FILIERELE PRODUSELOR APICOLE

FILIERELE PRODUSELOR APICOLE

1. Caracterizarea filierelor produselor apicole

In Romania, crescatorii de albine sunt coordonati, de-a lungul filierei, prin intermediul Asociatiei Crescatorilor de Albine din Romania. Aceasta asociatie detine un sector modern de cercetare stiintifica, realizeaza o productie apicola diversificata, cea mai mare parte fiind destinata apiterapiei, are cabinete medicale de consultatii si o retea proprie de magazine, in toate judetele tarii, dispune de un sistem propriu de colectare a mierii etc. Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Apicultura si Complexul Apicol, cele doua unitati economice de baza ale Asociatiei Crescatorilor de Albine din Romania sunt responsabile, intr-o masura insemnata, de functionarea pietei mierii din tara noastra.

Produsele apicole reprezinta materie prima pentru industria alimentara, industria farmaceutica si cosmetica: mierea este utilizata in industria farmaceutica si in cea alimentara; ceara in industria electronica, in cosmetica, la prepararea lacurilor si a vopselurilor; laptisorul de matca in industria medicamentelor, a produselor cosmetice si a suplimentelor nutritionale; veninul de albine in industria farmaceutica. Prin prelucrarea produselor apicole se obtin produse derivate de o valoare mai mare, care pot fi valorificate in mod corespunzator pe piata, contribuind in mod direct la cresterea veniturilor apicultorilor, si nu numai.

In functie de originea lor, produsele apicole pot fi clasificate in:

. produse de natura vegetala, recoltate si prelucrate de albine: mierea, polenul, pastura, propolisul;

. produse de secretie glandulara proprii albinelor: ceara, laptisorul de matca si veninul;

. produsul obtinut din larve de trantor: apilarnilul.

In cele ce urmeaza, vom analiza cateva dintre cele mai importante verigi ale filierelor produselor apicole, si anume: organizarea si institutiile de reglare; cercetarea stiintifica; pregatirea profesionala; diversificarea productiei. Ne-am indreptat atentia catre aceste verigi, deoarece le consideram a fi extrem de importante pentru intelegerea mecanismelor de functionare, respectiv a perfectionarii procesului de diagnosticare a filierelor produselor apicole.

1.1. Organizarea si institutiile de reglare

In prezent, in Romania exista un numar de aproximativ 40.000 de apicultori, care isi desfasoara activitatea, in principal, ca apicultori individuali, insa, dupa anul 1989 au aparut si forme de organizare asociative. De asemenea, din anul 2002 (si in prezent) se afla in derulare procesul de organizare a grupurilor de producatori si a cooperativelor de producatori (care sunt prezente si in Consiliul pe produs).

Apicultorii individuali, pentru a-si comercializa pe piata produsele proprii, trebuie sa aiba certificat de calitate si sa fie persoane fizice autorizate, inscrise la Registrul Comertului. Incepand cu 1 ianuarie 2007 veniturile din apicultura se impoziteaza, conform legislatiei in vigoare in domeniu.

In prezent, apicultorii sunt subventionati, in conformitate cu Hotararea de Guvern nr. 1853/ 2005 cu 20 lei/ familie, pentru exploatatiile apicole ecologice cuantumul subventiei fiind de 30 lei/ familie. Apicultorii care beneficiaza de aceste subventii au obligatia sa predea minim 10 kg miere de albine / familie (contra cost), unui procesator autorizat.

In Romania, principala institutie care reglementeaza piata mierii este, asa cum am precizat, Asociatia Crescatorilor de Albine din Romania (A.C.A.) - persoana juridica de drept privat, infiintata in anul 1958, care, din 1974 are in structura sa: Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultura, Combinatul Apicol si Liceul Apicol Harnaj. Pe plan national, exista, in fiecare judet, o filiala a Asociatiei Crescatorilor de Albine. Dupa 1989, aceste filiale s-au transformat in societati comerciale apicole. Patrimoniul actual al A.C.A. depaseste 200 miliarde lei, incluzand spatii proprii de cercetare si productie.

Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultura concentreaza intreaga activitate de cercetare apicola nationala. Rezultatele cercetarii se implementeaza in productie, astfel ca Institutul aduce pe piata peste o suta de repere de medicamente si stimulente de uz veterinar. De asemenea, I.C.D.A. detine in teritoriu pepiniere de crestere a matcilor selectionate pentru zonele de campie, deal si podis.

S.C. Complex Apicol S.A. (fostul Combinat Apicol) este o unitate economica de baza a Asociatiei Crescatorilor de Albine care asigura, incepand de la inaugurarea sa (in anul 1965, cu ocazia celui de-al XX-lea Congres international de apicultura jubiliar al Apimondiei, de la Bucuresti), baza tehnico-materiala pentru apicultura nationala, prelucrarea produselor apicole la nivel superior, realizarea de utilaje si produse apicole. Din perspectiva conceptiei de realizare, volumului si diversificarii productiei, Complexul apicol este considerat un unicat. Prin intermediul magazinelor de specialitate apartinand filialelor judetene ale A.C.A se vand: unelte apicole din lemn, metal sau din mase plastice; produse cosmetice; produse alimentare concentrate, dietetice, energovitalizante cu reale proprietati apiterapice; biostimulatori si altele. In paralel cu activitatea de aprovizionare a apicultorilor, Complexul apicol cumpara, prin filialele judetene, produse apicole realizate de catre apicultori, pe care apoi le prelucreaza si le valorifica pe piata interna si la export. De asemenea, Complexul Apicol produce: utilaje apicole si echipamente; produse cosmetice; otet si suc de miere; faguri artificiali si biostimulatori.

Asociatia Crescatorilor de Albine din Romania detine si revista Romania Apicola, care apare lunar.

Asociatia scolarizeaza anual si elibereaza certificate de calificare (in colaborare cu Agentia Nationala pentru Consultanta Agricola) pentru circa 6000 de apicultori.

Consiliul pe Produs este un organism institutional creat in vederea reglarii pietei, infiintat conform OG 45 / 2005 (modificarea Legii 307 / 2005); este un organism ce functioneaza la nivel national, nu are personalitate juridica, are atributii in elaborarea, adoptarea, implementarea
politicii de piata.

Consiliul pe Produs cuprinde, in structura sa, douazeci de producatori, asociatii de producatori si douazeci de alti membri de pe filiera produsului (societati comerciale de comercializare a mierii, de asigurare a medicamentelor si de propaganda apicola); reprezentanti ai Ministerului Agriculturii Padurilor si Dezvoltarii Rurale, Ministerul Economiei si Comertului, Consiliul Concurentei, Autoritatii Nationale Sanitar Veterinare.

Consiliul pe Produs elaboreaza strategii, programe, tehnologii pentru sectorul apicol, iar incepand din anul 2007 va prelua coordonarea directa a apiculturii. In mod concret, isi desfasoara activitatea prin organizarea unor intalniri lunare.

Specialistii considera ca practicarea apiculturii in conditii de eficienta economica reprezinta un obiectiv primordial, odata cu aderarea Romaniei la U.E. Transpunerea in practica a acestui obiectiv se constituie intr-un demers extrem de dificil, daca avem in vedere conditiile (de productie, recoltare, depozitare etc. a tuturor categoriilor de produse apicole) impuse de legislatia comunitara. Intr-un asemenea context, o solutie adecvata este considerata asocierea, sub diverse forme a apicultorilor, astfel incat acestia sa faca fata volumului insemnat de investitii necesare a fi realizate in viitorul apropiat. Astfel, in mod concret, pot fi infiintate cooperative apicole, in cadrul carora un numar minim de cinci apicultori pot utiliza in comun baza materiala, mijloacele financiare etc. de care dispun, astfel incat sa poata face fata concurentei din ce in ce mai mari de pe diversele piete, fie ele interne sau externe.

1.2. Diversificarea productiei

Diversificarea productiei reprezinta procesul de asimilare in fabricatie a noi produse, de perfectionare a celor existente, de aparitie a unor noi ramuri si subramuri de productie. Acest proces este determinat, in principal, de cresterea exigentelor pietei si ale consumatorilor finali, pe de o parte, respectiv de intensificarea concurentei, pe de alta parte.

Apicultura romaneasca este orientata prioritar, in etapa actuala, spre productia de miere, celelalte produse ale familiei de albine fiind cvasineglijate. Preocuparile privind diversificarea productiei sunt, de cele mai multe ori, intr-un stadiu incipient sau declarativ, cu toate ca apicultorii sunt constienti de beneficiile acestui proces economic. In acest context, cresterea productiei apicole si rentabilizarea activitatii desfasurate in sectorul apicol reclama o preocupare mai intensa in domeniul diversificarii productiei, din partea tuturor verigilor componente ale filierelor apicole. Alaturi de miere, realizarea celorlalte produse ale stupului (polen, laptisor de matca, propolis, pastura, venin, apilarnil) genereaza cresterea veniturilor si, implicit, o eficientizare a activitatii desfasurate.

Daca, asa cum am precizat in capitolele anterioare, produse precum mierea, ceara si fagurii au fost utilizate din cele mai vechi timpuri (atat ca alimente, cat si in tratarea diferitelor afectiuni), in prezent produsele apicole sunt utilizate pe scara larga in industriile farmaceutica si cosmetica, fiind extrem de apreciate de specialisti, dar si de consumatori. Se cuvine sa adaugam, in acest context, faptul ca in ultimele decenii a aparut un nou domeniu medical, apiterapia. Acest domeniu este sprijinit de cercetarile efectuate in ceea ce priveste produsele apicole, care au adus pe piata un numar insemnat de produse ce utilizeaza drept ingrediente principale produsele stupului. S-au transformat azi in terapii obisnuite: tratamentul cu miere (melisoterapia), tratamentul cu polen (polenoterapia), tratamentul cu propolis (propolisoterapia), tratamentul cu venin de albine (apitoxinoterapia) etc. In Romania, la nivelul Institutului de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultura functioneaza un sector de apiterapie, in care isi desfasoara activitatea un personal medical de inalta specialitate.

Raspunzand cerintelor populatiei, produselor utilizate ca suplimente nutritive, energovitalizante si apiterapeutice sunt tot mai numeroase; in consecinta, in laboratoarele de cercetare si in sectiile de productie ale Complexului Apicol si ale Institului de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultura se obtine, in prezent, o gama variata de asemenea produse pe baza de miere, ceara, laptisor de matca, polen, venin de albine si pastura.

Combinatul Apicol Bucuresti (ulterior S.C. Complex Apicol S.A.), inca de la infiintare, a dezvoltat continuu sectorul de fabricare a produselor cosmetice. Astfel, primele produse cosmetice pe baza de ingrediente active apicole s-au obtinut la inceputul anilor '60, cand s-au fabricat: "Antirid", emulsie cu laptisor de matca; "Apidermin", crema cu laptisor de matca; "Tenapin", lotiune pentru fata cu laptisor de matca; "Dermapin", lotiune pentru par cu laptisor de matca. Ulterior au fost concepute si alte produse cosmetice pe baza de miere si propolis, care au alcatuit gamele "Floramin" si "Floral".

Vom inventaria, in cele ce urmeaza, principalele produse obtinute, in ultimii ani, in laboratoarele Complexului Apicol si ale Institului de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultura. Aceste produse pot fi grupate in cateva categorii distincte, si anume: produse vitalizante si regeneratoare; preparate apiterapeutice; produse cosmetice.

Din categoria produselor vitalizante si regeneratoare fac parte urmatoarele:

. Tonic royal, drajeuri cu laptisor de matca, preparate din laptisor de matca;

. Melcalcin, produs granulat ce are in compozitie laptisor de matca si miere de albine;

. Laptisor de matca liofilizat in fiole;

. Polen granule, produs ce se prezinta in cutii de 100 si 150 g polen natural granule;

. Polenapin, produs obtinut prin comprimarea polenului recoltat de albine;

. Polen drajeuri, granule de polen natural recoltat de albine;

. Polenolecitin - produs realizat din miere de albine, lecitina vegetala si polen natural recoltat de albine;

. Melprosept, un produs obtinut din miere si propolis;

. Vi-fort, supliment nutritiv, produs natural polivitaminic pe baza de miere, extract de polen, extract de propolis, laptisor de matca;

. Meltonic, gama de 10 produse tonice pe baza de produse apicole;

. Revipol tablete, produs realizat pe baza de extract de polen.

O alta categorie de produse obtinute in Complexul Apicol, respectiv Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultura este cea a produselor apiterapeutice, din care fac parte urmatoarele:

. Laxmel, obtinut din miere de albine;

. Proposept, ce contine propolis;

. Apireven, unguent obtinut din venin de albine;

. Mipropol, produs obtinut din miere, laptisor de matca, polen si propolis;

. Miprosept, obtinut pe baza de miere de albine si extract moale de propolis;

. Propoderm, unguent cu propolis, se obtine din extract de propolis;

. Propolis spray, care se realizeaza dintr-o concentratie de 10 % propolis substanta activa;

. Tinctura de propolis, contine in compozitie 30% propolis pur in alcool;

. Propostamin, produs realizat pe baza de extract de propolis;

. Propofaringit, produs realizat sub forma de emulsie pe baza de propolis, miere si laptisor de matca.

A treia categorie de produse obtinute in urma prelucrarii produselor apicole sunt produsele cosmetice. Din aceasta categorie fac parte:

. Apidermin, crema cu laptisor de matca;

. Floral, crema cu extract de propolis;

. Floramin, crema cu miere de albine;

. Matca, o crema ce contine laptisor de matca;

. Tenapin, lotiune realizata cu laptisor de matca si polen;

. Antirid, emulsie ce contine ceara de albine si laptisor de matca;

. Floramin, realizat pe baza de miere si ceara de albine;

. Dermapin, lotiune realizata pe baza de laptisor de matca si polen;

. Floral, solutie ce se obtine prin macerarea propolisului;

. Depilator, produs realizat pe baza de ceara de albine si propolis;

. Sampon cu propolis;

. Sampon cu polen;

. Gelflor, gel pe baza de miere de albine;

. Acneoprop, lotiune pe baza de propolis si miere de albine.

2. Filiera mierii

Mierea si-a castigat, in timp, imaginea unui produs de calitate, datorita insusirilor sale nutritive, potentialului sau terapeutic etc. Mierea se produce in aproape toate tarile din lume, fiind unul din produsele folosite ca hrana de catre om din timpuri stravechi; este alimentul ce a marcat cel mai adanc viata oamenilor. Ea a fost prima substanta dulce folosita in hrana omului, precursoare a zaharului din trestie sau sfecla. Mierea a fost mult timp pretuita si considerata ca o substanta magico-religioasa, de catre multe popoare.

Mierea este considerata, de regula, principalul produs al stupului (productie principala), iar celelalte produse sunt evidentiate la capitolul productii secundare, alaturi de serviciile prestate (polenizarea cu albine). Mierea este un aliment cu calitati deosebite, hranitor, cu valoare biologica si calorica ridicata (3150 kcal/kg), usor asimilabil.

Mierea nu este altceva decat o substanta dulce, zaharoasa, produsa de albine in urma prelucrarii in organismul lor a materiei prime, furnizata direct din regnul vegetal si intr-o masura mai mica din regnul animal.

Definitia data de Uniunea Europeana in anul 1974 spune: "Mierea este un aliment produs de albinele melifere din nectarul florilor sau din secretiile ce apar pe partile vii ale plantelor ori din secretiile ce se gasesc acolo. Nectarul floral sau/si aceste secretii sunt recoltate, transportate, combinate cu substante specifice ale albinelor, depozitate si lasate sa se matureze in faguri. Acest produs alimentar poate fi fluid, vascos sau granulos'.

In functie de sursa din care este obtinuta, mierea apartine uneia din urmatoarele categorii:

. miere florala, obtinuta de albine din nectarul florilor (o secretie apoasa care se compune din 70-80% apa, zaharoza, fructoza, dextrina, pigmenti, substante aromatice etc.) si care, la randul sau, poate fi: monoflora - obtinuta din nectarul secretat de florile unei singure specii sau poliflora - obtinuta de la florile mai multor specii de plante

. miere extraflorala sau de mana, care este obtinuta dintr-o substanta produsa de glande extraflorale ale plantelor si arborilor sau de unele insecte (afide, lachinide etc.).

Proprietati fizice si organoleptice ale mierii

Din punct de vedere al culorii, sorturile de miere romanesti variaza de la alb-incolor la chihlimbariu-brun. In ceea ce priveste raportul glucoza-fructoza din miere, trebuie mentionat ca un continut mai mare de fructoza mentine mierea fluida mai multa vreme, in timp ce continutul mai ridicat de glucoza are ca rezultat cristalizarea mai rapida a mierii.

Conditii tehnice de calitate, culoare, miros, gust, consistenta si aspect ale mierii

Tabelul 1.

Mierea de rapita, zmeura, floarea-soarelui cristalizeaza mai repede fata de mierea de salcam, care nu cristalizeaza timp indelungat.

Dintre proprietatile fizice principale ale mierii, amintim continutul in apa si vascozitatea. In mod natural, albinele incep capacirea mierii atunci cand aceasta contine maximum 20% apa, fapt ce releva ca extractia mierii poate fi inceputa. In functie de temperatura si umiditatea mediului inconjurator, mierea poate sa piarda sau sa-si ridice continutul in apa.

Aroma mierii este determinata de uleiurile eterice prezente in nectar, fiind specifica speciei de plante respective.

Culoarea mierii este data de pigmentii vegetali pe care ii contine, variind de la incolor spre galben deschis, la mierea monoflora de salcam, pana la bruna, la mierea de padure. In momentul aprecierii culorii, mierea trebuie sa fie perfect fluida, lipsita de cristale fine, de impuritati si de spuma. Culoarea mierii se deschide in timpul invechirii (pigmentii isi accentueaza culoarea), sub influenta temperaturii crescute (lichefierea), prin pastrarea indelungata la lumina (ambalaje transparente) sau in ambalaje corodabile (din fier).

Consistenta (vascozitatea) mierii este determinata de relatia substante glucidice - apa, care la randul ei, este dependenta de raportul dintre fructoza si glucoza. La sortimentele de miere florala, fluiditatea prelungita este consecinta predominarii fructozei fata de glucoza. Cristalizarea mierii este determinata de cresterea ponderii glucozei, in sensul egalarii sau, mai rar, al depasirii fructozei. Mierea monoflora de salcam se mentine fluida circa 2 ani. In amestec cu cea de la alte specii de plante, durata starii fluide se reduce proportional. Doar mierea de padure se mai caracterizeaza prin stabilitatea fluiditatii. Celelalte sortimente mono sau poliflorale cristalizeaza intotdeauna.

Gustul mierii maturate este dulce, uneori putin amarui, in functie de originea florala sau extraflorala a acesteia.

Aroma mierii este data de continutul bogat in uleiuri eterice volatile, specifice diferitelor sorturi de miere. Cea mai aromata miere este cea obtinuta de la florile de tei, coriandru si de la cele din fanetele de deal.

Abundenta si diversitatea plantelor melifere determina existenta sortimentelor de miere monoflora cu valoare economica deosebita prin caracteristicile ei calitative apreciabile. Aceste sortimente sunt: mierea de salcam, mierea de tei, mierea de menta, rnierea de zmeura, mierea de floarea-soarelui etc. Miere monoflora foarte apreciata, dar in cantitati reduse in tara noastra dau cenuserul (falsul otetar), castanul salbatic, coriandrul, facelia, sparceta.

Mierea poliflora provine din culesul efectuat la o mare diversitate de specii, fara ca una din ele sa se ridice la peste 10%. Cele mai multe ocupa 3-7%, iar unele sub 1%. Mierea poliflora rezultata din nectarul unor grupe de plante care pot caracteriza o anumita zona, ii poarta numele. Spre exemplu: mierea de balta, mierea de faneata, mierea de pomi fructiferi, mierea de ses, mierea de munte etc.

Compozitia chimica a mierii

Mierea este un aliment natural de prim ordin, care contine 18-20% apa si 70-80% un amestec de glucoza, fructoza, foarte putina zaharoza, cantitati mici de protide, cantitati importante din toate vitaminele solubile in apa, precum si cantitati mici de diferiti acizi organici si unele saruri minerale. Sub raport caloric, 1 kg de miere echivaleaza cu: 50 oua de gaina; 4,7 I de lapte; 340 g de unt; 1,5 kg de paine; 5,6 kg de portocale; 1,6 kg carne de vita; 6 kg de mere etc.

Compozitia mierii de albine este complexa. Ea reuneste o serie de substante anorganice si organice din care putem aminti glucidele, enzimele, acizii organici, vitaminele, proteinele si altele, toate solubilizate sau dispersate in apa continuta in miere.

Glucidele din miere sunt substante organice sintetizate de plante, cele mai bine reprezentate fiind fructoza, glucoza si zaharoza. In nectar, raportul intre aceste trei zaharuri depinde de specia florala, raportul fructoza/glucoza din miere fiind consecinta directa a compozitiei nectarului; in general, in mierea florala, acest raport este de 1,15. Exceptie face mierea de salcam, la care cantitatea de fructoza este mai mare, raportul fiind de 1,35. In mierea naturala, corespunzator scaderii continutului in apa, creste concentratia in substante glucidice, precum si a celorlalte substante aflate in miere, care, impreuna, formeaza substanta uscata ce depaseste 80% (la mierea naturala), procentul de apa fiind in jurul a 18%.

Continutul ridicat de apa din miere, peste limitele normale, atrage dupa sine declansarea cu intarziere a cristalizarii. Cristalizarea se face treptat si astfel incepe procesul de sedimentare. S-a constatat ca mierea cu un continut de sub 18% apa se pastreaza un timp indelungat.

Acizii din miere sunt acizi organici, care influenteaza pozitiv gustul si aroma, contribuind, totodata, la accentuarea efectului bacteriostatic al mierii.

Elementele minerale din miere constituie un important factor de tamponare a aciditatii sale, contribuind la realizarea echilibrului acido-bazic. Dintre elementele minerale, putem afirma ca potasiul determina procentual restul componentelor. In miere se mai gasesc si alte elemente, cum ar fi: fierul, fosforul, cuprul, siliciul si in cantitati infime cromul, litiul, nichelul, plumbul, cositorul, zincul, argintul, bariul, aurul, germaniul, strontiul, bismutul, vanadiul, beriliul etc.

Proteinele sunt prezentate in miere in cantitati mici, fiind reprezentate de aminoacizi liberi: lizina, treonina, valina, meteonina, izoleucina, leucina, fenilanina, triptofanul. Acesti aminoacizi provin fie direct din sursa de nectar, de mana, fie din secretiile glandulare ale albinelor.

Lipidele sunt prezentate in cantitati infime, gasindu-se sub forma de acizi grasi: palmitic, oleic, lauric, stearic, linoleic.

Componentele microscopice ale mierii sunt formate din granule de polen, precum si granule de amidon. In miere se mai gasesc, de asemenea, in cantitati foarte reduse: ciuperci, alge, levuri, precum si alte particule solide provenind de la recoltare.

Compozitia chimica a mierii este determinata de plantele melifere, de intensitatea culesului, de conditiile de mediu etc.

Clasificarea mierii

Asa cum am precizat deja, dupa provenienta materiei prime, mierea poate fi: de origine vegetala (mierea florala sau de nectar); de origine animala (mierea de mana). La randul ei, mierea florala poate fi: monoflora si poliflora. Mierea de mana numita si impropriu "miere de padure' sau "miere de roua', provine din sucurile dulci de pe alte parti alte plantelor decat florile. Aceste sucuri sunt eliminate de unele insecte ce paraziteaza vegetatia lemnoasa si mai rar cea ierboasa.

Mierea de salcam se incadreaza in trei clase de calitate: calitate superioara; calitatea I; calitatea a II-a. Celelalte feluri de miere se incadreaza in doua clase de calitate: calitatea I si calitatea a II-a.

Conform STAS-ului nr. 784/1/2/3/1976, mierea de albine naturala se incadreaza in 3 clase de calitate: calitate superioara, calitatea I si calitatea a II-a. Prin Ordinul comun al Ministerului Agriculturii, Padurilor, Apelor si Mediului (nr. 522/11.08.2005), Ministerul Sanatatii (nr. 798/25.08.2005) si Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor (nr. 317/3.09.2005) au fost aprobate Normele privind denumirea, descrierea, definirea, caracteristicile si compozitia mierii (ordin publicat in M.O.R., Partea I, nr. 650/12.09.2005). Conform acestui Ordin comun, in tara noastra sunt recunoscute urmatoarele tipuri de miere:

. in functie de origine:

- miere din inflorescenta (din nectar): mierea obtinuta din nectarul plantelor;

- miere din secretie zaharoasa: mierea obtinuta in special din excretiile insectelor care se hranesc prin suctiune din plante, pe sectiunile vii ale plantelor sau din secretiile sectiunilor vii ale plantelor;

. in functie de modul de producere si/sau de prezentare:

- miere in fagure: mierea depozitata de albine in celulele fagurilor fara larve (puiet), nou construiti, sau pe peretii subtiri ai structurii fagurelui, obtinuta numai din ceara de albine si vanduta in faguri intregi capaciti sau in sectiuni de astfel de faguri;

- miere cu bucati de fagure sau bucati de fagure in miere: mierea care contine una sau mai multe bucati de fagure;

miere scursa: mierea obtinuta prin drenarea fagurilor tara larve (puiet) deschisi (descapaciti);

miere extrasa: miere obtinuta prin centrifugarea fagurilor fara larve (puiet) deschisi (descapaciti);

miere presata: mierea obtinuta prin presarea fagurilor fara larve (puiet), cu sau fara incalzire moderata la o temperatura de maximum 45C;

miere filtrata: mierea obtinuta prin indepartarea materiilor straine organice si anorganice, ceea ce duce la indepartarea, in mod semnificativ, a polenului.

Acelasi ordinul consemneaza si existenta mierii destinate industriei, care este adecvata pentru utilizare industriala sau ca ingredient in alte alimente, care sunt ulterior procesate. Se incadreaza in aceasta categorie mierea care prezinta un gust ori miros strain, sau a inceput sa
fermenteze ori a fermentat, sau a fost supraincalzita.

Recoltarea si extractia mierii

Fagurii cu miere se scot din stup in momentul cand aceasta este suficient maturata, luandu-se drept criteriu practic prezenta coroanei de miere capacita in treimea superioara a ramei. Extractia mierii se face inainte de incetarea totala a culesului. In timpul culesurilor principale, de lunga durata, este indicat sa se efectueze extractii repetate, pe intreg parcursul perioadei de cules.

Extractia mierii se efectueaza in cabana stupinei sau in alte spatii inchise, fara acces pentru albine si de preferinta noaptea. In perioadele lipsite de cules, ramele trebuie ridicate din stup spre seara, iar extractia se face in mod obligatoriu in cursul noptii. Stupii vor fi mentinuti deschisi cat mai putin posibil.

Indepartarea albinelor de pe faguri se poate face atat prin scuturarea energica a fagurilor, cat si cu ajutorul unor substante chimice cu proprietati insectifuge (acid fenic, benzaldehida etc).

Este recomandabil ca inainte de inceperea extractiei mierii, fagurii sa fie grupati dupa culoare, pentru a obtine diferite sortimente de miere. Fagurii sau corpurile cu faguri cu miere se transporta intr-o camera ce are temperatura pana la 35C, spre a usura extractia. Se trece apoi la descapacirea fagurilor, urmata de extractia propriu-zisa a mierii. Pentru descapacirea fagurilor, se foloseste cutitul de descapacit, iar pentru fagurii cu suprafata neuniform capacita, furculita de descapacit. In cazul unor stupine de tip industrial, unde numarul fagurilor ce trebuie descapaciti este mare, iar intervalul de timp scurt, se folosesc descapacitoare mecanice.

Actiunea de extractie a mierii cuprinde si preconditionarea acesteia, in care scop, in timpul extractiei, se asigura strecurarea cu ajutorul sitelor duble de strecurare, iar dupa limpezirea in vasele de stocare se vor indeparta impuritatile de la suprafata mierii cu ajutorul unei linguri.

Fagurii din care s-a extras mierea se introduc, pe cat este posibil, in familiile de la care provin, spre a fi curatati de albine. Vor fi evaluate culesurile urmatoare, in scopul asigurarii rezervei de miere necesara familiei de albine pentru iernare.

Extractia mierii se poate executa pe vatra fiecarei stupine sau centralizat, in locurile special amenajate si dotate corespunzator.

Producerea mierii

Productia obtinuta de la o familie de albine poate ajunge la 20 kg de miere. Prelucrarea si livrarea mierii de albine se face conform conditiilor tehnice de calitate prevazute in STAS nr.784/1/2/3/1976 pentru "Miere de albine'. Standardul prevede conditiile tehnice pe care trebuie sa le indeplineasca mierea de albine la preluarea ei de la producatori. Standardul se refera la mierea de albine naturala, obtinuta din nectarul florilor sau din sucurile dulci de pe alte parti ale plantelor si inmagazinata de catre albine in fagurii din siup.

Conditiile de baza care concura la realizarea unei productii de miere marfa performanta sunt:

familii de albine puternice, in stare activa cu numarul maxim de culegatoare la data declansarii infloririi la plantele melifere;

. baza melifera din abundenta, producatoare de nectar si polen;

. apicultori harnici, bun organizatori si cunoscatori al activitatii de crestere a albinelor si realizare a productiei apicole;

. conditii meteorologice favorabile pentru culegerea nectarului si polenului, de catre albine.

In legatura cu calitatea mierii, in cadrul Comisiei Europene au fost adoptate o serie de masuri care au avut ca scop un control sever in ceea ce priveste continutul in antibiotice, pesticide, insecto-fungicide, metale grele, reziduuri de medicamente veterinare, si in general toata gama de reziduuri care pun in pericol sanatatea consumatorului^x. Aceste produse medicamentoase au fost impartite in doua categorii, si anume:

. produse medicamentoase interzise, admisibile in anumite limite, cu sarcina expresa de reducere a acestora pana la disparitia totala. In aceasta categorie au intrat antibioticele;

. produse medicamentoase interzise complet, intrucat reprezentau un pericol pentru sanatatea consumatorului in orice concentratie. Din aceasta categorie fac parte: nitrofuranul cu intreaga sa gama de compusi si cloramfenicolul.

Producerea mierii in faguri si sectiuni

Mierea in faguri si sectiuni este un produs natural al albinelor, foarte mult apreciat de consumatori. Calitatea mierii din faguri si sectiuni este superioara: are culoare deschisa, nu cristalizeaza si pastreaza integral aroma fina si gustul placut al mierii.

Datorita faptului ca sectiunile se apreciaza dupa culoarea mierii si timpul cat mierea se mentine fluida, in conditiile din tara noastra, pentru obtinerea acestui produs se foloseste, in primul rand, culesul de la salcam. In cazul cand fagurii si sectiunile sunt consumate imediat, dupa recoltare, pot fi folosite si culesurile de la tei, zmeura si zburatoare, de la care se obtine miere ce cristalizeaza, de asemenea, greu si are culoarea deschisa.

La producerea mierii in faguri si sectiuni, se tine seama de modul in care albinele capacesc mierea, alegandu-se, in acest scop, familiile de albine care capacesc uscat. Capacirea umeda a mierii da un aspect mai putin placut fagurilor si sectiunilor si le scade valoarea comerciala.

Verificarea calitatii mierii se face pe loturi formate din miere de acelasi fel si de aceeasi clasa de calilate. La mierea de calitate superioara si calitatea I, verificarea consta din examenul organoleptic, urmat de verificarea proprietatilor fizice si chimice. La mierea de calitatea a II-a, verificarea consta din examenul organoleptic si din determinarea continutului de apa, cu refractometrul. Probele se iau din 10% din ambalajele de transport care constituie Iotul, dar nu din mai putin de 5 ambalaje. Daca una din probe nu corespunde, se verifica toate ambalajele din lot. Proprietatile igienico-sanitare ale mierii de albine trebuie sa corespunda dispozitiilor sanitar-veterinare in vigoare.

Ambalajele cu miere se marcheaza cu urmatoarele mentiuni: denumirea unitatii producatoare sau a producatorului individual, felul marfii, clasa de calitate, masa bruta, tara si masa netto.

In cazul in care mierea se introduce pe piata sau se foloseste in produse destinate consumului uman, se interzice adaugarea in miere a oricarui ingredient alimentar, inclusiv a aditivilor, sau orice alt adaos, cu exceptia mierii.

Mierea nu trebuie sa contina, pe cat posibil, materii organice sau anorganice straine compozitiei sale. Cu exceptia mierii destinate industriei, mierea nu trebuie sa prezinte gusturi sau arome straine, nu trebuie sa fie in proces de fermentare, sa prezinte aciditate modificata ori sa fi fost supusa unui procedeu de incalzire, astfel incat enzimele naturale sa fi fost fie distruse, fie inactivate in mod semnificativ.

Conditionarea mierii cuprinde totalitatea procedeelor tehnice prin care se asigura purificarea, sortarea si ambalarea mierii pentru pastrarea insusirilor sale naturale.

In Romania, cea mai mare parte din productia anuala de miere-marfa se realizeaza de la culturile agricole de floarea soarelui (circa 50%). Mierea de la salcam reprezinta 25%, iar de la tei 15-20% din totalul productiei de miere obtinute. Se mai realizeaza productii de miere de la rapita, pomi fructiferi, faneata, coriandru si de la alte specii.

Pastrarea mierii

La pastrarea mierii trebuie sa se tina seama de doua probleme importante: prima problema o constituie posibilitatea fermentarii mierii, care se produce atunci cand aceasta are un continut de apa peste 17,1% si a doua problema este cristalizarea ei. In cazul in care continutul de apa este de 18%, fermentarea nu are loc daca levurile din miere nu depasesc valoarea de 1000/g. Atunci cand continutul de apa este pana la 19%, fermentarea nu are loc cand levurile nu depasesc 10/g, iar atunci cand apa reprezinta 20% este necesar ca levurile sa nu depaseasca valoarea de l/g. Orice miere cu un continut de apa de peste 20% este in pericol de a fermenta.

Fermentarea mierii poate fi preintampinata cand temperatura de pastrare a acesteia este sub 11ºC. De asemenea, exista posibilitatea distrugerii levurilor prin incalzirea si racirea brusca a mierii. Levurile pot fi distruse prin incalzirea mierii timp de 7,5 minute la temperatura de 63ºC, sau intr-un minut la temperatura de 69ºC, dupa care se face o racire brusca.

Pentru pastrarea mierii in stare lichida, un timp cat mai indelungat, se recomanda racirea acesteia la 0ºC timp de 5 saptamani, dupa care temperatura de pastrare poate fi marita pana la maximum 14ºC. In acest mod se evita cristalizarea un timp indelungat.

In timpul pastrarii mierii la temperatura obisnuita a camerei, dar in special la incalzirea si supraincalzirea acesteia, se formeaza unele reactii chimice si implicit unele substante daunatoare organismuluuui (hidroximetilfurfurolul) dupa a caror prezenta se poate stabili modul de prelucrare si conservare a lotului respectiv de miere.

Avandu-se in vedere cele de mai sus, depozitarea mierii trebuie facuta in incaperi uscate, curate, fara alte mirosuri. Temperatura optima de pastrare este de 8-12ºC, fara a depasi 14ºC si o umiditate a aerului de circa 60%. Nu se admite depozitarea mierii in vase de zinc, cupru, plumb sau aliaje ale acestora.

Dupa standard, termenul de garantie pentru mierea de albine este de 12 luni si decurge de la data ambalarii produsului pentru valorificare. Valabilitatea produsului in conditii optime de conservare este nelimitata.

In vederea pastrarii in conditii corespunzatoare a mierii pentru conservarea proprietatilor ei fizico-chimice pe timp mai indelungat se depoziteaza in maturatoare confectionate din tabla inoxidabila, bidoane din aluminiu sau din plastic de uz alimentar, asezate in incaperi uscate si bine ventilate, la o temperatura de 14-21C si umiditate de circa 60%. Regimul igienico-sanitar de conservare a mierii se recomanda sa fie strict respectat deoarece acest produs este usor alterabil, atat de temperatura cat si de umiditate, si poate imprumuta cu usurinta mirosurile neplacute, ale vaselor si camerelor de depozitare.

Utilizarea mierii

Mierea de albine a fost prima substanta dulce folosita de om, ea constituind, si in prezent, o sursa de hrana pentru acesta. Ea a fost mult pretuita, fiind utilizata de preoti in cadrul diferitelor ritualuri.

Exista suficiente marturii ca in civilizatiile antice mierea era folosita si la prepararea unei bauturi ce continea alcool, la care se adauga si efectul polenului si a levurilor din faguri. Doua fragmente scrise in limba sumeriana, care au rezistat timpului, sunt cele mai vechi documente referitoare la miere. Babilonienii au continuat sa foloseasca mierea in medicina. Dintre civilizatiile antice, cea mai bine cunoscuta este cea egipteana, de la care ne-au ramas marturii ce ilustreaza modul cum se recolta mierea si la ce era folosita. Din diferitele manuscrise ramase de la diferitele civilizatii stravechi din India si China rezulta ca mierea era pretuita ca medicament, fiind folosita la multe ritualuri si ceremonii. In Grecia antica, si in special in timpul expansiunii romane, s-a scris pentru prima data foarte mult despre stuparit si productia de miere. La musulmani, mierea era considerata ca un leac bun pentru orice boala. Folosirea mierii ca hrana, bautura, in medicina si in diverse scopuri de conservare si in diferite ritualuri religioase, care a inceput o data cu omul primitiv, a continuat pe masura dezvoltarii speciei umane.

Mierea este un tonic ideal, cu mare valoare nutritiva. Vitaminele din miere, desi sunt in cantitate mica, comparativ cu cea continuta de fructe, sunt importante datorita varietatii lor. O cantitate de 45 grame de miere pe zi este suficienta pentru a acoperi cantitatea necesara unui adult de vitamine B₁, B₂, B₆, C, K, PP si B₁₂. O lingura de miere ofera organismului 60 Kcal ce se transforma in energie mult mai repede decat la alte alimente. Cand se foloseste mierea in alimentatie, ca substituent al zaharului, creste rezistenta la oboseala psihica si intelectuala, iar imbatranirea se incetineste intr-o oarecare masura, disparand carentele provocate de alimentatia dezechilibrata. De altfel, este un lucru constatat ca apicultorii si consumatorii de produse ale stupului sunt oameni sanatosi si recunoscuti prin longevitatea lor.

Pe langa faptul ca mierea este un excelent aliment, este si un excelent medicament: ne hraneste cand suntem sanatosi si ne vindeca daca ne imbolnavim; un vechi proverb romanesc ne atrage atentia ca "cine consuma cate o lingurita de miere dimineata este ferit de boli toata viata". Pe buna dreptate, se spune ca un stup cu albine poate face zece medici someri. lata de ce trebuie sa ne obisnuim sa profitam de "darurile' oferite de albine si vom fi rareori bolnavi, ne vom vindeca de cele mai "incapatanate' boli, vom fi rezistenti la infectii, vom imbatrani tirziu, nu vom avea alergii, reumatism, viroze, eczeme etc. Si sa mai facem o precizare: mierea nu ingrasa daca este consumata moderat. Ea este introdusa cu succes in curele de slabire (cu conditia sa se incadreze in "numarul' maxim de calorii prescrise) si pentru faptul ca protejeaza si stimuleaza muschiul cardiac. Asadar, mierea este indicata atat pentru omul sanatos, cat si pentru omul bolnav.

Efectele terapeutice ale mierii sunt determinate de plantele vizitate de albine, respectiv de principiile active ale acestora. Iata cateva din actiunile terapeutice ale unor sortimente de miere:

. mierea de tei: sedativ nervos, in tuse, insomnii, antispastic, in bronsite, laringite, traheite, astm bronsic, tuberculoza pulmonara, fortifiant al cordului, imbolnaviri ale vezicii biliare si ale rinichilor, in ranile purulente si in arsuri;

. mierea de menta: analgezic usor carminativ, tonic, antiseptic in spasme pilorice, dischinezii biliare si gastro-intestinale;

. mierea de salcam: expectorant, calmant al tusei, antiseptic, diuretic si antidiareic;

. mierea de trifoi: diuretic, antidiareic, expectorant;

. mierea de floarea-soarelui: arteroscleroza;

. mierea de pomi fructiferi: insusiri antimicrobiene fata de bacteriile Gram pozitive si Gram negative, in maladii gastrointestinale si ale rinichilor;

. mierea de mustar: afectiuni ale aparatului respirator;

. mierea de conifere: actiune antiseptica, antiinflamatoare, atat pentru caile respiratorii cat si pentru cele urinare, actiune diuretica;

. mierea de munte: in afectiunile inflamatorii si alergice ale cailor respiratorii si pentru rani purulente;

. mierea poliflora: antispastic, sedativ. In relatiile dintre planta, albina, produs apicol si om, mierea constituie unul dintre produsele apicole ce transmit principiile active continute in nectarul florilor. Mierea, prin factorii nutritivi pe care ii contine, determina, in afara de o actiune nutritiva importanta, o actiune terapeutica eficienta asupra tulburarilor si bolilor diferitelor aparate si organe, precum si o actiune imuno-biologica a organismului. Mierea este folosita in terapeutica pe cale orala, sub forma de aerosoli, prin electroforeza si prin aplicarea locala, in urmatoarele afectiuni:

. afectiuni ale aparatului digestiv: ulcere gastro-duodenale si gastrite hiperacide. Mierea este indicata in special, in tratamentul constipatiilor atone, prin hipopotasemie si in constipatiile aparute in urma regimului hipercarnat sau in constipatiile putride, folosita cu doua ore inainte de masa micsoreaza aciditatea si secretia pepsinei, iar consumata chiar inainte de masa are un efect opus. Doza zilnica de miere este de pana la 150 de grame si se ia in 3-4 tainuri. Se recomanda ca dimineata si seara sa se ia cate 30 g, iar la pranz cate 40 g miere. Mierea luata in apa calda se absoarbe mai repede, diminueaza aciditatea si nu irita stomacul, iar luata cu apa rece, excita miscarile stomacului si ale intestinelor si mareste secretia stomacului;

. afectiuni hepato-biliare: hepatita toxica sau infectioasa, banala sau cirotica, insuficienta hepatica si ictere post-hepatice. Mierea, prin aportul sau bogat in glucide, creste rezerva de glicogen hepatic, amelioreaza functiile hepato-celulare si rezistenta organismului. Se poate administra fie ca atare, fie diluata cu lichide indicate acestor afectiuni sau asociata cu alimente favorabile functiei hepatice;

. afectiuni cardio-vasculare: hipertensiune arteriala, arteroscleroza si infarctul miocardic. Prin continutul sau bogat in glucide si vitamine si nul in clorura de sodiu, mierea are o actiune favorabila asupra muschiului cardiac si asupra circulatiei coronariene. Mierea se administreaza ca atare, sau impreuna cu alte alimente sau cu alte produse apicole ca laptisor de matca si polen;

. afectiuni ale aparatului respirator, laringite, traheite si bronsite. Mierea are o actiune antimicrobiana, antiinflamatoare, antialergica, expectoranta si nutritiva, putandu-se administra ca atare sau asociata cu lapte cald sau cu ceaiuri pectorale calde. Tratamentul cu miere se mai poate face prin aerosoli, electroforeza si prin aplicatii locale;

. afectiuni renale: nefropatii glomerulare acute si cronice, inflamatorii sau degenerative, cistite, pielonefrite, litiaze renale. Eficacitatea mierii in aceste imbolnaviri se explica prin absenta sau continutul foarte redus de albuminoide si prin continutul ei mare in substante cu actiune terapeutica pentru sistemul secretor. Datorita glucozei si vitaminelor, mierea imbunatateste diureza si eliminarea toxinelor, iar substantele antimicrobiene din miere au o actiune dezinfectanta asupra microflorei patogene. Vitaminele C si P din miere sunt de mare importanta in tratamentul inflamatiilor acute si cronice ale rinichilor. Dozele zilnice recomandate sunt de 80-120 g, mierea administrandu-se ca atare sau in combinatie cu suc de lamaie, maces etc.;

. afectiuni ale sistemului nervos: necroze si neurastenii. Mierea fortifica celulele nervoase, iar glucoza si fructoza favorizeaza hranirea celulelor, stimuleaza procesele de oxidare si actiunea de neutralizare a toxinelor. Vitaminele si mineralele ajuta la intretinerea echilibrului ionilor in organism si ca urmare nervozitatea scade, vederea se imbunatateste, somnul devine linistit, apare senzatia de vigoare si putere de munca.

In neurastenie, manifestata prin: neliniste accentuata, insomnie, dureri de cap, ameteli, tremurul extremitatilor, transpiratie abundenta, se recomanda 100-200 g miere zilnic, timp de 1-2 luni, luandu-se dimineata si seara cate 30 g si dupa masa cate 40 g. se recomanda pentru seara, mierea sa fie dizolvata in apa calduta sau ceai de tei si consumata cu o jumatate de ora inainte de culcare;

. in boli infectioase: infectie gripala, febra tifoida, scarlatina, tuse convulsiva, rujeola etc. Efectul favorabil al mierii se datoreaza continutului in vitamina C, glucide si a altor factori care determina sporirea capacitatii de aparare a organismului. Mierea se consuma in proportie de 10% in amestec cu apa calda sau lapte cald;

. in pediatrie: are rol de nutritie si terapeutic. Mierea are un efect favorabil in ameliorarea starii generale, la cresterea ponderala si la cresterea cantitatii de hemoglobina, putand fi folosita in tratamentul diareelor toxi-infectioase si al dizenteriilor. Mierea favorizeaza digestia proteinelor si grasimilor si acidifierea cazeinei din lapte in fulgi fini, in asa fel incat alimentul evacueaza stomacul sugarului intr-un timp scurt, constituind astfel un excelent factor antidispeptogen.

Mierea ecologica

In ultimii ani, conceptul de agricultura ecologica (organica sau biologica) castiga tot mai mult teren in lume, pornind de la necesitatea de a se asigura surse alimentare sanatoase de origine exclusiv naturala. In Romania agricultura organica este reglementata de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 34/2002 si de Normele metodologice de aplicare a acesteia.

Apicultura ecologica se desfasoara sub supravegherea organismelor de certificare si inspectie. Productia de miere ecologica poate incepe dupa o perioada de conversie de cel putin un an, timp in care se inlocuieste in totalitate ceara din stupina cu ceara ecologica. Perioada de conversie se incheie prin certificarea stupinei ca ecologica. In productia de miere ecologica se urmareste ca activitatea de cules sa se faca numai de pe culturile ecologice sau flora spontana, nepoluate, unde nu se folosesc tratamente chimice sau plante modificate genetic, alimentatia stupilor se face numai cu miere organica, prevenirea bolilor si eventualele tratamente veterinare se fac exclusiv cu mijloace naturale, este obligatorie tinerea riguroasa a unei evidente a activitatii apicole.

Cei mai important aspect al apiculturii ecologice este lupta impotriva bolilor stupului si excluderea tratamentelor cu substante de sinteza (antibiotice, acaricide etc.); cel mai important mijloc fiind prevenirea imbolnavirilor printr-un bun management al stupinei. Cunostintele apicole temeinice teoretice si practice, o continua si atenta urmarire a evolutiei tuturor familiilor de albine din stupina, asigurarea resurselor de hrana de calitate suficiente si, in special, prevenirea si tratarea varoozei prin metode adecvate sunt conditiile esentiale ale reusitei. Experienta obtinuta in tari ca Germania in acest domeniu arata ca stupine ecologice functioneaza cu mult succes, de multi ani. Pretul mierii ecologice este, in general, cu 15-50% mai mare decat al mierii conventionale, ceea ce poate fi un puternic stimulent pentru apicultor in ciuda volumului mare de munca si al atentiei sporite ce trebuie acordata stupinei.

Mierea ecologica, este un produs cu origine controlata, obtinut in exclusivitate de albine, excluzand orice adaosuri, prezenta de antibiotice si orice alte substante care ca urmare a cercetarilor intreprinse pot fi daunatoare pentru om, cu efect imediat sau pe termen lung. Aceste produse ofera certitudine consumatorului ca ceea ce a platit va si consuma, fapt garantat de obiectivitatea organismului de inspectie si certificare.

Principiile de baza si regulile obligatorii ale productiei ecologice, la mierea de albine, sunt urmatoarele:

. neutilizarea substantelor de sinteza, familiile de albine fiind adapostite in stupi neprotejati cu vopsele chimice;

. extractia mierii se face prin centrifugare numai cu utilaje din inox;

. mierea nu provine din zone cu culturi la care s-au folosit fertilizanti si pesticide chimice si toxice;

. nu s-au folosit in procesul productiei organisme modificate genetic;

. nu se utilizeaza medicamente veterinare chimice in tratamente preventive, si in special antibiotice;

. transportul si depozitarea mierii se face in recipienti pentru produse alimentare conform normelor UE;

. mierea este procesata in conditii speciale de siguranta a alimentelor.

In Romania, din punct de vedere legislativ, cadrul organizatoric si tehnic in care se produc, prepara, importa, exporta si/sau comercializeaza produsele agroalimentare ecologice este reglementat de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 34/2000, privind produsele agroalimentare ecologice si Hotararea de Guvern nr. 917/2001, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonantei de Urgenta nr. 34/2000.

3. Filiera cerii de albine

Ceara este un produs secretat de glandele cerifere ale albinelor si serveste acestora ca materie prima la construirea fagurilor. In functie de materia prima si de tehnologia extragerii, ceara de albine se poate clasifica in ceara de stupina si ceara industriala, extrasa prin solventi. Ceara de stupina este ceara extrasa din faguri cu ajutorul cerificatorului solar, topitorului de ceara cu abur sau prin presare la cald. Ceara industriala se extrage la cald cu ajutorul unor solventi (benzina, sulfura de carbon, benzen), folosind reziduurile de faguri rezultati de Ia extractiile anterioare si se foloseste numai in scopuri industriale.

Ceara nu este un produs vegetal, ci o "transpiratie' a albinelor lucratoare, care, stranse in ciorchine, secreta acest produs din abundenta la nivelul ultimelor patru inele abdominale, sub forma unor mici pelicule translucide pe care le depun stratificat. Ceara este deci un produs de excretie pe care albinele il produc, consumand miere si polen.

Proprietatile cerii

Ceara de albine este insolubila in apa, dar este solubila in benzol, benzina, tetraclorura de carbon, cloroform, dioxan, izopropil, eter, tetralina, terebentina, acetona si uleiuri eterice. Este partial solubila in eter rece si alcool fierbinte. Alcoolul fierbinte nu dizolva decat foarte greu ceara, dar in schimb, o separa foarte bine de propolis, care este foarte solubil in alcool.

Ceara de albine prezinta o intreaga gama de culori, de la alb pana la brun, trecand prin diferite nuante de galben, cenusiu-verzui, portocaliu, galben-inchis spre brun, culoarea fiind in functie de flora, de varsta fagurilor, precum si de modul de conditionare.

Compozitia chimica a cerii

Ceara de albine face parte din categoria substantelor complexe, a caror structura nu este complet stabila. Deoarece in compozitia cerii intra peste 300 substante diferite, este dificila determinarea detaliata a compozitiei ei chimice.

Din punct de vedere al compozitiei, ceara contine trei elemente principale: carbon (80%), hidrogen (13%) si oxigen (7%). Din punct de vedere chimic, ceara este compusa din: esteri ai acizilor cerici 71 %, acizi cerici liberi 13,5-14%, hidrocarburi 10,5-13,5%, alcoli liberi 1-1,25%, esteri ai colesterolului 1 %, umiditate si impuritati (polen, rasini etc.) 1 -2%.

In ultimul timp, prin analize chimice si biochimice in compozitia cerii de albine s-au descoperit numeroase substante cum sunt: alcoolii grasi, materii colorate, ceroleina, vitamina A, substante cu actiune bactericida, produse care imprima cerii de albine insusiri emoliente, cicatrizante si antiinflamatorii, ceea ce fac ca aceasta sa fie cat mai solicitata la realizarea unor creme si unguente in asociere cu alte produse apicole sau farmaceutice.

Ceara de albine are o structura foarte complexa, asemanatoare cu a grasimilor organice. Toate tipurile de ceara au proprietati chimice apropiate, iar in compozitia lor nu intra decat carbon, hidrogen si oxigen.

Recoltarea cerii

Extragerea cerii poate avea loc prin metode fizice sau chimice sau prin combinarea acestora. Metodele folosite in mod curent pentru extractia cerii se pot clasifica in metode ce folosesc: numai caldura; apa si caldura; pe langa apa si caldura si presarea; caldura si presarea; forta centrifuga; solventi chimici.

Cantitatea si calitatea cerii obtinuta intr-o stupina depinde de mai multi factori, si anume: sortarea, spalarea si inmuierea corespunzatoare a fagurilor inainte de extractie, metoda de extractie folosita, extractia materiei prime pe calitati, modul si durata topirii, calitatea apei si a vaselor folosite, precum si conditionarea ulterioara a cerii extrase.

Maruntirea si spalarea fagurilor in mai multe ape are o deosebita importanta, contribuind la dizolvarea resturilor de miere, polen, excremente, coloranti organici si alte impuritati care degradeaza calitatea cerii extrase. Sortarea fagurilor reformati dupa culoare are, de asemenea, o mare importanta, stiut fiind ca in raport de culoarea acestora este si cantitatea de ceara obtinuta, in special atunci cand extractia se face cu ajutorul cerificatorului solar. Ceara extrasa (indiferent de procedeu) se solidifica sub forma de calupuri sau placi.

Calupurile sau placile de ceara, la receptie, se verifica bucata cu bucata, in ceea ce priveste provenienta si proprietatile organoleptice si se incadreaza in clasele de calitate prevazute in STAS. Proprietatile fizice si chimice se verifica la toate calupurile si placile care prezinta semne de falsificare sau de degradare. Calupurile sau placile de ceara se prezinta la preluare marcate cu denumirea sau initialele producatorului.

Cu ajutorul topitorului solar, se obtine ceara de foarte buna calitate, dar pentru acest lucru se preteaza numai fagurii de calitatea I. Ceara din fagurii mai vechi, precum si din reziduurile ramase de Ia cerificatorul solar se extrage prin presare la cald. De aceea, fagurii inchisi Ia culoare nu vor fi topiti prin acest procedeu, ci se recomanda in acest scop topitorul de ceara cu abur, sau presa de ceara care realizeaza extractia cu ajutorul caldurii, apei si presarii. Pentru marirea capacitatii si randamentului de extractie in stupinele mari, sau in unitatile specializate se folosesc prese hidraulice. Dupa extractie se trece la o alta faza de lucru care consta in curatirea cerii de diferitele corpuri straine prin limpezirea acesteia. Operatiunea consta in topirea repetata a cerii cu apa dedurizata, racirea si solidificarea lenta urmata de curatirea blocurilor de ceara de impuritatile stratificate pe partea inferioara a blocului.

Secretia de ceara este o functie fiziologica normala a albinelor tinere care in acelasi timp cresc si puietul si atata timp cat in familie exista conditii si se creste puiet, exista si posibilitatea de a se produce ceara. Totul este ca apicultorul sa dirijeze aceasta secretie si sa recupereze pentru interesul sau cea mai mare parte din ceara produsa. Deci trebuie sa se inteleaga ca pentru a avea o productie mare de ceara este nevoie sa avem in primul rand familii puternice si sa suplimentam perioadele lipsite de cules cu hrana de completare sau stimulenta. Productia de ceara nu necesita alte masuri decat acelea care se iau in mod obisnuit in stupina pentru realizarea unor productii cat mai mari de miere.

Producerea cerii

Productia obtinuta de la o familie de albine poate ajunge la 0,8 - 1,2 kg de ceara. Conditiile tehnice de calitate la preluarea cerii de albine de la producatori sunt reglementate prin STAS nr.3064/1974, completat cu decizia nr. 163/1974 a Institutului Roman pentru Standardizare. Standardul se refera la ceara de albine naturala (de stupina), obtinuta prin diferite procedee din faguri sau din reziduuri de faguri. Dupa proprietatile organoleptice, ceara de albine se preia pe patru clase de calitate: calitate superioara; calitatea I; calitatea a II-a; calitatea a III-a.

Pentru realizarea unor productii sporite de ceara, vor fi luate urmatoarele masuri:

. strangerea resturilor de ceara de pe fundul stupilor cu ocazia curatirii fundurilor;

. curatirea ramelor, peretilor stupilor, a hranitoarelor, a diafragmelor si a podisoarelor in cursul tuturor lucrarilor care impun interventii in familia de al bine. Se va avea in vedere ca propolisul rezultat din aceste operatiuni de razuire sa fie sortat si pastrat separat;

. strangerea capacelelor de ceara rezultate de la descapacirea fagurilor in vederea extractiei mierii;

. reformarea anuala a 30-50% din fagurii de cuib. Trebuie avut in vedere vechimea fagurilor tinand seama ca din fagurii mai noi cantitatea de ceara obtinuta la extractie este mai mare si de calitate mai buna, in acelasi timp innoirea cuibului previne degenerarea albinelor si igienizarea acestuia;

. intensificarea folosirii familiilor de albine la cladirea fagurilor artificiali, atat pentru valorificarea potentialului natural al albinelor de producere a cerii, cat si pentru disponibilizarea unui numar cat mai mare de faguri pentru reformare;

. utilizarea ramelor claditoare la toti stupii si in toate perioadele din cursul sezonului activ in care albinele secreta ceara;

. in magazine sau corpuri de stransura, se va practica marirea distantelor dintre rame astfel ca, prin prelungirea celulelor cladite de albine, sa se obtina cu ocazia descapacirii mierii, o cantitate sporita de ceara, iar matcile sa nu depuna oua;

. extractia cerii in stupine se executa cu ajutorul topitorului solar;

. ceara provenita din fagurii reformati, de culoare inchisa, se extrage prin topire in apa fiarta si presare cu presa de ceara din dotarea stupinei. La extractia cerii prin acest procedeu se va face in prealabil inmuierea fagurilor folosind apa provenita din ploi si topirea zapezii (apa dedurizata), iar vasele utilizate vor fi din materiale inoxidabile sau emailate;

. dupa extractie, ceara rezultata se mentine in stare lichida o perioada cat mai indelungata (48-72 de ore), protejand vasul respectiv cu materiale termoizolante pentru limpezirea cerii si separarea impuritatilor aflate in suspensie.

Secretia de ceara este influentata de temperatura si de alimentatie. Secretia cerii are loc la temperaturi cuprinse intre 33-36C; sub aceste limite secretia inceteaza, iar ceara nu se mai mentine in stare lichida. Pentru ca albinele sa secrete ceara, ele trebuie sa consume miere sau zahar si polen. S-a constatat ca pentru producerea unui kg de ceara albinele consuma circa 6 kg miere sau 5 kg zahar. Desi polenul nu intervine direct in secretia de ceara, prin aportul de azot pe care il aduce, necesar regenerarii tesuturilor cerifere, el este indispensabil in acest proces.

Secretia cerii este dependenta de abundenta hranei depozitate in stup. In timpul culesurilor bogate, producerea de ceara si cladirea fagurilor se desfasoara intens.

Dependent de materia prima si de tehnologia extragerii, ceara de albine se clasifica in ceara de stupina, ceara de presa si ceara extractiva sau industriala. Ceara de stupina se obtine din faguri de reforma, a ramelor claditoare, capacelelor si a cerii rezultate de la curatirea stupilor cu ajutorul topitorului solar, topitor cu abur sau prin presare la cald. Ceara de presa rezulta dintr-o materie prima cu un continut mai scazut de ceara (bostina, faguri reforma). Extractia cerii se face cu prese industriale la presiuni foarte mari, motiv pentru care contine si unele substante straine, cum ar fi: grasime de la larve, pastura, materii rasinoase etc. Ceara extractiva industriala se obtine la cald din reziduuri de faguri (rezultate de la extractiile anterioare) cu ajutorul unor solventi (benzina, benzen, sulfura de carbon). Aceasta ceara se foloseste doar in scopuri industriale. Sub aspect organoleptic, ea este moale, are culoare inchisa si miros neplacut.

Utilizarea cerii

Datorita valoroaselor sale proprietati, ceara de albine are multiple intrebuintari. Cea mai mare parte din ceara rezultata (80%) este destinata industriei fagurilor artificiali, iar restul este utilizata in industria lumanarilor, a lacurilor si a vopselelor, in industria farmaceutica, cosmetica, alimentara, chimica, optica, textila, metalurgica etc.

Alaturi de miere, ceara de albine a fost cunoscuta si folosita de catre om din cele mai vechi timpuri, in special pentru prepararea de leacuri, creme si iluminat. In Grecia antica, atat mierea cat si ceara de albine erau folosite ca remedii pentru tratarea contuziilor si plagilor care supureaza, fiind utilizate totodata in numeroase creme cosmetice si emoliente.

In afara de medicina populara, care folosea ceara in diferite leacuri si retete, acest produs a mai fost intrebuintat la confectionarea tablitelor cerate pe care se scria. Ceara a fost folosita si ca mijloc de iluminat casnic, precum si Ia fabricarea figurinelor magice, iar dupa aparitia crestinismului, la producerea lumanarilor.

Ceara este folosita in industria textila, in cea a matasii, in industria sticlei, la fabricarea motoarelor electrice, in agricultura pentru prepararea chitului pentru altoit, in apicultura la fabricarea fagurilor artificiali, in medicina pentru balsamuri, unguente, pomezi, in cosmetica pentru diferite creme si in stomatologie.

Ceara este cel de-al doilea produs ca valoare economica pe care omul il obtine de la albine. Cerintele de ceara sunt in prezent asa de mari, incat pentru industrie se face apel tot mai des la inlocuitori ai acesteia.

Ceara poate fi folosita la obtinerea fagurilor artificiali, in industria farmaceutica si cosmetica etc. Apicultura, in prezent, contrar posibilitatilor, abia isi poate satisface necesarul propriu de ceara pentru fagurii artificiali, fara a mai vorbi de cerintele industriei, de aceea sunt necesare tehnologii noi pentru marirea productiei acesteia.

In trecutul istoric, tarile romane au fost mari producatoare de ceara, realizata din exploatarea stupilor primitivi dupa o tehnologie rudimentara si barbara, bazata pe distrugerea celor mai bune familii de albine. In prezent, tehnologiile s-au schimbat, introducerea in productie a stupilor cu rame mobile si inventarea fagurilor artificiali au facut ca ceara sa-si gaseasca o principala utilizare chiar in sectorul propriu de productie prin folosirea ei la confectionarea fagurilor artificiali, ceea ce a atras treptat micsorarea disponibilitatilor pentru alte activitati. Dar aceasta este numai o aparenta, intrucat chiar daca nu se mai reformeaza buduroaiele, apicultura moderna are alte posibilitati de exploatare a potentialului albinelor de a produce ceara. Este nevoie de o mai mare atentie catre aceasta productie pentru a putea, realiza, cel putin 1-1,5 kg ceara marfa de la fiecare familie de albine care echivaleaza valoric cu peste 3 kg miere.

Ceara de albine are multiple intrebuintari. Bostina reprezinta, atunci cand exista preocupare, o sursa de venituri suplimentare, ca si capacelele rezultate de la descapacirea fagurilor, precum si capacelele provenite de la fagurii utilizati la hranirea albinelor pe timpul iernii. Efectele miraculoase ale capacelii de faguri merita sa fie cunoscute mai bine, fiind nu numai in folosul consumatorului, ci si al diversificarii produselor stupului.

Cele mai apreciate lumanari au fost si sunt cele confectionate din ceara de albine, fiindca nu fac fum, au o flacara stralucitoare si nu degaja miros neplacut. In afara lumanarilor confectionate exclusiv din ceara de albine, exista numeroase retete de fabricare a lumanarilor care contin ceara de albine in diferite proportii, in amestec cu stearina, parafina, cerezina si alte componente. Pentru majoritatea produselor destinate cosmeticii si farmaciei, se foloseste, in prezent, ceara de albine pura si albita, "ceara alba',

In trecut, alifiile din ceara cu smantana au fost utilizate cu rezultate bune in tratamentul tuberculozei pielii si pentru curatirea si albirea tenului. Din miere, ceara si vitamine se prepara bomboane, in scopul activarii salivatiei, secretiei sucului gastric, al curatirii dintilor de piatra si de diferite impuritati. Ceara mai intra in componenta unor cerate, balsamuri, unguente, emulsii, depilatoare, supozitoare, masti cosmetice, rujuri, rimeluri, mulaje dentare si se utilizeaza la lustruirea drajeurilor medicamentoase.

Ceara este mai buna decat uleiul de in pentru protejarea lemnului si a altor materiale, motiv pentru care este utilizata la fabricarea diferitelor vopsele, lacuri (renumitele viori Stradivarius au fost lacuite cu propolis si ceara de albine), creme de ghete, uneori de parchet si schiuri. Ceara este folosita in industria matasii, in tabacarie la lustruirea si colorarea pieilor, in industria sticlei, galvanoplastie, poligrafie, industria hartiei si in agricultura la realizarea unor pomezi necesare la altoirea pomilor.

Filiera polenului

Polenul este colectat de albinele culegatoare de la plantele polenifere sau nectaro-polenifere si depozitat de catre acestea in celulele fagurilor din stup, constituind pastura, care reprezinta hrana proteica necesara hranirii familiei de albine si a puietului. La culesul de polen participa intreg corpul albinei: perisorii de pe corp, torace, abdomen, piesele bucale si cele trei perechi de membre. Pentru a creste 1 kg de albine este nevoie de 1,5 kg de polen.

Din punct de vedere sortimental polenul poate fi monofloral sau polifloral, dar putem beneficia si de pastura in fagure sau de pastura extrasa.

Dupa proprietatile organoleptice si fizico-chimice, polenul se imparte in doua calitati: polen recoltat de albine - polifit si polen recoltat de albine superior - monofit.

Compozitia polenului

Polenul cuprinde, in compozitia sa, tot ce-i trebuie organismului pentru viata: proteine, aminoacizi, zaharuri, minerale, vitamine, substante hormonale, grasimi, arome si apa.

Compozitia biochimica a polenului difera de la o floare la alta, iar principalele grupe de compusi au concentratii ce variaza astfel: apa 3-4%; zaharuri 19-40%; amidon si alte glucide 0,22%; extracte eterate (lipide) 0,19-15%; proteine 7-35%; aminoacizi liberi 10%; cenusa (reziduuri) 1-7%. Constituientii de baza ai proteinelor sunt aminoacizii; polenul contine un numar de 21 aminoacizi liberi, dintre care amintim: asparagina, prolina, alanina, gentamina, metionina, serina, arginina, cistina, histidina, hidroxiprolina, leucina, izoleucina etc. In ceea ce priveste glucidele, in polenul recoltat de albine s-a identificat o cantitate de 20-40% zaharuri, datorita prezentei mierii si a nectarului, precum si a cantitatilor mai mici de zaharuri nereducatoare. Pe langa aceste doua categorii mari de zaharuri, in polen au fost evidentiate pentaze ca riboza si dezoxiriboza. Lipidele, ce contin in structura lor acizi grasi, sunt reprezentate in polen prin prezenta acidului leuric, oleic, linoleic, palmitic si miristic.

Polenul contine, de asemenea, o serie de substante minerale (macroelemente): potasiu, fosfor, calciu, sulf, sodiu, clor, magneziu si fier, precum si urmatoarele microelemente: iod, cupru, zinc, mangan, nichel si titan. Polenul contine totodata cantitati insemnate de vitamine, atat din grupa vitaminelor hidrosolubile, cat si din grupa celor liposolubile. Vitaminele prezente in polen sunt: tiamina, riboflavina, acidul nicotinic, acid pantotenic, piridoxina, acid folie, acid ascorbic, tocoferol, retinol si complexul vitaminic B. Sunt prezente si provitaminele din grupa carotenoizilor ca alfa-carotenul, beta-carotenul, gama-carotenul si delta-carotenul.

Comparativ cu unele alimente de baza (carnea de bovine, ouale si branza), polenul este mult mai bogat in aminoacizi.

Compozitia chimica bruta a polenului (%), dupa diferiti autori

Tabelul 2.

Recoltarea polenului

Procesul recoltarii cuprinde doua etape, si anume: in prima etapa, albinele scutura si culeg polenul de pe stamine, acoperindu-si intreg corpul cu graunciori de polen, iar in a doua etapa urmeaza perierea polenului de pe perisori cu ajutorul pieptenilor tarsieni si formarea incarcaturilor (ghemotoacelor) de polen. In timpul formarii incarcaturilor, polenul este umectat de albine cu saliva si nectar (miere), regurgitat si apoi transmis si fixat cu ajutorul celor trei perechi de picioare in cosuletele de polen aflate in scobitura tarsului picioruselor posterioare.

In general, se considera ca o albina culegatoare de polen recolteaza, in medie, la fiecare zbor, circa 15 mg polen in ambele cosulete, astfel incat pentru a transporta in stup 1 kg polen, albina trebuie sa efectueze circa 67.000 zboruri.

Pentru a putea evalua cantitatea de polen necesara dezvoltarii unei familii de albine, pe timp de un an, trebuie retinut faptul ca pentru cresterea unei singure larve este nevoie de circa 100-145 mg polen, respectiv pentru cresterea a 10.000 albine (1 kg albine) este necesar 1-1,5 kg polen, rezultand astfel ca pentru o familie de albine de putere mijlocie consumul anual de polen se ridica la aproximativ 25-30 kg.

Granulele de polen transportate de catre albine pot fi colectate de apicultor cu ajutorul colectoarelor de polen, colectoare ce sunt de mai multe tipuri: colectoare de urdinis, colectoare pentru fundul stupului si colectoare de podisor. Colectoarele de polen se aplica, in general, pe o perioada limitata, permitand in felul acesta ca familiile de albine sa-si poata asigura necesarul de polen pentru hrana si pentru rezervele de iernare.

Colectoarele se Iasa 2-4 zile pentru obisnuirea albinelor, dupa care se pun in functiune prin montarea placilor active. Operatiunea se face seara, dupa incetarea zborului, si placa poate ramane in pozitia de lucru pe toata durata recoltarii polenului. Recoltarea polenului din colector se realizeaza prin golirea periodica a sertarasului cu care este echipat fiecare colector de polen.

Imediat dupa recoltare, polenul trebuie supus procesului de uscare, prin utilizarea caldurii naturale sau cu ajutorul unor instalatii speciale din dotarea stupinei (uscatorul de polen).

Anual, de la fiecare familie de albine, se pot recolta cateva kilograme de polen. Polenul recoltat de albine din natura constituie o sursa importanta de substante formatoare plastice.

Pentru albinele culegatoare recoltarea polenului nu constituie un scop in sine, finalizarea acestei "stradanii" instinctive este folosirea lui in hrana puietului si mai ales in producerea intracelulara a acestuia. In momentul recoltarii ghemotoacele de polen au un continut in apa care nu permite pastrarea lui pe o perioada indelungata. Pentru a le preveni degradarea, sunt supuse unei uscari care sa elimine sansele supravietuirii germenilor cu care in mod natural este contaminat polenul.

Albinele recolteaza si folosesc polenul pentru hrana puietului si pentru aprovizionarea glandelor lor producatoare de laptisor de matca, de fermenti si cerifere. Pentru albine, polenul reprezinta singura sursa naturala de proteine, asigurandu-se substantele plastice necesare formarii tesuturilor in procesul de crestere, al formarii corpului gras la albinele de iernare, precum si baza de fonnare a secretiilor glandelor faringiene si ceriere pentru secretarea laptisorului de matca si a cerii.

Folosind rational colectoarele de polen se pot realiza anual 3 kg polen marfa/familie de albine, echivaland in U.C.M. cu 9,9 kg miere.

Polenul adunat in colector se recolteaza prin golirea periodica a sertarasului pentru polen. Imediat dupa recoltare, polenul se supune conditionarii si uscarii. Operatiunea de conditionare consta in eliminarea prafului si a corpurilor straine din masa de granule de polen. In vederea aducerii polenului la umiditatea de 8%, adecvata conservarii de durata, acesta se usuca la temperatura de 40-45C timp de 6-24 ore. In decursul uscarii polenul se mentine in strat de maxim 10 mm grosime, fiind ferit de actiunea directa a razelor solare si afanat periodic.

Producerea de polen

Productia obtinuta de la o familie de albine poate ajunge la 10 kg de polen. Albinele colecteaza polen din floare prin scuturarea anterelor sau prin zdrobirea acestora cu mandibulele. O incarcatura de polen cantareste 5-7 mg. Rentabilitatea culesului de polen este influentata de umiditatea si temperatura atmosferica, de nevoile interne ale coloniei si de factorii atractivi (aroma, continut in polen, prezenta nectarului).

In general, polenul este colectat de albinele culegatoare de la plantele entomofile (polenifere sau nectaro-polenifere) si depozitat in celulele fagurilor marginasi si in partile laterale ale fagurilor cu puiet, constituind pastura, care constituie hrana proteica necesara hranirii familiilor de albine si puietului.

In anumite perioade ale anului, cand polenul abunda in natura, familiile de albine au posibilitatea de a culege cantitati apreciabile de polen. Prin folosirea colectoarelor de polen o parte din polenul recoltat de albine poate sa fie recoltat de apicultor pentru nevoile stupinei in perioadele deficitare sau pentru a fi folosit in producerea unor preparate apiterapice si in alimentatia umana.

Pentru a fi valorificat, polenul recoltat de albine trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii de calitate:

. aspect: ghemotoace intregi cu diametrul de pana la 4 mm, in amestec cu ghemotoace sparte, sau pudra de polen in proportie de maximum 5%;

. culoare: conforma cu specia de flori de la care provine;

. consistenta ghemotoacelor: dura, greu friabila;

. miros: specific floral;

. gust: caracteristic;

. puritate: fara impuritati;

. umiditate: maximum 8%;

. proteine totale: minim 20%;

. toxicitate: sa nu contina substante toxice;

. flora microbiana: 150000 germeni totali/gram si 100 levuri.

In momentul predarii polenului de catre producator se face receptia provizorie pe baza examenului organoleptic si se ia o proba medie de circa 20 g polen/lot, care se trimite la laborator in vederea efectuarii analizelor de calitate.

In ceea ce priveste valoarea economica a polenului, trebuie subliniat ca deseori in anumite zone in care productia de miere este compromisa, productia de polen, prin volumul si calitatea sa, poate reprezenta o sursa importanta de venituri.

Ambalarea, pastrarea, conservarea polenului

Dupa recoltare, polenul trebuie conditionat si apoi conservat in conditii corespunzatoare. Pentru uscare se folosesc dispozitive speciale de diferite tipuri si capacitati (uscatoare de polen) in care polenul se intinde in straturi subtiri de 1-2 cm si se tine la o temperatura de 40-45C pana ce umiditatea scade la circa 5%.

Polenul se poate usca si in podul caselor, intins in strat subtire pe panouri panzate.

O mai buna uscare se realizeaza prin rasfirarea periodica a masei de polen si prin ventilarea permanenta pentru indepartarea vaporilor de apa. Trebuie evitata expunerea polenului direct la soare, razele soarelui distrugand componentii biologici din polen (vitaminele si fermentii). Dupa uscare polenul se cerne si se curata de corpurile straine.

Pe ambalajele de transport se aplica etichete cu urmatoarele mentiuni: denumirea produsului; cantitatea bruta si neta; numele si adresa producatorului; data recoltarii; semnatura apicultorului sau a delegatului unitatii furnizoare si semnatura delegatului ce a efectuat receptia provizorie.

Dupa uscare, polenul se cerne si se pastreaza, pana la valorificare, in vase inchise, inoxidabile sau in saci de material plastic in care, pentru prevenirea degradarii lui de catre insecte, se introduc tampoane imbibate in tetraclorura de carbon.

Polenul poate fi pastrat o perioada mai lunga de timp in amestec cu zahar pudra (2 parti masa polen la o parte masa zahar) si acoperit cu un strat de zahar pudra, gros de 3 - 4 cm.

Dupa uscare, polenul se cerne si se pastreaza pana la valorificare in vase (inchise ermetic) din material inoxidabil, de sticla sau in saci de material plastic. In vederea preintampinarii degradarii polenului de catre insecte (gaselnita), se introduc in vasele de depozitare tampoane de vata imbibate cu tetraclorura de carbon. Pentru nevoile stupinei, polenul proaspat se poate pastra sub forma de pasta in amestec cu miere florala de albine.

In cazul absentei sursei de polen entomofil, apicultorii pot realiza provizii de polen pentru familiile de albine recoltand polenul direct de la plante. In acest scop, polenul de porumb poate fi recoltat manual prin scuturarea paniculelor sau prin detasarea acestora si colectarea polenului dupa uscarea paniculelor recoltate.

Dupa uscare, polenul destinat comercializarii se sorteaza, se ambaleaza si se depoziteaza in incaperi reci (0-4C), lipsite de umezeala si bine ventilate.

Pentru buna pastrare si conservare, polenul trebuie sa fie ferit de umiditate, fiind foarte higroscopic. De asemenea trebuie ferit de daunatori si mucegaiuri. Pentru aceasta, polenul se pastreaza in ambalaje metalice, inoxidabile, de sticla sau polietilena inchise etans.

Utilizarea polenului

Datorita calitatii sale deosebite, polenul recoltat de albine este folosit in alimentatia umana ca medicament natural, atat pentru tratarea unor maladii specifice, cat si pentru producerea unei game variate de preparate apiterapice.

Valorificarea polenului se face in special prin filialele Asociatie Crescatorilor de Albine din Romania si alti agenti economici, in stare naturala. Polenul prezinta interes ca hrana a albinelor (sub forma de pastura), ca prezenta in miere (careia ii indica originea si ii defineste calitatea) si ca hrana pentru om.

Prin natura sa si prin rolul sau de element fecundant al florilor, polenul are o compozitie chimica foarte complexa si foarte speciala, care il deosebeste de toate celelalte produse vegetale si ii confera un spectru de influenta surprinzator de larg asupra multor afectiuni si disfunctiuni ale organismului uman. In mod curent, polenul nu se alege si nu se consuma pe specii de provenienta, de aceea insumeaza calitatile tipurilor de polen uniflorale din care se compune, avand urmatoarele proprietati terapeutice:

. accelereaza functionarea ficatului si dezintoxicarea organismului, in hepatita epidemica si hepatita cronica;

. duce la o usoara crestere a insulinei si ca atare polenul si pastura pot fi utilizate in tratamentul diabetului zaharat;

. prin continutul sarac in sodiu, dar bogat in magneziu si potasiu, intervine favorabil in afectiunile cardiovasculare;

. fiind total lipsit de toxicitate si cu un continut ridicat in substante active vitale, este puternic vitalizant pentru corpul uman;

. activeaza fenomenele de regenerare la oamenii in varsta, ajuta la recuperarea copiilor subdezvoltati, iar la copiii de varsta scolara previne oboseala;

. intervine favorabil in fenomenele de crestere si amelioreaza randamentul efortului intelectual;

. amelioreaza sindroamele depresive si regularizeaza somnul;

. intervine cu eficienta mare in reglarea secretiilor hormonale la barbati si femei;

. este un remediu ideal pentru bolnavii de prostata si actioneaza ca bacteriostatic si normalizator al functiilor aparatului digestiv (forme diferite de colita, constipatie etc). Produsele componente ale polenului sunt capabile in cateva zile sa redea consumatorului forte depline si tonusul corespunzator.

Dozele zilnice de polen recomandate in tratamentul majoritatii afectiunilor sunt de 15-20 g, administrat zilnic cate o lingurita inaintea meselor principale. Polenul se poate consuma in amestec cu miere si se recomanda sa fie tinut in gura pana se topeste.

Polenul poate fi utilizat cu succes in terapia bolilor ficatului, prostatei, a gastro-duodenitelor, in hrana copiilor in dezvoltare, debili, inapetenti si anemici, precum si a batranilor cu anemii si astma. Doza zilnica optima este 20-30 g la adulti si mai scazuta la copii (in conformitate cu varsta si greutatea lor). Polenul se administreaza cel mai bine dupa masa, pentru a nu provoca deranjamente gastrice. Efectul terapeutic al polenului este lent.

5. Filiera propolisului

Propolisul este un produs apicol primar, rezultat din recoltarea de pe mugurii arborilor si din prelucrarea de catre albine a unor substante rasinoase, aromate, plastifiante, la care se adauga secretii glandulare, ceara, resturi de la digerarea polenului s.a. care se depun in stup. In functie de provenienta, propolisul poate fi de doua feluri: poligam (provine de la mai multe plante) si monofil (provine de la o singura planta).

Proprietatile propolisului

Cele mai importante proprietati ale propolisului, inclusiv din perspectiva procesului de prelucrare a acestuia, sunt urmatoarele:

. culoarea variaza foarte mult de la galben pana la negru, cuprinzand toate nuantele de brun, in functie de sursa, de modalitatile de stocare, de clima, de zona geografica etc.;

. este putin solubil in apa dar perfect solubil in eter si alcool; solventul cel mai util este alcoolul etilic concentrat de 95;

. punctul de topire este de aproximativ 60-70 C;

. la temperatura din interiorul stupului este maleabil;

. la temperatura mediului ambiant devine casant;

. are un aspect lipicios si eterogen;

. mirosul difera foarte mult, datorita faptului ca in compozitia sa intra mai multi compusi cromatofobi specifici, care pot suferi transformari in functie de anotimp si de temperatura, de sursa vegetala si de altitudine.

Compozitia propolisului

Compozitia chimica a propolisului este complexa si, conform opiniilor specialistilor, insuficient cercetata si cunoscuta; in structura sa au fost identificate aproximativ 150 de substante componente. Componentii principali ai propolisului sunt: rasinile si balsamurile (50-55%); ceara (30%); uleiurile eterice (15%) si polenul (5%).

Producerea de propolis

Propolisul se recolteaza prin razuirea lui de pe rame si din partea interioara a peretilor stupului, in toata perioada sezonului activ. Productii sporite de propolis se pot realiza folosindu-se in acest scop unul din tipurile existente de colectoare de propolis. Utilizand colectorul de propolis, se pot obtine circa 300 g de la fiecare familie de albine, echivaland valoric cu 3,9 kg miere.

In vederea cresterii cantitatilor de propolis recoltate, apicultorii adopta urmatoarele masuri:

. cu ocazia fiecarei interventii in cuibul familiilor de albine, in special in perioada de primavara si toamna, curata, prin razuire, toate partile si elementele din stup ce prezinta depuneri de propolis;

. distanteaza ramele intre ele si scandurelele de podisor cu 2-4 mm, formandu-se astfel spatii care, dupa umplerea lor de catre albine cu propolis, vor fi curatate, retinandu-se propolisul rezultat;

. se inlocuieste podisorul cu o plasa din material plastic, care, dupa propolizare se va ridica in vederea recoltarii;

. se foloseste colectorul de propolis, care se plaseaza deasupra cuibului, in locul podisorului;

. in timpul sezonului apicol, ori de cate ori plasa din plastic este incarcata pe majoritatea suprafetei cu propolis, se desface prin desprindere panza colectoare de care adera cea mai mare parte din propolis, reasezandu-se in pozitia initiala;

. recoltarea propolisului de pe panza colectoare se face o data pe an, dupa ce in prealabil a fost pastrata cateva zile la temperatura scazuta (congelator). In acest mod, pot fi recoltate cantitati mari de propolis, liber de impuritati.

Producerea propolisului se poate face in tot decursul sezonului apicol, dar in special in perioadele de primavara si de toamna, cand recoltarea din natura, de catre albine, este mai intensa.

Pastrarea propolisului

Pastrarea propolisului se face prin compactizarea in bulgari de diferite dimensiuni (10-20 cm diametru) in locuri uscate, aerisite, la temperatura ambianta, in pungi de plastic, astfel incat sa-si mentina timp cat mai indelungat aspectul proaspat si sa se evite pierderea substantelor volatile.

Ambalarea propolisului

Dupa recoltare, propolisul se ambaleaza in pungi de plastic, asezate in ladite de lemn captusite cu hartie. Pe fiecare ladita care contine propolis se lipeste o eticheta cu urmatoarele specificatii: denumirea si adresa unitatii producatoare; caracterizarea propolisului dupa sursa de provenienta; perioada de recoltare; greutatea bruta si neta; numele apicultorului / producatorului respectiv.

Utilizarea propolisului

In stup, propolisul, pe langa rolul de material de etansare si blocare a crapaturilor, prezinta importanta pentru familia de albine datorita proprietatilor sale antibiotice; in acest scop, albinele propolizeaza peretii celulelor cu un strat fin de propolis, creand conditii propice de dezvoltare a puietului. De asemenea, in cazul patrunderii in stup a unor daunatori: fluturi, soareci etc., dupa ce sunt omorati, acestia sunt inveliti de albine cu un strat de ceara si propolis, pentru a nu vicia aerul din stup in urma descompunerii lor¹¹.

Datorita continutului de rasini vegetale, propolisul este folosit in industria lacurilor si a vopselelor, dar si in prepararea unor medicamente.

Compozitia sa extrem de valoroasa din punct de vedere apiterapeutic, il face foarte cautat si utilizat in medicina; pretul sau este de 15-20 ori mai mare comparativ cu mierea.

Datorita insusirilor sale bactericide, bacteriostatice, antimicotice, antitoxice, antivirale, antiinflamatorii, analgezice si regeneratoare, propolisul este utilizat inca din cele mai vechi timpuri in tratamentul a numeroase boli: boli infectio-contagioase: gripa, febra tifoida, meningite; amigdalite, laringite, sinuzite, otite; boli respiratorii: traheite, bronsite, tuberculoza; boli ale aparatului circulator, hipertensiune si ateroscleroza; infectii urologice; boli dermatologice etc.

In prezent propolisul se aplica pe scara larga in terapeutica medicala, sub forma de extract alcoolic, unguent, preparate medicamentoase etc.

6. Filiera laptisorului de matca

Laptisorul de matca este un produs de secretie al glandelor hipofaringiene ale albinelor tinere, destinat hranirii: larvelor in primele trei zile; larvelor de matca pe toata perioada pana la capacirea botcilor; matcilor.

Caracteristici organoleptice si fizico-chimice ale laptisorului de matca

Succint, principalele caracteristici fizice si organoleptice ale latisorului de matca sunt urmatoarele:

. are un aspect de masa vascoasa, omogena, cu granulatii fine;

. culoarea este alb-galbuie, asemanatoare laptelui condensat;

. consistenta este cremoasa, usor vascoasa;

. mirosul este caracteristic, usor aromat;

. gustul este slab acid (acrisor);

. la temperaturi de peste 15C, in contact cu aerul, laptisorul de matca isi schimba culoarea, degradandu-se datorita coagularii albuminei;

. este partial solubil in apa, solventul specific fiind solutia alcoolica cu taria de 9-12.

Compozitia laptisorului de matca

Laptisorului de matca este alcatuit din: 65,5% apa; 12,3% proteine; 6,5% grasimi; 12,5% zahar invertit; 2,4% alte substante.

Cercetarile au demonstrat faptul ca laptisorul de matca are in compozitia sa numeroase vitamine, sursa principala a acestora fiind reprezentata de polen. De asemenea, in laptisorul de matca au fost identificate mai multe macro si microelemente, precum: fierul, sulful, magneziul, manganul, calciul, cromul, siliciul, nichelul, cobaltul, zincul, argintul si fosforul.

Recoltarea laptisorului de matca

Conform tehnologiei clasice, de la o familie de albine se poate obtine, intr-un sezon apicol, aproximativ 300 g laptisor de matca, in conditiile mentinerii familiei de albine in stare de permanenta activitate si prevenindu-se roitul natural. Recoltarea se face dupa inlaturarea larvei, la trei zile din momentul transvazarii, iar in acest scop se utilizeaza un aparat cu o pompa de vacuum. Dupa filtrare, laptisorul se pastreaza la o temperatura scazuta (in frigider), pentru a evita degradarea. Experienta a demonstrat faptul ca cea mai buna stabilizare a acestui produs se asigura prin incorporarea sa in miere.

Producerea laptisorului de matca

Producerea laptisorului de matca se poate realiza in familii orfanizate (in absenta matcii) sau in familii cu matca, in functie de calificarea apicultorului. In cazul folosirii metodei orfanizarii, de la 5 familii de albine se pot realiza, in medie, circa 50 g laptisor, la o serie, iar in cazul producerii continue a laptisorului in prezenta matcilor intr-un sezon activ se pot obtine 500 g de la o familie, ceea ce echivaleaza cu 8,7 kg miere.

Ambalarea laptisorului de matca

Laptisorul de matca se ambaleaza in borcane de sticla de culoare inchisa, cu dop rodat, ce se umplu astfel incat sa nu ramana in interior un spatiu gol. Pe borcan se aplica o eticheta pe care se indica: numele unitatii producatoare; data recoltarii; greutatea bruta; greutatea neta; numele apicultorului care a recoltat laptisorul; teritoriul (baza melifera) unde a fost recoltat.

Conservarea laptisorului de matca

Dupa recoltare, laptisorul de matca se filtreaza in scopul indepartarii eventualelor larve sau a bucatilor de ceara. Filtrarea se face printr-o sita de matase sau panza din fir fin de material plastic. Dupa filtrare, laptisorul de matca se conserva pentru o perioada de timp determinata, la o temperatura de 0-4C, in loc uscat si la intuneric.

Intrucat laptisorul de matca are o reactie pronuntat acida, este rezistent la alterarea produsa de bacteriile de putrefactie, dar se poate altera prin dezvoltarea bacteriilor lactice care tolereaza pH-ul scazut al substratului nutritiv si care se pot dezvolta si la temperatura de refrigerare. Pentru a preveni acest neajuns, se foloseste congelarea imediata dupa recoltare, la temperatura de cel putin -18C si apoi pastrarea neintrerupta in aceasta stare sau liofilizarea cat mai timpurie.

Utilizarea laptisorului de matca

Datorita continutului mare de aminoacizi, lipide, glucide, vitamine, hormoni, enzime, substante minerale, factori vitali specifici, substante cu rol biocatalizator in procesele de regenerare a celulelor, laptisorul de matca se poate utiliza in tratarea unei game largi de afectiuni, fie in stare proaspata, fie adaugat altor produse medicamentoase. Inventariem in continuare cateva din actiunile lui asupra organismului: revigoreaza bolnavii hipotrofici; administrat in hrana, amelioreaza starea generala a copiilor bolnavi sau convalescenti; la batrani inlatura astenia fizica si psihica, reduce tulburarile neurocirculatorii si pe cele de memorie, imbunatateste vederea si starea generala; este calmant pentru persoanele emotive si tranchilizant pentru cei ce sufera de insomnie; este dinamizant pentru cei cu depresii nervoase; intervine in normalizarea sistemului neurovegetativ si a dispozitiei; creste randamentul muncii fizice si intelectuale; este protector al organismului si reglator al metabolismului; are un efect pozitiv in tratarea unor tulburari patologice; reduce nivelul colesterolului in sange; intervine in regenerarea celulara si combaterea unor urticarii, eczeme, degeraturi etc.; imbunatateste functiile miocardului si ale vaselor coronare, micsoreaza crizele de anghina; are insusiri antimicrobiene, actionand bacteriostatic si bactericid.

Specialistii precizeaza faptul ca laptisorul de matca nu este un medicament, ci este un produs apicol care se gaseste si in miere in mod natural, un aliment natural, de o deosebita valoare. De asemenea, datorita compozitiei sale chimice, laptisorul de matca este utilizat si in cosmetica medicala.

Laptisorul de matca se regaseste in compozitia mai multor produse obtinute in prezent de catre ICDA .

7. Filiera veninului de albina

Veninul de albine este o substanta complexa, un produs de secretie al albinelor lucratoare, stocat in punga de venin si eliminat la exterior in momentul inteparii.

Secretia de venin

Veninul este secretat de glanda cu venin a albinei lucratoare. Secretia de venin este influentata de o serie de factori, intre care se remarca: varsta albinelor, hrana (prezinta importanta abundenta hranei proteice pe care acestea o consuma) si sezonul. Nu produc venin albinele crescute fara polen. Rezerva de venin, odata folosita, nu se mai reface, insa exista si o serie de cercetari conform carora dupa eliminarea prin intepare, rezerva de venin a albinelor se reface, cu conditia ca organul specializat sa nu se deterioreze. La o intepatura, o albina cu glanda de venin dezvoltata poate elibera o cantitate de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzand la circa 0,1 mg substanta uscata.

Caracteristicile veninului

Veninul de albine se caracterizeaza prin urmatoarele:

. este un lichid dens, de culoare alb - mata;

. are un gust amar-acid;

. mirosul este particular, iritant;

. cristalizeaza intr-un interval scurt de timp;

are un pH de 4,5 - 5,5;

. are o compozitie complexa: substante proteice; 6-7% apa; lipide (in special din grupa sterinelor); hidrocarbonati; acizi (formic, clorhidric, ortofosforic); baze si substante minerale (calciu, magneziu, fosfor, sulf si cupru).

Veninul de albine cristalizat are aspect usor cenusiu, se prezinta ca o pulbere, cu miros iritant caracteristic si gust amar intepator; sub forma uscata, veninul poate fi pastrat timp indelungat, fara a-si pierde proprietatile toxice.

Compozitia chimica a veninului

Veninul de albine are o compozitie chimica extrem de complexa, principalul sau component fiind substantele proteice, care ajung pana la 75% din veninul uscat. Alaturi de substantele proteice, in compozitia veninului mai intra si saruri minerale, enzime, hormoni, uleiuri eterice si alte substante volatile. De asemenea, veninul contine lipide, hidrocarbonati, acizi si baze. Dintre substantele minerale, in compozitia veninului intra calciul, magneziul, manganul, fosforul, sulful si cuprul. In compozitia veninului s-au identificat si aminoacizi liberi, acizi nucleici, grasimi, acizi volatili.

Recoltarea veninului

Recoltarea veninului de albine este o operatiune extrem de dificila si de aceea este o practica rar intalnita printre apicultori. Intr-un sezon apicol de sase luni, se pot obtine 4 g venin de la o familie de albine.

Procesul de recoltare a veninului nu exercita o influenta negativa asupra organismului albinelor sau asupra activitatii acestora, chiar daca in timpul recoltarii veninului se produce o irascibilizare a albinelor, ce persista pana la sase zile dupa efectuarea extractiei.

Obtinerea veninului se poate face prin mai multe metode, si anume: narcotizarea albinelor, inteparea unor membrane, cu ajutorul unor dispozitive electrice speciale, numite grile de excitare, eficienta acestora fiind diferita. Cantitatea de venin pe care o poate elibera o albina in momentul inteparii este de 0,3 mg venin lichid, corespunzator unei cantitati de 0,1 mg substanta uscata. Dupa recoltare, veninul se pastreaza pana in momentul livrarii, la temperatura ambianta, in conditii de umiditate normala.

Insusiri terapeutice si tratamentul cu venin de albine

La om, reactiile la venin sunt de trei feluri: locale, sistemice si anafilactice. Cu toate acestea, veninul de albine a avut (chiar si atunci cand nu era bine cunoscuta compozitia lui) si are un rol important in diferite tratamente medicale.

Componentele veninului de albine actioneaza atat ca inhibitoare ale sistemului nervos, cat si ca stimulente ale inimii si ale glandelor cortico-suprarenale. Prin stimularea producerii de cortizon, veninul de albine actioneaza in tratarea afectiunilor reumatismale, in special a artritelor.

Se considera ca veninul de albine, administrat in doze mici si repetate, stimuleaza reactivitatea intregului organism, marindu-i capacitatea de aparare impotriva infectiilor. Administrat singur sau in asociere cu alte substante, veninul de albine este utilizat in tratarea mai multor afectiuni, si anume: poliartrite infectioase nespecifice; boli ale sistemului nervos periferic: lumbago, sciatica, nevralgii, pareze; boli vasculare: tromboflebita, ateroscleroza vaselor membrelor; guta si astm bronsic; reumatism poliarticular, muscular si cardiac; boli de piele etc.

Veninul de albine se regaseste in compozitia unui singur produs obtinut in prezent de catre ICDA.

8. Filiera apilarnilului

Apilarnilul este produs apicol natural, biologic activ, rezultat din recoltarea integrala a continutului celulelor cu larve de trantor in a saptea zi de dezvoltare (inclusiv substantele nutritive aflate in aceste celule) si care este supus unui proces de triturare (zdrobire), omogenizare si filtrare, in vederea conservarii si utilizarii.

Caracteristicile apilarnilului

Dupa recoltare, apilarnilul se prezinta sub forma unui produs neomogen, alcatuit din larve de trantor^x intr-un lichid laptos; dupa mixare, el devine omogen, untos, capata o culoare alb-cenusie, usor galbuie, cu tendinta spre maroniu. Mirosul apilarnilului este fad, iar gustul usor astringent, fara senzatie dezagreabila.

Compozitia chimica a apilarnilului

Apilarnilul este un produs foarte concentrat, bogat in substante proteice, glucide, lipide, saruri minerale, vitamine, aminoacizi etc. Apilarnilul a fost avizat favorabil de Ministerul Sanatatii pentru a fi utilizat in scop apiterapeutic, la stimularea factorilor naturali de aparare a sanatatii organismului uman.

Producerea de apilarnil

Pentru recoltarea apilarnilului, se utilizeaza aparate similare cu cele folosite in procesul de recoltare a laptisorului de matca (spatula de lemn sau aparate specializate). De la fiecare familie de albine se poate obtine, intr-un sezon, circa 1 kg produs.

Perioada optima pentru producerea apilarnilului incepe o data cu inflorirea pomilor fructiferi (aprilie-mai), cand temperaturile sunt suficient de mari, exista hrana specifica (nectar si polen) din abundenta, familiile de albine sunt dezvoltate, si dureaza pana la inceputul lunii august, cand familiile de albine isi reduc activitatea, in cuib si la cules, incepand cresterea generatiilor de iernare.

Pentru recoltarea unor cantitati omogene de apilarnil (larve de aceeasi varsta) este obligatoriu ca pentru fiecare familie^x sa se "deschida" o fisa de evidenta, in care se noteaza numarul stupului, data introducerii ramei claditoare in familie, data insamantarii fagurelui de catre matca si data recoltarii. Cu ajutorul fisei de evidenta, prin verificarea intregului efectiv destinat productiei de apilarnil, la interval de 3 zile, se pot identifica cu usurinta familiile care au faguri insamantati cu trantori, stabilindu-se ziua recoltarii. Pentru acest sistem de evidenta si actiune operativa se asigura un flux continuu de productie de apilarnil, urmarindu-se ca de la fiecare familie sa se recolteze in medie, intr-un sezon, 0,9-1,3 kg larve de trantor, fara diminuarea productiei de miere. Echivalentul valoric al apilarnilului este egal cu 7,5 kg miere.

Ambalarea, conservarea si transportul apilarnilului

Apilarnilul recoltat se ambaleaza in cutii cu capacitate de 1 kg si se pastreaza la congelator (la temperaturi de - 5C). Apilarnilul in stare proaspata se valorifica, ca atare, ambalat in recipiente speciale, cu etichetarea continutului si specificarea datei de recoltare; transportul se face in containere frigorifice. Pe o durata mai indelungata, apilarnilul se conserva in depozite frigorifice, la temperaturi mai scazute (sub -20C).

Utilizarea apilarnilului

Datorita continutului sau, apilamilul, ca si laptisorul de matca, se foloseste, in prezent, pentru realizarea de preparate apiterapeutice, fie in stare pura, fie in amestec cu alte produse apicole sau substante medicamentoase. De asemenea, produsul are multiple posibilitati de folosire in alimentatia umana si veterinara.

CONCLUZII

Mierea si-a castigat, in timp, imaginea unui produs de calitate, datorita insusirilor sale nutritive, potentialului sau terapeutic etc. Nu de putine ori nivelul consumului de miere este considerat un indicator al starii de sanatate, respectiv un indicator concludent al nivelului de trai.

Desi Romania are un potential apicol substantial, sectorul este confruntat in prezent cu o serie de obstacole, dintre care cele mai importante sunt: inzestrarea tehnica precara; absenta subventionarii sau subventionarea necorespunzatoare a productiei apicole; dependenta de munca manuala si de capriciile vremii; productivitatea muncii extrem de scazuta etc.

Albinele favorizeaza polenizarea plantelor; albinele contribuie, prin polenizare, la cresterea productiilor agricole, pomicole, legumicole si imbunatatirea calitatii acestora; albinele, prin produsele apicole, contribuie la imbunatatirea hranei si sanatatii omului; mierea este cel mai ieftin aliment, fapt evidentiat de costul caloriei, cu efect terapeutic remarcabil si cu insusiri antibacteriene si farmacologice.

Pe plan mondial asistam, in prezent, la manifestarea urmatoarelor tendinte in evolutia apiculturii, cu implicatii directe asupra pietei produselor apicole: combaterea daunatorilor cu pesticide selective si folosirea intr-o mai mare masura a metodelor biologice de combatere; intensificarea cercetarilor bazate pe biochimie si genetica celulara; simplificarea tehnicilor de intretinere si a lucrarilor in stup; producerea de reproducatori conform unor scheme de selectie din ce in ce mai sofisticate, folosirea curenta a insamantarilor artificiale; mecanizarea, automatizarea si simplificarea lucrarilor de extractie, prelucrare din stupina; dezvoltarea activitatii de ameliorare etc.

In tarile cu agricultura avansata, apicultura este orientata in directia unei dezvoltari mixte, si anume: polenizarea culturilor agricole entomofile si a pomilor fructiferi, pe de o parte, si realizarea de produse apicole necesare populatiei si nevoilor anumitor ramuri industriale, pe de alta parte, rolul preponderent revenind actiunii de polenizare. Productiile diferite inregistrate in diverse tari si regiuni se datoreaza si gradului mai mare de industrializare in apicultura, concentrarii si specializarii productiei in acest sector de activitate.

Pe plan mondial, in ultimii ani apicultura inregistreaza pierderi, consecinta a dezvoltarii industriei si intensivizarii agriculturii. De asemenea, datorita disparitiei treptate a entomofaunei spontane polenizatoare, cresterea albinelor a capatat o importanta deosebita, albinele ramanand principalul agent polenizator al plantelor entomofile. Rolul si efectul albinelor in polenizare intrece cu mult pe cel care se refera Ia productia de miere, ceara si alte produse apicole.

Productia mondiala de miere se concentreaza pe continentul asiatic, China fiind cel mai mare producator. Evolutia productiei de miere pe acest continent prezinta un trend ascendent, marile regiuni producatoare fiind situate, in principal, in China, Turcia si India. Productia de miere din aceste trei tari reprezinta mai mult de 85% din productia totala a continentului.

In Uniunea Europeana, piata mierii se caracterizeaza prin existenta a doua produse bine diferentiate, si anume: mierea pentru masa si mierea industriala. Mierea pentru masa este utilizata prin consumarea ca atare, de catre om; alte utilizari sunt cele de indulcire a preparatelor culinare, a bauturilor sau a produselor de patiserie preparate in casa. Cea mai mare parte din consumul de miere corespunde acestui tip, estimandu-se ca 85% din totalul mierii comercializate la nivelul U.E. este mierea de masa. Mierea industriala este utilizata in industria alimentara ca indulcitor, aromatizant sau pentru asigurarea prospetimii produselor, precum si in industria farmaceutica, cosmetica; de asemenea este utilizata in sectorul tutunului.

In Romania, in ultimii ani, s-a inregistrat o diminuare a efectivelor de familii de albine. Astfel, daca in anul 1990 dispuneam de 1.200.000 familii de albine, in anul 2002 efectivul s-a redus la 61000 familii, pentru ca ulterior sa se inregistreze o revigorare a acestei activitati, astfel ca in anul 2006 s-a ajuns la un efectiv de circa 840.000 de familii de albine.

Productia medie de miere a crescut de la 10,3 kg/stup, in anul 1990 la 22,7 kg/stup in anul 2006, acest randament situand tara noastra intre primele tari din lume, media europeana fiind de 17-18 kg/stup, cu maximul de 23,6 kg/stup inregistrat in Germania.

In Romania, valoarea produselor apicole neindustrializate comercializate reprezinta mai putin de doua procente din valoarea productiei animaliere. Importanta acestor produse este insa mult mai mare, daca luam in considerare cresterea valorii produselor prin industrializare si a celor care sunt folosite ca materie prima la fabricarea a numeroase produse alimentare, medicamente, produse cosmetice etc.

Dupa anul 2002, efectivele de familii de albine au inregistrat cresteri an de an, ajungand la 965 mii la inceputul anului 2005. Se apreciaza ca Romania dispune de resurse importante pentru sporirea in continuare a numarului de stupi, unele studii evidentiind faptul ca exista conditii ca in anul 2025 sa se ajunga la un efectiv de 2.100.000 stupi, de la care sa se obtina 42.000 tone de miere marfa.

Competitivitatea produselor apicole romanesti pe pietele interne si internationale depinde de calitatea, costul si pretul acestora. In literatura de specialitate, tot mai multi autori considera, insa, ca factorul determinant al competitivitatii il reprezinta cunoasterea clientilor firmei. Acest punct de vedere apartine opticii de marketing, care vede in satisfacerea nevoilor clientilor cheia succesului in afaceri. Esecul in afaceri se datoreaza neglijarii acestui aspect, neintelegerii schimbarilor petrecute la nivelul pietei si al consumatorilor si nerealizarii unei oferte competitive. O intreprindere este competitiva atunci cand satisface nevoile consumatorilor intr-un grad mai ridicat decat concurenta.

Cresterea consumului de miere s-ar putea realiza prin programe de educare a consumatorilor, privind importanta acestui produs, folosit in alimentatie ca substituent al zaharului, fiind cel mai ieftin aliment daca avem in vedere costul unei calorii.

Cunoasterea conjuncturii pietei interne si externe a mierii este utila pentru formularea obiectivelor pe termen mediu si lung ale strategiei de dezvoltare a sectorului apicol in Romania. Cresterea consumului intern de miere reprezinta unul dintre aceste obiective si se bazeaza pe potentialul melifer al tarii noastre, potential ce ofera oportunitati de sporire a productiei. Castigarea pietelor externe poate constitui un alt obiectiv strategic, avand in vedere cererea manifestata pe aceste piete si calitatea deosebita a produselor apicole romanesti. Disponibilitatile de export nu trebuie realizate, insa, in detrimentul consumului intern, ci prin cresterea relativa a productiei de miere intr-un ritm superior cresterii consumului.

Desi Romania are un potential apicol substantial, sectorul este confruntat in prezent cu o serie de obstacole, dintre care cele mai importante sunt: inzestrarea tehnica precara; absenta subventionarii sau subventionarea necorespunzatoare a productiei apicole; dependenta de munca manuala si de capriciile vremii; productivitatea muncii extrem de scazuta etc.

Produsele apicole reprezinta materie prima pentru industria alimentara, industria farmaceutica si cosmetica: mierea este utilizata in industria farmaceutica si in cea alimentara; ceara in industria electronica, in cosmetica, la prepararea lacurilor si a vopselurilor; laptisorul de matca in industria medicamentelor, a produselor cosmetice si a suplimentelor nutritionale; veninul de albine in industria farmaceutica. Prin prelucrarea produselor apicole se obtin produse derivate de o valoare mai mare, care pot fi valorificate in mod corespunzator pe piata, contribuind in mod direct la cresterea veniturilor apicultorilor, si nu numai.

BIBLIOGRAFIE

1. Aldea, A. - Apicultura si sericicultura, E.D.P., Bucuresti, 1983

2. Alecu, I., Merce, E., - Management in agricultura, Editura Ceres, Bucuresti, 1997

3. Antonescu Carmen - Stupul - o fantana a tineretii si sanatatii, Revista Romania apicola nr. 6/1998

Barac, I. - Cercetari privind eficacitatea stuparitului pastoral, Apicultura, nr. 8, 1990

5. Bura M. - Tehnologia productiei apicole, Editura Euroart, Timisoara, 1993

6. Cringanu Iuliana - Cercetari privind potentialul melifer al Deltei Dunarii, Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara, Bucuresti , 1998

7. Harnaj, V. - Polenizarea cu albinele, Editura Apimondia, Bucuresti, 1973

8. Kotler, Ph. si colab. - Managementul Marketingului, Editura Teora, Bucuresti, 1997

9. Manole, V. si colab. - Diagnosticul de marketing pe filiera de produs in agricultura, Editura Evenimentul romanesc, Bucuresti, 2004

10. Manole, V. si colab. - Filiere agroalimentare, Editura ASE, Bucuresti, 2005

11. Platon, N. - Consideratii privind apicultura in Uniunea Europeana, Revista Romania apicola nr 5/2004

12. Popescu N., Meica S. - Produsele apicole si analiza lor chimica, Editura Coresi, Bucuresti, 1997

13. Vasilescu, N. - Apicultura nationala in perioada tranzitiei la economia de piata, Revista Romania Apicola nr.8/2002

1 Zahiu Letitia - Agricultura mondiala si mecanismele pietei, Editura Arta grafica, Bucuresti, 1992