de lucratori (N)

Fig.2 Determinarea salariului in conditiile monopsonului

CAPITOLUL IV

ANALIZA DIAGNOSTIC A EFICIENTEI UTILIZARII RESURSELOR UMANE LA S.C. ARTEGO S.A.

Performantele intreprinderii, forta si capacitatea acesteia de a raspunde la cerintele si reactiile pietei sunt dependente de gradul de asigurare cu resurse umane, materiale si financiare, precum si de eficacitatea folosirii lor

4.1 Analiza potentialului uman

Factorul uman reprezinta coordonata esentiala a dimensiunii si mai ales a calitatii activitatii. Asigurarea intreprinderii cu personalul de specialitate necesar, folosirea lui eficienta in activitatea operativa si de conducere constituie premisa potentarii resurselor materiale si financiare si totodata a valorificarii, in avantajul acesteia, a conditiilor pe care le ofera mediul natural si social.

Din aceasta viziune se desprinde necesitatea unei analize sistematice, operative a potentialului uman, al carui continut poate fi prioritar orientat spre:

1. Analiza dimensiunii si structurii potentialului uman;

2. Analiza comportamentului personalului;

3. Analiza eficientei utilizarii potentialului uman.

Informatiile necesare analizei sunt formate din mai multe blocuri autonome sau in conexiune si privesc practic toata activitatea intreprinderii (planurile de activitate, darile de seama statistice privind asigurarea cu personal, indicatorii de rezultate si performanta, indicatorii potentialului material si financiar etc.)

Factorul uman este factorul cheie al activitatii si performantelor unei intreprinderi. Aceasta explica atentia deosebita acordata de marile firme sau chiar de unele tari politicii de personal. De exemplu, in Franta intreprinderile care au mai mult de 300 de salariati au obligatia elaborarii asa zisului "bilant social', care cuprinde o varietate de informatii, in masura sa asigure o baza corespunzatoare analizei, respectiv gestiunii eficiente a resurselor umane.

Bilantul social cuprinde, pe o dinamica de 3 ani, informatii structurate astfel:

- situatia posturilor;

- remunerarea si cheltuielile asociate;

- conditii de igiena si de securitate;

- alte conditii de munca;

- formarea profesionala continua a salariatilor;

- relatiile profesionale;

- alte conditii de viata ale salariatilor.

Analiza vizeaza latura cantitativa si calitativa a incadrarii intreprinderilor cu personalul necesar, dinamica si structura acestuia.

4.1.1 Analiza dimensiunii si structurii potentialului uman

Analiza vizeaza latura cantitativa si calitativa a incadrarii intreprinderilor cu personalul necesar, dinamica si structura acestuia.

Pentru reflectarea cantitativa a potentialului uman se utilizeaza indicatorii:

- numarul scriptic de salariati, care cuprinde totalitatea personalului existent in evidenta unitatii, in baza unui contract sau unui alt document generator de drepturi si obligatii pentru ambele parti;

- efectivul scriptic prezent la lucru, care exprima, la un moment dat, numarul personalului prezent la lucru, indiferent de timpul de lucru efectiv;

- numarul mediu scriptic (lunar, trimestrial, anual), care caracterizeaza prezenta in unitate a personalului, in raport cu durata calendaristica a perioadei luate in calcul;

- numarul maxim de salariati, adica limita superioara in cadrul careia se poate inscrie firma in functie de volumul de activitate si de productivitate a muncii;

- efectivul fiscal, egal cu numarul salariatilor care au figurat in evidenta intreprinderii (indiferent de timp) si care au primit o anumita remunerare.

Incadrarea unei intreprinderi cu personal conform nevoilor constituie, teoretic, premisa realizarii performantelor proiectate; practic, realizarea acestor performante depinde de structura, calitatea si modul de folosire a personalului. Scaderea, in dinamica, a numarului de salariati se apreciaza diferit in functie de cauzele care au generat-o si de contextul economico-social global. Daca aceasta scadere este, pur si simplu, consecinta unei politici defectuoase de recrutare si asigurare cu personal, situatia se apreciaza negativ, deoarece conduce la deteriorarea performantelor (scaderea cifrei de afaceri si a altor indicatori de rezultate, scaderea rentabilitatii etc.) si a imaginii firmei pe piata.

Scaderea numarului de salariati poate fi si rezultanta restrangerii activitatii, ceea ce sugereaza, fara indoiala, intr-un context concurential dat, traversarea de catre intreprindere a unor dificultati de natura si amploare diferita. Aceste dificultati reflecta fie incapacitatea intreprinderii de a face fata restrictiilor impuse de mediul economic in care activeaza, fie efectul propagat al unor imperfectiuni si dezechilibre de natura macroeconomica. Dar scaderea numarului de salariati poate fi si consecinta favorabila a modificarii raportului de echilibru dintre potentialul uman si cel material, ca urmare a reinnoirii activelor corporale, a cresterii gradului de tehnicitate a acestora.

Analiza cantitativa a asigurarii cu potential uman se face distinct pe cele doua mari categorii: personal operativ si personal de administratie si conducere. Cresterea relativa a personalului operativ se apreciaza de regula ca o tendinta favorabila, fara ca aceasta sa constituie expresia "perfectiunii' structurii organizatorice a intreprinderii.

Analiza asigurarii cu potential uman trebuie adancita pe grupe de profesiuni, fiecarei grupe revenindu-i, in virtutea diviziunii sociale a muncii, un -anumit rol in desfasurarea procesului de exploatare, in acest scop, se urmareste realizarea numarului mediu de salariati pe grupe de profesiuni specifice fiecarui sector de activitate.

Analiza economica are ca obiectiv pe langa dimensiunea cantitativa a potentialului uman si pe cea calitativa, desemnata prin gradul de calificare al salariatilor, imbunatatirea calificarii constituie o necesitate obiectiva impusa de cresterea complexitatii activitatii economice, diversificarea continua a gamei de produse, cresterea gradului de tehnicitate a acestora, sporirea exigentelor consumatorilor fata de calitatea produselor, serviciilor oferite etc. Analiza calificarii salariatilor si valorificarea rezultatelor ei in procesul de decizie, constituie o cerinta esentiala a activitatii tuturor organismelor cu autoritate decizionala intr-un anumit domeniu. Pentru analiza asigurarii unitatilor operative cu personal calificat se foloseste coeficientul calificarii medii (K), care se determina ca o medie aritmetica ponderata intre categoria de incadrare (Kj) si numarul de lucratori din categoria respectiva (ni):

Acest coeficient se calculeaza pe grupe de profesiuni si evidentiaza mutatiile calitative ce au avut loc in calificarea personalului in timp si spatiu. Cu cat marimea lui este mai apropiata de categoria maxima de incadrare, cu atat situatia intreprinderii este mai buna. Analiza calificarii personalului poate fi realizata si prin gruparea salariatilor in functie de studiile absolvite. Modificarea ponderii diferitelor categorii de salariati (absolventi ai scolilor profesionale, absolventi ai liceelor de specialitate, calificati la locul de munca etc.) indica schimbarile intervenite in gradul lor de calificare. Indirect, aprecierea calificarii personalului se poate face si in functie de vechimea in aceeasi unitate. Cresterea vechimii in munca in aceeasi unitate presupune o mai buna cunoastere a produselor si serviciilor realizate sub aspect tehnic si merceologic, a particularitatilor cererii, a problemelor pe care le ridica comercializarea diferitelor grupe de marfuri sau servicii.

Modificarile rapide ale tehnologiilor, ale sistemului de gestiune si management necesita actualizarea permanenta a cunostintelor. Preocuparea intreprinderilor pe linia formarii profesionale continue se analizeaza pe baza indicatorilor:

- suma cheltuielilor pentru formare continua ;

- ponderea cheltuielilor pentru formarea continua in cheltuielile salariale;

- numarul de salariati care au beneficiat de un curs de specializare (pe total si pe categorii);

- ponderea timpului pentru formare continua (om - ore) in timpul total de munca (exprimat in om - ore).

Investigarea complexa a asigurarii potentialului uman necesita implicarea in analiza si a altor criterii de structurare, dintre care amintim:

- structura salariatilor in functie de natura contractului de munca (nedeterminata sau determinata) si de durata muncii (permanenti, sezonieri)

- structura pe sexe;

- structura pe categorii de varsta;

- structura pe nationalitati;

- etc.

Metodologic, analiza se bazeaza preponderent pe utilizarea indicatorilor absoluti, a indicilor de crestere si a marimilor relative de structura.

4.1.2 Analiza comportamentului potentialului uman

Pentru evaluarea comportamentului potentialului uman sunt supuse analizei aspecte privind utilizarea timpului de munca disponibil, mobilitatea personalului si conflictualitatea in relatiile di munca.

a) Folosirea timpului de munca trebuie privita atat sub aspect cantitativ, al utilizari complete a unitatilor de timp, cat si sub aspect calitativ, al economisirii timpului cheltuit pentri realizarea unui produs sau prestarea unei unitati de servicii. Pentru evidentierea acestor aspecte si folosesc indicatorii (exprimati in zile sau om-zile):

- fond de timp calendaristic;

- fond de timp maxim disponibil;

- fond de timp efectiv lucrat;

- fond de timp neutilizat;

Aprecierea modificarilor ce au intervenit in utilizarea timpului de munca se face pe baza indicatorilor de mai sus in marime absoluta, a marimilor relative de structura si a coeficientului de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (C_u), calculat dupa relatia:

unde: T_i - reprezinta timpul efectiv lucrat

T_md - timpul maxim disponibil

Folosirea timpului de munca se analizeaza pe baza balantei intocmite in acest sens care cuprinde, pe de o parte, sursele totale de timp ale unei perioade, iar pe de alta parte modul de utilizare a timpului disponibil, respectiv cauzele folosirii incomplete a acestuia.

Absenteismul poate fi generat de motive justificate: boala, accidente de munca, maternitate evenimente familiale, obligatii sociale, cauze economice (somaj tehnic) si nejustificate (absente nemotivate).

Desi absenteismul permite numai o evaluare cantitativa a utilizarii timpului de munca cunoasterea acestuia prezinta interes datorita consecintelor sale economice, reflectate direct in gradul si modul de utilizare a capacitatilor existente si indirect in marimea cheltuielilor si a rezultatelor. Costul absenteismului este un cost ascuns ce degradeaza performantele, atat la nivelul micro, cat si macroeconomic.

In fundamentarea deciziilor, prezinta importanta aparte examinarea structurii timpului de munca in cadrul unui schimb. Folosirea completa a timpului de munca dintr-un schimb depinde nu numai de comportamentul salariatilor, ci si de o serie de variabile ale organizarii productiei (pentru intreprinderile industriale), respectiv ale ofertei si cererii (pentru sfera distributiei): particularitatile cererii, amplasarea unitatilor, sistemul de aprovizionare, volumul si calitatea ofertei, volumul si structura circulatiei turistice, forma de vanzare practicata, nivelul preturilor etc.

b) Diagnosticul mobilitatii personalului se face pe baza indicatorilor circulatiei si fluctuatiei acestuia. Circulatia reprezinta miscarea salariatilor determinata de cauze obiective, cum sunt: concedierea pentru cauze economice (somaj), pensionari, decese, incheierea unor contracte de munca cu durata determinata, plecari pentru satisfacerea stagiului militar, plecari pentru studii de lunga durata, plecari pentru motive personale (salarii si munca nesatisfacatoare, conflicte cu conducerea etc.), plecari ca urmare a unui accident de munca si incapacitate de munca. Totodata, in intreprinderi au loc si miscari care prin natura lor nu sunt dependente de o activitate normala; este cazul celor plecati din proprie initiativa, fara aprobarea conducerii intreprinderii, a celor concediati, etc. Aceste plecari reprezinta fluctuatia personalului, fenomen nejustificat, cu implicatii nefavorabile asupra volumului si calitatii activitatii comerciale.

Pentru caracterizarea circulatiei si fluctuatiei personalului se utilizeaza urmatorii indicatori:

- coeficientul intensitatii intrarilor, care se calculeaza ca raport intre numarul salariatilor intrati in intreprindere intr-o anumita perioada de timp, de obicei un an, si numarul mediu de salariati din perioada respectiva;

- coeficientul intensitatii iesirilor, care se stabileste ca raport intre totalul plecarilor justificate si numarul mediu de salariati;

- coeficientul fluctuatiei, stabilit ca raport intre numarul lucratorilor plecati din proprie initiativa, a celor concediati pentru nerespectarea disciplinei in munca si numarul mediul de salariati;

- coeficientul miscarii totale (M_t), care reprezinta raportul dintre suma intrarilor si plecarilor de salariati si numarul mediu al acestora.

Pentru caracterizarea generala a stabilitatii potentialului uman se foloseste 'gradul de stabilitate', determinat pe baza relatiei:

Analiza in dinamica si fata de programele de activitate a acestor coeficienti trebuie completata cu analiza motivationala a miscarii personalului, care sta la baza unor masuri practice, eficiente pe linia cresterii stabilitatii. Astfel, printre cauzele care genereaza miscarea personalului, amintim: necesitatea apropierii de domiciliu, posibilitatea realizarii unui castig mai mare in alte ramuri, neincadrarea pe un post corespunzator pregatirii, starea de sanatate, conditiile de munca necorespunzatoare, lipsa conditiilor pentru continuarea studiilor, deficiente de recrutare, etc.

c) Intr-un sistem democratic, asupra utilizarii timpului de munca actioneaza si gradul de conflictualitate dintre salariati (sindicate) si organismele de conducere. Aceasta impune determinarea indicatorilor de conflictualitate (colectiva si individuala) si cuantificarea consecintelor acesteia.

Conflictualitatea colectiva se apreciaza cu ajutorul indicatorilor:

- numar de greve;

- numar de zile de greva;

- coeficientul de importanta a grevei:

- coeficientul de localizare a grevei:

Numar de grevisti

K_i = -------- ----- ------ * 100

Numar total de salariati

coeficientul de localizare a grevei:

numar de grevisti din unitatea (sectia) x

K_i = -------- ----- ------ ----- ----- ----- ----- ----

numar total de grevisti

Toate aspectele mentionate mai sus constituie, in ultima instanta, variabile ale volumului si calitatii muncii depuse, respectiv ale performantelor economico-financiare ale oricarei intreprinderi.

4.1.3 Analiza eficientei utilizarii potentialului uman

4.1.3.1 Productivitatea medie si productivitatea marginala. Semnificatii si limite in reflectarea eficientei utilizarii factorului uman

Eficienta utilizarii potentialului uman se exprima cel mai adesea cu ajutorul indicatorilor de productivitatea medie si marginala, fiecare caracterizand o relatie particulara dintre factorul uman si volumul de activitate. Caracterizarea eficientei muncii se poate face si prin utilizarea altor indicatori constituiti prin implicarea in calitate de efect a: valorii adaugate, rezultatului exploatarii, rezultatului exercitiului etc.

Productivitatea medie (W) reprezinta cifra de afaceri (respectiv productia sau vanzarea) obtinuta in medie de o unitate de factor uman utilizat. Deci, cifra de afaceri este de tipul :

CA=f (T)

iar productivitatea medie:

CA f (T)

W = ----------- = ----- ----- ----

T (T)

unde T reprezinta factorul uman (dimensionat prin timpul de munca exprimat in numar de salariati, in zile sau in om - zile).

Productivitatea marginala (W_m) reflecta cresterea cifrei de afaceri obtinuta cu o unitate suplimentara de factor uman utilizat. Ea este egala cu raportul dintre variatia cifrei de afaceri si variatia factorului uman:

CA₁ - CA₀ ∆CA

W_m = ----- ----- --------- = ----- ----- -------

T₁ - T₀ ∆T

Analiza productivitatii marginale permite intelegerea evolutiei curbei cifrei de afaceri. Astfel, in exemplul din tabelul 1 pe prima parte a intervalului analizat, cifra de afaceri creste din ce in ce mai rapid pentru fiecare unitate suplimentara a factorului uman utilizat (intre T = 10 pana la T = 40). Incepand de la valoarea maxima a productivitatii marginale (W_{m max} ⁼ 3500000 lei) si pana la o valoare nula a acesteia, cifra de afaceri continua sa creasca, dar intr-un ritm din ce in ce mai lent. Cifra de afaceri atinge valoarea maxima (Ca_max = 148000000 de lei) in momentul in care W_rm = 0.

Tabelul 1

Prin urmare, productivitatea marginala creste de la 800000 lei pana la o anumita valoare maximala, dupa care se reduce treptat pana cand cifra de afaceri atinge nivelul sau maxim; W_m devine negativa cand cifra de afaceri incepe sa scada.

Spre deosebire de productivitatea medie care reflecta modul de utilizare a factorului uman in totalitatea sa, productivitatea marginala nu tine cont decat de consecintele ultimei unitati de factor uman utilizat. Daca W_m > W, aceasta din urma nu poate decat sa creasca pe seama aportului unitatii aditionale a potentilului uman; in situatia inversa, cand W_m < W, ultima unitate a potentialului uman, avand o eficienta in scadere, actioneaza in acelasi sens si asupra mediei. Variatia productivitatii medii depinde deci, de nivelul sau din baza de comparatie si totodata de valoarea productivitatii marginale.

Wm

W  W

Wm

10 20 30 40 50 60 70 80 Timp (om zile)

Figura 1, Curbele productivitatii medii si marginale

Din fig. 1 se observa evolutia relativ similara a curbelor indicatorilor productivitatii: ele incep printr-o crestere, trec prin punctul maxim, dupa care incep sa scada, intre cei doi indicatori se formeaza relatiile:

W_m > W inaintea punctului maxim al productivitatii medii;

W_m = W in punctul de maxim al productivitatii medii;

W_m > W dupa punctul de maxim al productivitatii medii.

Productivitatea marginala , ca forma de exprimare a eficacitatii factorului uman, are anumite limite determinate de faptul ca este un raport de marimi absolute, a carui valoare este sensibil influentata de unitatea de masura folosita pentru exprimarea volumului de activitate. Pentru a elimina acest inconvenient s-a introdus notiunea de elasticitate a activitatii la variatia factorului uman realizat.Elasticitatea cifrei de afaceri reprezinta raportul dintre variatia procentuala a acesteia si variatia procentuala a factorului uman. Expresia analitica a elasticitatii este:

∆CA

CA ∆CA T ∆CA CA Wm

e = ------- = -------- * ----- = -------- : ---------- = ---------

∆T CA ∆T ∆T T W

T

Coeficientul de elsticitate astfel calculat are semnificatia de rata de crestere procentuala a cifrei de afaceri determinata de cresterea cu 1% a factorului uman. Aceasta modalitate de analiza prezinta avantajul de a fi independenta de unitatea de masura folosita in calculul productivitatii marginale. In functie de valoarea coeficientului de elasticitate, specialistii propun segmentarea curbei activitatii in 3 zone de semnificatie, astfel:

- zona I, denumita, zona randamentelor crescatoare, in care e > 1. In exemplul dat (tabelul 1) aceasta zona corespunde unui timp de munca cuprins intre O si 40 (om-zile);

- zona II, denumita 'zona randamentelor descrescatoare', in care 0≤e≤l; (110>T>

- zona III, denumita "zona randamentelor negative", in care e < 0.

4.1.3.2 Analiza complexa a productivitatii medii a muncii

Exprimarea productivitatii medii a muncii se face cu ajutorul unui sistem de indicatori ce poate fi structurat astfel:

- indicatori de baza: cifra de afaceri, ce revin in medie pe un salariat (intr-o unitate de timp), productia exercitiului/salariat, valoarea adaugata/salariat;

- indicatori complementari: productie fizica/salariat, numarul salariatilor ce revin la "x' lei CA, rezultatul exploatarii pe salariat etc.. In sfera distributiei se poate determina numarul actelor de vanzare-cumparare realizate in medie de un salariat, iar in turism numarul mediu de turisti pe un salariat.

Cifra de afaceri medie pe lucrator, ca indicator valoric, da posibilitatea caracterizarii de ansamblu a eficientei muncii lucratorilor intr-o perioada data. in functie de indicatorii folositi pentru redarea efortului, eficienta muncii se exprima prin: cifra de afaceri pe salariat, cifra de afaceri medie pe salariat operativ etc. Acesti indicatori se calculeaza pe diverse unitati de timp (an, trimestru, luna, zi) si structuri organizatorice.

"Numarul de lucratori ce revin la 10000, 100000, l milion lei vanzari' este un indicator de productie rezultat prin raportarea eforturilor la efect, avand mai mult valoare teoretico-metodologica.

Productia fizica pe salariat "numarul actelor de vanzare - cumparare realizate de un salariat intr-o unitate de timp', numarul de turisti/salariat sunt indicatori fizici de caracterizare a eficientei muncii in diferite sectoare de activitate.

Varietatea produselor si serviciilor, timpul diferit din punct de vedere tehnic-comercial de producere, respectiv comercializare a acestora explica limitele utilizarii lor in practica economica.

La nivelul intreprinderii, analiza productivitatii medii are urmatoarele obiective:

a) caracterizarea generala a situatiei productivitatii medii;

b) analiza factoriala a productivitatii medii;

c) analiza rezervelor de crestere a productivitatii muncii;

d) reflectarea modificarii productivitatii muncii in performantele economico-financiare ale intreprinderii.

a) Caracterizarea generala a situatiei productivitatii medii

Caracterizarea generala a situatiei eficientei muncii se face pe baza indicatorilor productivitatii muncii si a corelatiilor ce se formeaza intre ritmurile de crestere ale acestora. Teoretic, pot aparea urmatoarele situatii:

a₁) I_s^wa = I_op^wa a₃) I_s^wa < I ^wa_op

a₂) I_s^wa > I_op^wa  a₄) I_op^wa > I_op^wz

a₁) Egalitatea intre cei doi indici de crestere a productivitatii evidentiaza faptul ca cele doua categorii de salariati (operativi si de administratie si conducere) s-au modificat in acelasi ritm.

a₂) Cresterea mai rapida a productivitatii muncii pe un salariat in raport cu productivitatea pe un lucrator operativ semnifica o crestere a ponderii salariatilor operativi in total.

a₃) Cresterea mai rapida a productivitatii pe un operativ fata de productivitatea pe un salariat reflecta o reducere a ponderii personalului operativ in favoarea celui de administratie si conducere.

a₄) Devansarea ritmului de crestere a productivitatii zilnice a unui lucrator operativ de catre cel al productivitatii anuale semnifica o imbunatatire a gradului de utilizare a timpului de munca disponibil.

b) Analiza factoriala a productivitatii medii

Productivitatea medie este un indicator calitativ, complex a carui marime si evolutie sunt influentate de o multitudine de factori. De aceea, cifra de afaceri medie anuala pe lucratoc, ca expresie de baza a eficientei muncii, poate fi analizata, din punct de vedere factorial, dupa mai multe sisteme de legaturi cauzale.

. Un prim sistem factorial, care evidentiaza legatura dintre timpul de munca si productivitatea pe unitatea de timp implicata in calcul, se prezinta astfel

Wa = T . Wt

unde: T reprezinta timpul de munca (zile,ore);

Wt - productivitatea medie pe unitatea de timp implicata in calcul (zilnica, orara).

Productivitatea muncii inregistreaza valori diferite pe tipuri de activitati sau pe structuri organizatorice (sectoare, sectii, ateliere, etc.). Actiunea factorului structural (ponderea personalului pe sectoare sau pe tipuri de activitati in total personal) poate conduce la sporirea productivitatii muncii, fara ca aceasta sa insemne si o crestere a fortei productive a muncii. De aceea, pentru delimitarea efortului propriu in sporirea productivitatii este necesar sa se stabileasca marimea si sensul influentei structurii, in acest scop se foloseste modelul:

unde: gt_i reprezinta: structura timpului de munca pe tipuri de activitati sau structuri organizatorice;

W_i - productivitatea muncii pe structura implicata in calcul.

Identificarea actiunii factorului structural se poate face si prin analiza factoriala a indicatorului "numar de salariati operativi la x lei CA', pe baza relatiei:

unde: g_i - reprezinta structura cifrei de afaceri pe tipuri de activitati sau structuri organizatorice;

n_i - productivitatea muncii pe structura implicata.

. Analiza productivitatii muncii poate fi abordata si prin prisma legaturii dintre eficienta muncii si gradul de inzestrare tehnica a salariatilor. Dotarea tehnica corespunzatoare are ca efect usurarea conditiilor de munca, cresterea productivitatii muncii, ameliorarea calitatii, in analiza economica, aprecierea de ansamblu a eficientei inzestrarii tehnice se face pe baza corelatiei dintre dinamica gradului de inzestrare tehnica a personalului (F/Ns) si indicele productivitatii muncii (exprimata prin cifra de afaceri medie anuala pe lucrator). Relatia dintre cei doi factori se prezinta astfel:

Utilizarea eficienta a mijloacelor de munca impune, ca o cerinta obligatorie, devansarea indicelui inzestrarii tehnice de catre indicele productivitatii muncii. Legatura dintre gradul de inzestrare tehnica si productivitatea muncii se poate exprima prin relatiile:

unde:

Fa/F reprezinta ponderea mijloacelor fixe active (Fa) in totalul mijloacelor (F);

Fa/Nop, F/Nop - gradul de inzestrare tehnica a personalului operativ;

CA/Fa - eficienta utilizarii mijloacelor fixe active, exprimata prin cifra de afaceri la l leu (1000 lei) mijloace fixe active (Fa).

. Productivitatea este, in realitate, rezultatul unui complex de factori de natura diferita, asa cum se remarca si din relatiile de mai jos:

sau:

unde:

Qex/FA reprezinta eficienta utilizarii mijloacelor fixe exprimata prin productia exercitiului la l leu (1000 lei) mijloace fixe active;

CA/Qex - gradul de realizare (de vanzare) a productiei exercitiului;

VA/Qex - gradul de integrare pe verticala.

In sfera distributiei eficienta muncii este strans legata de actiunea unor factori specifici, cum ar fi asigurarea intreprinderilor cu fondul de marfa necesar (cantitativ, calitativ, structural):

unde:

S_mf/Nop reprezinta gradul de asigurare a personalului operativ cu fond de marfa;

CA/S_mf - rata de rotatie a stocurilor de marfuri (exprimata prin numar de rotatii).

c) Analiza rezervelor de crestere a productivitatii muncii

Avand in vedere numarul mare si variat al rezervelor de sporire a eficientei muncii, consideram utila structurarea lor.

C₁) Rezerve legate de promovarea progresului tehnic;

C₂) Rezerve legate de promovarea managementului performant;

C₃) Rezerve legate de actiunea factorilor bio-psiho-sociologici;

C₁) Analiza rezervelor legate de promovarea progresului tehnic

Promovarea progresului tehnic este impusa de insasi necesitatea ridicarii calitatii activitatii la nivelul exigentelor unei economii concurentiale. in industrie, promovarea progresului tehnic vizeaza dotarea cu mijloace de munca moderne si introducerea unor tehnologii avansate, in sfera distributiei directiile de actiune sunt variate, ca urmare a complexitatii activitatii comerciale, a eterogenitatii operatiunilor care o alcatuiesc. Dintre rezervele cresterii productivitatii legate de progresul tehnic amintim: rationalizarea tehnologiei comerciale, dezvoltarea si modernizarea bazei materiale pe baza unor solutii constructive moderne etc.

C₂) Analiza rezervelor legate de promovarea managementului performant

Cresterea eficientei muncii este nemijlocit conditionata de calitatea potentialului uman, de nivelul de pregatire si de comportamentul acestuia. Perfectionarea este un proces permanent de insusire a unor cunostinte noi, generate de progresul tehnico-stiintific, fie in sistem de autoperfectionare, fie prin sisteme organizate.

Folosirea rationala a salariatilor, ca rezerva a sporirii eficientei muncii, presupune: delimitarea justa a sarcinilor pe diferite categorii de lucratori si determinarea relatiilor de cooperare intre ele; repartizarea optima a fondului de timp de munca in cadrul unui schimb; redistribuirea sarcinilor in perioadele de varf de activitate; executarea activitatilor auxiliare, fara a stanjeni activitatea principala.

Managementul modern pune accent pe motivarea salariatilor, ca factor de baza al ameliorarii performantelor, in acest caz, se impune analiza sistematica a indicatorilor:

Salariul mediu lunar;

Dinamica salariului mediu (pe total si pe categorii de salariati);

Indicele de corelatie intre dinamica preturilor si dinamica salariilor;

Structura salariatilor pe transe de salarii;

Valoarea globala a primelor 10 salarii (cele mai mari);

Raportul dintre salariile mari si mici, calculat astfel:

10% din fondul de salarii aferent salariatilor cu cele mai mari salarii

R= -------- ----- ------ -------- ----- ------ -------- ----- ------ ----- ----- -----------

10% din fondul de salarii aferent salariatilor cu cele mai mici salarii

Ponderea in total a personalului salarizat in acord;

Ponderea salariilor variabile (in functie de rezultatele obtinute) in totalul salariilor;

Partea din capital detinuta de salariati;

. Valoarea medie anuala a altor forme de venit (dividende, participatii) obtinute de un salariat. Comparatiile in timp si spatiu ale acestor indicatori permit identificarea posibilitatilor de motivare a salariilor si de ameliorare a rezultatelor.

C₃) Analiza rezervelor legate de actiunea factorilor bio-psiho-sociologici

Productivitatea muncii este influentata si de o serie de factori legati de insusirile individuale ale salariatilor: factori biologici (varsta, sex, stare de sanatate etc.), psihologici (aptitudini, motivatie, interesele urmarite, vointa in munca, atitudinea fata de munca). Datorita acestor insusiri este necesar ca selectionarea si repartizarea personalului sa se bazeze pe o apreciere speciala a deosebirilor individuale, care influenteaza hotarator exercitarea profesiei si rezultatele obtinute. Asupra productivitatii influenteaza si factori de natura sociala: conditiile de viata, conditiile socio-culturale, activitatea politica si spirituala, calitatea mediului de munca, calitatea mediului familial etc. De asemenea, asigurarea cu locuinte, mijloace de transport, grija fata de copii, sprijinirea femeilor mame, satisfacerea nevoilor cullural-sporlive constituie probleme.prin a caror rezolvare se asigura ameliorarea performantelor.

d) Reflectarea modificarii productivitatii muncii in performantele economico-financiare ale intreprinderii

Folosirea eficienta a potentialului uman, sporirea productivitatii muncii se reflecta favorabil, direct sau indirect, in intregul sistem de indicatori economico-financiari ai intreprinderii.

Pe plan economic, consecinta directa a cresterii eficientei muncii o constituie sporirea cifrei de afaceri. Cresterea productivitatii muncii intr-un ritm superior comparativ cu salariul mediu determina reducerea relativa a cheltuielilor cu salariile si prin aceasta a costului unitar. Sporirea productivitatii asigura accelerarea rotatiei activelor si diminuarea cheltuielilor dependente de marimea stocurilor. Indirect, toate aceste efecte ale productivitatii se regasesc in evolutia favorabila a rezultatului exploatarii si a ratei rentabilitatii.

4.1.3.3 Rezultatul exploatarii pe lucrator; sisteme de analiza si valoare informationala

Rezultatul explotarii pe lucrator, calculat dupa relatiile:

este o rezultanta a productivitatii muncii si a rentabilitatii comerciale. Acest indicator reflecta cuprinzator eforturile depuse de salariati pe linia cresterii productivitatii muncii, utilizarii intensive a capacitatii bazei materiale, eliminarii cheltuielilor neeconomicoase si ridicarii calitatii activitatii. Un prim sistem de analiza factoriala reda incidenta directa a productivitatii muncii asupra rezultatului exploatarii pe lucrator:

unde:

RE reprezinta rezultatul exploatarii;

R_C - rata rentabilitatii comerciale.

Dupa o relatie similara poate fi analizat si rezultatul exploatarii pe un lucratoroperativ.

Asa cum s-a subliniat, asupra eficientei muncii actioneaza si gradul de inzestrare tehnica, prin mecanismul pus in evidenta de relatiile:

sau:

Cuantificarea variabilelor cuprinse in aceste sisteme functionale se face baza principiilor generate ale analizei factoriale.

CAPITOLUL V

PRODUCTIVITATEA MUNCII - EXPRESIE SINTETICA A EFICIENTEI ACTIVITATII ECONOMICE

5.1. Consideratii cu privire la categoria de productivitate a muncii. Continutul si formele acesteia.

Conceptul de productivitate a muncii, a evoluat de-a lungul timpului. Se apreciaza ca acest concept a aparut pentru prima data in lucrarea umanistului Agricola intitulata "De remetallica" datnd din 1530. Abia in secolul al XVIII-lea conceptul de productivitate a muncii incepe sa se precizeze in lucrarile fiziocratilor, indeosebi an cele ale lui Quesnay, in anul 1766. In 1873, Le Litre defineste productivitatea muncii ca fiind o "capacitate de producere".

In limbajul curent si de-a lungul timpului cuvantul productivitate a desemnat simplu facultatea de a produce. Rapiditatea cu care s-a dezvoltat societatea, in special dupa al doilea razboi mondial, explica faptul ca sensul acestui cuvant a evoluat pana a face din el o stare de spirit. Totusi, pentru un spirit obiectiv, productivitatea este inainte de toate o constatare. Am putea da o definitie generala si anume: productivitatea este raportul intre o productie si factorii de productie, care au permis obtinerea acesteia, sau intre productie si anumiti factori de productie care au permis obtinerea ei.

Productivitatea muncii este strans legata de procesul de productie. In orice societate, fara cheltuiala de munca nu este posibila obtinerea de rezultate. De aceea, in acceptiunea generala, productivitatea muncii reflecta eficacitatea, rodnicia, cu care este cheltuita o anumita cantitate de munca.

Productivitatea muncii constituie forma principala de exprimare a eficientei economice, prin ea caracterizandu-se gradul de utilizare a resurselor de munca, economia de munca, economia de munca sociala.

Productivitatea muncii se exprima fie prin cantitatea de produse obtinute intr-o unitate de timp, fie prin cheltuiala de munca pe unitatea de produs.

Daca notam cu Q productia anuala a unei ramuri industriale, iar cu T numarul tuturor factorilor productivi legati de forta de munca ce desfasoara pentru realizarea productiei activitatea lor profesionala, atunci productivitatea medie a unuia dintre aceste elemente productive este reprezentata prin Q/T.

Daca se aplica aceasta formula diferitelor intreprinderi si ramuri de productie, se stabileste clasificarea lor dupa productivitatea muncii, adica se recunoaste care sunt industriile care produc o valoare data cu un minimum de muncitori.

Productivitatea muncii trebuie analizata in conditiile unui anumit grad de intensitate a muncii. Cresterea intensitatii muncii are ca efect, la fel ca si in cazul productivitatii muncii, sporirea cantitatii de bunuri obtinute intr-o unitate de timp. Dar cresterea intensitatii muncii duce la sporirea masei de valori de intrebuintare in conditiile economisirii muncii omenesti. Asa se explica de ce nivelul productivitatii muncii trebuie considerat in conditiile normale ale intensitatii muncii si a gradului ei tehnic de inzestrare. Analizind continutul categoriei de productivitate a muncii se constata existenta unor forme concrete pe care le imbraca aceasta si fata de care, in literatura de specialitate, se mentin inca pronuntate deosebiri de vederi.

Astfel, dupa criteriul nivelului la care se manifesta diviziunea sociala a muncii se pot delimita urmatoarele forme ale productivitatii muncii:

Productivitatea muncii unui lucrator productiv, la nivelul fiecarui loc de munca;

Productivitatea muncii dintr-o sectie, care reprezinta o medie a productivitatii lucratorilor din sectia respectiva;

Productivitatea muncii la nivelul unitatii economice, care este o medie a productivitatii lucratorilor sectiilor respective;

Productivitatea muncii la nivelul unei ramuri a sferei productive;

Productivitatea muncii nationale, forma cea mai dezvoltata in care isi gasesc expresia nivelurile productivitatii muncii din toate ramurile si subramurile economiei nationale.

In functie de conditiile de consumare a muncii se utilizeaza urmatoarele notiuni: productivitatea individuala a muncii si productivitatea medie sociala a muncii.

Productivitatea individuala a muncii reprezinta eficienta cu care este cheltuita munca de catre un lucrator sau un colectiv de lucratori dintr-o intreprindere, in conditii specifice de inzestrare tehnica, de organizare, calificare si intensitate normala a muncii.

Productivitatea medie sociala a muncii reprezinta eficienta cu care este cheltuita munca in conditii medii de inzestrare tehnica, de organizare a productiei, de calificare si intensitate, adica in conditii in care se produc majoritatea produselor de o anumita speta.

Dupa structura consumului de munca pe produs (munca vie si munca trecuta, materializata in mijloacele de productie) exista urmatoarele forme ale productivitatii: productivitatea munciii vii, nemijlocite si, productivitatea intregii munci sociale.

Productivitatea muncii vii exprima eficienta cu care este cheltuita munca direct intr-o anumita veriga a sferei productiei materiale sau intr-o faza a procesului total de productie a unei marfi. Ea exprima cheltuiala de munca vie pe unitatea de produs.

Productivitatea muncii totale sau a intregii munci exprima eficacitatea cu care se cheltuieste munca in toate stadiile procesului de fabricatie a unui produs, incepand cu obtinerea materiei prime si terminand cu crearea produsului finit. Ea reflecta conditiile sociale de productie intr-o anumita perioada si exprima eficacitatea intregii munci, atat vii, cat si materializate.

Dupa forma de exprimare, productivitatea muncii poate fi: productivitatea muncii exprimata in unitati valorice, productivitatea muncii exprimata in unitati naturale sau natural-conventionale si in unitati de timp de munca.

Mihai Manoilescu arata ca "productivitatea muncii este valoarea neta medie produsa de un muncitor intr-un an de munca". Tot el arata ca productivitatea muncii este o sinteza a intregii folosiri a factorilor de productie.

Doctrina clasica a considerat toate ramurile de productie, de la cele mai fine, intensive ramuri industriale, pana la cele mai grosiere si primitive ramuri de aceeasi valoare si in egala masura capabile sa creeze valori noi.

Productia este rezultatul conlucrarii tuturor factorilor de productie si fiindca ceilalti factori de productie, cu exceptia muncii, sunt atat de divers combinati intre ei si diferitele ramuri de productie, rezultatul final ete atat de inegal, diferentele in productivitatea muncii se bazeaza, deci, pe deosebirile dintre conditiile de productie. Notiunea de productivitate a muncii nu neaga deci complexitatea procesului de productie; ea este, dimpotriva, expresia cea mai buna si mai cuprinzatoare a acesteia.

In acelasi timp, exista o forma de productivitate medie a unei tari (ce trebuie calculata ca o productivitate a muncii in preturi externe), ce reprezinta valoarea adaugata neta a tarii intr-un an, raportata la numarul total al muncitorilor sai.

Productivitatea medie a unei tari traseaza o linie de separare foarte clara intre diferite ramuri de productie, existente sau virtuale. O activitate economica oarecare este, in general, avantajoasa atunci cand stimuleaza in tara un nou fel de productie, sau o sporire a categoriilor de produse deja existente, a caror productivitate a muncii este superioara productivitatii medii a tarii; ea va fi, dimpotriva dezavantajoasa, atunci cand da nastere unei noi productii a carei productivitate este mai mica decat aceea a mediei. In primul caz, productivitatea medie a tarii sporeste; in al doilea caz, scade. Dar, a spori sau micsora productivitatea medie inseamna a spori sau micsora nivelul de viata al producatorilor tarii.

In functie de nivelul absolut al productivitatii muncii, ramurile activitatii economice se pot clasifica in:

Ramuri de productie de mare productivitate (peste productivitatea medie a tarii); daca acestea au nevoie de protectie, trebuie protejate in ordinea ierarhizarii lor, in functie de acest indicator;

Ramuri de productie avand productivitate egala cu productivitatea medie a tarii;

Ramuri de productie de mica productivitate, sub productivitatea medie a tarii, daca nu sunt viabile nu trebuie protejate.

in ceea ce priveste modul de evaluare a productivitatii muncii, aceasta se poate calcula, fie pe baza preturilor externe fie pe baza preturilor interne. Productivitatea calculata pe baza preturilor externe va fi luata in considerare ori de cate ori va fi vorba de comparatii internatioanle, pe cand productivitatea calculata pe baza preturilor interne se va avea in vedere ori de cate ori va fi cazul sa fie luate in considerare relatiile si elementele interne ale productivitatii muncii.

Aprecierea conform careia productivitatea muncii ar fi o marime "incomensurabila" este lipsita de temei. Productivitatea muncii se detrmina prin luarea in considerare a unor marimi concrete si calculabile, atat pentru fiecare intreprindere in particular, cat si pentru fiecare ramura de productie in totalitatea ei.

Nivelul productivitatii muncii individuale se masoara prin raportarea productiei, de o anumita calitate, la timpul de munca consumat, rezultatul fiind cantitatea de produse obtinuta intr-o unitate de timp. Formula va fi:

W_{i =}

Unde: W_i = productivitatea muncii individuale;

Q = productia obtinuta;

T = timpul de munca consumat;

K_c = coeficient de calitate.

Pe de alta parte, nivelul productivitatii muncii sociale se exprima in mai multe moduri, in functie de indicatorul in care se exprima productia nationala:

W = ; W= ; W = ; W = ; W =

Unde: W = productivitatea muncii sociale;

L = numarul de lucratori ocupati;

PGB = produsul global brut;

PIB = produsul intern brut;

PIN = produsul intern net;

PNB = produsul national brut;

PNN = produsul national net.

5.2. Formele productivitatii muncii

Comparatiile de productivitate in spatiu implica recurgerea la forme de productivitate bazate pe relatii mai mult sau mai putin complexe. Apar probleme particulare in functie de natura comparatiilor:

Comparatiile de productivitate intre doua sau mai multe economii nationale;

Comparatiile de productivitate intre doua sau mai multe branse similare in economii nationale diferite;

Comparatiile de productivitate intre doua sau mai multe ramuri ale aceleiasi economii.

Comparatiile internationale privind productivitatea muncii se realizeaza prin utilizarea unor formule relativ simple si aplicabile, care dau rezultate aproximative, adesea suficiente.

Metodologia de calcul a productivitatii muncii in sistemul ONU si al organelor sale de specializare, precum si in diferite tari occidentale realizeaza determinari ale productivitatii muncii in diferite forme, in functie de modul de exprimare a productiei. Astfel, indicatorii productiei ce se utilizeaza in calculul productivitatii uncii sunt: "valoarea totala a productiei globale", "productia globala a industriei", "valoarea adaugata" sau "productia globala interna bruta".

In functie de notiunile folosite si scopul urmarit, se disting urmatoarele determinari ale eficientei utilizarii fortei de munca:

Productivitatea globala restransa;

Productivitatea neta a muncii;

Productivitatea bruta a muncii.

La acest nivel, formele practic utilizabile deriva, aproape toate, dintr-o metoda si anume metoda valorilor teoretice.

Fie doua economii nationale, A si B, urmarite pe parcursul aceluiasi an. Problema este de a compara productivitatile lor, in timp. Dificultatea se poate inlatura prin introducerea unei valori teoretice, asociind cantitatile unui timp, la preturile unui alt timp.

Sa presupunem ca de-a lungul unui an tara A a obtinut o productie de valoarea P_A, gratie intrebuintarii factorilor a caror valoare totala este F_A. Pe de alta parte, in cursul aceluiasi an, tara B a obtinut o productie de valoare P_B, gratie intrebuintarii factorilor a caror valoare totala este F_B.

Toti factorii fiind luati in calcul, putem scrie:

P_A = F_A si P_B = F_B

Se calculeaza valorile teoretice ale productiei si factorii lor inmultind cantitatile aferente tarii A cu preturile aferente tarii B. Fie P_AB si F_AB aceste valori teoretice. Comparatia productivitatii va putea fi exprimata prin raportul

R = . Este, de altfel permis sa scriem: r = , ceea ce demonstreaza ca preturile tarii B sunt considerate in aceasta conventie, ca un barem propriu pentru a compara productiile celor doua tari pe de o parte si factorii lor de productie pe de alta parte. Taxele de schimb ale monedelor nu intervin, deoarece preturile sunt exprimate in aceeasi unitate monetara.

Raportul "r" poate fi pus si sub forma: r =

Se vede atunci, ca se exprima productivitatea tarii A, in timp ce a tarii B este egala cu 1.

Binenteles, preturile tarii A pot, la randul lor, sa serveasca la barem, ceea ce permite sa definim un nou raport de productivitate: , unde: "r" masoara productivitatea lui A in raport cu cea a lui B, iar productivitatea lui B in raport cu aceea a lui A.

Raporturile "r" si "r" sunt, in general, inegale si cum nu exista un motiv logic pentru a prefera pe unul sau pe altul, aceeasi comparatie se exprima prin doua rezultate numerice diferite, care se pot scrie:

r = si r^' =

aceste expresii au un caracter general si sunt utilizabile chiar cand anumite elemente de cost sunt excluse din decontarea factorilor, astfel spus, cand P_A≠F_A si P_B≠F_B.

Sa urmarim, in continuare, modul de exprimare a productiei si a unuia dintre cei mai importanti factori ai productiei, munca.

Daca notam cu "q" cantitatile diverselor produse si cu "P" pretul lor, aceste litere fiind date indicilor A sau B dupa tara respectiva, pentru fiecare parte a productiei vom stabili raporturi ca:

y= ; z = , unde:

y- semnifica raportul de productii nationale;

z- semnifica raportul preturilor de produse discutate in cele doua tari.

In ceea ce priveste munca, calculul direct al valorilor teoretice este, in principiu, relativ usor : este suficient de a deconta orele de munca ale tarii A dupa costurile orare ale tarii B (si reciproce).

Se ajunge la raportul orelor de munca pe an, in cele doua tari, cu doua variante, astfel ca echilibrarea sa fie fondata pe costurile orare intr-una sau intr-alta din tari. Dar, este in acelasi timp posibil, sa se porneasca de la valori, cum s-a facut pentru productie. Acest procedeu indirect pune in evidenta raportul costurilor medii pe ora de munca in cele doua tari, cu doua variante, urmand ca echilibrarea sa fie conforma cu structura profesionala a populatiei active intr-una sau alta dintre tari. Acest raport are, natural, forma unei "taxe de conversie". In cadrul comparatiilor internationale nu este practic posibil de a pune in evidenta productivitatea globala sub forma sa exhaustiva.

Formele, relativ simple, ale productivitatii muncii ce se aplica in astfel de situatii sunt expuse in continuare.

a.      Productivitatea globala restransa. Cu productia finala bruta la numarator, consumurile de produse importante si amortizarile la numitor, ea intra, normal, in campul de aplicare al metodei valorilor fictive (teoretice).

b.      Productivitatea neta a muncii. Are o formula asemanatoare cu precedenta. Ea nu difera decat prin adoptarea la numarator a unei productii nete, in timp ce munca figureaza singura la numitor.

Productia neta se determina prin deducerea prin productia bruta a consumurilor curente si amortizarii. Aceasta formula prezinta totusi doua inconveniente, care pot fi destul de serioase. Pe de o parte, deducerile la numarator pot antrena o deformare excesiva a relatiilor economice.

c.       Productivitatea bruta a muncii. Este o forma utilizabila in comparatiile dintre ramuri, iar metoda valorilor fictive poate fi aplicata la numarator si numitor. Fata de productivitatea neta a muncii formula risca de a fi mai putin semnificativa.

Prezenta la numarator a productiei brute permite utilizarea, eventual, a metodei preturilor, dar rezultatele risca de afi false, cand ramurile comparate utilizeaza materiile prime sau semiprodusele de stadii de elaborare diferite.

d. Productia fizica pe ora sau pe persoana. Nu este decat o varianta a productivitatii brute a muncii. Ea merita atentie in functie de caracteristici. Aceasta forma a productivitatii cere intradevar, in principiul sau, ca produsele obtinute in ramurile comparate sa fie aceleasi. Daca este astfel, comparatiile de produse pe ora sau pe persoana se fac fara dificultati si pot fi intinse in spatiu si timp, la alegere. Totusi, formula a fost oarecum largita prin aplicarea coeficientilor de echivalenta, permitand ajungerea la un produs etalon al numeroaselor produse de acelasi gen. Aceasta forma este larg utilizata de mari intreprinderi, care se cer comparate, produs cu produs, respectiv productivitatile industriilor similare, dar geografic dispersate.

e. Productivitatea integrala a muncii. Aceasta forma a productivitatii ia in considerare intreaga munca utilizata pentru a obtine un produs dat. Dar, in loc sa se limiteze, de exemplu, la ramura care elaboreaza acest produs ia totodata in considerare munca indeplinita in ramurile situate in amonte creatoare de materii prime, energie, echipamente, etc.

Teoretic, productivitatea integrala a muncii este indeplinita prin inversul numarului total al orelor de munca necesare realizarii unui produs dat. Cu cat acest numar de ore este mai mic, cu atat productivitatea integrala a muncii acestui produs creste. Sa spunem cu mai multa precizie ca productivitatea integrala a muncii este raportul dintre o cantitate de produse de acelasi tip M, bine definit, si numarul total al orelor de munca pe care elaborarea lor a cerut-o, fie ca este vorba de o munca directa sau indirecta, fie de o munca prezenta sau trecuta.

Sa presupunem momentan ca veniturile, altele decat cele din munca, pot fi neglijate, rezultatele unei munci trecute trebuie sa fie "actualizate" convenabil, pentru a compensa mai ales, variatiile de valoare a monezii. In aceste conditii egalitatea calculata: Valoarea productiei = valoarea factorilor de productie, putem sa scriem: cantitatea de produse M x pretul produsului M = numarul de ore de munca x venitul orar al muncii si, prin urmare:

Daca numim "pret real" raportul :

observam ca productivitatea cautata este inversa pretului real.

Formulele productivitatii utilizate in aceste diferite cazuri trebuie sa faca obiectul unei alegeri, cu atat mai atente, cu cat interpretarea rezultatelor la scara nationala este adesea mai delicata. Cu toate ca nu este posibil de a da reguli generale, sa presupunem totusi ca problemele unde intervine, in principal, populatia activa, e necesar sa fie tratate cu ajutorul productivitatii brute a muncii. Cand veniturile sunt pe primul plan, ne putem referi la productivitatea totala a factorilor de productie sau la productivitatea neta a muncii. De asemenea, productivitatea globala a factorilor este adesea apropiata de problemele ce trateaza preturile. In fine, in teoria schimburilor internationale productivitatea integrala a muncii aduce multe servicii.

Bineinteles, folosirea simultan a mai multor formule poate fi utila si justificata prin complexitatea fenomenelor in joc. La scara intreprinderii, rezultatele calculelor productivitatii permit mai ales completarea informatiilor cu caracter financiar, indeosebi in domeniul preturilor. Grija principala este de a rentabiliza activitatea, cercetarile in domeniul productivitatii muncii sugerand mijloace de ameliorare a rentabilitatii, mai ales cand se utilizeaza analize detaliate. La fel, in comparatiile intre firme similare sau intre intreprinderi similare ale aceleiasi firme, elementele de calcul ale productivitatii muncii sunt esentiale. Metodele moderne de gestiune in intreprindere presupun, din ce in ce mai mult, diverse cercetari asupra productivitatii muncii.

5.3. Corelatia dintre productie - eficienta economica - productivitatea muncii

Productivitatea muncii constituie forma principala de exprimare a eficientei economice. Ea permite sa se inteleaga progresul economico-social al unei natiuni si explica, de asemenea, redistribuirea lucrarilor intre diferite sectoare de activitate.

Categoriile de productivitate a muncii si eficienta economica au esenta comuna, deoarece ambele exprima un raport intre rezultatul obtinut (efectul) si cheltuiala facuta (efortul).

Insasi productivitatea muncii se defineste ca eficienta cu care se cheltuieste munca in conditiile de productie date. In practica aprecierii eficientei economice se apeleaza deseori la productivitatea muncii, al carui nivel si dinamica dau expresie nivelului acestuia. Intre eficienta economica si productivitatea muncii exista insa si deosebiri. Eficienta economica are o sfera de cuprindere mai mare decat productivitatea muncii. Eficienta economica caracterizeaza rezultatele obtinute in urma tuturor factorilor de productie, pe cand productivitatea muncii exprima eficienta cheltuirii muncii productive depuse in sfera ce creeaza bunuri materiale si servicii socialmente utile. De aceea, eficienta economica are aplicabilitate in toate domeniile de activitate, pe cand productivitatea muncii se determina numai in sfera productiei materiale.

Eficienta economica caracterizaeza un ansamblu de efecte economice, sociale, culturale, ecologice etc., imediate sau de perspectiva, materiale si nemateriale, masurabile si nemasurabile, in timp ce productivitatea muncii vireaza numai rezultate economice (materiale, valorice) masurabile. In unele lucrari de specialitate se arata ca "Productivitatea muncii dezvaluie numai o latura a activitatii si asigura un anumit nivel al cunoasterii, in timp ce calcularea eficientei marcheaza trecerea la o treapta superioara, de reflectare globala, printr-o multitudine de indicatori, a raportului dintre efect si efort ".

Productivitatea muncii este o expresie sintetica a cresterii eficientei productiei sociale. Acest punct de vedere cunoaste o larga circulatie in literatura de specialitate din tara noastra. In cadrul sistemului de indicatori ai eficientei economice productivitatea muncii detine un loc principal.

Concluzii si propuneri

Conditii si cai de crestere a productivitatii muncii

Odata cu cresterea productivitatii muncii, creste si volumu productiei intr-o calitate corespunzatoare competitiva pe plan intern si care sa corespunda celor mai iinalte exigente ale pietei. Cresterea productivitatii muncii este determinata de diferitele aspecte si anume:

gredul de calificare al muncitorilor, modul cum sunt aplicate in practica tehnologiile specifice precesului de productie. Aceste tehnologii trebuie sa aiba un inalt grad de tehnicitate.

eficienta fondurilor fixe si altele

cresterea productivitatii muncii cere, in primul rand, asigurarea bazei materiale. Una dintre cauzele care genereaza fenomenul de somaj o constituie cresterea productivitatii muncii. Caile principale de crestere a productivitatii muncii sintetizeaza, in contextul lor, multitudinea factorilor de crestere a acesteia, pun totodata in evidenta nivelul fiecarei verigi organizatorice a economiei acei factori care au importanta primordiala in etapa data.

Caile de sporire a productivitatii muncii se pot grupa in raport cu natura factorilor adoptati astfel:

cai legate de folosirea mijloacelor de productie, introducerea progresului tehnic, prin ridicarea gradului de mecanizare si automatizare a proceselor de producti, introducerea tehncii noi si imbunatatirea celei existente, perfectionarea tehnologiei de fabricatie si introducerea de produse noi, precum si cele de organizare stiintifica a conducerii productiei si a muncii;

cai legate de folosirea rationala a fortei de munca, conditii sociale si psihologice de munca; structura fortei de munca; perfectionarea pregatirii profesionale a fortei de munca, modul de salaizare a fortei de munca.

Prin valorificarea acestor fonduri la nivelul cerintelor dezvoltarii industriei romanesti in raport de conditiile tehnico-organizatorice existente se asigura valorificarea superioara a intregului sau potential productiv si cresterea mai accentuata a productivitatii muncii.

Promovarea progresului tehnic constituie principalul factor care conditioneaza cresterea productivitatii muncii, de rconomisire a muncii vii si materializate. Pentru a realiza cresterea substantiala a productivitatii muncii este necesar sa se infaptuiasca o mecanizare si automatizare rapida a procesului de productie, trecerea la masini si agregate complexe care sa inlocuiasca un numar mai mare de masini si sa necesite un numar mai mic de oameni pentru folosirea lor, innoirea productiei, introducerea tehnicii noi, folosirea mijloacelor tehnice de comanda.

Progresul tehnic influenteaza in doua sensuri productivitatea muncii, pe de o parte prin mecanizare si automatizare, ele ridica gradul de inzestrare tehnica a muncii, si deci, premit ca munca omului sa devina mai eficienta, iar pe de alta parte, prin chimizare, ekectrificare se scurteaza durata procesului de productie, reducandu-se timpul de munca, iar prin valorificarea superioara a resurselor de materii prime si materiale se inlocuieste munca materializata.

Principala cale de introducere a progresului tehnic o constituie ridicarea gradului de mecanizare si automatizare a unor operatii. Situatia mecanizarii productiei se analizeaza cu ajutorul gradului de mecanizare stabilit ca raport intre volumul productiei ce se obtine mecanizat si volumul total al productiei, astfel:

pm

G_m = ----- x 100

Q

BIBLIOGRAFIE

I. Batrancea Analiza economic si financiara a societatilor comerciale,

ed. ETA,, Cluj Napoca, 1996;

G. Bistriceanu  Finantele agentilor economici, ed. Didactica si Pedagogica,

Buc., 1995;

P. Bran Economia valorii, ed. Economica, Buc., 1995;

P. Bran Finantele intreprinderii, Casa Editoriala "Logos", Chisinau, 1995;

P. Bran Finantele intreprinderilor, ed. Economica, Buc., 1997;

M. Cristea Analiza activitatii si eficientei economice in control, ASE,

M. Niculesc Buc.,1989;

N. Dobrota  Economie politica, ed. Economica, Buc., 1997;

N. Feleaga  Contabilitate financiara, vol. 1,2,3,4, ed. Didactica si

I. Ionascu  Pedagogica, Buc., 1993;

Al. Gheorghiu  Analiza activitatii economice a intreprinderilor, ed. Didactica si Pedagogica, Buc., 1982;

Al. Gheorghiu  Analiza activitatii economice a intreprinderilor, ed.

D. Margulescu  Didactica si Pedagogica, Buc.,1977;

A. Isfanescu  Analiza activitatii economice a intreprinderilor industrial, de constructie si transporturi, ASE, 1986;

D. Margulescu  Analiza economic-financiara a intreprinderilor, ed. Tribuna Economica, 1994;

M. Niculescu Diagnostic global strategic, ed. Economica, Buc., 1997;

I. Petrescu Managementul resurselor umane, ed. Lux Libris, 1995;

I. Stancu Finante. Teoria pietelor financiare. Finantele intreprinderilor. Analiza si gestiunea financiara, ed. Economica, Buc.,1997;

I. Batrancea Analiza financuara, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2000;

Caruntu C.  Analiza reflectarii muncii si capitalului real in principalele performante economico-financiare ale intreprinderii, Ed. Hermes, Buc., 1998;

Barbulescu C.  Diagnosticarea intrepridnerilor in dificultate economic, Ed. Economica, Buc., 2003;

Margulescu D.  Analiza economico-financiara in comert si turism, Ed. Oscar Print, 1998;

Petcu M. Analiza economico-financiara a intreprindeii, Ed. Economica, Buc., 2003;

Vintila G.  Diagnostiac financiar si evaluarea intreprinderii, Ed. Teora, Buc., 1998.