IMPORTANTA ECONOMICA A CULTURII DE FLOAREA SOARELUI

IMPORTANTA ECONOMICA A CULTURII DE FLOAREA SOARELUI

Apartine familiei Compositae, genul Helianthus si cuprinde numeroase specii dintre care doar H.annuus cultus este cultivata sub diferite forme.

Floarea-soarelui este o planta uleioasa de mare importanta economica si alimentara. Aria de origine este partea sudica a Americii de Nord(din Nordul Mexicului pana in sudul Apalasilor) unde a fost utilizata din timpuri stravechi.

Desi are cerinte mari de caldura, luata in cultura s-a adaptat la variatii mari de temperaturi(fie ridicate:25-30˚C, fie scazute:13-17˚C).

Adaptabilitatea se traduce si prin rezistenta fata de seceta, desi randamentele cele mai bune le da in zonele cu precipitatii bogate.

Necesita soluri fertile,profunde,cu structura mijlocie,deci este sensibil pretentioasa.

Cultura florii-soarelui intalneste in Romania, conditii de favorabilitate diferite, in functie de regimul precipitatiilor si de insusirile fizice si chimice ale solului, cat si in relatie cu evolutia bolilor. In functie de raportul dintre resursele de ecologice si cerintele actualelor forme cultivate in Romania, s-a delimitat cinci zone de cultura

Zona I. Cuprinde zonele din Campia Romana, sudul Dobrogei si Campia Olteniei. Acestea asigura cele mai bune conditii de crestere si dezvoltare pentru cultura florii-soarelui, intrucat solurile dominante sunt de tip cemoziomic, profunde, cu textura lutoasa, continut ridicat in elemente nutritive si capacitate sporita de retinere a apei, iar din punct de vedere climatic, temperatura, lumina si uneori precipitatiile (350-600 mm) corespund cerintelor obtinerii unor productii ridicate, frecventa unor perioade lungi de seceta si arsita, determina atacuri.

Zona a Il-a. Campia de Vest (judetele Timis, Arad). Suprafetele cultivate in aceasta zona asigura conditii bune de dezvoltare a culturii florii-soarelui, datorita solurilor cernoziomice, profunde, precum si cantitatilor mai mari de precipitatii (450-650 mm). Perioadele de seceta si arsita sunt mai putin frecvente decat in partea de sud a tarii. Aceasta zona se caracterizeaza printr-un atac moderat de putregai alb si cenusiu (Sclerotlnia sclerotiorum si Botrytis cinerea) si un atac mai puternic de patare bruna (Phomopsis helianthi). Se recomanda urmatorii hibrizi: Felix, Select, Festiv, Fundulea 249, Alex, Romina, Rapid, Performer, Fundulea 206, Favorit, Timis.

Zona a IlI-a. Zonele neirigate din Campia Romana si Podisul Dobrogei neirigat. Unitatile teritoriale ale acestei zone se afla in partea de nord a campiei irigate si sunt apreciate ca mijlociu favorabile pentru cultura florii-Soarelui. Conditiile de cultura ale florii-soarelui sunt mai putin favorabile datorita, in principal, deficitului de apa si prezentei solurilor brun-roscate din aceasta zona a Campiei Romane. Aceasta zona se caracterizeaza prin perioade lungi de seceta si arsita, vanturi puternice si un atac moderat de putregai alb si cenusiu (Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis cinerea), precum si putregai carbunos (Sclero-tiurh bataticbla), patogen specific zonelor mai aride. Se recomanda urmatorii hibrizi: Select, Super, Festiv, Fundulea 206, Fundulea 249, Turbo, Favorit, Romina, Rapid, Alex, Justin.

Zona a IV-a. Campia de Vest (judetele Bihor, Satu-Mare). Suprafetele din aceste judete sunt favorabile culturii florii-soarelui, solurile fiind de tip cemoziomic, cu un regim favorabil de precipitatii (500-650 mm). Din aceasta cauza se inregistreaza, in mod frecvent, un atac puternic de putregai alb (Sclerotinia sclerotiorum) si de patare bruna (Phomopsis helianthi). Se recomanda hibrizii: Select, Festiv, Felix, Fundulea 249, Turbo, Favorit, Alex, Rapid, Romina, Timis.

Zona a V-a. Campia Jijiei, Podisul Barladului si Campia Transilvaniei. Din punct de vedere al conditiilor naturale, aceste teritorii se afla la limita inferioara de favorabitate pentru cultura florii-soarelui. Cauza principala este fertilitatea scazuta a solurilor datorita procesului de eroziune, care variaza de la moderat la excesiv pe toate tipurile de soi. in Campia Jijiei si Podisul Barladului, ca factor limitativ se adauga deficitul de apa din perioada de vegetatie, iar in Campia Transilvaniei apar adesea excesul temporar de apa, temperaturi scazute si in unele locuri aciditatea solului. Se recomanda hibrizii:Festiv,Super,Select,Felix,Fundulea 206, Fundulea 249, Alex, Rapid, Justin.

Prin continutul semintelor in substante grase (33-56 %) si calitatea deosebita a uleiului rezultat in extractie, planta reprezinta una dintre principalele surse de grasimi vegetale, utilizate in alimentatia omenirii, respectiv cea mai importanta sursa de ulei pentru Romania.

Ca sursa de ulei vegetal, pe plan mondial, floarea-soarelui ocupa locul al patrulea, dupa soia, palmier si rapita.

Valoarea alimentara ridicata a uleiului de floarea-soarelui, se datoreaza continutului bogat in acizi grasi nesaturati, reprezentati preponderent de acidul linoleic (44-75 %) si acidul oleic (14-43 %), cat si prezentei reduse a acidului linilenic (0,2 %), componente care-i confera stabilitate si capacitate indelungata de pastrare, superioare altor uleiuri vegetale. Functia nutritiva a uleiului de floarea-soarelui este sporita de prezenta unor provitamine a vitaminelor liposolubile A, D, E, fosfatidelor ca si a vitaminelor B4, B8 , K. Uleiul mai contine steroli (aproximativ 0,04 %) si tocoferoli (fractiune antioxidanta a uleiului vegetal, cca. 0,07%).

Capacitatea energetica (8,8 calorii/g ulei) si gradul de asimilare ridicat, situeaza uleiul de floarea-soarelui aproape de nivelul nutritiv al untului.

Uleiul rafinat de floarea-soarelui se foloseste, in principal, in alimentatie, in industraia margarinei si a conservelor. Uleiul de floarea-soarelui este excelent pentru alimentatie, avand fluiditate, culoare, gust si miros placute. Produsul este folosit si in industrie pentru producerea lacurilor speciale si a rasinilor, precum si in pictura. Reziduurile rezultate in urma procesului de rafinare, se folosesc la fabricarea sapunurilor, la obtinerea cerurilor, fosfatidelor, lecitinei si tocoferolilor. Fosfatidele si lecitina extrase din uleiul de floarea-soarelui, sunt utilizate in industria alimentara, panificatie, patiserie, in prepararea ciocolatei si a mezelurilor.

Turtele rezultate in urma procesului de extractie a uleiului (aproximativ 300 kg/t samanta), constituie o sursa valoroasa de proteine pentru rumegatoare, iepuri, porci si pasari . Turtele contin proteina bruta (intre 33,7 si 47,8 %) si aminoacizi esentiali, cu valori apropiate cu cele de la soia , exceptie facand lizina, care se gaseste in cantitati mai mici.

Valoarea enegetica a turtelor este corelata cu gradul de decorticare a semintelor .

Semintele mai putin bogate in ulei, se folosesc direct in consum, intregi sau decorticate, cat si pentru halva.

Tulpinile pot fi folosite ca sursa de caldura (local), pentru fabricarea placilor antifonice sau obtinerea carbonatului de calciu.

Floarea-soarelui mai este apreciata ca planta furajera, fiind cultivata mai ales pentru siloz. De asemenea, floarea-soarelui este si o excelenta planta melifera. De pe un hectar de floarea-soarelui se poate obtine o cantitate de 30 pana la 130 kg de miere.

Prin resturile organice ramase dupa recoltare, floarea-soarelui restituie solului cantitati apreciabile de elemente minerale si materie organica, estimate in cazul unei productii de 3500 kg/ha, la 65 kg N, 30 kg P2O5, 300 kg K2O si circa 7 tone substanta uscata, echivalentul a 1200-1500 kg de humus (HERA si colab., 1989).

Floarea-soarelui poate avea si intrebuintari medicinale. Din florile ligulate (care contin quercitrina, anticianina, colina, betaina, xantofila, etc.), se obtine un extract alcoolic care se foloseste in combaterea malariei, iar tinctura in afectiuni pulmonare. Din achene, dat fiind continutul in fitina, lecitina, colesterina, se preparau produse indicate in profolaxia dezenteriei, febrei tifoide si pentru vindecarea ranilor supurate. Uleiul se foloseste (in medicina populara) pentru macerarea plantelor utilizate in tratarea unor rani si arsuri.

CAPITOLUL I: EVOLUTIA CULTURII DE FLOAREA SOARELUI

Evolutia suprafetelor cultivate si productiilor de floarea-soarelui pe plan mondial

Pe glob, floarea-soarelui este cultivata pe o suprafata de peste 21 milioane hectare. Surse F.A.O. ( 1998 ), arata ca floarea-soarelui s-a cultivat in 1996 pe 20,63 milioane hectare, iar in 1998 pe 21,251 milioane hectare.

Ca pondere, floarea-soarelui se cultiva pe cele mai intinse suprafete in Europa (52,11 %), in 1998, urmand apoi Asia (19,63 %), America de sud (16,49 %), America de nord (6,95 %) si Africa (4,38 %).

Printre cele mai importante tari cultivatoare de floarea-soarelui, se numara Argentina, cu 3.176.000 ha, Ucraina cu 2.430.000 ha, India cu 2.200.000 ha, Spania cu 1.460.000 ha, Romania cu 948.000 ha, Franta cu 793.000 ha, Federatia Rusa cu 4.166.000 ha si S.U.A. 1.407.000 ha.

Se apreciaza ca in viitor suprafetele cultivate cu floarea-soarelui vor creste in continuare, insa intr-un ritm mai scazut, tendinta generala fiind de stabilizare a suprafetelor, datorita restrictiilor tehnologice (ponderea in structura culturilor, atacul agentilor fitopatogeni) si performantelor productive si calitative ridicate ale hibrizilor nou introdusi in cultura.

1.2. Suprafetele cultivate cu floarea-soarelui si productiile realizate in Romania

In Romania, floarea-soarelui a fost introdusa in cultura la mijlocul secolului trecut, in Moldova. Astazi, floarea-soarelui este cea mai importanta planta, care se cultiva la noi, pentru ulei alimentar. Suprafetele cultivate cu floarea-soarelui au crescut de la 672 hectare in 1910, la 200.000 ha in 1938, 416.000 ha in 1948, 496.000 ha in 1950 si 526.000 ha in perioada 1971-1975. Dupa 1983, suprafata cultivata a scazut, mai ales in vestul tarii, datorita alterarii patologice a plantei, astfel ca in 1989, planta reprezenta 433.700 ha. In 1990, cultura florii-soarelui a cunoscut un regres fiind prezenta doar pe 395.000 ha, dar ulterior suprafetele au crescut la 588.000 ha in 1993, la 917.000 ha in 1996 si la 948.000 ha in 1999, ca urmare a interesului manifestat fata de uleiul de floarea-soarelui din productia interna.

Productile medii au crescut in ultimele decenii, datorita calitatii materialului biologic disponibil: 360 kg/ha in perioada 1948-1958 (cand s-au cultivat soiurile Maslinica si Uleioasa, forme slab productive), 744-1100 kg/ha, in perioada 1959-1965 (cand au fost introduse soiurile rusesti Jdanov 8281 si Vniimk 8931), 1400 kg/ha, in perioada 1966-1970 (cand a fost introdus in cultura soiul romanesc Record) si 1630 kg/ha, intre anii 1979 si 1981 (cand au fost introdusi primii hibrizi romanesti). In prezent productiile medii se situeaza intre 1200-1500 kg/ha.

In perioada 1996-1998, productiile medii s-au situat intre 950-1130 kg/ha.

In judetul Timis, floarea-soarelui detine suprafata ce reprezinta cca. 6% din totalul suprafetei cultivate cu aceasta planta in tara. Suprafata destinata culturii insuma 35622 ha in anul 1969 si 29587 ha in anul 1974.

Suprafata cultivata cu floarea-soarelui, s-a redus drastic intre anii 1983-1987 datorita evolutiei unui nou patogen, ciuperca parazita Phomopsis helianthi Munt. Cvet. cu repercursiuni economice grave. In anul 1984 planta se cultiva, la nivelul judetului Timis, pe doar 4775 ha. Dupa anii 1990-1993 suprafetele luate in cultura marcheaza din nou tendinta de crestere, astfel ca in anul 1992 planta se cultiva pe 35149 ha , iar in anul 1993 pe 35252 ha. In anul in curs, 2003 floarea-soarelui se cultiva pe cca. 45.000 ha .

Productia de seminte a urmat o curba ascendenta de la 1250 kg in anul 1969, la 1730 kg in anul 1984 si s-a situat la nivelul a 1085-1211 kg la ha in anii 1991-1992. In ultimii ani productia de seminte a marcat tendinte de crestere cu fluctuatii de la un an la altul, in functie de favorabilitatea climatica si nivelul tehnologiei aplicate. Raportat la resursele ecologice existente, productiile la nivelul judetului Timis, se situeaza inca sub potentialul biologic al hibrizilor luati in cultura. Optimizarea tehnologiei de cultura, va permite cu siguranta valorificarea a potentialului biologic si ecologic existent.

1.3. Dinamica productiei pe perioada 1995-2004 ,preturile pe piata interna    2004,situatia pivind exporturile si importurile in 2004

Preturile pe piata interna in 2004:- Pretul mediu: 5546 lei / kg (sursa: INS)

Situatia privind exporturile si importurile in anul 2004
- Importuri: 27.169 tone
- Exporturi: 306.623 tone

CAPITOLUL II: FACTORUL DE PRODUCTIE-PAMANTUL

2.1.FERTILITATEA NATURALA,CULTURALA,ECONOMICA,POTENTATA

Fertilitatea este cea mai importanta insusire a solului. Ea poate fi definita in mod sumar ca fiind proprietatea solului de a oferi substante nutritive plantelor. Aceasta insusire a solului il deosebeste net de roca din care s-a format, conferindu-i o anumita capacitate productiva.

Ideea de fertilitate implica cele mai bune proprietati fizice, chimice si biologice ale solului, abundenta sau, cel putin, existenta in proportie suficienta a substantelor nutritive pentru plante, precum si o cantitate corespunzatoare de apa. In acelasi timp, ideea de fertilitate se coreleaza cu absenta substantelor toxice care pot limita potentialul productiv al solului.

La un moment dat, caracteristicile care ii confera solului o anumita valoare productiva in domeniul agriculturii corespund stadiului de formare si evolutie a acestuia, fiind o rezultanta a proceselor bio-chimice care se petrec in sol. Aceste procese, naturale in esenta lor, sunt insa inlufluentate de interventia omului, astfel ca fertilitatea nu este numai o insusire naturala a solului, ci este strans legata de activitatile productive ale omului . De aceea, consideram potrivita urmatoarea definitie a fertilitatii solului:

Prin fertilitatea solului intelegem insusirea de a acumula, pastra si pune la dispozitia plantelor substantele nutritive, apa, aerul de care au nevoie, pentru cresterea si dezvoltarea lor, insusire folosita si amplificata prin munca omului .

Fiecare suprafata de teren are o anumita putere productiva, in functie de cantitatea de elemente nutritive continuta in sol. Dupa modul cum se asigura aceste elemente nutritive pentru plante, putem deosebi mai multe forme ale fertilitatii solului.

In momentul luarii sale in cultura, pamantul dispune de o fertilitate naturala, originara, care vine de la natura si sta la originea productiei vegetale spontane. Fertilitatea naturala este determinata de conditiile climatice si hidrologice, de relief si de insusirile biologice, fizice si chimice ale solului.

In general, se considera ca fertilitatea naturala nu este un rezultat al activitatii de productie umane, ci constituie o caracteristica intrinseca a pamantului, un dar al naturii. Diferentele de fertilitate naturala se datoresc evolutiei geologice, climatice si biologice a diferitelor teritorii, care si-au pus amprenta asupra caracteristicii pamantului de a favoriza mai mult sau mai putin dezvoltarea plantelor. Totusi, daca avem doua suprafete de teren cu acelasi continut de substante nutritive, deci cu aceleasi conditii naturale, acestea pot produce cantitati diferite de recolta, din cauza faptului ca substantele din sol se gasesc intr-o forma mai mult sau mai putin asimilabila pentru plante. In acest caz, se spune ca cele doua terenuri au o fertilitate reala sau efectiva diferita..

In decursul timpului, fertilitatea naturala a solului a fost modificata treptat prin investitii de munca vie si materializata (factorii tehnico-economici). In acest fel, s-a nascut o alta forma a fertilitatii solului si anume fertilitatea artificiala sau culturala. Aceasta rezulta din interventia omului in evolutia naturala a solului prin masuri agro-ameliorative.

Fertilitatea naturala si cea artificiala sunt indisolubil legate intre ele, deoarece la baza fertilitatii artificiale sta fertilitatea naturala. In practica, putem constata ca un anumit teren este mai fertil sau mai putin fertil decat altul, dar este aproape imposibil sa ne dam seama cat din diferenta respectiva se datoreaza factorilor naturali si cat factorilor artificiali. Aceasta, deoarece terenurile considerate sunt de foarte mult timp atrase in cultura si nu avem o evidenta stricta a tuturor interventiilor umane care au schimbat in bine sau in rau fertilitatea naturala a celor doua terenuri. De aceea, cele doua forme ale fertilitatii solului sunt reunite in notiunea de fertilitate economica.

Fertilitatea economica este de fapt fertilitatea reala sau efectiva, care imbina factorii naturali cu cei artificiali si capata o exprimare exacta prin nivelul productiilor ce se pot obtine la diferite culturi agricole pe unitatea de suprafata. Deci, fertilitatea economica a unui teren este egala cu suma fertilitatii naturale a pamantului cultivat si a fertilitatii nou create prin cultura, devenita acum naturala.

Potentialul productiv al diferitelor terenuri agricole, care exprima in ultima instanta fertilitatea reala a acestor terenuri, se determina in practica prin metoda honitarii, numita si a aprecierii economice. Sistemul de bonitare este astfel conceput incat fiecare portiune de teren primeste o nota de bonitare in functie de conditiile naturale pe care le intruneste (sol, clima, relief si hidrologie). Notele de bonitare sunt diferite de la un teren la altul, dar si in cadrul aceleiasi suprafete, de la o folosinta la alta, in raport cu gradul de favorabilitate al factorilor naturali. Se foloseste o scara inchisa de 1-100 puncte, un teren fiind cu atat mai bun pentru o anumita folosinta (cultura), cu cat intruneste un numar mai mare de puncte.

Plecand de la nota de bonitare a conditiilor naturale, se stabileste o nota mai mare, numita nota potentata, considerand ca toate lucrarile de ameliorare a solului sunt efectuate. Nota potentata poate depasi 100 de puncte. Pentru fiecare teren agricol, nota de bonitare naturala joaca rolul de limita minima, iar cea potentata, de limita maxima. Intre cele doua limite se situeza nota de tranzitie, care reflecta doar lucrarile de emeliorare efectuate pana la acea data.

Asadar, putem vorbi de o fertilitate potentata, care indica nivelul maxim al potentialului productiv al pamantului, la stadiul actual al stiintelor agricole, exprimand de fapt capacitatea de productie a terenului ameliorat. In acelasi timp, putem deosebi o fertilitate de tranzitie care reflecta numai aportul factorilor de potentare aplicati pana in prezent. In acest fel, fertilitatea potentata apare mai mult ca o marime teoretica, abstracta, iar fertilitatea de tranzitie ca o faza intermediara a fertilitatii potentate. Cu cat o agricultura este mai dezvoltata, cu atat fertilitatea de tranzitie se apropie mai mult de cea potentata, mai ales daca suprafata de teren agricol ce revine in medie pe un locuitor este redusa. in tarile cu o densitate mai redusa a populatiei, insa, fertilitatea de tranzitie poate fi mai apropiata de fertilitatea naturala.

2.2.Evaluarea terenurilor agricole

Promovarea unei agriculturi moderne nu este posibila fara cunoasterea cat mai exacta a capacitatii productive a terenurilor. Aceasta implica studierea complexa a terenurilor agricole prin operatiunea de evaluare.

Evaluarea terenurilor agricole a preocupat si preocupa inca un numar mare de specialisti, care incearca sa raspunda la intrebarea: de cate ori un teren este mai bun sau mai slab decat altul, tinand seama de diferentele calitative care decurg din fertilitatea lui?

Raspunsul la aceasta intrebare are insa nu numai o valoare teoretica, ci si una practica, aplicativa, deoarece, intre altele, el ajuta la:

-aplicarea unei agrotehnici diferentiate;

repartizarea in teritoriu a culturilor agricole;

fundamentarea impozitelor si taxelor;

organizarea pietei funciare.

Primele incercari de evaluare a terenurilor agricole au avut la baza cerintele practice ale diferentierii impozitului agricol. In functie de ratiunile folosite, evaluarea terenurilor agricole s-a ramificat in doua directii principale:

a)   evaluarea naturalistica a terenurilor, care porneste de la premisa ca fertilitatea solului (capacitatea productiva) rezulta din insusirile factorilor naturali ce influenteaza cresterea si rodirea plantelor (bonitare);

b)  evaluarea economica a terenurilor, conform careia productivitatea pamantului trebuie exprimata prin cantitatea de recolta la hectar ori prin venitul brut sau net obtinut (evaluare absoluta).

2.3.Bonitarea terenurilor agricole

Evaluarea calitativa sau bonitarea terenurilor agricole, numita si apreciere economica, este o operatiune complexa de cunoastere aprofundata a insusirilor pamantului si a conditiilor de crestere si rodire a plantelor si de determinare a gradului de favorabilitate a terenurilor agricole pentru fiecare folosinta si cultura in parte.

Obiectul bonitarii il constituie pamantul agricol, conceput ca un habitat pentru plante, cu toate insusirile lui ecologice.

Cele mai vechi lucrari de bonitare dateaza de la inceputul secolului al XDC-lea si au fost realizate in Germania si Austria.

In a doua jumatate a secolului XIX si prima jumatate a secolului XX s-au profilat trei scoli nationale de bonitare si anume:

a)  Scoala germana (Thaer, Birnhaum si Knopp), care porneste de la natura geologica a rocilor mama si de la textura solului. Cu timpul, aceasta scoala s-a adaptat necesitatilor economice, clasificarea terenurilor faeandu-se dupa venitul net, intr-o scara de 100 de puncte. Acest sistem s-a folosit indeosebi pentru stabilirea impozitelor.

b) Scoala rusa (Docuceaev, Ceremuschin), care a pus bazele conceptiei geografico-naturaliste si ale pedologiei. Aceasta scoala propune clasificarea terenurilor dupa caracteristicile intrinseci ale solului, punand accentul pe continutul de argila, nisip, carbonat de calciu, humus, etc.

c)  Scoala americana, mult mai recenta ca primele doua, reprezentata de Earl Storie, care porneste direct de la determinarea proprietatilor intrinseci ale solului (profunzimea si permeabilitatea, textura si structura, panta, drenajul, continutul in saruri), pe care le reuneste intr-un indice sintetic, numitindex Storie , prin care se apreciaza calitatea solurilor.

In a doua jumatate a secolului XX s-a conturat o a patra scoala de bonitare, numita scoala moderna. Aceasta propune un sistem de bonitare a solurilor in raport cu productivitatea lor actuala si potentiala. Sunt luati in calcul parametrii solului (profunzime, continut chimic, etc.) si se apreciaza necesitatile de ameliorare a terenurilor.

In Romania, preocuparile privind evaluarea calitativa a terenurilor agricole dupa productivitatea lor au deja o vechime semnificativa. incepand cu Ion lonescu de la Brad, care, inca din 1872, arata ca toate soiurile de pamant nu sunt deopotriva priitoare pentru toate plantele , un numar mare de agronomi si economisti s-a ocupat de acesta problema, oferind diferite solutii pentru bonitarea terenurilor.

Actuala metodologie de bonitare a terenurilor agricole se apropie foarte mult de scoala moderna. Ea a fost elaborata de Institutul de Cercetari pentru Pedologie si Agrochimie din cadrul Academiei de Stiinte Agricole si Sivice si a fost publicata in anul 1987 in lucrarea Metodologia elaborarii studiilor pedologice , lucrare coordonata de Florea N., Balaceanu V., Rauta C. si Canarache.    Metodologia de bonitare propusa porneste de la gruparea factorilor care influenteaza capacitatea de productie a terenurilor in doua categorii si anume:

factori naturali, care confera fertilitatea naturala;

factori tehnico-economici, care modifica fertilitatea naturala a solului. Bonitarea factorilor naturali se face prin de acordarea de puncte in functie de caracteristicile concrete ale fiecarei unitati de teren ecologic omogene (TEO). O unitate de teren ecologic omogena delimiteaza o suprafata cu soluri asemanatoare si cu aceeasi panta, expozitie, conditie hidrologica climatica.

Deci, pe unitatea de teren ecologic omogena, plantele gasesc conditii asemanatoare, cu conditia ca intreaga suprafata sa fie folosita si lucrata la fel.

Criteriul care sta la baza bonitarii este favorabilitatea factorilor naturali pentru diferite folosinte si culturi, factorii fiind luati atat izolat, cat si in interdependenta lor. Terenul agricol nu se apreciaza in general, ci pe folosinte si culturi, astfel ca datele de apreciere sa poata fi folosite in productie.

Pentru a usura notarea si calcularea notelor se foloseste o scara de 1-100 puncte. Cu cat un teren obtine mai multe puncte, cu atat este mai favorabil pentru folosinta sau cultura respectiva.

Factorii naturali inglobeza 17 caracteristici de mediu, grupate in patru categorii, fiecarei categorii fiindu-i fixate urmatoarele limite de notare:

-solu (textura, porozitate, rezerva de humus, etc, m total 12 caracteristici), intre 0 si 50 puncte;

clima (exprimata prin temperatura medie anuala si precipitatiile medii anuale), intre +20 si -20 puncte;

relieful exprimat prin panta si alunecarile terenului, intre +15 si - 15 puncte;

hidrologia, caracterizata prin adancimea apei freatice, intre +15 si -15 puncte.

Fiecare dintre caracteristicile de mediu, care concretizeaza factorii naturali, participa la stabilirea notei de bonitare printr-un coeficient de bonitare, care variaza intre 0 si 1, in functie de gradul de favorabilitate al insusirii respective pentru folosinta sau cultura luata in considerare. Se face produsul celor 17 coeficienti, care se inmulteste in continuare cu 100, rezultand astfel nota de bonitare naturala pentru folosinta (cultura) respectiva.

Bonitarea factorilor tehnico-economici se face prin operatiunea numita potentarea notei de bonitare. Aceasta consta in inmultirea notei de bonitare naturala cu anumiti coeficienti supraunitari, stabiliti pentru lucrarile de imbunatatiri funciare si tehnologiile curente de ameliorare, care sporesc starea de productivitate a terenurilor. Potentarea notei de bonitare se face, in actuala metodologie, pentru urmatoarele categorii de lucrari:

Lucrari de imbunatatiri funciare: indiguire, desecare, drenaj, irigatie, combaterea salinitatii si alcalinitatii, prevenirea si combaterea eroziunii, terasarea terenurilor in panta;

Lucrari agro-ameliorative: amendarea cu calcar si gips, afanarea adanca (scarificare), fertilizarea ameliorativa (radicala), combaterea poluarii.

Pentru lucrarile mentionate, notele potentate se pot stabili in trei ipoteze de lucru:

pentru situatia prezenta a lucrarilor ameliorative;

pentru lucrari ameliorative planificate a se efectua in anul urmator;

-pentru ipoteza executarii tuturor lucrarilor ameliorative necesare teritoriului respectiv.

In cazul aprecierii economice a unui anumit teren agricol, dupa ce s-a calculat nota de bonitare naturala in raport cu situatia concreta a factorilor de mediu si s-a potentat aceasta nota in functie de lucrarile ameliorative efectuate, se obtine nota de bonitare potentata. Punctajul notei de bonitare potentate, care, de regula este mai mare decat cel al notei de bonitare naturale, poate fi corectat in continuare in raport cu situatia drumurilor si a parcelei. Drumurile care deservesc o parcela de teren, in functie de distanta si starea lor, pot induce o corectie care merge de la 0 puncte in cazul unui drum de pana la 2,5 km, asfaltat, pana la - 10 puncte in cazul drumului de peste 20 km, noroios. Parcela, prin marimea si configuratia sa, permite o corectie de la 0 puncte (parcela de peste 25 ha, dreptunghiulara) pana la - 6 puncte (parcela mai mica de 2 ha, triunghiulara).

In urma corectarii notei potentate in functie de starea drumurilor si a parcelei, se obtine nota de bonitare finala, care poate servi la incadrarea terenului respectiv in una din cele cinci clase de calitate stabilite.

Clasele de calitate ale terenurilor agricole

Evaluarea economica a pamantului s-a efectuat pentru prima data in scopul determinarii avutiei nationale. Una dintre primele incercari de a calcula in bani valoarea pamantului apartine economistului englez William Petty (1623-1687). Preocupat fiind de a gasi o cale prin care Anglia zilelor sale sa devina la fel de puternica din punct de vedere economic ca si Olanda, el a cercetat indelung izvoarele de crestere a bogatiei nationale. Conceptia sa in aceasta privinta este sintetic ilustrata in celebra fraza: 'pamantul este mama bogatiei, insa munca este tatal ei'.

In calculele sale privind cuantificarea bogatiei nationale, W. Petty s-a ocupat si de determinarea valorii pamantului. Ideea de la care a pornit este aceea ca valoarea pamantului nu este altceva decat renta cumparata cu anticipatie pe un anumit numar de ani (renta capitalizata). In privinta perioadei de capitalizare a rentei, Petty considera ca aceasta corespunde numarului de ani pe care ii traiesc impreuna reprezentantii a trei generatii -bunicul, tatal si fiul - numar care, in Anglia acelor vremuri, era de 21 de ani. In consecinta, valoarea pamantului este egala cu aproximativ 21 de rente anuale.

Ulterior lui William Petty, s-au facut numeroase alte incercari de evaluare economica a pamantului. Acestea servesc la determinarea avutiei nationale, dar si in alte scopuri legate de vanzare - cumparare, arendare, concesionare, succesiune, actionariat, etc.

In tara noastra, primul care a realizat o evaluare economica a terenurilor agricole a fost Mihai Serban in anul 1914. El a pornit de la ideea ca valoarea pamantului este diferita in functie de regiune, calitate, situatie economica si dimensiunea proprietatii.

2.4.Evaluarea calitativa si valorica a terenurilor agricole pe baza bonitarii cadastrale a solurilor

Prin lucrarile de cartare pedologica si de bonitare cadastrala a solurilor se realizeaza baza de date grafice si descriptive necesara pentru inventarierea, clasificarea si evaluarea resurselor de sol dintr-un spatiu geografic, care poate sa fie reprezentat de o exploatatie agricola sau de un teritoriu administrativ-cadastral.

Invelisul de soluri este studiat in raport cu factorii naturali si antropici, ce ii determina insusirile si, respectiv, fertilitatea naturala, cu diferite favorabilitati pentru cresterea si dezvoltarea fitocenozelor agrare sau naturale. Capacitatea de productie a solului pentru diferite folosinte agricole si culturi este dependenta de urmatorii factori: seceta frecventa, excesul de umiditate, eroziunea cu formele sale specifice, alunecarile de teren si invelisul de sol. Sub acest aspect, se citeaza dupa datele oficiale ale Anuarului Statistic al Romaniei din anul 2001, ca pe o suprafata de aproape 12 milioane hectare de terenuri cu folosinta agricola se manifesta cu diferite intensitati unul sau mai multi factori, care determina degradarea calitatii solului. Manifestarea diferentiata a factorilor restrictivi naturali si antropici asupra unor insusiri fizice si chimice ale solului poate sa determine o diminuare anuala a capacitatii de productie a terenurilor agricole de pana la 20 %.Utilizarea resurselor funciare din cadrul ecosistemelor agricole presupune cunoasterea riguroasa a modului de manifestare si evolutie a factorilor restrictive ai capacitatii de productie. In acest scop, se impune efectuarea periodica a studiilor pedologice, care asigura baza de date primare a caracteristicilor morfologice si a insusirilor fizice si chimice pe unitatile cartografice de sol (US) si, respectiv, de teritoriu ecologic omogen (T.E.O.)

CAPITOLUL III : FORTA DE MUNCA

3.1.Caracteristicile si particularitatile muncii in agricultura

Munca reprezinta factorul de productie activ si determinant al tuturor activitatilor economice, fiind elementul indispensabil al punerii in valoare a pamantului si capitalului. Fata de ceilalti factori de productie, munca se diferentiaza prin aceea ca este efectuata de oameni si presupune un ansamblu de motivatii de natura umana.

Foarte multi economisti recunosc importanta economica a muncii in agricultura prin prisma ponderii mari a cheltuielilor cu forta de munca in totalul cheltuielilor de productie din aceasta ramura. In functie de tipul de exploatatie, de nivelul tehnic si de sistemul de productie practicat, aceasta pondere variaza intre 30 si 60%. Munca in agricultura are insa si o mare importanta sociala care decurge din rolul agricultorilor in viata sociala. Procesul real intalnit in tarile dezvoltate, al reducerii treptate a resurselor de munca din agricultura, nu afecteaza cu nimic importanta economica si sociala a muncii agricole.

Cercetarile complexe de natura sociologica efectuate in ultimul timp evidentiaza faptul ca munca in agricultura are un caracter cu totul si cu totul special. Cu mici exceptii, ea nu este omogena si uniforma ca munca din industrie, ci complexa si diversificata, avand o serie intreaga de trasaturi tehnice, economice si sociale.

3.1.1. Trasaturile tehnice ale muncii din agricultura

v     Munca in agricultura este in general dificila (grea) pentru ca se desfasoara in camp deschis, sub influenta directa a factorilor climatici, solicita un efort fizic ridicat si este adeseori periculoasa pentru sanatatea omului. Cu toate imbunatatirile aduse prin masurile de organizare a muncii si, mai ales, prin mecanizarea lucrarilor grele, aceasta caracteristica a muncii agricole se mentine in continuare, conditiile de lucru raman dintre cele mai dificile, iar munca in acest sector este neplacuta si putin atractiva pentru foarte multe persoane.

v     De cele mai multe ori, munca in agricultura nu cunoaste acea
specializare din industrie, ci este una diversificata. Diversitatea operatiilor
de munca creste proportional cu numarul culturilor si tehnologiilor agricole
practicate, ceea ce solicita lucratorului agricol cunostinte si indemanari din
domenii destul de diferite.

v     Munca in agricultura, indeosebi cea din productia vegetala, are un
caracter sezonier, fiind concentrata in anumite perioade calendaristice
numite campanii agricole. Astfel, perioadele de varf ale lucrarilor agricole,
foarte aglomerate, alterneaza cu alte perioade cu lucrari foarte putine sau cu gol de activitate in camp, fapt care impune o alternanta destul de neplacuta pentru organismul uman intre suprasolicitare si relaxare totala. Ca urmare a sezonalitatii muncii, timpul efectiv lucrat de agricultori este mult mai redus decat timpul calendaristic, iar productivitatea anuala a muncii agricole este inevitabil mai scazuta.

v     Munca in agricultura este subordonata cerintelor organismelor vii ale plantelor si animalelor, ceea ce implica efectuarea tuturor operatiilor de munca numai la momentele oportune. Fiecare lucrare agricola are o anumita perioada optima de executie, care trebuie obligatoriu respectata, altfel existand riscul compromiterii intregului ciclu de productie.

3.1.2. Trasaturile economice si sociale ale muncii in agricultura

v Munca in agricultura este, in cea mai mare parte, o munca de tip familial Aparent, aceasta munca nu costa nimic si de aceea nu se cuantifica, de unde incitatia de a nu se face economie de munca. Lucrand pentru sine, agricultorul nu simte greutatea muncii prestate si obtine un randament in lucru superior, in comparatie cu lucratorii salariati.

v        Veniturile realizate din munca in agricultura sunt, in general, mai reduse decat in alte ramuri si au un caracter aleatoriu. Din aceasta cauza, multi tineri din agricultura migreaza spre alte ocupatii mai sigure si mai bine platite.

v        De regula, conditiile de viata din mediul rural, unde locuieste majoritatea agricultorilor, sunt inferioare celor din mediul urban. Experienta tarilor occidentale, unde in prezent nu exista practic deosebire intre rural si urban, contrazice afirmatia de sus. Realitatea din tara noastra este insa cu totul alta, ceea ce demonstreaza necesitatea stringenta a unor masuri sustinute pe linia dezvoltarii rurale complexe, in scopul ameliorarii conditiilor de viata din satele romanesti.

v        Munca din agricultura este dificil de controlat, sub aspect cantitativ si, mai ales, calitativ. Rezultatele muncii devin vizibile abia la sfarsitul ciclului de productie, in momentul recoltarii, ceea ce face aproape imposibila o apreciere corecta a calitatii lucrarilor, in momentul efectuarii lor. Lucratorii agricoli trebuie sa aiba deci o constiinta profesionala foarte ridicata, calitate care se regaseste, mai degraba, la lucratorii familiali, decat la cei salariati.

v     Pentru ca necesarul de munca in productia agricola este unul
sezonier, iar intreruperile lucrului din cauza timpului nefavorabil sunt destul
de frecvente, munca in agricultura este putin sigura pentru salariati. Cu exceptia a cateva sectoare ale agriculturii (zootenia industriala, legumicultura de sera, de exemplu), angajatii permanenti sunt foarte putini in agricultura, munca salariata fiind efectuata, in cea mai mare parte, de lucratorii sezonieri (zilierii).

Ca urmare a trasaturilor mentionate, asistam la fenomenul de migrare a populatiei din mediul rural spre cel urban si la diminuarea populatiei active din agricultura. La randul sau, populatia ramasa in agricultura sufera un proces de imbatranirea si feminizare. Cum, totusi, munca in agricultura este necesara pentru societate, s-au conturat diferite solutii pentru contracararea efectelor negative:

- introducerea masiva a elementelor de progres tehnic (mecanizare,chimizare, electrificare, etc) in vederea inlocuirii, pe cat posibil, a muncii manuale, a usurarii muncii agricole, a cresterii productivitatii si veniturilor agricultorilor;

- acordarea de facilitati pentru tinerii care au capacitate profesionala si doresc sa lucreze in agricultura;

realizarea unei infrastructuri adecvate in mediul rural;

dezvoltarea activitatilor neagricole in mediul rural;

- implicarea statului in procesul de formare profesionala a agricultorilor si subventionarea diferitelor activitati agricole.

3.2. Resursele de munca din agricultura

Resursele de munca ale agriculturii, ca si cele ale altor ramuri ale economiei nationale, provin din populatia activa disponibila - asa numita forta de munca potentiala. Resursele efective de munca ale agriculturii sunt insa foarte greu de cuantificat, datorita specificului lor:

Productia agricola este strans legata de mediul rural, de sat, astfel ca majoritatea fortei de munca agricole provine din acest mediu. De aceea, intre numarul populatiei rurale ti volumul resurselor de munca ale agriculturii exista o relatie foarte stransa si greu de desfacut.

in agricultura, partea cea mai importanta a fortei de munca o formeaza agricultorii si membrii familiilor lor si nu lucratorii salariati.

in ramurile neagricole, unde forta de munca este de regula salariata, angajarea se face in conformitate cu legislatia muncii (contract de munca, varsta legala de munca, salariu minim garantat, etc.), ceea ce usureaza evidenta si urmarirea resurselor de munca. in schimb, in agricultura, la efectuarea lucrarilor necesare, participa categorii foarte diverse de persoane (copii, batrani, invalizi, etc), greu de evidentiat si urmarit.

La lucrarile din campaniile agricole participa adeseori persoane cu ocupatii neagricole, prestand aici o munca tara plata sau cu plata in produse agricole : membri de familie angajati in alta parte, rude apropiate, prieteni, etc.

in tara noastra, se considera ca lucreaza in agricultura si personalul de la sistemele de irigatii, dispensarele veterinare, camerele agricole, etc, adica personalul care presteaza diferite servicii pentru agricultura.

Tinand seama de cele mentionate mai sus, resursele de munca ale agriculturii pot fi grupate in felul urmator:

a) Resurse proprii ale agriculturii, formate din:

agricultori si familiile lor;

salariati;

b) Resurse atrase, provenind din:

mediul rural: zilieri, copii, batrani, invalizi;

-mediul urban: zilieri, pensionari, rade ale agricultorilor, etc.

Resursele de munca din agricultura romaneasca sunt evidentiate de statistica oficiala prin intermediul populatiei ocupate in aceasta ramura.⁷⁶ Acest indicator cuprinde toate persoanele care, in anul de referinta, au desfasurat o activitate aducatoare de venit in agricultura. Statutul profesional al acestor persoane poate fi acela de salariat, patron, lucrator pe cont propriu, lucrator familial neremunerat sau membru al unei societati agricole.

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei pe anii 1990 si 2001

Datele din Anuarul Statistic ne arata ca populatia ocupata in agricultura tarii noastre a scazut de la peste 6,2 milioane persoane in anul 1950 la mai putin de 3,1 milioane persoane in anul 1990, inregistrand in cele 4 decenii o reducere de peste 50% . Corespunzator, ponderea populatiei ocupate in agricultura in populatia totala ocupata s-a redus de la 74,1% in anul 1950 la 28,2% in anul 1990. in urmatorii 10 ani, insa, populatia ocupata in agricultura a sporit cu aproape o jumatate de million de persoane, ajungand ca in anul 2000 sa reprezinte 40,8% din totalul populatiei civile ocupate in economia nationala.

Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 2001

Datele prezentate acest tabel evidentiaza faptul ca agricultura Romaniei dispune de un volum impresionant de resurse de munca. Faptul in sine nu reprezinta neaparat un aspect negativ, el reflectand vocatia agricola a tarii noastre. in celasi timp, insa, trebuie sa semnalam ca evolutia inregistrata dupa anul 1990 vine in contradictie cu cea din tarile dezvoltate din punct de vedere economic, unde se manifesta o tendinta neta de reducere a populatiei agricole, atat in cifre absolute (numar de persoane), cat si in cifre relative (procente din total populatie ocupata). Asa cum am mai mentionat in primul capitol al lucrarii, un procent ridicat al populatiei agricole este o dovada a nivelului scazut de dezvoltare economica al unei tari. Totodata, procentul de 40,8% al populatiei agricole din Romania, determinat in principal de falimentul fostei industrii socialiste, ridica mari semne de intrebare asupra nivelului tehnic al productiei agricole si asupra randamentului, productivitatii muncii in aceasta ramura.

Analizand populatia ocupata in agricultura sub aspectul statutului sau profesional, constatam ca aproape jumatate din aceasta populatie (mai exact 48,8%) se gaseste in postura de lucrator pe cont propriu. Urmeaza, cu o-pondere importanta (45%), cel aflati in situatia de lucrator familial neremunerat. Remarcam, de asemenea, ponderea foarte redusa, in comparatie cu celelalte ramuri a salariatilor ca si procentul mare al femeilor in totalul populatiei ocupate din agricultura.

In alta ordine de idei, populatia ocupata in agricultura Romaniei se distinge prin ponderea mare a persoanelor in varsta (tabelul de mai sus). Astfel, la nivelul anului 2000, aproape un sfert din populatia ocupata in agricultura era reprezentat de persoanele cu varsta de peste 65 de ani, iar 51,9% din aceasta populatie avea peste 50 de ani. in schimb, grupa de varsta 25-34 ani si cea de 35-49 ani inregistreaza ponderi mult mai reduse ca in ramurile neagricole. Aceste date semnifica o calitate mai redusa a resurselor de munca din agricultura, comparativ cu industria si celelalte ramuri neagricole ale economiei nationale.

Caracterizarea resurselor de munca ale agriculturii prin populatia ocupata in aceasta ramura conduce la concluzia ca agricultura romaneasca dispune de un volum impresionant de resurse de munca. Acceptand ca in agricultura noastra sunt ocupate peste 3,5 milioane de persoane, chiar daca acestea sunt mai imbatranite si mai slab calificate decat cele ocupate in alte ramuri ale economiei nationale, inseamna sa acceptam ca aceasta ramura inregistreaza un surplus foarte important de resurse de munca in raport eu cerintele normale ale productiei agricole. Calculele efectuate ne arata, pentru anul 2000, o incarcatura medie de numai 4,2 ha teren agricol pe o persoana ocupata in agricultura romaneasca, fata de 18,5 ha in Uniunea Europeana (media tarilor membre pe anul 2000) si 38,6 ha in tarile dezvoltate (media tarilor dezvoltate pe anul 2000). Prin aceasta, Romania se apropie mai mult de grupul tarilor in curs de dezvoltare, unde incarcatura medie de teren agricol pe o persoana era in anul 2000 de 2,5 ha.

Cu toate acestea, in anumite perioade ale anului (vara, si, mai ales, toamna), in multe zone agricole ale tarii mtalnim o lipsa acuta de forta de munca. Avem, deci, un paradox in sensul ca agricultura Romaniei dispune in general de un excedent de resurse umane, dar in sezonul de lucru inregistreaza un deficit. Aceasta situatie tine indeosebi de productivitatea scazuta a muncii agricole, determinata, pe de o parte, de calitatea slaba a resurselor de munca folosite, iar pe de alta parte, de nivelul tehnic redus. La acestea se adauga si neajunsurile indicatorului populatiei ocupate, folosit de statistica noastra oficiala pentru caracterizarea resurselor de munca. Concret, apreciem ca datele din Anuarul statistic, privind populatia ocupata in agricultura sunt cu mult mai mari fata de cele reale. De aceea, vom recurge, in continuare, la un alt indicator al resurselor umane, uzitat de statistica occidentala, si anume, populatia activa.

Conforma datelor furnizate de FAO, in intervalul 1961-2001, populatia activa totala a Romaniei nu a inregistrat schimbari foarte importante, in valoare absoluta. in schimb, populatia activa din agricultura s-a redus de la peste 6,5 milioane persoane la numai 1,5 milioane persoane (tabelul de mai jos). Ca urmare a acestei reduceri, ponderea populatiei agricole active in populatia activa totala a scazut de la 62,8% in 1961 la 24% in 1990 si la numai 14,4 in anul 2001. Este de remarcat ca ponderea agriculturii in totalul resurselor de munca este mult mai redusa daca o calculam pe baza datelor FAO, decat daca o calculam pe baza datelor din Anuarul Statistic al Romaniei. De pilda, pentru anul 2000, avem numai 15,1% (FAOSTAT) fata de 40,8% (Anuarul Statistic).

Evolutia populatiei active din agricultura Romaniei

Sursa: Calculat dupa FAOSTAT

Folosind informatiile oferite de banca de date statistice a FAO -FAOSTAT- in tabelul 28, am calculat principalii indicatori ai populatiei active din agricultura pe anul 2001. Rezultatele ne arata ca intr-adevar agricultura Romaniei dispune de un volum foarte mare de resurse de munca. La nivelul anului 2001, populatia agricola activa a tarii noastre (1547 mii persoane) depasea cu mult populatia activa din agricultura oricarei tari membre a Uniunii Europene, reprezentand 21,2% din totalul populatiei agricole active a celor 15 tari membre ale UE.

Pe de alta parte, in tara noastra, ponderea populatiei active din agricultura in totalul populatiei active (14,4%) depaseste semnificativ media Uniunii Europene (4,1%), a tarilor dezvoltate (7,1%) si a continentului european (8,4%). Ea este, insa, inferioara mediei tarilor in curs de dezvoltare (54,8%), mediei mondiale (44,3%), mediei tarilor aflate in tranzitie si, lucra demn de semnalat, ponderii inregistrate intr-una din tarile membre UE - Grecia (16,2%).

Sursa: Calculat pe baza datelor FAOSTAT

De altfel, populatia agricola activa a tarii noastre este una dintre cele mai importante din Europa. Datele FAOSTAT ne arata ca, in anul 2001, Romania, cu cele peste 1,5 milioane persoane active din agricultura, se situa pe locul 4 intr-un clasament al celor 41 de tari europene, realizat dupa numarul populatiei agricole active. -In acest clasament, singurele tari care depasesc Romania sunt Federatia Rusa cu o populatie agricola activa de 7975 mii persoane, Polonia (4243 mii persoane) si Ucraina (3520 mii persoane). in acelasi an, Romania se gaseste pe locul 6 in clasamentul tarilor Europei, intocmit dupa ponderea agriculturii in totalul populatiei active, statele unde aceasta pondere este mai mare decat in tara noastra fiind, in ordine, Albania (47,6%), Republica Moldova (21,9%), Polonia (21,2%), Serbia-Muntenegru (19,1%) si Grecia (16,2%). Cu 14,4% din populatia activa a tarii, agricultura Romaniei se afla inca departe de tari ca Anglia, Belgia sau Slovenia, unde agricultura ocupa numai 1,8% din populatia activa totala.

3.3. Productivitatea muncii in agricultura

Productivitatea masoara eficienta sau randamentul cu care sunt folositi factorii de productie in activitatea economica. Ea stabileste o legatura cantitativa intre productia obtinuta si factorii de productie utilizati. Avand in vedere grupajul uzual al factorilor de productie in pamant, munca si capital, putem deosebi trei forme ale productivitatii, si anume: productivitatea pamantului, productivitatea muncii si productivitatea capitalului. Acestea exprima productivitatea partiala a factorilor. In acelasi timp, considerand la un loc toti factorii utilizati, putem vorbi despre productivitatea globala a factorilor de productie.

Revenind la productivitatea muncii, trebuie sa mentionam ca aceasta este considerata un indicator sintetic de eficienta economica de maxima importanta. Ea este prima forma a productivitatii studiata in detaliu siexprima eficienta sau rodnicia cu care este folosita munca omenesca intr-un anumit domeniu sau sector de activitate.

Plecand de la primele masuratori ale productivitatii muncii, efectuate in S.U.A. la sfarsitul secolului al XK-lea, care s-au concentrat pe aspectele fizice, ale cantitatii de produse sau lucrari executata de un muncitor intr-o unitate de timp (zi sau ora), s-a conturat ideea ca productivitatea muncii trebuie determinata prin metoda unitatilor naturale. In acest sens, nivelul productivitatii muncii (W) se poate exprima direct prin cantitatea de produse obtinuta in unitatea de timp sau, indirect, prin timpul de munca necesar pentru obtinerea unei unitati de produs:

W=Q/T (direct) sau W=T/Q (indirect)

Unde: Q - reprezinta cantitatea de produse obtinuta, exprimata in bucati, kilograme, metri liniari, metri patrati, etc, iar T- este timpul de munca utilizat, exprimat in zile-om, ore-om, etc.

Ulterior, din ratiuni practice de comensurare a productivitatii in sectoarele cu o productie eterogena si de asigurare a comparabilitatii acestui indicator pentru diferite intreprinderi, ramuri si economii nationale, s-a trecut la metoda unitatilor natural conventionale si la metoda unitatilor valorice. Actualmente, cele trei metode de determinare a productivitatii muncii coexista, fiind recomandata una sau alta dintre ele, in functie de situatia productiei obtinute (a lui Q):

daca la o cultura sau categorie de animale se obtine un singur produs, se poate folosi metoda unitatilor naturale (cartofi, struguri, furaje verzi, etc);cand se obtin mai multe produse, ce pot fi unificate printr-o unitate de masura conventionala, se recomanda metoda unitatilor natural-conventionale (de exemplu, in activitatea de mecanizare se poate recurge la exprimarea tuturor lucrarilor efectuate in hectare aratura normala, in zootehnie putem folosi exprimarea efectivelor de animale in unitati vita mare, in productia de furaje se utilizeaza numarul de unitati nutritive);

- metoda unitatilor valorice, care presupune exprimarea valorica, in bani, a productiei (a lui Q), are cea mai larga folosinta, fiind recomandata in toate situatiile in care rezultatul muncii efectuate se poate exprima in foma valorica. Aceasta metoda are avantajul ca ofera posibilitate compararii nivelului productivitatii muncii pe exploatatii, sectoare, ramuri, etc.

Comparatiile in timp, insa, sunt mai dificile, fiind necesara exprimarea productiei in preturi constante. De asemenea, comparatiile internationale sunt mai greoaie din cauza dificultatilor de convertire a diferitelor monedenationale ca si a puterii de cumparare diferite pe tari a unor valute convertibile.

3.4.Specificul productivitatii muncii in agricultura

Indiferent de metoda prin care este determinata, productivitatea muncii ramane un indicator sintetic al activitatii economice din orice ramura sau sector de activitate. in agricultura, productivitatea muncii are anumite trasaturi specifice, determinate de particularitatile productiei agricole si ale muncii din aceasta ramura:

Este influentata, intr-o masura mai mare decat in alte ramuri, de conditiile naturale de productie. Conditiile diferite de localizare geografica, de sol, clima, etc. fac ca la acelasi consum de munca sa se obtina rezultate de productie diferite, in functie de favorabilitatea conditiilor respective. Totodata, conditiile de clima, exprimate prin temperatura si precipitatii, difera de la un an agricol la altul, determinand importante variatii in timp ale volumului productiei agricole si, implicit, ale productivitatii muncii ajutor mai substantial din partea statului, sa gaseasca cele mai potrivite cai si mijloace de sporire a randamentelor productive, de reducere a costurilor de productie si de crestere a productivitatii muncii.

Productivitatea finala a muncii in agricultura se poate exprima o singura data pe an, deoarece rezultatele muncii devin vizibile la sfarsitul ciclului de productie.In timpul anului pot fi utilizati urmatorii indicatori partiali: volumul lucrarilor executate in unitatea de timp, timpul consumat pe unitatea de lucrare.Insa, acestia nu pot fi exprimati valoric pentru a putea face comparatii cu alte ramuri de activitate sau cu economia nationala.

In agicultura,din acelasi proces de productie,rezulta,de regula,mai multe produse:un produs principal cu valoare mare si produse secundare cu valoare redusa si un consum relativ mare de munca pentru valorificarea lor.

Nivelul de productivitate a muncii in agricultura nu este determinat numai de gradul de inzestrare si de indemanarea sau efortul muncitorilor.El depinde si de insusirile biologice ale plantelor si animalelor.

Calculul productivitatii muncii in agricultura are un caracter aproximativ oricat de rigurosi am incerca sa fim. Astfel,pe de o parte,volumul lucrarilor efectuate si cel al productiei obtinute sunt stabilite adeseori prin metode estimative iar pe de alta parte,estimarea timpului folosit in productia agricola are un grad mai ridicat de aproximare.

Lund in considerare dinamica productivitatii muncii, pe cei 41 de ani ai perioadei 1961-2001, determinata pe baza datelor furnizate de banca de date statistice a Organizatiei Mondiale pentru Alimentatie si Agricultura FAOSTAT s-au inregistrat progrese semnificative. Calculul s-a facut prin raportarea indicilor productiei agricole, care arata pentru fiecare an evolutia volumului global al productiei agricole, la indicii populatiei agricole active, avand ca referinta media anilor 1989-1991.

In perioada analizata, atat la nivelul intregii agriculturi mondiale, cat mai ales la nivelul agriculturii UE si a Romaniei, productivitatea muncii pe o persona activa a inregistrat progrese mari. Daca in primul an al perioadei (1961), productivitatea muncii agricole in Romania era de numai 25% din cea medie pe anii 1989-1991, in ultimul an (2001) s-a ajuns la la productivitate de 1,56 de ori mai mare decat in anii 1989-1991, ceea ce ne da mari sperante pentru viitor. Romania a inregistrat cel mai mare spor al productivitatii muncii agricole in deceniul 1971-1980 (crestere de circa 117%), dar, spre deosebire de UE, unde avem numai cresteri ale acestui indicator, ea inregistreaza si reduceri, cele mai importante fiind cele din anii 1990, 1992, 1998 si 2000. Aceasta evolutie oscilatorie face foarte dificila o prognoza a productivitatii in anii urmatori.

Munca este reprezentata pe ansamblu de persoane care in decursul unei perioade date exercita sau cauta sa exercite o activitate profesionala remunerata.

Din punct de vedere economic munca reprezinta un element al cheltuielilor de productie a carui efect este cuantificat cu ajutorul indicatorului productivitatea muncii.

Acest indicator masoara eficacitatea cheltuirii muncii in procesul de productie si reprezinta timpul de munca cheltuit pentru producerea unei unitati de produs sau cantitatea de produse obtinute in unitate de timp.

Productivitatea muncii se poate calcula folosind mai multe metode: metoda unitatilor naturale (fizice), metoda unitatilor conventionale si metoda unitatilor valorice.

I. Metoda unitatilor naturale (fizice se utilizeaza in cazul unei productii omogene sau a unui singur produs. Relatia de calcul este urmatoarea:

in care:

W productivitatea muncii;

Qt productia totala sau volumul total de lucrari;

T fondul total de timp de munca consumat ore-om.

Inconvenientul acestei metode consta in faptul ca nu se ia in calcul si productia secundara, care se obtine cu acelasi fond de timp de munca cheltuit. Metoda se limiteaza la determinarea productivitatii muncii pe produs, nefiind posibila calcularea acesteia pe ramuri sau unitati agricole.

II. Metoda unitatilor conventionale se utilizeaza in cazul calcularii productivitatii muncii la un grup de produse sau activitati asemanatoare, care se transforma in unitati conventionale cu ajutorul unor coeficienti de echivalenta specifici (tab. 2.2). Relatia de calcul este urmatoarea:

in care:

Q_i cantitatea din produsul i, unde i = 1,2, ., n;

K_i coeficientul de echivalare a produsului i in unitati conventionale;

T_i = fondul de timp de munca consumat pentru produsul i.

Calculul productivitatii muncii in unitati naturale (fizice) si valorice

III. Metoda unitatilor valorice se utilizeaza atunci cand exista o diversitate de produse de natura diferita, care au ca singur element comun valoarea, exprimata prin pret, dand astfel posibilitatea ca intreaga productie obtinuta (principala, secundara, neterminata) sa se transforme in RON. Se exprima cu ajutorul a doi indicatori (productia finala, respectiv marja bruta realizata la o unitate de timp de munca cheltuita):

in care:

P_fi productia finala a produsului i, unde i = 1, 2, , n;

Mb Marja bruta obtinuta la produsul i, unde i = 1, 2, , n.

Preturile de evaluare a produselor agricole pot fi diferite. De aceea, pentru a nu influenta rezultatul final, toate produsele si activitatile trebuiesc evaluate cu aceeasi categorie de pret.

Metoda unitatilor valorice prezinta avantajul evidentierii calitatii produselor, dand posibilitatea calcularii productivitatii muncii atat pe produs, pe lucrare, pe ramura de productie, pe sector, cat si pe intreaga agricultura. De asemenea, permite compararea nivelului productivitatii muncii atat pe produs, cat si pe unitati si ramuri de productie din zone cu conditii de clima si sol asemanatoare.

In agricultura, productivitatea muncii este influentata de factorii naturali. De aceea, in anumite zone de productie, la acelasi fond de timp de munca consumat, se pot obtine rezultate diferite. Acest fapt impune ca indicatorii productivitatii muncii sa se calculeze pe zone de productie agricola, unde conditiile de realizare a productiei sunt asemanatoare. De asemenea, pentru a elimina influenta conditiilor pedoclimatice este absolut necesara utilizarea datelor medii pe o perioada de cel putin 3-5 ani.

Pe langa indicatorii directi, analiza productivitatii muncii poate fi completata si cu alti indicatori (indirecti). Acestia se folosesc pentru caracterizarea productivitatii muncii pe lucrari sau unitati de productie.

CAPITOLUL IV: CAPITALUL FIX,CIRCULANT, DE EXPLOATARE

4.1.Capitalul ca factor de productie

In orice activitate economica, pe langa munca si natura (pamant), intervine si un al treilea factor de productie, numit generic capital. Acesta include elementele necuprinse in categoria primilor doi factori de productie. Fata de munca si natura, care cuprind elemente preexistente, fiind considerati factori primari, capitalul cuprinde elemente derivate din procese anterioare de productie, fiind un factor de productie secundar sau derivat.

Conceptul de capital apare in scrierile comerciale inca din secolul al Xll-lea, cu sensul de fond, stoc de marfuri sau masa de bani aducatoare de venit. Ulterior, semnificatia acestui concept a suferit numeroase transformari, astfel ca, in prezent, intalnim mai multe acceptiuni si formulari, prin care termenului de capital ii sunt asociate diferite atribute: capital productiv, capital banesc, capital tehnic, capital natural, capital uman, capital cultural, capital propriu, capital social, etc. La ora actuala, in afara de optica economica, exista si alte optici asupra acestui concept, cum ar fi optica juridica, cea contabila, optica doctrinara, etc.

Aici de intereseaza in mod deosebit optica economica asupra capitalului si, partial, cea contabila. in optica economica, diferita de cea contabila, capitalul este considerat ca un ansamblu de elemente care, folosite in activitatea economica, pot aduce un anumit venit posesorului. Este vorba deci despre elementele de activ (mijloacele), evidentiate in partea de activ bilantului contabil si nu despre cele de pasiv (fonduri) ca in abordarea contabila.Capitalul este considerat aici un factor de productie care, alaturi de munca si natura, participa la activitatea economica, permitand obtinerea unui venit Capitalul cuprinde deci acele bunuri pe care omul le foloseste pentru a crea alte bunuri (produse) si nu pentru a-si satisface imediat nevoile sale de consum.

Ca factor de productie, capitalul poate fi definit ca totalitate a bunurilor economice, acumulate si reproductibile, care, prin asociere cu factorii primari (munca si natura), participa la producerea de noi bunuri economice, in scopul obtinerii de profit.

Pentru ca servesc activitatilor economice, bunurile din care este alcatuit capitalul sunt numite bunuri de capital spre a le deosebi de bunurile de consum. Principalele bunuri de capital sunt:

structurile, reprezentate de cladirile si constructiile productive,
administrative si social-culturale;

echipamentele - masini, utilaje, instalatii, etc;

stocurile - de materiale, de produse sau de bani.

Asadar, bunurile de capital sunt, in cea mai mare parte, elemente fizice, materiale, adica active corporale. Din acest motiv, capitalul ca factor de productie mai este denumit si capital real sau capital tehnic.

in functie de modul in care bunurile de capital participa la activitatea economica, de modul cum se consuma si se inlocuiesc, capitalul tehnic din agricultura se imparte in doua categorii si anume capital fix si capital circulant.

4.1.1. Capitalul fix este format din bunurile de capital care participa la mai multe cicluri de productie, se consuma treptat si se inlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare. in perioada lor de folosinta, aceste bunuri sufera un proces de depreciere (degradare) fizica si valorica, fiind supuse uzurii fizice si morale. Ca urmare, pentru recuperarea sumelor investite, elementele capitalului fix sunt supuse amortizarii.

in contabilitatea exploatatiilor agricole, ca si in cea a tuturor intreprinderilor, din tara noastra, capitalul fix este evidentiat sub denumirea de mijloace fixe, in urmatoarele sase categorii:

Constructii;

Echipamente tehnologice;

Aparate si instalatii de masurare, control si reglare;

Mijloace de transport;

Animale si plantatii;

6) Mobilier, aparatura birotica, echipamente de protectie a valorilor umane si materiale si alte active corporale.

Asadar, capitalul fix din agricultura include in structura sa o serie de elemente 'comune, intalnite si in alte sectoare economice, dar si elemente specifice, cum sunt animalele (de munca si cele adulte de productie si reproductie) si plantatiile de vii si pomi.

O situatie deosebita o intalnim la categoria terenuri (agricole si neagricole). in mod normal, terenurile nu fac parte din capitalul intreprinderii si nici din capitalul fix. In grupajul clasic al factorilor de productie - pamant, munca si capital - ele s-ar incadra in prima categorie -pamant - si nu in ultima (capital). Totusi, fortand grupajul teoretic prezentat, practica a impus incadrarea terenurilor in categoria bunurilor de capital, ca imobilizari corporale. Ca urmare, terenurile agricole sunt incluse in capitalul fix al intreprinderii, alaturi de cele sase categorii de mijloace fixe prezentate. Spre deosebire de acestea, insa, terenurile nu se amortizeaza, fiind amortizate numai investitiile in amenajari si imbunatatiri funciare, precum si cele in plantatii pomi-viticole. Lucrarile de imbunatatiri funciare (irigatii, indiguiri, desecari, etc), desi sunt bunuri de capital de natura constructiilor, a mijloacelor fixe, deci, sunt evidentiate in contabilitate in categoria generica terenuri' (contul 211), alaturi de terenurile propriu zise (2111), sub denumirea de amenajari de terenuri' (2112).

4.1.2. Capitalul circulant este format din bunurile de capital care participa la un singur ciclu de productie, se consuma dintr-o data si se inlocuiesc dupa fiecare utilizare. Aici se incadreaza toate activele circulante, sistematizate in activul bilantului astfel:

a) Stocuri:

-de materii prime, materiale, consumabile, obiecte de inventar, baracamente;

productie in curs de executie;

semifabricate, produse finite, produse reziduale;

animale tinere si la ingrasat;

marfuri;

ambalaje;

b) Alte active circulante:

debitori, clienti si alte creante;

titluri de plasament;

disponibilitati banesti la banci si in casa.

O alta grupare a capitalului real al agriculturii, frecvent utilizata in tarile Uniunii Europene, propune urmatoarele doua categorii:

capital funciar;

capital de exploatare.

In conditiile practicii financiar-contabile actuale din agricultura noastra, aceasta grupare este mai putin folosita, dar ea devine necesara in perspectiva aderarii Romaniei la UE.

Notiunea de capital funciar se utilizeaza frecvent la nivelul exploatatiilor agricole din UE. Ea este similara cu notiunea de fond funciar, numai ca se foloseste indeosebi la nivel microeconomic. Daca, asa cum am aratat in capitolul 3, fondul funciar al unei tari cuprinde totalitatea terenurilor tarii respective, capitalul funciar al unei exploatatii agricole cuprinde totalitatea terenurilor (a pamantului) exploatatiei respective. Asadar, capitalul funciar desemneaza ansamblul bunurilor ce tin de terenul unei unitati agricole. Este vorba de terenul propriu-zis (agricol si neagricol), constructiile amplasate pe terenul respectiv, echipamentele incorporate in sol prin lucrarile de imbunatatiri funciare si plantatiile de pomi si vii. Toate acestea sunt bunuri caracterizate printr-o mare perenitate (pamantul dureaza vesnic, iar celelalte elemente au durate de existenta foarte mari) si printr-o valoare ridicata, ceea ce inseamna ca intrunesc toate conditiile pentru a fi incadrate in capitalul fix.

4.1.3. Capitalul de exploatare este constituit din totalitatea mijloacelor pe care le utilizeaza agricultorul pentru a pune in valoare capitalul funciar. Deci este vorba despre bunurile de capital care fac capitalul funciar in stare sa produca. In aceasta categorie se includ animalele, tractoarele si masinile agricole, semintele, mgrasamintele, produsele fito-sanitare, furajele pentru animale, etc. In structura capitalului de exploatare mtalnim, asadar, toate elementele capitalului circulant si o parte din elementele capitalului fix, in afara de terenuri, constructii, imbunatatiri funciare si plantatii. Gruparea capitalului agriculturii in capital funciar si capital de exploatare, in felul prezentat mai sus, desi este corecta din punct de vedere teoretic, intampina unele dificultati in practica. Uneori terenurile sunt inregistrate separat de valoarea constructiilor, iar alteori, nu. La fel si cu imbunatatirile funciare sau plantatiile, care pot fi evidentiate in contabilitate ca bunuri de capital fix, separate de terenurile agricole, sau nu. De aceea, s-a impus o anumita elasticitate a gruparii capitalului pe cele doua componente - capital funciar si capital de exploatare - care sa impace rigoarea teoriei

economice cu cerintele concrete ale practicii^economice. Astfel a rezultat clasificarea capitalului prezentata in figura 1, care poate fi realizata si in agricultura noastra.

In concluzie, cu simplificarea de rigoare, consideram ca prin capital funciar putem intelege toate terenurile (agricole si din alte categorii) care figureaza in primul post al imobilizarilor corporale din activul bilantului contabil. Ca urmare, capitalul de exploatare va cuprinde toate celelalte imobilizari corporale (mijloacele fixe), la care se adauga toate activele circulante.

Ecuatiile de echilibru care descriu clasificarea capitalului real al agriculturii sunt:

Capital total = Capital fix + Capital circulant

Capital fix = Terenuri + Mijloace fixe

Capital funciar = Terenuri = Capital fix - Mijloace fixe

Capital de exploatare = Mijloace fixe + Capital circulant = (Capital fix -Terenuri) + Capital circulant

Capital funciar + Capital de exploatare = Capital fix + Capital circulant = Capital total

Capitalul fix reprezinta componenta esentiala a capitalului real din agricultura, care reflecta in modul cel mai direct nivelul tehnic al productiei. Daca facem abstractie de capitalul funciar, pe care il include, capitalul fix reuneste in forma valorica bunurile de capital purtatoare directe ale progresului tehnico-stiintific (tractoare si masini agricole, mijloace de transport, animale adulte, etc), adica elementele principale si dinamice ale bazei tehnico-materiale a productiei.

Principalele probleme legate de capitalul fix al agriculturii sunt cele de dotare si de utilizare efectiva.

Dotarea cu capital fix se face, in principiu, la nivelul unitatilor agricole (al exploatatiilor), in functie de cerintele procesului de productie. Necesarul de capital fix este influentat de mai multi factori, dintre care:

volumul si structura productiei;

cerintele in timp ale diferitelor ramuri si culturi;

dimensiunea suprafetelor si gradul de comasare a teritoriului;

variantele tehnologice de productie folosite.

Aceasta dotare este insa influentata de posibilitatile de procurare a mijloacelor de productie necesare (capacitatea de livrare a industriei si comertului), ca si de cuantumul fondurilor de investitii de care dispune fiecare unitate agricola. in actiunea practica de dotare cu capital fix, exploatatiile realizeaza o permanenta confruntare intre necesarul de bunuri de capital si posibilitatiele lor financiare de procurare a acestui necesar. Pentru ca resursele lor financiare sunt limitate, exploatatiile urmaresc solutionarea simultana a doua cerinte majore:

dimensionarea cat mai parcimonioasa a necesarului de capital fix;

folosirea cat mai indelungata si productiva a bunurilor de capital de care dispun.

in consecinta, nu vom intalni acelasi grad de dotare cu capital fix in toate exploatatiile si zonele agricole ale tarii. in acelasi timp, nivelul de dotare difera mult de la o tara la alta, in functie de orientarea tehnico-economica a productiei agricole, de tipul de productie practicat (intensiv sau mai putin intensiv), de puterea economica a exploatatiilor agricole s.a.m.d.

Aprecierea nivelului de dotare cu capital fix se poate face prin mai multi indicatori, dintre care, cei mai expresivi sunt:

valoarea imobilizarilor corporale (a capitalului fix) la 100 ha teren -agricol;

valoarea imobilizarilor corporale pe o persoana ocupata (sau activa) in agricultura.

Primul dintre acesti doi indicatori reflecta gradul de intensificare al productiei, iar cel de al doilea, dotarea tehnica a muncii din agricultura.

Mijloacele de mecanizare in agicultura

Mijloacele de mecanizare ale agriculturii sunt formate din totalitatea utilajului agricol, care include tractoarele si masinile folosite in productia vegetala si utilajele folosite in zootehnie. Uneori, aceste mijloacele de mecanizare sunt reunite, dupa modelul francez, sub denumirea generica de septel mort al agriculturii pentru a le deosebi de septetul viu, reprezentat de animale.

Deoarece permit inlocuirea muncii manuale si a tractiunii animale, la foarte multe lucrari agricole, mijloacele de mecanizare sunt considerate ca un barometru al nivelului tehnic al productiei agricole. Ele reprezinta o parte importanta a capitalului fix din agricultura (partea activa), ocupand, in general, peste 10% din totalul capitalului fix utilizat in productia agricola moderna.

Folosirea pe scara larga a mijloacelor de mecanizare in productia agricola permite realizarea unor unor schimbari in bine ale vietii rurale. Si aceasta, deorece consecintele mecanizarii sunt, in general, positive:

economisirea efortului uman si usurarea muncii;

efectuarea unor lucrari de calitate si la momentul optim;

reducerea duratei muncii agricole;

cresterea productivitatii muncii si a randamentului pe hectar;

-reducerea numarului de animale de munca si inlocuirea acestora cu animale de productie.

In acelasi timp, insa, mecanizarea (masinismul) poate avea si consecinte negative, daca nu este msotita de masuri economice si sociale corespunzatoare:

-necesita ridicarea nivelului profesional al agricultorilor;

implica sporirea dimensiunii exploatatiilor agricole pentru o folosire eficienta a tractoarelor si masinilor agricole;

conduce la eliberarea unui volum important de forta de munca din agricultura si impune crearea de noi locuri de munca in alte ramuri;

obliga la efectuarea de investitii pentru achizitionarea utilajelor agricole.

In raport cu neajunsurile, efectele pozitive sunt insa mai importante, astfel ca, in lumea contemporana, mecanizarea agriculturii se impune ca onecesitate. Ideal ar fi ca toate procesele de munca din agricultura sa fie mecanizate. Acest lucru insa nu este inca posibil, astfel ca oriunde in lume mai intalnim, intr-o proportie variabila, desigur, lucrari agricole executate manual sau cu tractiune animala.

Dintre mijloacele de mecanizare, cele mai importante sunt tractoarele si masinile agricole, numite sintetic masini agricole. Aici se incadreaza in mod obisnuit toate utilajele folosite la mecanizarea diferitelor lucrari agricole din sectorul productiei vegetale, adica: tractoarele agricole, plugurile pentru tractor, cultivatoarele mecanice, semanatorile, masinile de imprastiat ingrasaminte chimice, masinile de stropit si prafuit, combinele, presele pentru balotat paie si fan, etc. Unele dintre aceste masini agricole sunt autopropulsate (tractoarele, combinele vindroverele pentru recoltat furaje), iar celelalte sunt tractate ori purtate de tractoare. Cele mai importante sunt masinile autopropulsate, respectiv cele care dispun de sisteme proprii de deplasare, fiind echipate din fabricatie cu motoare. Tractoarele sunt masinile cu cel mai mare grad de universalizare, putandu-se utiliza, practic, la toate lucrarile agricole si la cele de transport. Combinele autopropulsate se folosesc la o gama larga de operatiuni de recoltare: cereale paioase, porumb, furaje, etc. De aceea, atunci cand vorbim despre dotarea productiei eu masini agricole, avem in vedere, in primul rand, tractoarele agricole si combinele autopropulsate, celelalte masini fiind subintelese.

Am infiintat 22 ha de floarea soarelui. Pentru aceasta am considerat ca sunt necesari 4 angajati: 1 tractorist si 3 zilieri la recoltare.

1.Elemente de capital:masini si utilaje

- tractor : 50.000

- disc : 1.000

- combina:100.000

- remorca: 3.300

- semanatoare: 4.700

2.Capital circulant: cheltuieli totale:

- arat:100 Ron/ha x 22 ha = 220 Ron

- discuit: 40 Ron/ha x 22 ha = 880 Ron

-samanta: 7 kg/ha x 20 Ron/kg =140 Ron/ha x 22 ha = 3080 Ron

-tavalugit:15 Ron/ha x 22 ha = 330 Ron

-prasit mecanic:2 prasile x 80 Ron (40 Ron /prasila)=160Ron/ha x 22ha = 3520 Ron

-ingrasaminte:300 kg/ ha x 1 Ron = 300 Ron/ha x 22 ha = 660 Ron

- erbicide : 1l/ha x 45 Ron = 45 Ron/ha x 22 ha = 990 Ron

-fungicide : 1l/ha x 43 Ron = 43 Ron/ha x 22 ha = 946 Ron

- treierat : 200 Ron/ha x 22 ha = 4400 Ron

- recoltare: 240 Ron/ha x 22 ha = 5280 Ron

-transport : 15 Ron/ ha x 22 ha = 330 Ron

- salarii : 25 Ron/zi x 4 angajati =100 Ron/zi;campania dureaza 5 luni,adica 153 zile, din care 110 zile lucratoarare x 100 Ron /zi = 11000 Ron/ an

- amortizari mijloace fixe : 10.000 Ron/an

-alte cheltuieli(combustibili, asigurarea hranei angajatilor,etc): 1000 Ron

3. Cheltuieli totale = 42636 Ron/ 22 ha

4. Cheltuili fixe = 12000 Ron/ 22 ha;

5. Cheltuieli variabile=Ch totale-Cheltuieli fixe=30636/ 22ha.

CAPITOLUL V : EFICIENTA ECONOMICA A FLORII SOARELUI

Formarea capitalului necesar agriculturii se realizeaza prin intermediul investitiilor.

Decizia de a investi inseamna renuntatea la o satisfactie imediata si sigura in favoarea sperantei unei satisfactii viitoare,al carei pret este suma investita. Folosind optica specializata, investitiile in agricultura sunt totalitatea cheltuielilor efectuate pentru inlocuire si dezvoltarea capitalului fix al agriculturii.

Cercetarea alternativelor de investitie presupune mai multe modalitati de realizare, fiecare dintre acestea caracterizandu-se printr-o varietate de informatii referitoare la eforturi, efecte, raportul existent intre acestea, durata de realizare, durata de obtinere a efectelor economice si sociale.

Analiza economica a unui proiect de investitie cuprinde , in linii mari, urmatoarele faze:

      definirea obiectivelor investitiei este strans legata de tipul de intreprinzator care trebuie sa decida investitia; astfel, intreprinzatorul privat urmareste analiza convenientei investitiei avand ca parametru obiectiv profitul calculat pe baza veniturilor (cifrei de afaceri) si costurilor monetare pe care le prevede sa le realizeze pe piata, iar intreprinzatorul public urmareste pe langa maximizarea profitului si bunastarea sociala in sensul ca tine cont nu numai de efectele interne ale investitiei ci si de efectele externe influenta asupra economiei locale, asupra peisajului, etc.;

      analiza indicatorilor de eficienta economica a investitiilor care se pot clasifica in:

aindicatori generali profitul, rata profitului, productivitatea muncii, etc.);

aindicatori specifici (prezinta anumite particularitati specifice investitiilor).

      alegerea investitiei celei mai eficiente

5.1. Indicatorii eficientei economice a investitiilor

Pentru evaluarea eficientei economice a investitiilor se foloseste un sistem complex de indicatori care poate fi impartit in indicatori statici si indicatori dinamici.

A. Investitia specifica (Is) este un indicator partial al eficientei economice care exprima valoarea investitiilor (in unitati fizice sau valorice) ce revine pe unitatea de produs sau pe unitatea de productie (animal, m², ha, etc.):

unde:

It valoarea investitiei totale;

Q volumul productiei.

Is=42636 /22 = 1938 Ron/ ha

B. Productia totala- se calculeaza ca produs intre productia medie la ha si nr. de ha.

P_t=3500 kg x22 ha =77000 kg

C. Venit total- reprezinta valoare obtinuta in urma produselor vandute si se calculeaza ca produs intre cantitatea obtinuta si pretul de vanzare pe unitatea de consum:

V_t= Pt x Pv =77000 kg x 0,7 Ron =53900 Ron

D. Profit(Pr)-reprezinta compensarea care se cuvine unui intreprinzator si se calculeaza scazand din veniturile totale toate componentele cheltuielilor de productie.

Pr_b= Vt- Chelt totale =53900-42636 =11264 Ron

Pr_n= Pr_b- Imp/ Prb

Imp =16% Prb =0.16 x 11264 = 1802.24

Pr_n= 11264 -1802.24= 9461.76 Ron

E. Rata profitului(Rp)- este un indicator relativ care exprima nivelul profitului realizat la fiecare 100 ron cheltuieli de productie si se determina astfel:

Rp=(Pr/Cht)x100 =(11264 / 42636) x100 =26.41 %

F. Prag de rentabilitate(Qpr)-este nivelul productiei la care Vt=Cht pana la care activitatea inregistreaza pierderi si de la care unitatea inregistreaza profit.

Qpr=Chf/(Pv-Cv) = 545.45/ (0.7- 0.39) = 545.45/ 0.31 = 1759.51 kg/ ha

Cv=Chv /Q=1392.54/ 3500 = 0.39

G. Marja de siguranta reprezinta raportul dintre cantitatea maxima obtinuta minus cantitatea la pragul de rentabilitate si cantitatea maxima inmultit cu 100.

Ms=[(Qmax-Qpr)/Qmax] x100=[(3500 -1759.51)/3500] x100 =49.72 %

H. Eficienta economica reprezinta elemental prin care fermierii identifica in mod fundamental produsele culturile si speciile de animale care permit cresterea performantelor economice la nivelul exploatatiilor agricole .

1. Coeficientul de eficienta a investitiilor (Ci) reflecta profitul anual realizat la fiecare 1000 RON investitie totala. Se determina cu relatia:

unde:

Pr_a profitul anual RON;

It investitia totala RON.

Ci= (11264/42636) x1000 =264.18 Ron

2.Viteza de recuperare a investitiilor (Vr) arata de cate ori se recupereaza investitia pe durata ei de functionare normata si se calculeaza cu relatia:

unde:

T = durata normala de functionare a investitiei ani;

Tr durata de recuperare ani.

Vr=30/10 =3 ani

CAPITOLUL VI :CONCLUZII

Floarea soarelui reprezinta una dintre principalele surse de grasimi vegetale, utilizate in alimentatia omenirii, respectiv cea mai importanta sursa de ulei pentru Romania. Capacitatea energetica (8,8 calorii/g ulei) si gradul de asimilare ridicat, situeaza uleiul de floarea-soarelui aproape de nivelul nutritiv al untului.

Turtele rezultate in urma procesului de extractie a uleiului (aproximativ 300 kg/t samanta), constituie o sursa valoroasa de proteine pentru rumegatoare, iepuri, porci si pasari . Semintele mai putin bogate in ulei, se folosesc direct in consum, intregi sau decorticate, cat si pentru halva.

Tulpinile pot fi folosite ca sursa de caldura (local), pentru fabricarea placilor antifonice sau obtinerea carbonatului de calciu.

Floarea-soarelui mai este apreciata ca planta furajera, fiind cultivata mai ales pentru siloz. De asemenea, floarea-soarelui este si o excelenta planta melifera. De asemenea, poate avea si intrebuintari medicinale.

Floarea-soarelui este un organism vegetal cu mare plasticitate ecologica, reusind sa se adapteze la conditii de mediu variate. Totusi, pentru valorificarea deplina a potentialului biologic al plantei, aflat in continua perspectiva de ameliorare, este nevoie de conditii ecologice favorabile si de o practica agricola adecvata.

Factorii climatici influenteaza pregnant cresterea si dezvoltarea plantei. Cele mai mari efecte asupra capacitatii de productie si continutului de ulei, le au temperatura, suma precipitatiilor si umiditatea relativa a aerului.

In cadrul acestei lucrari am incercat sa scot in evidenta eficacitatea cultivarii florii soarelui. Datele reiesite din calculele facute mai sus sunt:

productia medie la ha: 3500 kg

venit total: 53900 Ron

cheltuieli totale: 42636 Ron

profit brut: 11269 Ron

profit net: 9461.76 Ron

rata profitului: 26.41%

prag de rentabilitate: 1759.51kg/ha

marja de siguranta: 49.72%

coeficientul de eficienta a investitiilor : 264.18 Ron

viteza de recuperare a investitiilor: 3 ani

investitia specifica : 1938 Ron/ha

BIBLIOGRAFIE

1. Gavril Stefan, Aurel Caia, Dan Bodescu Economie agrara, Editura PIM Iasi 2006

2 . www. Agrosistemul florii soarelui.ro

3. Alexandru Tofan, Economia si politica agrara, Editura Junimea 2004

4. Aglaia Mogarzan- Fitotehnie- Editura Ion Ionescu de la Brad, Iasi 2004