Scopul procedurii insolventei

Scopul procedurii insolventei

Din analiza art.2 din Legea insolventei rezulta ca scopul acestei legi il reprezinta acoperirea pasivului debitorului. Intr-adevar, Legea insolventei instituie "o procedura colectiva pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa".

Din moment ce legea considera ca oricare dintre modalitatile procedurii colective este un mijloc adecvat atingerii acestui scop, este limpede ca nu se poate accepta ideea ca reorganizarea judiciara ar fi prioritara falimentului[1], intrucit scopul legii ar fi pervertit, un mijloc (reorganizarea judiciara) fiind transformat in scop. Jurisprudenta noastra de pina la aparitia Legii insolventei ne-a demonstrat ca reorganizarea judiciara a fost intotdeauna o arma foarte puternica in mina debitorului neonest, care a putut amina la nesfirsit momentul final al adevarului, inclusiv prin intervertirea reorganizarii judiciare din mijloc in scop. La adapostul procedurii insolventei, cu intreg cortegiul acesteia de restrictii ale drepturilor creditorilor, inclusiv al dreptului de a incepe sau continua executari silite contra debitorului, acesta din urma si-a putut desfasura nestingerit afacerile, in sacrificiul drepturilor creditorilor, si acelea restrinse de efectele procedurii insolventei. Aceasta in conditiile in care, oricum, legiuitorul roman pune la dispozitia debitorului, o larga paleta de mijloace de evitare a procedurilor de insolventa. Atita vreme cit, in Romania, salvarea intreprinderii debitorului cu orice pret va fi considerata drept scopul procedurii insolventei, drepturile creditorilor vor continua sa fie subordonate intereselor debitorului, doua dintre Principiile Bancii Mondiale privind procedurile de insolventa (echilibrul intre reorganizare si lichidarea falimentara; tratamentul corect si echitabil al creditorilor) fiind negate. Introducerea procedurii simplificate de faliment, aplicabila intreprinderilor mici si mijlocii, procedura care exclude de plano reorganizarea judiciara, denota insasi faptul ca legiuitorul nu se preocupa in mod serios de salvarea intreprinderii. Din punct de vedere statistic, mai mult de 90% din intreprinderile romanesti sunt intreprinderi mici si mijlocii, insolventa acestora insemnind automat falimentul. Iar debitorul care, teoretic, ar avea dreptul la reorganizarea judiciara, dar se opune la deschiderea procedurii insolventei, pierde dreptul de a cere reorganizarea judiciara, cu titlu de sanctiune. Asadar, cel putin din punct de vedere cantitativ, reorganizarea judiciara este o modalitate exceptionala a procedurii, care poate fi instituita intr-un numar foarte redus de cazuri.

O comparatie intre diferitele sisteme de drept din Statele Membre ale UE indica faptul ca scopul comun al procedurilor este, in general, acela de a acoperi, intr-o masura cit mai mare, creantele contra debitorului fata de care s-a deschis procedura insolventei. Unele legislatii europene (ex. : Germania, Austria, Franta, Belgia, Marea Britanie), precum si cea din SUA, pun insa un serios accent pe reorganizarea juridicara, in scopul continuarii afacerilor, pastrarii locurilor de munca si al maximizarii procentelor de recuperare a creantelor creditorilor si a investitiei actionarilor[2]. Cu toate acestea, in niciuna dintre aceste legislatii reorganizarea nu este un scop in sine si nici nu este primordiala falimentului, ea fiind un simplu mijloc pentru acoperirea creantelor si mentinerea in viata a intreprinderii, in interesul creditorilor, al angajatilor si, in final, si al actionarilor debitorului. 

Asa cum constata Cartea alba a guvernarii corporatiste in Romania pe anul 2004, elaborata sub egida Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare in Europa (OECD), procedura insolventei este in Romania o provocare, mai ales in cazul marilor firme insolvabile care reprezinta o sursa de locuri de munca si o puternica infrastructura sociala in zonele respective. Dar protectia drepturilor creditorilor este mecanismul de baza care da posibilitatea intaririi constrangerilor bugetare in vederea obtinerii unui comportament managerial responsabil. Creditorii trebuie sa aiba siguranta ca-si pot recupera creantele pentru a putea pune la dispozitia societatilor comerciale capitalul de imprumut respectiv. In ciuda unei cresteri a capacitatii de imprumut a bancilor si a credibilitatii sectorului privat al economiei, finantarea sub forma imprumuturilor va ramane la nivel scazut in cazul in care nu va exista o protectie suficienta a drepturilor creditorilor. Atunci cind situatia debitorului devine alarmanta, diagnosticul si potentialul tratament al crizelor financiare trebuie sa fie rapide si sa se intemeieze pe baze contractuale, cu evitarea tribunalului. Managerii debitorului viabil, dar cu dificultati financiare, trebuie sa negocieze o restructurare rapida cu creditorii. In Romania, procedurile de evitare a falimentului, in cooperare cu creditorii, sunt doar in stadiul de proiect (la parlament exista un proiect de lege a concordatului preventiv, din legislatura anterioara). In caz de insolventa insa, atunci cind planurile si contractele extrajudiciare de restructurare esueaza, deschiderea rapida a procedurii insolventei devine o conditie a reusitei unei reorganizari judiciare (care, oricum, are un caracter cu totul exceptional in Legea insolventei, cea mai mica intirziere in deschiderea procedurii punind-o in pericol). In lipsa oricarei sanse de restructurare, trecerea rapida la faliment trebuie sa fie solutia care sa permita creditorilor sa-si recupereze creantele, macar partial, dar intr-un mod ordonat, care sa nu permita tratamente discriminatorii. Mecanismele falimentului trebuie sa fie serios intarite astfel incit sa permita anticiparea lor si sa constituie o amenintare credibila. In acest scop, instantele specializate trebuie sa primeasca resurse suplimentare pentru a putea aborda falimentele intr-un mod rapid, dar corect. Pregatirea profesionala a magistratilor in acest domeniu trebuie de asemenea sa constituie o prioritate.

Ratiunea insasi a legislatiei insolventei se gaseste in necesitatea protectiei creditului. Intr-adevar, scopul procedurilor de insolventa este acela de a asigura modalitati de acoperire a pasivului debitorului aflat in insolventa, fie prin reorganizarea debitorului, acolo unde este posibil, fie prin faliment, acolo unde ideea de reorganizare este inutila. Intreprinzatorul, in exercitiul afacerii sale, se afla in mijlocul unei retele quasi-infinite de relatii de afaceri, fiind angrenat intr-un intreg lant de contracte, operatiuni si interese, fata de care trebuie sa furnizeze continuu incredere (credibilitate). Daca un intreprinzator nu isi plateste sau nu isi reglementeaza la timp obligatiile, el poate fi eliminat din relatiile de afaceri, pentru ca nu mai beneficiaza de increderea fostilor sai parteneri de afaceri si pentru ca ii poate afecta in lant pe acestia. Ca mecanism al economiei de piata, procedurile de insolventa trebuie sa asigure o rapida eliminare de pe piata a debitorilor aflati in situatie iremediabil compromisa, pentru a nu permite ca starea lor de insolventa sa contamineze mediul de afaceri si sa duca la alte falimente. Eliminarea de pe piata ii are in vedere fie pe debitorul - persoana fizica, fie pe managerii debitorului - persoana juridica, manageri care s-au dovedit incapabili sa faca fata concurentei sau care s-au facut vinovati de fraude in dauna creditorilor. Acestia vor putea fi sanctionati pecuniar, penal sau profesional, drept consecinta a aducerii intreprinderii lor in stare de insolventa. Eliminarea de pe piata nu se refera, neaparat,  la intreprinderea debitorului. O intreprindere viabila sau redresabila poate continua sa functioneze daca va fi separata de managerii sai incompetenti sau fraudulosi si incredintata unor noi manageri, care sa fie capabili sa faca fata rigorilor competitiei economice.

Intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential, ci si un centru vital in jurul carui graviteaza o multitudine de interese, altele decit cele ale intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii. Un  tratament optim  al dificultatilor financiare ale intreprinderii trebuie sa tina seama si de aceste interese, ceea ce presupune implementarea diferitelor metode si proceduri de preventie a insolventei, precum si, in cazul nereusitei acestora, a procedurilor de redresare sub controlul judiciar al tribunalului[3].

In Romania nu exista, de lege lata, decit rudimente de reglementari relative la preventia insolventei, precum si unele incercari timide de solutionare a crizelor intreprinderilor prin mijloace contractuale. Exista, desigur, o abundenta legislatie a privatizarii si a ajutorului de stat, conceputa nu pentru a crea mijloace de preventie a insolventei societatilor de stat sau a celor privatizate, ci pentru a face din privatizare si ajutorul de stat scopuri in sine. De asemenea, legislatia romaneasca prevede masive reglementari concepute pentru a feri bancile si institutiile de credit de riscurile insolventei sau ale supraindatorarii clientilor lor, precum si proceduri pentru evitarea falimentului institutiilor de credit (supravegherea speciala si administrarea speciala, masuri aplicabile si societatilor de asigurari si entitatilor reglementate ale pietei de capital). Dar reglementari si practici generale de evitare a insolventei, puse la indemina debitorului, nu exista.

Cu toate acestea, o serie intreaga de mecanisme de avertizare timpurie sunt reglementate sau concepute pentru a permite recunoasterea din vreme a dificultatilor financiare si pentru a oferi o sansa de evitare a insolventei sau, dupa caz, de reusita a reorganizarii si/sau masurilor de redresare[4]. Informatiile si cunostintele referitoare la riscuri si la evitarea crizelor financiare trebuie sa fie usor accesibile, pentru a permite "iesirea din criza". Orice masura de redresare este, insa, inutila, daca nu are la baza informatii contabile corecte. Sistemul contabil romanesc inca se mai bazeaza pe principiile contabilitatii anticipationale, adica a veniturilor de incasat si a cheltuielilor de efectuat, doar o mica parte din intreprinderile romanesti aplicind sistemul contabilitatii reale, adica al veniturilor incasate si al cheltuielilor efectuate. Este limpede ca, atita vreme cit taxele si impozitele sunt calculate si virate in functie de facturile de incasat, si atita vreme cit cheltuielile sunt angajate fara a fi identificate sursele de finantare, rezultatul va fi blocajul financiar, rezultat care face, practic, inutil orice efort de evitare a insolventei.

Sistemul de drept poate asigura supravietuirea unei afaceri, fara a face din aceasta un scop in sine. Intr-adevar, a preveni este mai mai usor si mai eficient decat a incerca sa vindeci. Salvarea intreprinderii este, in multe cazuri, preferabila lichidarii, intrucit nu toate creantele se achita in urma lichidarii si nu toata lumea cistiga de pe urma lichidarii. In fapt, marea majoritate a persoanelor care depind de supravietuirea intreprinderii (stakeholders) pierd din lichidarea acesteia : salariatii isi pierd locul de munca, creditorii, mai ales cei care furnizeaza utilitati, pierd un client, statul pierde un contribuabil, comunitatea locala pierde un angajator. Interventia managerilor de criza, in conditii de confidentialiate, precum si a diferitelor alte mijloace si proceduri de evitare a insolventei pot sa sustina supravietuirea intreprinderilor aflate in dificultate. Masurile de asistenta trebuie sa se axeze pe avertizarea timpurie, interventia in timp util, consultanta de specialitate si obtinerea de surse noi de finantare. Debitorii care stiu, insa, ca nu-si mai pot achita debitele, trebuie incurajati sa initieze proceduri de insolventa. In procedurile de reorganizare, informatiile furnizate de debitor trebuie sa fie complete si sa poata fi controlate de creditori prin intermediul unor terte parti neutre (practicianul in insolventa). Distinctia intre creditorii cu creante garantate si cei cu creante negarantate, normala si logica in cursul procedurilor de lichidare, poate deveni o frina in procesul de redresare, intrucit in astfel de conditii nu pot fi luate in considerare interesele tuturor creditorilor. In schimb, firmele neviabile trebuie lichidate cat mai repede posibil, intr-un mod organizat, luand in considerare interesele tuturor creditorilor. Daca afacerea nu are viitor, activele trebuie lichidate in mod rapid si eficient, pentru a nu permite agravarea situatiei creditorilor si a nu contamina cu insolventa mediul de afaceri din care provine debitorul.

Un obiectiv secundar, dar deosebit de important, al procedurii insolventei il reprezinta reintroducerea in circuitul economic a activelor debitorului insolvent. In primul rind, activele productive ale debitorului insolvent, sunt separate prin vinzare catre terti de patrimoniul debitorului insolvent, care s-a dovedit incapabil sa le utilizeze la justa lor valoare si sunt reintroduse in circuitul economic. Tertul cumparator isi asuma, astfel, riscul de a reintroduce in competitia economica acele active. O intreprindere care lincezea sau agoniza intrucit debitorul nu reusea sa faca fata competitiei economice poate fi repornita de tertul cumparator, cu toate avantajele care rezulta de aici pentru toti stakeholder-i (salariati, care vor fi reangajati sau isi vor sporit numarul; comunitatea locala, care va putea spera sa scape de spectrul somajului si, in acelasi timp, sa reinceapa sa incaseze taxe; bugetul statului; bancile; furnizorii de utilitati). Incepind cu anul 2004 exista si in Romania astfel de exemple. Mai mult, utilajele invechite sau uzate, terenul pe care sunt amplasate cladirile fabricii debitorului insolvent, marcile si denumirle de origine etc., pot fi revalorificate de cumparator prin schimbarea destinatiei economice initiale a acestora. Fabrici si uzine din perioada comunista, plasate in centrul marilor orase, poluante si fara viitor, dupa ce au fost inchise, s-au transformat in proiecte rezidentiale, profiturile obtinute fiind, uneori, colosale.

Unul alt obiectiv secundar al procedurilor de insolventa este sanctionarea debitorilor sau managerilor vinovati de aducerea intreprinderilor lor in stare de insolventa. Cei sanctionati sunt purtatori ai unui adevarat stigmat, care ii impiedica sa revina in afaceri pe perioada insolventei, precum si pe o perioada de 5-7 ani ulterior inchiderii procedurii. In practica, distinctia in raport de culpa este fie greu de facut, fie neobservata de catre tribunalul care aplica santiunea. Se intimpla deseori ca efectele de natura personala ale falimentului sa loveasca deopotriva debitorii fraudulosi si debitorii onesti, victime ale conjuncturii nefavorabile. Extinderea "stigmatului esecului" asupra debitorului onest este una dintre problemele mari si quasi-insolubile ale legislatiei clasice a falimentului. In mod rezonabil, atunci cand un tribunal a constatat ca falimentul debitorului a fost "scuzabil", trebuie sa i se ofere debitorului beneficiul unui nou inceput (a fresh new start), adica al reinsertiei sale in mediul de afaceri, dupa modelul reabilitarii din dreptul penal. Trebuie promovat un nou inceput pentru intreprinzatorii care au esuat fara vina lor . Desi in jurisprudenta si in legislatia noastra nu exista falimentul scuzabil, totusi, persoana vizata nu este lovita de decaderile si interdictiile de a mai face afaceri, sanctiuni tipice falimentului vinovat, decit in cazul in care ar fi condamnata penal pentru bancruta frauduloasa sau alte infractiuni din Legea insolventei.

Pentru ca un astfel de  tratament optim  sa fie posibil, este necesar un cadru legal predictibil si transparent, precum si o jurisprudenta responsabila. Spre exemplu, legile in domeniu trebuie sa aiba la baza principii durabile in timp, care sa poata fundamenta o jurisprudenta predictibila. Pentru eficienta masurilor de redresare, precum si a celorlalte proceduri de insolventa, in general, magistratii implicati trebuie sa fie specializati in insolventa. Toate aspectele legate de insolventa trebuie atribuite unor sectii specializate in materie de insolventa ale unui numar restrans de instante (sau curti de apel). Din pacate, Legea insolventei stabileste tuturor tribunalelor (41) si curtilor de apel (15) competenta functionala de a judeca pricini legate de insolventa, in fond sau recurs, dupa caz. In plus, foarte putine instante functioneaza cu judecatori-sindici specializati pe o asemenea calificare sau judecatori de curti de apeli specializati in insolventa.

Obiectul procedurii poate fi identificat, de principiu, ca fiind "averea" debitorului. Desi, in limbaj comun averea se confunda cu patrimoniul debitorului, in realitate, numai procedura de insolventa generic conceputa are in vedere patrimoniul debitorului, ca suma de bunuri, drepturi si obligatii. De altfel, legea opereaza o separatie logica intre activul si pasivul patrimoniului debitorului atunci cind vorbeste de facerea inventarului si intocmirea tabelelor de creante. Intr-adevar, in perioada de observatie (iar in cazul procedurii simplificate fara faza de observatie, in debutul procedurii), asa-numitele "prime masuri" sunt menite a stabili activul patrimonial al debitorului, prin intermediul inventarului si, respectiv, pasivul patrimonial al acestuia, prin intermediul notificarilor, declaratiilor de inregistrare a creantelor si al intocmirii diverselor tabele de creanta. In schimb, procedurile de vinzare in cazul falimentului nu au in vedere patrimoniul debitorului, ci numai activul patrimonial al acestuia, singurul care poate fi supus vinzarii. Datoriile se "lichideaza" in sensul ca sunt stinse printr-una dintre modalitatile de stingere a datoriilor.

Pe de alta parte, pentru atingerea scopului procedurii (acoperirea pasivului debitorului), obiectul procedurii nu-l reprezinta numai patrimoniul debitorului, ci si patrimoniul asociatilor cu raspundere nelimitata si, uneori, daca sunt indeplinite conditiile legale, patrimoniul persoanelor din conducerea debitorului - persoana juridica vinovate de aducerea acesteia in stare de insolventa.

Legea nr. 637/2002, care reglementeaza insolventa transfrontaliera, permite ca in Romania sa fie executate bunurile unui debitor, chiar daca in strainatate nu s-a deschis o procedura de insolventa principala (insolventa trebuie deschisa fata de debitor la centrul principalelor interese comerciale ale acestuia). Aceasta lege vorbeste de o procedura principala si de una secundara. Prin urmare, un creditor din Romania poate cere deschiderea procedurii insolventei fata de o sucursala din Romania chiar daca societatea mama din strainatate nu a intrat intr-o astfel de procedura. Obiectul procedurii il reprezinta, in acest caz, doar activele patrimoniale ale societatii de pe teritoriul Romaniei.