GRAUL

1. Importanta, biologie, ecologie

1.1. Importanta

Graul este cea mai importanta planta cultivata, cu mare pondere alimentara. Suprafetele intinse pe care este semanat, precum si atentia de care se bucura se datoresc: continutului ridicat al boabelor in hidrati de carbon si proteine si raportului dintre aceste substante, corespunzator cerintelor organismului uman; conservabilitatii indelungate a boabelor si faptului ca pot fi transportate fara dificultate; faptului ca planta are plasticitate ecologica mare, fiind cultivata in zone cu climate si soluri foarte diferite; posibilitatilor de mecanizare integrala a culturii (dupa GH.BALTEANU, 1991).

Graul este cultivat in peste 100 de tari si reprezinta o importanta sursa de schimburi comerciale.

Boabele de grau sunt utilizate indeosebi pentru producerea fainei, destinata fabricarii painii - aliment de baza pentru un numar mare de oameni (dupa unele statistici, 35 - 40% din populatia globului) si furnizeaza circa 20% din totalul caloriilor consumate de om. De asemenea, boabele de grau sunt folosite pentru fabricarea pastelor fainoase, precum si ca materie prima pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat drept carburant).

Tulpinile (paiele) ramase dupa recoltat au utilizari multiple: materie prima pentru fabricarea celulozei; asternut pentru animale; nutret grosier; ingrasamant organic, incorporate ca atare in sol, imediat dupa recoltare, sau dupa ce au fost supuse unui proces de compostare.

Taratele - reziduuri de la industria de morarit - sunt un furaj concentrat deosebit de valoros, bogat in proteine, lipide si saruri minerale.

Boabele de grau pot reprezenta si un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al pretului si chiar ca productivitate. Folosirea boabelor de grau ca furaj este mai putin raspandita la noi, dar este mult extinsa in majoritatea tarilor mari producatoare de grau.

Sub aspect agronomic, cultura graului ofera avantajul ca este integral mecanizata. Totodata, graul este o foarte buna premergatoare pentru majoritatea culturile, deoarece paraseste terenul devreme si permite efectuarea araturilor inca din vara. Ca urmare, dupa grau poate fi semanata, in principiu, orice cultura agricola; dupa recoltarea soiurilor timpurii de grau pot fi amplasate unele culturi succesive.

1.2. Compozitia chimica

Glucidele, in compozitia bobului de grau predomina glucidele - 62-75% din masa proaspata a bobului, formate in proportie de peste 90% din amidon, iar restul fiind dextrine si alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, in principal in endosperm (tab.3.2, dupa "Techniques agricoles", 1993).

Tabelul 3.2

Proportia diferitelor parti ale cariopsei de grau si compozitia lor chimica (% din s.u.)

Tabelul

Repartizarea azotului si a proteinelor in bobul de grau

Proteinele. Substantele proteice reprezinta in mod obisnuit 10-16% din masa bobului (cu limitele intre 8 si 24%) si sunt situate in cea mai mare parte spre partile periferice ale bobului (invelisuri, stratul cu aleurona), in embrion si scutellum (tab.3.3, dupa R.PETERSON, 1965).

Cantitatea si compozitia proteinelor dau calitatea nutritiva -a bobului. Acumularea proteinelor in bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grau, soiul, conditiile climatice, fertilitatea naturala a solului si dozele de ingrasaminte cu azot folosite. Dintre acesti factori, conditiile climatice au un rol deosebit de important, in climatele secetoase si calde, acumularea proteinelor in bob este favorizata; pe de alta parte, perioada de formare si umplere a boabelor este mai scurta, coacerea este grabita si ca urmare, procentual, proteinele reprezinta mai mult din compozitia bobului. Din contra, in climatele umede si racoroase este favorizata acumularea hidratilor de carbon; totodata, perioada de formare a boabelor este mai lunga, ceea ce conduce la acumularea unor cantitati mai mari de amidon. De asemenea, in conditii de irigare, continutul boabelor de grau in substante proteice este mai scazut.

Proteinele din bobul de grau sunt constituite, in primul rand, din prolamine (4-5 g/100 g boabe, predominand gliadina) si gluteline (3-4 g/100 g, predominand glutelina) si mai putin din albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, in principal leucosina) si globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, mai ales edestina).

Proteinele din bobul de grau formeaza, in principal, glutenul, un amestec de substante proteice care ocupa spatiul dintre graunciorii de amidon din endosperm si care, dupa macinat, in faina, inglobeaza graunciorii de amidon. Prin adaugare de apa, glutenul formeaza filamente si membrane coloidale care vor retine bulele de dioxid de carbon in procesul de crestere a aluatului si dau aluatul pufos.

Boabele de grau "durum", destinate fabricarii pastelor fainoase, contin o cantitate mai mare de proteine si gluten, dar glutenul are o calitate inferioara pentru panificatie; in schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor fainoase, avand stabilitate mare la fiert, datorita filamentelor de proteina foarte rezistente.

Lipidele. Reprezinta 1,8 - 2,6% in compozitia bobului si sunt acumulate, in special, in embrion si in stratul cu alurona. Uleiul din germeni de grau apartine grasimilor vegetale nesaturate, este bogat in vitamina E si constituie obiect de comert.

Celuloza. Se afla in cantitate de 2,0 -3,5%, prezenta in primul rand in invelisurile bobului (pericarp).

Substantele minerale. Reprezentate de un numar mare de elemente chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb, Mn) au o pondere de 1,5 -2,3%, aflandu-se spre partile periferice ale bobului.

Fig. 3.16. - Impartirea graului in clase de calitate, in functie de continutul lui in proteina si indicele de sedimentare

In sfarsit, bobul de grau contine si vitamine din complexul B (B₁, B₂, B₅, B₆) si vitamina PP.

Valoarea biologica a proteinelor din boabele de grau este ridicata, deoarece acestea contin toti cei 30 aminoacizi esentiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totusi, un impediment il constituie continutul redus al boabelor de grau in lizina si triptofan.

In domeniul producerii, comercializarii si industrializarii granelor acestea sunt clasificate in functie de culoarea si compozitia boabelor. In acest sens, notiunea de "grane tari", ("hard red") defineste granele de foarte buna calitate sub aspectul continutului in proteine (14 - 16%), produse indeosebi in Canada si SUA, ca grane de primavara; aceste grane "de forta", nu sunt folosite ca atare in panificatie, ci sunt amestecate cu "grane mai slabe", pentru a le imbunatati calitatea. "Granele semitari" contin 12 - 13% proteine si sunt produse, de regula, in Argentina, tarile fostei URSS, Ungaria; de asemenea, granele romanesti, produse pe cernoziom si cu o tehnologie de cultivare corecta apartin acestei categorii; acestea sunt denumite si "grane pentru panificatie", in sfarsit, "granele moi" ("soft red") cu sub 11% proteine (si chiar 8% proteine), sunt produse in climatele umede, oceanice, din Europa de Vest si de pe coasta Pacificului, in SUA si sunt destinate, in principal, pentru furaj; din aceste grane se poate obtine faina pentru prepararea prajiturilor sau in patiserie (fig.3.16, dupa M. SEIFFERT, 1981).

1.3. Raspandire

Planta de grau se caracterizeaza printr-o mare plasticitate ecologica, ceea ce ii permite sa fie cultivata pe toate continentele, intre 66 latitudine nordica si 45 latitudine sudica, de la nivelul marii si pana la 3.000 - 3.500 m altitudine (in zona Ecuatorului) (flg.3.17, dupa R.PETERSON, citat de GH.BALTEANU, 1974).

In deceniul trecut, pe glob au fost cultivate cu grau circa 230 mil. ha, iar in ultimii ani suprafata a cunoscut o oarecare scadere (pana la 224 - 227 mil. ha in 1998 - 1999, tab. 3.4, dupa "Production Yearbook", 2001). Productia globala de grau a atins 609 mil. tone in 1998 si 588 mil. tone in 1999. Productia medie mondiala in ultimii ani a fost de 2.530 - 2.670 kg boabe/ha. Din productia mondiala, 101 - 103 mil. tone au reprezentat obiect de comert. Tarile mari producatoare si, in acelasi timp, exportatoare de grau sunt: SUA (in 1999, 23,9 mii. ha semanate si 29,0 mii. tone de grau exportate), Canada (10,8 mii. ha si 14,4 mii. tone export), Australia (11,6 mii. ha si 16,0 mii. tone export) si Argentina (5,1 mil. ha si 8,7 mii. tone export). Mari importatoare de grau sunt, in prezent, Brazilia, Egipt, Japonia, Coreea de Sud. Tarile Uniunii Europene se inscriu printre marii producatori si exportatori de grau (17,1 mil. ha si 16,0 mii. tone exportate).

Fig. 3.17. - Aria de cultura a graului pe glob

In Romania, suprafetele cultivate cu grau au cunoscut modificari putin importante in ultimele decenii. Astfel, in anul 1938 se cultivau cu grau 2,5 mii. ha; suprafetele s-au redus treptat pana la 2,1 mii. ha in perioada 1979 - 1981; in ultimul deceniu se pot semnala oscilatii importante ale suprafetelor, in jurul a 2,0 mii. ha si cativa ani sub acest nivel (anii agricoli 1991/1992 - 1,45 mil. ha, 1995/1996 - 1,79 mil. ha, 1996/1997 - 1,90), avand drept cauze, printre altele: conditiile climatice putin favorabile din perioada de semanat a graului; dotarea tehnica insuficienta si resursele financiare limitate ale cultivatorilor de grau; dificultatile intampinate in valorificarea recoltei de grau.

Productiile medii obtinute la grau in Romania au crescut considerabil intre anii 3938 (963 kg/ha) si 1979 - 1981 (2.487 kg/ha, deci aproape s-au triplat), dupa care s-au mentinut in jurul acestei valori, osciland de la un an la altul, in primul rand in functie de gradul de favorabilitate al conditiile meteorologice ale anilor de cultivare. Se detaseaza recoltele medii obtinute la grau in anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha), 1995 (3.082 kg/ha) si 1997 (2.795 kg/ha).

Tabelul 3.4

Situatia culturii graului pe glob si in tarile mari cultivatoare

(anul 2001)

1.4. Sistematica. Origine. Soiuri

Graul apartine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul Graminalis, familia Gramineae. Genul Triticum cuprinde un mare numar de forme salbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. In prezent, este acceptata si utilizata mai frecvent clasificarea genetica (dupa numarul de cromozomi), conceputa de N. VAVILOV(m 1935) si modificata de J. MAC. KEY (in 1963) (tab.3.5, dupa GH. BALTEANU, 1989).

Tabelul 3.5

Clasificarea genului Triticum (dupa J. MAC KEY)

Formele evoluate au rezultat prin incrucisarea intre diferite specii, cultivate si spontane.

Grupa diploida (2n = 14 cromozomi). Cuprinde forma salbatica Triticum monococcum ssp. boeoticum si forma cultivata Triticum monococcum ssp. monococcum ("alacul"). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalata inca din neolitic in Europa Centrala; in prezent este pe cale de disparitie. Se caracterizeaza prin boabe care raman "imbracate" dupa treierat si care dau o faina alba bogata in gluten.

Grupa tetraploida (2n = 28 cromozomi). Se apreciaza ca a rezultat prin incrucisarea spontana a granelor diploide cu specia spontana Aegilops speltoides, Forma salbatica din aceasta grupa este Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar formele cultivate sunt numeroase (fig. 3.18, dupa R. PETERSON).

Fig. 3.18. - Zonele de distribuire a stramosilor salbatici ai granelor cultivate

Triticum turgidum ssp. dicoccum ("tenchi" cultivat) a fost principala cereala a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretentiilor sale fata de caldura a fost inlocuit, treptat, incepand inca din epoca bronzului, de speciile hexaploide. In prezent este cultivat sporadic in tari din Asia Mica, in India si in Etiopia. Bobul ramane imbracat dupa treierat si este sticlos, bogat in proteine.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (graul "durum") a provenit din tenchi, prin mutatii. Era cultivat inca de pe vremea Imperiului Roman, alaturi de tenchi. Se caracterizeaza prin cerinte mari fata de caldura si rezistenta la seceta, dar este sensibil la ger. Are forme de toamna si de primavara. In prezent este cultivat pe circa 9% din suprafata mondiala cu grau, cu precadere in zonele ceva mai calde. Bobul este mare, mai lung decat bobul de grau comun, sticlos, cu continut ridicai in substante proteice si gluten, dar de calitate inferioara pentru panificatie; este excelent pentru producerea pastelor fainoase. Spicul este dens, aproape intotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decat spicul. Rahisul spicului este flexibil.

Graul "durum" cuprinde mai multe varietati, diferentiate dupa culoarea spicelor si a aristelor, pubescenta glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult cultivate apartin varietatilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente, bob alb); apulicum (spic rosu, ariste negre, glume pubescente, bob alb), coerulescens (spic negru, ariste negre, glume pubescente, bob alb) si hordeiforme (spic rosu, ariste albe, glume glabre, bob alb).

In perioada 1989-1998, productia mondiala de grau "durum" a fost de circa 27 mii. tone (cu oscilatii intre 22,3 si 34,4 mii. tone), din care 6,8 mii. tone produse in tarile Uniunii Europene (indeosebi in Italia, Franta, Grecia, Spania) 3,5 mii. tone in Turcia, 3,5 mii. tone in tarile fostei URSS, precum si in Canada (4,7 mii. tone), SUA (2,8 mii. tone) si tarile de pe litoralul mediteranean al Africii (Algeria, Tunisia, Maroc). Nivelul record al productiei de grau "durum" a fost atins in Europa in anuf 1991, cu 3,45 mii. ha si 11,2 mii. tone produse. Importatorii importanti de grau "durum" sunt Algeria (1,6 - 1,8 mii. tone), Uniunea Europeana (injur de l mii. tone anual), Tunisia, Maroc, Libia (0,3 - 04, mii. tone).

Romania cultiva suprafete restranse cu grau "durum", evaluate in ultimele decenii la sub 1% din suprafata totala semanata cu grau (sub 100 mii hectare), fiind dependenta de importuri pentru acoperirea consumului intern de paste fainoase.

Grupa tetraploida mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe suprafete restranse.

Dintre acestea, Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum (grau "englezesc") este destul de asemanator cu graul durum; se caracterizeaza prin rezistenta mare la cadere, spic foarte ramificat, bob mic si de calitate inferioara. Este cultivat pe suprafete restranse in zona Mediteranei.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum (grau "polonez") are boabe inguste, sticloase si este cultivat sporadic in Africa de Nord si Etiopia. Triticum timopheevi ssp. timopheevi ("graul lui Timofeev") este considerat tenchi salbatic de Caucaz.

Grupa hexaploida (2n = 42 cromozomi). A provenit prin incrucisarea spontana a granelor tetraploide cu specia salbatica Aegilops squarrosa. Forma salbatica nu este cunoscuta, in schimb, in aceasta grupa sunt cuprinse mai multe specii cultivate, unele deosebit de importante.

Triticum aestivum ssp. vulgare (graul "comun" sau "graul pentru paine") este semanat pe circa 90% din suprafata mondiala cultivata cu grau.

In prezent, se apreciaza ca exista in cultura peste 10.000 varietati si soiuri (dupa unele pareri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamna si de primavara. Pe plan mondial, cea mai mare parte din suprafata semanata cu grau (circa 70%) este ocupata cu grau de toamna, iar restul cu grau de primavara. In unele regiuni ale globului, graul de toamna nu suporta temperaturile scazute din timpul iernii si degera, sau planta nu rezista in cazul in care stratul de zapada acopera solul o perioada indelungata (chiar peste 6 luni). In asemenea conditii, se seamana grau de primavara, care poate ajunge la maturitate in perioada scurta a verii; in tarile fostei URSS, graul de primavara se seamana pe circa 74% din suprafata totala cultivata, cu grau, iar in Canada pe 94% din suprafata cu grau (dupa GH. BALTEANU, 1991).

In tara noastra, graul de toamna ocupa 99% din suprafata totala ocupata cu aceasta planta; graul de primavara se cultiva pe suprafete restranse, in zone submontane si unele depresiuni intramontane.

Bobul graului comun este scurt, oval-alungit si fǎinos, foarte potrivit pentru panificatie. Graul comun se caracterizeaza prin spice aristate sau nearistate, cu 3 - 5 flori in spiculet, care formeaza l - 4 boabe golase. Rahisul este flexibil (nu se rupe la maturitate sau la treierat).

Aceasta specie cuprinde numeroase varietati, care se diferentiaza intre ele dupa prezenta sau absenta aristelor, culoarea glumelor si a aristelor, pubescenta glumelor, culoarea boabelor. Soiurile de grau cultivate, in prezent, in tara noastra, apartin varietatilor: erythrospermum (spic alb, aristat, glume netede, bob rosu); lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob rosu); ferrugineum (spic rosu, aristat, glume netede, bob rosu); milturum (spic rosu, nearistat, glume netede, bob rosu).

Triticum aestivum ssp. spelta (graul "spelta") este o specie cultivata inca din epoca bronzului, mult extinsa in zona popoarelor germanice. Bobul este sticlos si da o faina foarte bogata in gluten. Este rezistent la ger si boli. in prezent, s-a restrans mult in cultura, fiind semanat pe suprafete limitate in unele tari din Europa, cum ar fi Elvetia, Suedia, Germania, Belgia ("graul Ardenilor") si izolat in Turcia si Spania. Poate asigura recolte de 2.800 - 7.450 kg/ha (dupa L. COUVREUR, G. CLAMOT si A. CROHA1N, 1987). Dupa treierat, bobul ramane imbracat in pleve, acestea reprezentand 21 - 24% din recolta. La macinat si separarea fainii se pierde o mare parte din substantele proteice, diminuandu-se valoarea alimentara si furajera. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a pasarilor si, in general, a reproducatorilor. Poate furniza o faina de foarte buna calitate pentru brutarii, care nu necesita adaos de substante ameliorante. Se apreciaza ca aceasta forma de grau poate prezenta interes si pentru anumite zone agricole din Romania, cu climat mai aspru, umed si rece, unde s-ar putea comporta mai bine decat alte cereale.

Luarea in cultura a graului ("domesticirea" graului) a inceput cu formele salbatice diploide Triticum monococcum ssp. boeoticum si tertraploide Triticum turgidum ssp, dicoccoides, iar acestea, prin selectie empirica au condus la formele cultivate, corespondente (dupa-G. FRANKE si colab., 1977). Tenchi (Triticum turgidum ssp. dicoccum) este prima forma de grau cultivata si una dintre primele plante luate in cultura (in jurul anului 7.000 i.H.); au urmat alacul (Triticum monococcum ssp. monococcum) ceva mai tarziu (pe la anul 6.500 i.H.) si graul comun (Triticum aestivum ssp. vulgare), luat in cultura in jurul anului 5.500 i.H. Pe teritoriul romanesc, descoperirile arheologice si unele informatii istorice arata ca in perioada 3.000-1.000 i.H., graul era cultivat pe suprafete importante, Ia inceput fiind luat in cultura alacul, apoi tenchiul, graul spelta si, mai tarziu, graul comun.

Originea graului, in urma expeditiilor stiintifice si studiilor sale, N.VAVILOV a identificat pentru grau patru centre de-origine (dupa GR BALTEANU, 1991): centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, cu subspeciile vulgare, compactum si sphaerococcum; centrul din Orientul Apropiat (interiorul Asiei Mici, Iran, Transkaukazia, muntii din Turkmenia), din care provin T. aestivum, ssp. Vulgare si ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp. turgidum conv. durum si conv. turgidum, T. carthlicum si T, timopheevi, centrul abisinian (Etiopia si o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum si conv. turgidum, T. turgidum ssp. polonicum, centrul mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum, T. turgidum ssp. dicoccum si ssp- polonicum, T. aestivum ssp. spelta.

Soiurile cultivate. Sortimentul de soiuri de grau comun din lista oficiala cuprinde numai forme care apartin varietatii "erythrospermun", predominand soiurile romanesti. Aceste soiuri se caracterizeaza printr-un potential de productie de 9-10 tone boabe/ha, rezistenta Ia cadere, ger, iernare, seceta si boli, valoare nutritiva si tehnologica a boabelor, stabilitate a recoltelor (tab.3.6).

Pentru graul comun de primavara sunt recomandate soiurile de creatie romaneasca Speranta (inregistrat in anul 1987) si Rubin (1998). Pentru graul "durum" exista in cultura soiuri de primavara (Durom - soi romanesc, inregistrat in 1976; Ixos - soi de francez, 1995), si de toamna (Rodur - romanesc, 1984; Pandur - soi de toamna, 1996).

Tabelul 3.6

Zonarea soiurilor de grau de toamna in Romania (2002)

1.5. Particularitati biologice

Perioada de vegetatie a graului de toamna dureaza, in conditiile din tara noastra, circa 9 luni (270 - 290 zile). In acest interval, de la germinare si pana la maturitate, plantele de grau trec prin anumite faze (stadii) fenologice, care se recunosc prin schimbarile in aspectul exterior al plantelor si care sunt insotite de modificari interne in biologia plantei. De regula este dificil de a delimita strict aceste faze, deoarece, partial, ele se suprapun, sau se desfasoara in paralel.

In general, este acceptata impartirea perioadei de vegetatie a plantelor de grau in urmatoarele faze fenologice: germinare (rasarire), inradacinare, infratire, formarea (alungirea) paiului, inspicare-inflorire-fecundare, formarea si coacerea (maturarea) boabelor. La randul lor, fazele prezentate se grupeaza in etapa (perioada) vegetativa, caracterizata prin dezvoltarea organelor vegetative ale plantelor (de la germinare la infratire) si etapa generativa (reproductiva) caracterizata prin dezvoltarea inflorescentei, a florilor si formarea boabelor (de la inceputul alungirii paiului si pana la coacerea deplina).

In perioada actuala, atat specialistii in biologia cerealelor, cat si tehnologii apreciaza ca aceasta "divizare" a vegetatiei graului nu este suficient de precisa si au propus "subdivizari" mai fine, de detaliere a stadiilor fiziologice cele mai importante din punctul de vedere al tehnologiei de cultivare a graului si al formarii recoltei.

Ca urmare, a fost realizata "codificarea vegetatiei", prin intocmirea unor scari de coduri, care marcheaza stadiile de vegetatie. Prima scara de coduri (fig.3.19, dupa D. SOLTNER, 1990) a fost realizata de JONARD. Scara cea mai des citata in literatura de specialitate este cea realizata de FEEKES, care se bazeaza pe observarea la exterior a schimbarilor morfologice ale plantei de grau. in continuare, scara lui FEEKES a suferit mai multe modificari, efectuate de catre unii biologi si fitotehnisti (E.G. LARGE, 1964; K.-U. HEYLAND, 1975). Ulterior au fost intocmite codificari mai amanuntite, de catre KELLER si BAGGIOLINI, precum si ZADOCKS, CHANG, KONZAK, dupa un sistem decimal. Mai nou, TOTTMAN (1987) a completat aceasta scara si a adaptat-o pentru alte cereale paioase, cum sunt orzul sau ovazul.

Cunoasterea stadiilor cresterii este utila pentru a decide momentul potrivit pentru diferite interventii tehnologice. Totodata, observarea acestora este utila pentru identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor, care sunt mai sensibile la factorii de mediu.

Trecerea plantelor de grau de la etapa vegetativa la etapa generativa este marcata prin codurile 4 - 5 pe scara Feekes, A - B pe scara Jonard, G - H pe scara Keller - Baggiolini si 29 - 30 pe scara Zadocks. Acest stadiu este denumit in lucrarile de biologia graului "spic la l cm" (masurat de la nivelul nodului de infratire si pana la partea superioara a conului de crestere - fig.3.20, dupa D. SOLTNER, 1990). Este stadiul denumit de Prof. EMIL SPALDON (Nitra-Slovacia) "punct de viraj", momentul in care planta de grau trece de la etapa de a forma organe vegetative la aceea de a forma organe generative.

Fig. 3.19. - Stadiile de dezvoltare a graului, dupa scarile: FEEKS, BAGGIOLINI, ZADOCKS si JONARD

Etapa vegetativa. Vegetatia plantelor de    grau in toamna cuprinde germinarea semintelor, cresterea si dezvoltarea vegetativa pana la venirea frigului.

Germinarea. Pentru ca samanta de grau pusa in pamant sa germineze trebuie indeplinite doua conditii esentiale: pe de o parte, samanta sa fie capabila de a germina, deci sa posede o facultate germinativa ridicata, sa fie matura, iesita din repausul seminal si cat mai noua, de preferat din recolta anului precedent si nu mai veche de 3 - 4 ani; pe de alta parte, in sol sa fie intrunite conditiile optime de umiditate, caldura si oxigen.

Germinarea semintelor de grau introduse in sol se declanseaza numai daca acestea au parcurs perioada de repaus seminal.

Fig. 3.20. - Stadiul "spic la 1cm" la grau

In anii normali sub aspect meteorologic si in zonele de campie, acest aspect nu constituie o problema pentru practica agricola. Din contra, in unii ani, in zonele de cultura a graului, mai umede si racoroase, pot sa apara unele dificultati, deoarece de la recoltarea loturilor semincere si pana la semanat nu ramane un interval de 40 - 45 zile (cat dureaza, de regula, repausul seminal); in asemenea situatii, pentru ca rasaritul sa nu fie intarziat si neuniform, se recomanda procurarea materialului semincer din zonele unde graul de samanta s-a maturat si a fost recoltat mai devreme.

Puse in conditii de a germina, boabele de grau absorb apa. Dupa absorbtia apei, enzimele aflate indeosebi spre periferia bobului si in preajma embrionului trec in solutie si devin active. Enzimele transforma substantele de rezerva din endosperm, cu molecula complexa, in substante cu molecula mai simpla, usor de transportat si de asimilat de catre embrion, si anume: proteinele trec in aminoacizi; amidonul trece in dextrine-maltoza-glucoza; grasimile trec in acizi grasi si glicerina (fig.3.21, dupa G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND, N. KNAUER, 1975). Rezulta un suc laptos, bogat in substante organice cu molecula mica, usor asimilabile, cu care embrionul se hraneste. Transferul acestor substante spre embrion se face prin intermediul scutellumului.

incepe diviziunea celulara la nivelul celor doua varfuri de crestere, mugurasul si radicula. Radicula, protejata de coleoriza, strabate invelisurile bobului in dreptul embrionului, marcand momentul incoltitului. Curand apar si celelalte radacini embrionare (3-5 radacini), pe suprafata carora se formeaza perisorii radiculari; radacinile se adancesc in sol, fixeaza viitoarea planta si absorb apa cu sarurile minerale necesare nutritiei.

In acelasi timp, mugurasul, protejat de coleoptil, strabate invelisurile bobului, se alungeste spre suprafata, isi inceteaza cresterea si este strabatut de varful primei frunze, acesta fiind momentul rasaritului. Coleoptilul, foarte rezistent, asigura protectia tesuturilor fragile ale mugurasului, pana la rasarire, apoi se ofileste.

Fig. 3.21. - Etapele germinarii bobului de grau

In conditii favorabile de temperatura si umiditate, perioada germinare-rasarire dureaza, de regula, 8-10 zile; in mod frecvent sunt necesare pentru rasarire 15 - 20 zile, indeosebi din cauza insuficientei apei.

Comportarea semintelor de grau in perioada de germinare-rasarire depinde de o serie de factori: facultatea germinativa si energia germinativa (vigoarea semintelor); puterea de strabatere; starea de sanatate si tratamentele la samanta; marimea bobului si cantitatea de substante de rezerva; atacul de boli si daunatori; compactarea solului si formarea crustei; asigurarea umiditatii, temperaturii si aeratiei in sol.

La semanat se cere ca solul sa fie suficient de tasat in profunzime pentru a facilita ascensiunea apei; totodata, stratul superficial de sol trebuie sa fie afanat si relativ bine maruntit pentru a asigura incalzirea solului, accesul oxigenului si strabaterea coleoptilului spre suprafata. Excesul de umiditate si distrugerea structurii superficiale pot conduce la formarea crustei si, in situatii extreme, la asfixierea germenilor in curs de rasarire sau a tinerelor plantute.

Inradacinarea si formarea primelor frunze. Imediat dupa rasarire, planta formeaza prima frunza si incepe asimilatia clorofiliana pe baza energiei pe care si-o asigura prin activitatea proprie, transformand energia luminoasa in energie chimica.

In stadiul de "o frunza", o sectiune prin plantuta in dreptul bobului, arata deja individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtand mugurele vegetativ de unde vor porni primordiile altor frunze (fig.3.22, dupa D. SOLTNER, 1990).

Fig. 3.22. - Planta de grau la inceputul vegetatiei: germinare - rasarire;

stadiul de 3 frunze (preinfratire)

Radacinile embrionare sunt foarte active si absorb apa si substante nutritive din sol. Aceste radacini vor ramane active pana la sfarsitul perioadei de vegetatie, dar importanta lor se reduce treptat, odata cu dezvoltarea radacinilor adventive.

Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunza. Odata cu a doua frunza, incep sa se formeze primele radacini adventive.

Infratirea. Curand dupa rasarire si dupa formarea celei de-a treia frunze, cresterea plantei de grau aparent stagneaza si aceasta se pregateste pentru o noua faza de vegetatie. Are loc un proces care se numeste ,,preinfratire": al doilea internod, care poarta mugurele terminal, se alungeste in interiorul coleoptilului si se opreste din ascensiune la circa 2 cm de suprafata solului.

La acest nivel apare o ingrosare - viitorul nod de infratire. Sub acesta, al doilea internod serveste catva timp pentru transportarea sevei venind de la radacinile embrionare, infratirea incepe, in conditii normale, la 12 - 15 zile dupa rasarire.

Tulpina principala provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului; la baza frunzisoarelor din con se gasesc, de regula, 2 muguri care vor dezvolta frati de ordinul I. Primul frate se formeaza la baza primei frunze, al doilea frate la baza frunzei a doua si asa mai departe. Fratii secundari dau spice mici, slab productive sau nu formeaza deloc spice.

Chiar daca in stadiul de 3 frunze, fratii nu sunt vizibili la suprafata, o sectiune facutǎ la nivelul nodului de infratire permite sa se constate ca fratii sunt deja formati (fig. 3.23, dupa D. SOLTNER, 1990).

Fig. 3.23. - Planta de grau in faza de infrǎtire

In momentul cand incepe desfacerea frunzei a patra si primul frate devine vizibil, se formeaza noi radacini de Ia nodul de infratire. Acestea intra in activitate si participa la absorbtia apei si sarurilor minerale, alaturi de radacinile embrionare, pe care, treptat, le depasesc in importanta. Ele sunt radacini adventive si se dezvolta intens inca din primele saptamani de viata a plantei. Cea mai mare masa a radacinilor adventive se situeaza in stratul arabil. Acestea cresc continuu pana la inflorit, cand se atinge dezvoltarea lor maxima (fig. 3.24, dupa L. KUTSCHERA, 1960, citat de A. FALISSE, 1990).

Fig.3.24. - Sistemul radicular al graului de toamna la intrarea in iarna (a)

si la inflorire (b)

Adancimea de formare a nodului este superficiala, aceasta depinzand, intr-o oarecare masura, de conditiile de mediu adancimea de semanat.

Graul se caracterizeaza printr-o buna capacitate de infratire. In lan incheiat este de dorit ca, la intrarea in iarna, plantele de grau sa aiba 2-3 frati si 3-5 frunze. Un infratit exagerat este pagubitor, deoarece, prin comparatie cu fratele principal, fratii laterali consuma o cantitate mare de asimilate, dar produc putin. De aceea, se discuta adesea daca este de dorit ca soiurile ameliorate sa se caracterizeze printr-o capacitate de infratire mai mare sau, dimpotriva, este bine sa infrateasca mai putin. Situatia este foarte diferita, in functie de conditiile concrete de cultivare. Este cert ca, prin infratit, plantele de grau au capacitatea de a compensa, intre anumite limite, pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iernare, temperaturi scazute).

In mod obisnuit, procesul de infratire a plantelor de grau se petrece toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, daca vremea este favorabila (in ferestrele iernii); o parte dintre frati se formeaza primavara, dar acestia raman neproductivi (deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare).

In climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blande, infratitul plantelor de grau este favorizat de vremea umeda si racoroasa, procesul continuand pe tot timpul iernii; prin comparatie, in climatele cu nuanta continentala (chiar excesiv continentala, cum sunt unele zone importante de cultura a graului in Romania) vegetatia plantelor, in general, si infratitul sunt intrerupte pe timpul iernii.

Semanatul in epoca optima favorizeaza infratirea. Se apreciaza ca o cultura bine incheiata si cu perspective de a da recolte bune, trebuie sa formeze un covor vegetal cuprinzand 900 - 1.200 frati/m², din care sa rezulte, in final, 450 - 600 frati fertili.

Calirea. In paralel cu inradacinarea si infratirea, plantele de grau trec printr-un proces lent de adaptare la temperaturi scazute, denumit proces de "calire". Procesul poate sa dureze peste 46 zile si consta in concentrarea treptata a sucului celular prin acumularea de glucide in toate partile plantei, dar indeosebi la nivelul nodului de infratire. Glucidele protejeaza coloizii din protoplasma in timpul gerurilor din iarna, in mod conventional, perioada este impartita in doua faze, tinand cont de evolutia vremii si, indeosebi, de evolutia temperaturilor, pe masura ce se apropie iarna.

Prima faza dureaza 15-20 zile si are loc in perioada cu temperaturi ridicate ziua (10 - 15C), cand fotosinteza este activa si temperaturi scazute noaptea     (0 - 6C), cand consumul de glucide prin respiratie este scazut; totodata, din cauza temperaturilor destul de scazute, cresterea organelor plantei este mult incetinita. Ca urmare, de la o zi la alta bilantul acumularii glucidelor in tesuturile plantei este pozitiv.

A doua faza a procesului de calire dureaza 15-25 zile si se petrece cand temperaturile au scazut in jur de 0C (chiar pana la -10C, dupa unele pareri); fotosinteza nu mai are un rol in acumularea glucidelor, in aceasta faza, sau procesul se desfasoare cu intensitate redusa; continua insa, concentrarea sucului celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de transpiratie.

Continutul in glucide in nodul de infratire depaseste, de regula, 25% si poate ajunge pana la 30% din s.u.; aceasta valoare depinde de foarte multi factori, printre care mersul vremii in toamna, soiul, data semanatului (tab.3.7, dupa GH. BALTEANU, 1974).

Ca urmare a unui proces de calire desfasurat normal, plantele de grau pot rezista pana la -15-18C la nivelul nodului de infratire (chiar-20C).

Sub aspectul rezistentei la ger, pericolul de degerare a plantelor de grau apare numai daca plantele, necalite, sunt surprinse de ger; acelasi pericol poate sa apara in situatiile in care plantele s-au 'decalit' in ferestrele iernii sau la desprimavarare (datorita cresterii temperaturii, plantele absorb apa si tesuturile redevin turgescente) si survin geruri bruste. Culturile bine inradacinate, infratite si calite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de infratire protejat de 1-2 cm de pamant si, eventual, de un strat de zapada, temperatura nu scade, de regula, sub -20C.

Tabelul 3.7.

Suma glucidelor (% din s.u. la nodurile de infratire la diferite soiuri de grau

Trecerea spre starea de "repaus de iarna" a culturilor de grau, are loc in anii normali, in jur de 5 - 10 decembrie in Transilvania si jumatatea de nord a Moldovei, intre 10 si 20 decembrie in sudul si vestul tarii, chiar dupa 20 decembrie in sud-estul Dobrogei (dupa O. BERBECEL, 1970).

Repausul. Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult incetinite, din cauza conditiilor de temperatura putin favorabile. Continua o serie de procese biologice, este adevarat cu o intensitate foarte redusa: absorbtia azotului (chiar la temperaturi de 0C, dupa EMIL SPALDON), precum si procesul de fotosinteza. Aparenta stagnare a vegetatiei plantelor de grau pe timpul iernii a facut ca cercetatorii italieni sa foloseasca termenul de "criptovegetatie" (vegetatie "ascunsa") (dupa GH. BALTEANU, 1974).

Perioada de regenerare a plantelor de grau de toamna in primavara incepe o data cu dezghetul solului. Data este foarte diferita, de la un an la altul, in functie de evolutia vremii la desprimavarare. Pentru conditiile din Romania, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai tarzie la 27 martie (dupa O. BERBECEL, 1970).

Plantele isi reiau treptat procesele vitale, incepe absorbtia apei si a elementelor nutritive din sol. In acest moment, foarte importante sunt cantitatile de azot aflate la dispozitia plantelor, din rezervele de azot acumulate in plante si azotul existent in solutia solului.

Curand incepe perioada cresterii intense, care dureaza circa 90 zile, perioada cand se acumuleaza 90 - 95% din biomasa totala a plantelor de grau (comparativ cu numai 3 - 5% din biomasa acumulate in perioada de toamna).

Etapa generativa. In dezvoltarea plantelor de grau aceasta etapa incepe cu formarea sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa vegetativa la etapa generativa si pentru a incepe alungirea paiului, plantele de grau trebuie sa fi parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul fiecarui frate format; inclusiv boabele germinare si plantutele in curs de rasarire parcurg, in conditii favorabile, procesul de vernalizare.

Faza de alungire a paiului se considera inceputa atunci cand paiul are inaltimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat in faza de infratire, incep sa se indeparteze prin formarea internodurilor. Cresterile au loc pe baza tesuturilor meristematice aflate la baza fiecarui internod. Cresterea unui internod incepe cand s-a incetinit cresterea internodului anterior. Paiul de grau este format din 5 -6 internoduri, a caror lungime sporeste de la internodul bazai spre cel superior, care poarta inflorescenta. Internodurile bazaie (l - 2) au diametrul cel mai mare si peretele cel mai gros, imprimand rezistenta la cadere.

in aceasta perioada, sistemul radicular al graului se dezvolta puternic pana la inflorire, prin cresterea radacinilor adventive (fig.3.25, ,,Techniques agricoles", 1993). Conditiile care favorizeaza dezvoltarea radacinilor adventive. influenteaza indirect si formarea componentelor de productie. In acest sens, datele din tabelul 3.8 (dupa D. SOLTNER, 1990) ilustreaza corelatia dintre numarul de radacini adventive si numarul de spice formate pe o planta de grau.

Fig. 3.25. - Repartizarea masei radacinilor plantei de grau pe adancimi, in diferite faze de vegetatie

In aceasta faza se formeaza majoritatea frunzelor si se ajunge la dezvoltarea maxima a aparatul fotosintetic, care, prin asimilatia clorofiliana, va asigura substantele necesare formarii elementelor componente ale inflorescentei si boabelor.

Absorbtia apei si a elementelor nutritive din sol, precum si procesul de fotosinteza sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, in faza de formare a paiului are loc diferentierea organelor generative. Suprafata de asimilatie ajunge la 30.000 - 34.000 m² la hectar (indicele suprafetei foliare = 3-4, valori considerate optime pentru zonele de cultura a graului din Romania).

Tabelul 3.8

Corelatia dintre numarul de radacini adventive in faza de alungire a paiului si

numarul de spice

Diferentierea spicului intervine inainte de sfarsitul infratitului. In stadiul de 4 frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezinta un apex scurt care are la baza, diferentiate, doar primordiile frunzelor. Putin mai tarziu, daca se face o sectiune la acest nivel si este analizata la microscop se poate observa ca, la fratele principal, exista 5-6 frunze deja formate, precum si o serie de striuri cu nuanta mai deschisa sau mai intunecata, bine vizibile cu ochiul liber, indicand inceputul alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) inceteaza de a forma primordii foliare; el se alungeste si incepe sa se segmenteze in "riduri" paralele, care reprezinta primordiile viitoarelor spiculete. Aceste detalii sunt vizibile doar cu o lupa foarte puternica sau la microscop (stadiul de "dublu rid") (fig.3.26, dupa D. SOLTNER, 1990). Faza marcheaza transformarea mugurelui vegetativ in mugure floral, deci momentul initierii florale.

Odata cu alungirea paiului, conul de crestere se dezvolta si se diferentiaza spiculetele, florile, organele mascule si femele; concomitent cu diferentierea elementelor componente, inflorescenta creste in dimensiuni, se deplaseaza, treptat, in sus prin pai si ajunge in teaca ultimei frunze, marcand faza de "burduf".

In acest interval, primordiile spicului continua sa se diferentieze; "ridurile" se transforma in primordiile spiculetelor, la baza carora se observa, deja, primordiile glumelor.

Fig. 3.26. - Plante de grau in etapa generativa

Cresterea fratilor se opreste in momentul in care, la nivelul tanarului spic, incepe formarea glumelor. La nivelul nodului de infratire, o sectiune permite sa se observe internodurile bine individualizate care incep sa se alungeasca in ritm rapid.

Inspicatul, infloritul, incheierea fazei de alungire a paiului este marcata prin aparitia spicului din teaca ultimei frunze. Dupa cateva zile are loc infloritul, marcat prin deschiderea florilor (paleelor) si aparitia la exterior a staminelor. La grau, deschiderea florilor incepe de la mijlocul spicului spre extremitati, decalajul de inflorire in cadrul aceluiasi spic ajungand pana la 3 - 6 zile. Totodata, la grau, eliberarea polenului din antere are loc inainte de deschiderea florilor, astfel incat polenizarea este obligatoriu autogama (polenizarea alogama este, practic, exclusa), in plus, polenizarea nu este dependenta de mersul vremii. Totusi, poate aparea sterilitate la spiculetele de la varful si mai ales la baza spicului; procesul este amplificat de conditiile nefavorabile, de clima si tehnologice (seceta, insuficienta elementelor nutritive).

Formarea bobului incepe, practic, imediat dupa fecundare. In primele 3 saptamani, bobul creste mai ales in lungime, apoi domina cresterea in grosime (fig.3.27, dupa ,,Techniques agricoles", 1993). Durata acestei faze influenteaza cantitatea de asimilate depozitate in bob si marimea boabelor. Formarea boabelor si acumularea substantelor de rezerva in bob se realizeaza, in principal, pe baza substantelor asimilate de catre plante in aceasta perioada, deci dupa inflorire. La fotosinteza participa toate partile verzi ale plantei; pe masura ce se avanseaza spre maturitate, creste rolul tulpinii si al inflorescentei in asigurarea asimilatelor destinate umplerii boabelor (fig. 3.28). Dupa unele determinari efectuate in Germania (M. SEIFFERT, 1981), din totalul asimilatelor depuse in bobul de grau, aportul diferitelor parti ale plantei este urmatoarea: spicul - 30%; internodul care poarta spicul - 10%; limbul ultimei frunze (frunza "stindard") - 12%; limbul frunzei imediat inferioare - 8%; limbul frunzei anterioare - 3%; paiul cu tecile frunzelor - 36%.

Fig. 3.27. - Evolutia bobului de grau de la fecundare panǎ la maturitate

Fig. 3.28. - Procentul de participare a diferitelor parti ale plantei de grau la suprafata totala de asimilatie, in perioada de formare a bobului.

Fig. 3.29. - Sinteza si distribuirea asimilatelor in planta matura de grau

O parte din asimilatele depozitate in bob provin prin transfer din alte organe ale plantei (fig. 3.29, dupa G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND, N. KNAUER, 1975).

Structura recoltei la grau. Analiza morfologica a recoltei presupune analiza componentelor de productie (elementele productivitatii) care, in cazul graului sunt urmatoarele: numarul de plante/m²; numarul de spice/planta; numarul de boabe/spic; MMB (g).

Recolta unei culturi de grau este elaborata pe intreaga durata a vegetatiei. Fiecare soi de grau se caracterizeaza printr-o structura optima a recoltei (are o maniera specifica de "a-si construi recolta") (fig. 3.30, dupa D. SOLTNER, 1990).

Numarul de plante pe m² rezulta din densitatea de semanat, facultatea germinativa a semintelor si conditiile de germinat. La graul de toamna, numarul de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumita reducere a densitatii se datoreaza si concurentei dintre plantele din lan sau atacului de boli si daunatori. Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin infratit; la sfarsitul infratitului rezulta numarul de frati pe m², dintre care numai o parte vor contribui la recolta.

Fig. 3.30. - Formarea componentelor de productie la grau

Numarul de frati fertili (sau numarul de spice pe m²) rezulta in urma diferentierii inflorescentelor, in timpul fazelor de infratit si alungirea paiului.

Numarul de spiculete formate in spic depinde de conditiile de vegetatie din perioada de infratit si la inceputul formarii paiului, in timpul infloritului, conditiile de vegetatie pot contribui la reducerea numarului de spiculete fertile dintr-o inflorescenta si a numarului de flori fertile dintr-un spiculet, ambele conducand, in final, la stabilirea numarului de boabe formate intr-o inflorescenta.

In sfarsit, conditiile din perioada de formare a boabelor si de maturare influenteaza marimea boabelor (exprimata prin MME).

1.6. Cerintele fata de clima si sol

Cerintele graului fata de caldura. Pentru germinat, semintele de grau necesita temperaturi de minimum de l - 3C; aceste valori au semnificatie practica numai pentru semanaturile tarzii sau daca s-a semanat in sol uscat si germinarea intarzie din lipsa apei (precum si pentru graul de primavara). In mod obisnuit, in perioada de semanat a graului in Romania, temperaturile aerului se situeaza injur de 14 - 15C, deci mai aproape de optim. La aceste temperaturi, rasarirea graului are loc dupa 7-10 zile (cu conditia asigurarii umiditatii); o durata de peste 15 zile incepe sa fie daunatoare, deoarece intarzie vegetatia.

Procesul de infratire a plantelor de grau este favorizat de zilele insorite, luminoase, cu temperaturi de 8 - 10C; procesul se continua pana cand temperaturile scad sub 5C.

Plantele de grau de toamna, bine infratite si calite, se caracterizeaza printr-o mare rezistenta la temperaturi scazute (pana la -15C, chiar -20C la nivelul nodului de infratire), mai ales daca solul este acoperit cu strat de zapada.

Efectele temperaturilor scazute asupra plantelor de grau sunt diferite, ca forma de manifestare si ca grad de daunare, in functie de faza de vegetatie in care acestea surprind graul (fig. 3.31 si 3.32, dupa D. SOLTNER, 1990). Rezistenta cea mai mare se manifesta la culturile bine inradacinate si infratite; cele mai mari pagube se inregistreaza in cazul culturilor de grau surprinse de ger in curs de rasarire (faza de coleoptil).

Primavara, o data cu reluarea vegetatiei cresc cerintele plantelor fata de temperatura; temperaturile favorabile plantelor de grau aflate in faza de alungire a paiului sunt de 14 - 18C, iar la inspicat 16 - 18C. in fazele urmatoare, temperaturile pot creste pana la 20C, valori care asigura, in cele mai bune conditii, fecundarea si formarea si umplerea boabelor.

Cerintele graului fata de umiditate. Fata de apa din sol, cerintele sunt moderate, dar echilibrate pe intreaga perioada de vegetatie. Se considera ca in zonele de cultura a graului, trebuie sa cada cel putin 225 mm precipitatii pe perioada de vegetatie (optimum 600 mm precipitatii). Coeficientul de transpiratie al graului este de 350 - 400, ceea ce reflecta o buna valorificare a apei de catre planta de grau.

Fig. 3.31. - Efectele gerului asupra plantelor tinere de grau

Fig. 3.32. - Variatia rezistentei graului la temperaturi scazute, in functie de stadiul de dezvoltare

Pentru germinare, boabele de grau absorb 40 - 50% apa, raportat la masa uscata a boabelor; pentru a asigura aceasta cantitate de apa, este necesar ca umiditatea solului sa se situeze la nivel de 70 - 80% din capacitatea capilara pentru apa a solului.

Trebuie mentionat ca toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel incat germinarea si rasaritul culturilor de grau sunt intarziate si destul de neuniforme. Din acest motiv, precipitatiile din toamna sunt hotaratoare pentru dezvoltarea plantelor de grau si pentru reusita culturii. Pierderile de recolta din cauza secetelor din toamna, de regula, sunt ireversibile. Ca urmare, este necesar ca prin toate lucrarile solului sa se urmareasca conservarea apei din sol si sa fie favorizata acumularea apei din precipitatii.

In primavara, cerintele plantelor de grau fata de umiditate cresc treptat, fiind maxime in fazele de inspicat, fecundare si formarea boabelor. In anii normal de umezi, apa acumulata in sol pe timpul iernii este suficienta pentru a acoperi nevoile plantei, cel putin in prima parte a vegetatiei in primavara. In cursul lunilor mai si iunie, in tara noastra, intervin adesea perioade secetoase, in care apar semne evidente ale suferintei plantelor din cauza insuficientei umiditatii. Daca seceta este asociata cu temperaturi mai ridicate, vegetatia este grabita, plantele raman scunde si slab productive, plantele se ofilesc, indeosebi in orele de amiaza.

Vremea uscata si calduroasa in timpul umplerii bobului poate determina un dezechilibru intre pierderea apei prin transpiratie si absorbtia acesteia din sol. Ca urmare, in anumiti ani se poate produce sistavirea boabelor. Temperaturile mai mari de 30C si vanturile uscate favorizeaza acest proces. Perioada critica pentru sistavire dureaza circa 10 zile, si se suprapune cu perioada de migrare a substantelor de rezerva din frunze si tulpina, catre bob (intervalul "palierului hidric") (fig.3.33, dupa A. FALISSE, 1990). Pagubele (reducerea recoltei si a calitatii acesteia) sunt cu atat mai mari (scaderea recoltei si a calitatii acesteia) cu cat conditiile care favorizeaza sistavirea survin mai spre inceputul perioadei critice.

Cerintele fata de sol. Graul prefera soiurile mijlocii, lutoase si luto-argiloase, cu capacitate mare de retinere a apei, permeabile, cu reactie neutra sau slab acida (pH = 6 - 7,5).

Fig. 3.33. - Curbele dezvoltarii bobului de grau si producerea fenomenului de sistavire

Tabelul 3.9.

Productia de cereale este influentata de adancimea panzei freatice

Cele mai favorabile pentru grau sunt solurile balane, cernoziomurile, cernoziomurile cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roscate.

Nu sunt potrivite pentru grau solurile pe care stagneaza apa, fiind expuse la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatica se ridica, in anumite perioade, pana in zona radacinilor (tab. 3.9, dupa D. SOLTNER, 1990). De asemenea, nu sunt potrivite solurile usoare, cu permeabilitate prea ridicata, pe care plantele pot suferi de seceta, precum si solurile prea acide sau prea alcaline.

In Romania graul este cultivat in primul rand pe cernoziomuri si pe soluri brun-roscate. Avand in vedere importanta culturii graului, aceasta se extinde si pe soluri mai putin favorabile, cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie aplicarea unor masuri ameliorative (amendare, ingrasare organica, afanare adanca).

1.7. Zone ecologice

In Romania, pe circa 20% din suprafata arabila a tarii se intrunesc conditii foarte favorabile pentru grau, iar pe circa 70% conditii favorabile. Doar pe circa 7% din suprafata arabila se poate afirma ca se intrunesc conditii putin favorabile pentru cultura graului (dupa GH. BALTEANU, 1989).

Ca urmare, cele 2,1 - 2,4 milioane hectare semanate cu grau in Romania pot fi amplasate numai in conditii foarte favorabile si favorabile.

Zona foarte favorabila (fig. 34, dupa N. ZAMFIRESCU, 1965). Se situeaza, in primul rand, in Campia de Vest (Campia Crisurilor si Campia Banatului) si se caracterizeaza prin prezenta solurilor de tip cernoziom si a solului brun-rosacat Conditiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semanat si in faza de formare a boabelor sunt putin frecvente; precipitatiile de toamna si de primavara sunt suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grau.

In Campia Dunarii, zona foarte favorabila ocupa sudul Olteniei, terasele Dunarii din stanga Oltului, jumatatea de sud a Campiei Teleormanului si o suprafata intre Bucuresti-Giurgiu-Calarasi-Armasesti (Urziceni), vestul Baraganului. In aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atat toamna, la semanat, cat si primavara si la inceputul verii (indeosebi in Baragan).

Fig. 3.34. - Harta raspandirii in cultura a graului de toamna in Romania

In Campia Transilvaniei, zona foarte favorabila graului este mai restransa; precipitatiile de toamna si de primavara sunt suficiente pentru a asigura vegetatia normala a plantelor.

In nord-estul Moldovei, precipitatiile sunt mai reduse, atat toamna cat si iarna; pe timpul sezonului rece, plantele de grau sunt expuse la temperaturi scazute, in anii normali, nu se produc, totusi, palirea plantelor si sistavirea boabelor.

Zona favorabila. Se extinde in vecinatatea zonei foarte favorabile, in vestul tarii, aceasta zona este asemanatoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabila; solurile sunt insa foarte diferite si mai putin fertile (aluviuni podzolite, soluri brun-roscate podzolite, brune-podzolite, lacovisti, soluri gleice).

In sud, clima este relativ favorabila, dar spre estul zonei se manifesta, mai frecvent, insuficienta apei, atat in sezonul de toamna, dar si primavara si la inceputul verii, in Dobrogea, conditiile de umiditate atmosferica sunt mai favorabile in vecinatatea litoralului. Gama de solurile din zona cuprinde cernoziomuri, soluri brun-roscate, brun-roscat luvice, brune-luvice, podzoluri argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).

In Transilvania, conditiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj il constituie terenurile destul de denivelate. Zona se extinde in bazinele Tarnavelor, Muresului, Oltului, in depresiunile Birsei, Fagaras, Ciuc.

In Moldova (judetele Iasi, Botosani, Galati, portiunea din dreapta Siretului) toamnele secetoase sunt foarte frecvente si palirea graului este mai accentuata; de asemenea, conditiile de iernare sunt mai grele. Solurile prezente sunt cernoziomuri, soluri de lunca, soluri argilo-iluviale. In aceste areale, aplicarea unor masuri ameliorative, cum ar fi irigatiile, amendarea, afanarile adanci, pot crea conditii foarte favorabile pentru culturile de grau.

2. Tehnologia de cultivare a graului

2.1. Rotatia

Graul este pretentios fata de planta premergatoare deoarece trebuie semanat toamna, destul de devreme, astfel incat pana la venirea frigului sa rasara, sa infrateasca si sa se caleasca pentru a rezista peste iarna, in plus, planta de grau are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mica de strabatere in profunzimea solului si de absorbtie a substantelor nutritive din sol.

Din aceste motive, graul de toamna prefera premergatoarele cu recoltare timpurie, care lasa solul structurat, bogat in substante nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel incat, pana in toamna acesta sa acumuleze apa, nitrati, sa se aseze, sa fie distruse buruienile, sa fie maruntite si incorporate resturile vegetale.

Plante foarte bune premergatoare pentru grau. Dintre acestea fac parte: mazarea, fasolea, borceagul, rapita de toamna, inul pentru ulei, inul pentru fibra, cartoful timpuriu si de vara, trifoiul, canepa pentru fibra, la care se adauga alte plante, cultivate pe suprafete restranse: mustarul, nautul, bobul, sfecla pentru samanta, porumbul pentru masa verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.

Mazarea. Leguminoasa specifica zonei cernoziomurilor si deci a zonelor foarte favorabile pentru grau, este o premergatoare exceptionala deoarece, dupa recoltare, solul ramane bogat in azot si cu umiditate suficienta pentru a rezulta o aratura de calitate. Dupa mazare, nu raman pe teren buruieni sau resturi vegetale care sa ingreuneze lucrarea solului..

Fasolea. Este o premergatoare aproape la fel de buna ca si mazarea. Lasa solul ceva mai uscat din cauza recoltarii mai tarzii, astfel incat acesta se lucreaza mai greu si aratura poate iesi mai bulgaroasa. Daca lucrarile de intretinere au fost corect efectuate in cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.

Borceagul (de toamna sau de primavara). Este o premergatoare exceptionala pentru graul de toamna. Este adevarat, in ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafete restranse; in ultimul deceniu, dezvoltarea cresterii animalelor in exploatatiile agricole mici si mijlocii a condus la extinderea fireasca a culturii borceagului, care furnizeaza un furaj foarte valoros. Dupa recoltare, terenul ramane foarte curat de resturi vegetale, imbogatit in azot si cu umiditate suficienta, astfel incat se lucreaza in conditii foarte bune.

Rapita de toamna. Este o premergatoare aproape la fel de bine apreciata ca si mazarea; in acest caz, solul ramane ceva mai sarac in substante nutritive. Arealul sau de cultivare in Romania coincide cu cel al graului. Dupa recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficienta si imbogatit cu o cantitate mare de masa organica (radacini + miriste). Prin recoltarea timpurie si lucrarea devreme a solului, sunt create conditii favorabile pentru descompunerea substantelor organice si pentru acumularea nitratilor.

Inul pentru ulei. Este cultivat in zonele de campie, indeosebi in sudul tarii si este o premergatoare aproape la fel de buna ca si rapita, cu conditia respectarii unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordata atentia cuvenita combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o planta care lupta slab cu buruienile. De asemenea, dupa recoltarea inului solul ramane destul de uscat (in fazele de maturitate, plantele de in nu protejeaza suprafata solului de pierderile de apa prin evaporare). In plus, terenul trebuie foarte bine curatat de resturile de tulpini ramase dupa recoltare, deoarece acestea pot crea unele dificultati la pregatirea terenului si semanatul graului.

Inul pentru fibra. Cultivat in zonele mai umede si racoroase, ofera aceleasi avantaje si pune aceleasi probleme ca si inul pentru ulei.

Cartoful, timpuriu si de vara. Este o premergatoare excelenta pentru grau, lasand terenul afanat, curat de buruieni, intr-o stare buna de fertilitate, in mod frecvent insa, dupa recoltarea cartofului, suprafetele respective sunt destinate pentru culturi succesive.

Canepa pentru fibra. Recoltata in luna august este o premergatoare foarte buna pentru grau; dupa recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar in sol ramane o cantitate mare de masa organica, sub forma de radacini si frunze. O deficienta o reprezinta faptul ca lasa solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrarilor solului.

Trifoiul rosu. Este o premergatoare excelenta pentru graul cultivat in zonele umede, cu conditia ca trifoiul sa fie intors dupa coasa a doua. Solul ramane bogat in azot si masa organica, structurat, permeabil. Rotatia grau + trifoi cultura ascunsa - trifoi - grau are traditie in multe zone agricole ale tarii (indeosebi in zona colinara) si da foarte bune rezultate.

Trebuie mentionat ca in agricultura Romaniei se pot insuma anual peste 250 - 300 mii hectare cu premergatoare foarte favorabile pentru grau, ceea ce ar reprezenta 12 - 20% din suprafata totala cultivata cu grau. in practica insa, din diferite motive (imposibilitatea pregatirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotarii insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive), rareori se seamana mai mult de 150 - 200 mii hectare de grau, dupa premergatoare foarte favorabile.

Plantele bune premergatoare pentru graul de toamna. Dintre acestea, mentionam: soia, sfecla pentru zahar, sfecla pentru furaj, cartoful de toamna, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe si pentru siloz, canepa pentru samanta. Toate aceste culturi trebuie recoltate pana la 10 - 15 septembrie, pentru a ramane un interval de cel putin 2-3 saptamani pana la semanatul graului.

Soia. Este o premergatoare buna pentru graul de toamna, cu conditia sa fie semanate soiuri cu perioada mijlocie de vegetatie, recoltate in prima jumatate a lunii septembrie, terenul sa ramana curat de buruieni, resturile vegetale sa fie adunate sau tocate si bine incorporate in sol. Daca sunt respectate aceste conditii, soia poate deveni o foarte buna premergatoare pentru grau. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia si foarte bine intretinute, aratura poate fi inlocuita printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.

Sfecla pentru zahar (si pentru furaj). Este o premergatoare buna pentru grau, cu conditia sa paraseasca terenul suficient de timpuriu. Dupa recoltarea sfeclei, terenul ramane nivelat, afanat (inclusiv prin lucrarile de recoltare a radacinilor), curat de buruieni, fara resturi vegetale, bogat in elemente nutritive care provin din ingrasamintele aplicate sfeclei. In mod frecvent, recoltarea prea tarzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregatirii solului pentru semanat. Daca sunt respectate conditiile cerute, sfecla poate deveni o premergatoare foarte favorabila pentru grau. Si in cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, aratura poate fi inlocuita prin lucrari cu grapa cu discuri grea.

Floarea-soarelui, considerata timp indelungat ca premergatoare mai slaba decat porumbul, deoarece lasa solul uscat si sarac in substante nutritive, ofera avantajul ca se recolteaza la sfarsit de august-inceput de septembrie, mult mai devreme decat porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultiva pe suprafete mari in zonele foarte favorabile si favorabile de cultura a graului. Dupa floarea-soarelui, trebuie acordata atentie maruntirii si incorporarii resturilor vegetale; totodata, solul ramane destul de saracit in elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea ingrasamintelor, prin care este favorizata si descompunerea resturilor vegetale incorporate in sol.

Porumbul pentru boabe este o premergatoare mediocra pentru grau, pe de o parte din cauza recoltarii tarzii, iar pe de alta parte, solul ramane uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale si uneori cu multe buruieni, in conditiile din Romania, este inevitabila amplasarea graului dupa porumb din cauza suprafetelor mari care se cultiva cu aceste plante, precum si datorita faptului ca zonele importante de cultura coincid. Este, insa, obligatorie respectarea anumitor conditii care pot transforma porumbul intr-o buna premergatoare pentru grau: cultivarea unor hibrizi cu perioada ceva mai scurta de vegetatie, prin comparatie cu potentialul termic al zonei; semanarea porumbului in epoca optima, in aratura adanca de toamna; administrarea la porumb, in optim, a ingrasamintelor, organice si minerale; combaterea foarte buna a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat si bine de resturile vegetale.

O serie de restrictii limiteaza amplasarea graului dupa porumb, in primul rand, graul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe baza de Atrazin; ca atare, in succesiunea porumb-grau, se recomanda sa nu fie depasita doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodata, trebuie evitata amplasarea culturilor de grau pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comuna si deosebit de pagubitoare ambelor culturi.

Nu se recomanda sa fie amplasat graul dupa culturi care lasa solul sarac in apa si elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltandu-se si destul de tarziu). Totodata, este contraindicat semanatul graului dupa orz, din cauza bolilor si daunatorilor comuni, nici dupa lucerna sau pajisti semanate, culturi care lastaresc puternic dupa desfiintare si care lasa solul uscat.

Monocultura de grau este acceptata, de regula, numai 2 ani si numai la culturile destinate consumului; in nici un caz nu se va amplasa graul dupa grau, pe suprafetele destinate producerii de samanta sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie mentionat ca in toamnele foarte secetoase (frecvente in Romania), adesea este dificil de a evita cultivarea graului dupa grau, deoarece nu este posibila pregatirea terenului dupa premergatoarele destinate initial.

Cultivarea repetata a graului dupa grau are o serie de efecte negative: imburuienarea terenului cu buruieni specifice (tab 3.10, dupa I. BOERIU, N. EUSTATIU, 1973); inmultirea bolilor si a daunatorilor; acumularea unei flore rizosferice cu efect daunator. Dintre boli, se mentioneaza: fuzarioza, malura, taciunele, fǎinarea, iar dintre daunatori: gandacul ghebos, plosnitele, viermele rosu al paiului, viermii sarma (tab. 3.11, dupa MARIA POPESCU si V. POPESCU, 1991).

In situatiile in care, din diferite motive, trebuie semanat grau dupa grau, este bine ca premergatoarea pentru primul an de grau sa fie o leguminoasa, efectul favorabil al acesteia mentinandu-se si in anul al doilea de grau. Oricum, in asemenea situatii este obligatorie o foarte buna disciplina a inlaturarii paielor, care reprezinta, frecvent, un mijloc de vehiculare a agentilor patogeni.

Tabelul 3.10

Relatia dintre proportia suprafetei de grau in structura culturilor si gradul de imburuienare a terenului la I.C.C.P.T. Fundulea

Tabelul 3.11

Influenta asolamentului asupra atacului unor boli la grau

La randul sau, graul este o buna premergatoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se recolteaza timpuriu si lasa solul curat de resturi vegetale si de buruieni si intr-o stare buna de fertilitate.

2.2. Fertilizarea

Graul este cunoscut ca o planta care reactioneaza foarte bine la aplicarea ingrasamintelor minerale si organice, desi consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P₂O₅, 1,9 - 3,7 K₂O/100 kg boabe + paiele aferente (dupa GH. BALTEANU, 1991). Consumurile corespunzatoare de elemente nutritive pentru diferite productii sunt prezentate in tabelul 3.12 (dupa R. LALOUX, A. FALISSE, J. POELAERT, 1980).

Totusi, graul este pretentios la ingrasare din cauza anumitor particularitati; in primul rand, sistemul radicular al graului este slab dezvoltat, exploreaza un volum redus de sol si are o putere mica de solubilizare si absorbtie a elementelor nutritive din rezerva solului, in plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grau are loc intr-o perioada scurta de timp, de la alungirea paiului si pana la coacere, interval in care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor si peste 85% din potasiu; in acest interval, graul trebuie sa aiba la dispozitie cantitatile necesare de elemente nutritive si in forme usor accesibile.

Ingrasamintele minerale. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie administrat pe solurile din Romania.

Azotul influenteaza dezvoltarea vegetativa a plantelor, formarea de plante viguroase, mai inalte, bine infratite, cu frunze late, de culoare verde-inchis, favorizeaza procesul de fotosinteza, formarea componentelor de productie (elementele productivitatii), continutul boabelor in substante proteice.

Insuficienta azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-galbuie, care produc putin. Excesul de azot determina dezvoltarea vegetativa prea puternica, infratirea este exagerata, culturile fiind predispuse la cadere, au un consum mare de apa, se amplifica atacul de boli foliare si ale paiului, creste pericolul de sistavire prin intarzierea vegetatiei.

Tabelul 3.12

Cantitatile de elemente nutritive absorbite din sol de plantele de grau (kg s.a./ha)

Graul absoarbe azot atat din ingrasaminte le minerale aplicate, cat si din rezervele solului, care provin in mare masura din mineralizarea substantelor organice.

Absorbtia azotului se face sub forma nitrica si amoniacala si urmeaza o curba caracteristica (fig.35, dupa ,,Techniques agricoles", 1993). Se considera ca pentru recolte de pana la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbtia azotului se incheie, de obicei la inflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbtia azotului se prelungeste pana in faza de umplere a bobului.

Fig.3.35. - Cantitatile de azot continute in diferite organe aeriene ale

plantei de grau

Trebuie subliniat ca, in conditiile in care fosforul si potasiul sunt in cantitate suficienta, marimea recoltelor este data de continuitatea nutritiei cu azot.

Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot si la fractionarea acestora trebuie sa se tina cont de: cerintele plantelor de grau pe faze de vegetatie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetatiei, mobilitatea azotului in sol si pericolul deplasarii sale in adancime, cu apa din precipitatii.

La ingrasarea cu azot a graului se pot distinge 4 perioade (dupa M. SEIFFERT, 1981).

Prima este toamna (inainte de semanat si la inceputul vegetatiei), cand azotul administrat are ca efect o mai buna dezvoltare a plantelor in fazele de inradacinare-infratire si pana la intrarea in iarna, in conditii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, ingrasarea de toamna cu azot ar trebui sa nu fie necesara, deoarece cerintele plantelor sunt satisfacute de azotul eliberat prin descompunerea substantelor organice din sol (radacini, resturi vegetale), de rezervele solului, de remanenta ingrasamintelor aplicate plantei premergatoare (fig.3.36, dupa D. SOLTNER, 1990).

Fig. 3.36. - Evolutia cerintelor plantei de grau fata de azot si momentele reper de administrare a ingrasamintelor

A doua perioada importanta in nutritia cu azot a graului este la reluarea vegetatiei in primavara; in acest moment, este obligatorie administrarea ingrasamintelor cu azot, urmarindu-se sa se asigure plantelor de grau necesarul de azot pentru reluarea vegetatiei si inceputul alungirii paiului (fazele de infratit si formarea primului internod). Momentul administrarii acestei fractiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face imprastierea; in cazul administrarii terestre, trebuie ca solul sa fie inghetat sau zvantat; ca atare, pentru fertilizarea suprafetelor deosebit de mari cultivate cu grau in Romania, lucrarea se incepe inca din partea a doua a iernii, pe teren inghetat sau acoperit cu strat subtire de zapada.

In anumite situatii, in faza de alungire a paiului, se recomanda administrarea unei fractiuni reduse de azot, prin care se urmareste sa se acopere cerintele in azot pana la inspicat-inflorit.

In sfarsit, o aplicare tarzie in fazele de inspicat si pana la inflorit, urmareste cresterea continutului boabelor in azot si proteina. Trebuie mentionat ca, dupa cercetari mai noi, prin aplicarile tarzii de azot sunt influentate, in primul rand, calitatile furajere ale boabelor de grau si mai putin insusirile de panificatie.

Aceasta este fractionarea optima a dozelor de ingrasaminte cu azot, greu de realizat actualmente in conditiile din tara noastra deoarece: ultimele doua fractiuni sunt prea costisitoare; nu este posibila, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile ingrasamintele necesare; la fractiunile tarzii insuficienta apei (seceta) intarzie absorbtia azotului, acesta dizolvandu-se si fiind absorbit prea tarziu pentru a mai putea fi utilizat de catre plante.

Stabilirea dozelor de ingrasaminte cu azot este o problema de bilant la intocmirea caruia trebuie sa se tina seama de continutul solului in azot total si in forme mobile, accesibile graului de-a lungul vegetatiei si care depinde, la randul lui, de: fertilitatea naturala a solului; planta premergatoare; sistemul de ingrasare aplicat in anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului in sol si pericolul deplasarii sale in adancime cu apa din precipitatii; soiul cultivat, si in primul rand rezistenta sa la cadere si boli; asigurarea cu apa (cantitatea anuala de precipitatii, regimul precipitatiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicarii udarilor); productia scontata a se obtine si consumul specific.

Pentru calcularea dozelor de azot este recomandata urmatoarea formula (dupa I.C.C.P.T. Fundulea, 1990) :

DN = 30xRs - Ns -Ngg + Npr,

in care: DN este doza de azot, in kg/ha; Rs = recolta scontata, in t/ha; Ns = aportul solului in azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sarace si 60 kg/ha pe solurile fertile; Ngg = aportul in azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2 kg N/t de gunoi de grajd administrat direct graului; l kg N/t de gunoi aplicat plantei premergatoare si 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergatoare; Npr = corectia in functie de planta premergatoare; si anume, se scad 30 kg N/ha dupa leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha dupa borceag si trifoi; se adauga 20 - 25 kg N/ha dupa premergatoare tarzii nefertilizate.

Pentru conditiile din Romania, marimea optima a dozelor de azot este cuprinsa intre 50 si 160 kg/ha (tab. 3.13, dupa CR. HERA, citat de GH. BALTEANU, 1989); pe terenurile agricole bine cultivate si dupa premergatoare favorabile, in principiu, nu ar trebui administrate ingrasaminte cu azot in toamna; in orice caz acestea nu se vor aplica daca premergatoarea este o leguminoasa. Daca, totusi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totala (circa 30 - 40 kg N/ha) inainte de semanat, indeosebi dupa premergatoarele cu recoltare tarzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administreaza la sfarsitul iernii sau la desprimavarare. In anumite situatii (conditii de irigare, zona ceva mai umeda), se mai poate aplica o doza tarzie, de 10 - 30 kg N/ha, primavara, la alungirea paiului.

Marimea dozei din primavara se stabileste in functie de mersul vremii in iarna si la desprimavarare (levigare, mineralizare) (tab.3.14 dupa D. SOLTNER, 1990), de continutul in azot al solului in momentul desprimavararii si de starea de vegetatie a culturii. Ca urmare, in primavara este necesara recalcularea dozei totale de azot, in functie de toate aceste elemente, inclusiv in functie de recolta scontata a se obtine.

Tabelul 3.13

Dozele (in kg/ha substanta activa) de azot si fosfor cu care s-au obtinut productii optime economic la grau (medii pe 5 ani)

Tabelul 3.14

Procentul din doza de azot aplicat toamna care se pierde prin levigare, in functie de cantitatea de precipitatii (%)

Azotul poate fi administrat si sub forma de ingrasaminte lichide (dupa recomandarile ICCPT. Fundulea). Ingrasamintele lichide cu azot de tipul A.300 se administreaza in concentratie de 100% produs comercial, inainte de semanat, dupa semanat sau inainte de desprimavarare. De asemenea, aceste ingrasaminte pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea, in doze de pana la 15 kg N/ha, in concentratie de maximum 20% produs comercial. In acest mod se pot efectua ingrasarile tarzii, inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea plosnitelor si a bolilor foliare.

Fosforul. Alaturi de azot, ingrasarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din tara noastra. Se considera ca graul este cereala cea mai sensibila la insuficienta fosforului, aceasta afectand in primul rand plantele tinere, cu sistemul radicular inca slab dezvoltat. La inceputul vegetatiei, plantele tinere de grau absorb fosforul usor solubil din ingrasaminte si abia mai tarziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibreaza efectul azotului, imbunatateste rezistenta la iernare, cadere si boli, favorizeaza dezvoltarea sistemului radicular si infratirea, imbunatateste calitatea recoltei, grabeste maturitatea.

La stabilirea dozelor de fosfor se tine cont de continutul solului in fosfor mobil, ingrasarea cu gunoi de grajd, productia scontata si consumul specific. Formula de calculare a dozelor este urmatoarea:

DP= 15xRs- Pgg,

in care: DP este doza de fosfor, in kg P₂O₅/ha; Rs - recolta scontata, in t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd in fosfor, apreciat la 1,2 kg P₂O₅/t de gunoi de grajd, daca acesta a fost administrat direct graului si 0,8 kg P₂O₅/t de gunoi, daca a fost aplicat la planta premergatoare. Doza rezultata din calcul se majoreaza cu 20 - 40 kg P₂O₅/ha pe solurile cu mai putin de 5 mg P₂O₅/100 g sol.

Marimea dozei de fosfor este cuprinsa, de regula, intre 60 si 320 kg/ha, fosforul fiind incorporat in mod obisnuit sub aratura. Sub forma de ingrasaminte complexe, fosforul se poate administra si la patul germinativ.

Potasiul. ingrasarea cu potasiu este necesara numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K₂O accesibil/100g sol). Potasiul favorizeaza sinteza glucidelor, sporeste rezistenta la ger, cadere si boli. Insuficienta potasiului determina incetinirea cresterii, scurtarea internodiilor, cioroza, necroza marginala a frunzelor.

In situatiile in care compozitia chimica a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K₂O/ha, sub forma de sare potasica sub aratura sau sub forma de ingrasaminte complexe, Ia pregatirea patului germinativ. Trebuie subliniat ca, intr-un sistem intensiv de agricultura, pentru a obtine productii mari, se apreciaza ca administrarea potasiului devine o masura obligatorie pe toate tipurile de sol.

Ingrasamintele organice. Cele obisnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat si mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura graului. Aceste ingrasaminte pot fi aplicate direct in cultura graului, sau, mai frecvent, la planta premergatoare (porumb, sfecla), urmand ca graul sa beneficieze de efectul remanent.

Administrarea ingrasamintelor organice este importanta indeosebi pe solurile argiloiluviale (acide, cu multa argila), precum si pe solurile erodate sau prea usoare, deoarece pe langa aportul de elemente nutritive, ele imbunatatesc proprietatile fizice, chimice si biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de graului sunt de 15-20 t/ha, incorporate sub aratura, iar sporurile de recolta pot depasi 1.500 kg boabe/ha.

Imprastierea ingrasamintelor organice este o operatiune destul de costisitoare; ca urmare, ea prezinta interes in primul rand pentru exploatatiile agricole care dispun de gunoi de grajd si care folosesc, deci, o sursa proprie (si convenabila sub aspect economic) de substante fertilizante.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesara pe solurile acide, cu pH sub 5,8 si cu un grad de saturatie in baze sub 75%. Pentru ca lucrarea sa fie economica trebuie ca, prin amendare, sa se urmareasca neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitica. Se administreaza, de regula, 4 t/ha carbonat de calciu (piatra de var, dolomit). Imprastierea foarte uniforma si amestecarea cat mai buna cu solul, urmate de incorporarea sub aratura, sunt conditii esentiale pentru reusita amendarii.

2.3. Lucrarile solului

Se poate afirma ca, de starea in care se prezinta solul in momentul semanatului depinde in cea mai mare masura felul cum vegeteaza plantele de grau in toamna si, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarna.

Pregatirea terenului pentru semanatul graului pune adesea probleme deosebite din cauza timpului ramas de la recoltarea premergatoarei si pana la semanat, a conditiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrarilor (seceta de la sfarsitul verii si inceputul toamnei) si a suprafetelor mari care trebuie pregatite si semanate intr-un interval relativ scurt de timp.

Graul cere un sol afanat pe circa 20 cm adancime, cu suprafata nu foarte maruntita, dar fara bulgari in sol, asezat, nivelat, fara resturi vegetale pentru a permite semanatul in bune conditii.

In cazul premergatoarelor timpurii. Dupa recoltare se recomanda o lucrare de dezmiristit, efectuata imediat dupa eliberarea terenului (cel mult l - 2 zile intarziere). Prin aceasta lucrare se urmareste maruntirea resturilor vegetale si amestecarea lor cu solul, afanarea stratului superficial al solului pentru a impiedica pierderea apei prin evaporatie, distrugerea buruienilor existente si crearea conditiilor favorabile pentru germinarea semintelor de buruieni aflate in sol si a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrarile ulterioare. Daca se intarzie cu efectuarea lucrarii, solul pierde repede rezerva de apa, se intareste si de multe ori nu mai poate fi arat sau aratura iese bulgaroasa; ca urmare, se amplifica pierderile de apa prin evaporatie din cauza suprafetei bulgaroase a araturii si apar dificultati la lucrarile ulterioare ale solului.

In continuare, solul se ara imediat, la 20 - 22 cm adancime, cu plugul in agregat cu grapa stelata, intarzierea araturii are efecte nedorite: imburuienare; pierderea rapida a umiditatii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se intareste si nu se mai poate ara; orice intarziere a efectuarii araturii conduce la scaderi progresive de recolta.

In situatiile in care solul este prea uscat si nu se poate ara imediat sau prin aratura se scot bulgari mari, atunci se efectueaza numai o lucrare de dezmiristit si se asteapta caderea unor precipitatii ceva mai importante, care sa imbunatateasca conditiile de umiditate din sol si care sa permita o aratura de calitate. Graul nu necesita araturi prea adanci. Ca urmare, adancimea araturii trebuie stabilita in camp, in functie de starea terenului, astfel incat sa fie incorporate resturile vegetale (miristea si buruienile) si fara a scoate bulgari, in conditiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm adancime.

Trebuie realizata afanarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate cu tractorul (pentru lucrarile de ingrijire din timpul vegetatiei si la recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grau si patrunderea radacinilor in profunzime sunt favorizate de afanarea adanca a solului; ca o consecinta, gradul de compactare a solului influenteaza in mare masura dezvoltarea in ansamblu a plantelor si formarea componentelor de productie (fig. 3.37, dupa D. SOLTNER, 1990).

Pana in toamna, aratura trebuie prelucrata superficial, pentru maruntirea bulgarilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care rasar. Lucrarile sunt efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri in agregat cu grapa cu colti reglabili si lama nivelatoare. Se recomanda ca primele lucrari sa fie facute perpendicular sau oblic fata de directia araturii, pentru a asigura nivelarea terenului.

Fig. 3.37. - Influenta compactarii solului asupra dezvoltarii in profunzime a radacinilor si asupra formarii unor componente de productie la grau

Pregatirea patului germinativ se face chiar inainte de semanat, prin lucrari superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri in agregat cu grapa reglabila si lama nivelatoare); de regula, se recomanda ca aceasta ultima lucrare sa fie efectuata perpendicular pe directia de semanat. Trebuie sa se urmareasca realizarea unei suprafete nivelate, curate de buruieni, afanata pe adancimea de semanat, dar nu prea maruntita, si ceva mai tasata sub adancimea de semanat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre semintele in curs de germinare).

Prezenta bulgarasilor este importanta deoarece: protejeaza suprafata solului pe timpul iernii, prin retinerea zapezii si reducerea eroziunii eoliene; diminueaza compactarea in timpul sezonului rece, indeosebi in regiunile bogate in precipitatii.

Dupa premergatoarele tarzii (floarea-soarelui, porumb, sfecla de zahar, cartofi de toamna, soia). Este necesara curatirea cat mai buna a terenului de resturi vegetale, urmata de discuiri repetate (1-2 lucrari) pentru maruntirea resturilor de plante si a buruienilor.

Aratura se efectueaza imediat, ceva mai adanc, la 20 - 25 cm adancime, cu plugul in agregat cu grapa stelata, urmarindu-se incorporarea resturilor, fara insa a scoate bulgari; pana la semanat ar trebui sa ramana cel putin 2-3 saptamani, pentru ca pamantul afanat prin aratura sa se aseze.

In continuare, aratura se lucreaza in mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare) pentru mǎruntire, nivelare si pregatirea patului germinativ.

Pe terenurile bine lucrate in anii anteriori (arate adanc, afanate, nivelate), aratura poate fi inlocuita prin doua lucrari cu grapa cu discuri grea sau medie; aceasta lucrare permite mobilizarea solului pana la 12 - 16 cm adancime, realizandu-se, concomitent, si incorporarea ingrasamintelor minerale si, eventual, a resturilor vegetale, bine maruntite anterior. In continuare, se fac lucrari de intretinere a araturii si pregatirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul), conform celor prezentate anterior. Aceeasi tehnologie se recomanda in toamnele secetoase, atunci cand solul este foarte uscat si nu se poate ara sau prin aratura ar rezulta bulgari greu de maruntit.

Pregatirea terenului prin discuit este, uneori, preferabila araturii si pentru a nu intarzia semanatul graului. Se obtine o viteza mare de lucrare a solului, acesta se aseaza mai repede ca dupa arat, terenul ramane mai nivelat, economia este de 0,3 pana la 0,5 pentru forta de munca si de 11 - 14 l motorina/ha (dupa GH. BALTEANU, 1989). Aceasta lucrare se efectueaza cu bune rezultate dupa soia, sfecla, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat dupa floarea-soarelui sau dupa porumb (raman cantitati mari de resturi vegetale).

2.4. Samanta si semanatul

Samanta de grau destinata semanatului trebuie sa apartina unui soi zonat, sa provina din culturi special destinate producerii de samanta (loturi semincere), din categoriile biologice "samanta certificata a primei si celei de-a doua inmultiri", sa aiba puritatea fizica minimum 98%, facultatea germinativa minimum 85% si MMB cat mai mare.

Tratarea semintelor inainte de semanat este obligatorie. Tratamentele se pot diferentia in functie de agentul patogen si de modalitatea de infestare. In prezent, atat impotriva agentilor patogeni transmisibili prin samanta, cu spori pe tegumentul semintei, cum sunt malura comuna (Tilletia spp.) si fuzarioza (Fusarium spp.), cat si in cazul agentilor patogeni cu spori in interiorul bobului, cum ar fi taciunele zburator (Ustilago tritici), se recomanda tratamente cu preparate pe baza de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de samanta), oxichinoleat de cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de samanta) sau prochloraz + carbendazin (Prelude SP, 2,0 kg/t de samanta).

Pentru agentii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi malura comuna, fuzarioza si malura pitica (Tilletia controversa) este posibila tratarea semintelor inainte de semanat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusa. Ca atare, in cazul infestarii puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauza inainte de revenirea graului pe acelasi teren.

Pe terenurile unde este frecvent atacul de daunatori in toamna, indeosebi pe terenurile cu o incarcatura mare de paioase (sau la graul cultivat dupa grau), unde infestarea cu gandac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sarma (Agriotes ssp.) este puternica, se recomanda tratarea semintelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0 kg/t de samanta), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS,    2,5 Kg/t samanta) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate astfel bolile transmise prin samanta si daunatorii care ataca in toamna (gandacul ghebos, viermii sarma, mustele cerealelor).

Tratamentele se efectueaza imediat inainte de semanat, urmarindu-se cu mare atentie amestecarea cat mai uniforma a preparatelor cu samanta.

Epoca de semanat a graului se stabileste astfel incat, pana la venirea iernii sa ramana 40 - 50 zile in care plantele sa vegeteze normal, in care sa se acumuleze 450 - 500C temperaturi pozitive, astfel incat, la intrarea in iarna plantele de grau sa ajunga in stadiul de 2 - 3 frati si 3 - 4 frunze (fara ca fratii sa fie prea dezvoltati).

Daca se intarzie semanatul fata de perioada optima recomandata, plantele rasar tarziu, nu infratesc, intra in iarna neinfratite si necalite, fiind sensibile la ger, primavara lanul va avea o densitate mica si se imburuieneaza mai usor, vegetatia se intarzie si se prelungeste spre vara, apare pericolul de sistavire a boabelor. De asemenea, boabele de grau aflate in curs de germinare sunt foarte sensibile la temperaturi scazute; aceeasi sensibilitate manifesta plantutele rasarite dar neinfratite, cu sistemul radicular inca slab dezvoltat.

Daca se seamana prea devreme, plantele de grau se dezvolta prea puternic, sunt expuse inca de la inceputul vegetatiei atacului de daunatori (afide, muste) si boli, lanul se imburuieneaza din toamna; masa vegetativa bogata face ca plantele sa fie sensibile la ger si asfixiere pe timpul iernii; in primavara lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cadere si sensibile la boli, boabele raman mici datorita densitatii exagerate.

Indiferent de zona de cultivare, epoca optima de semanat a graului de toamna in Romania este l - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest si Campia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat in calcul este 25 septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinara, nordul tarii si depresiunile intramontane, se recomanda sa se semene ceva mai devreme, in intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.

Densitatea de semanat la grau trebuie stabilita astfel incat sa se asigure, la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m². Pentru a realiza acest lucru trebuie sa fie semanate 450 - 600 boabe germinabile/m². Intre aceste limite, densitatea de semanat se stabileste in functie de capacitatea de infratire a soiului, data semanatului (fata de epoca optima), calitatea pregatirii patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umiditatii pentru un rasarit rapid). De asemenea, trebuie luat in calcul un procent mediu de rasarire in camp, pentru conditii bune de semanat, de 85-95% (din boabele germinabile semanate). Procentul de rasarire in camp depinde in cea mai mare masura de: tratamentele efectuate la samanta; starea solului la semanat, sub aspectul asigurarii umiditatii si a calitatii patului germinativ, si care depinde, la randul sau de utilajele cu care s-a lucrat (tab. 3.15, dupa K. BAEUMER, 1971).

Graul are capacitatea ca, prin^ infratire sa-si corecteze, intre anumite limite, densitatile nefavorabile. In asemenea situatii, administrarea ingrasamintelor in primavara, in doze ceva mai ridicate stimuleaza dezvoltarea vegetativa si productivitatea plantelor existente; prin administrarea de ingrasaminte se urmareste sa se asigure o nutritie foarte buna a plantelor pentru ca numarul mic de frati si spice la m² sa fie compensat prin numarul mare de boabe in spic, cu MMB cat mai ridicata. Totodata, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuata cu mai mare atentie in culturile rare, pentru a elimina, pe cat posibil, concurenta buruienilor.

Tabelul 3.15

Corelatia intre facultatea germinativa, determinata in laborator si rasaritul in camp, la samanta de grau tratata si netratata

La densitati de semanat prea mari, consumurile de samanta sunt exagerate, costisitoare si nejustificate, concurenta dintre plante este prea puternica, apare pericolul caderii si se amplifica atacul de boli.

In cazuri extreme, indeosebi la semanatul intarziat, precum si in toamnele foarte secetoase sau in situatia cand se seamana in teren bulgaros, se poate mari densitatea pana la 700 boabe germinabile/m². Trebuie retinut, insa. ca erorile tehnologice (intarzierea semanatului, pregatirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai partial, prin marirea densitatii de semanat.

Cantitatea de samanta la hectar (norma de semanat) rezultata din calcul (pe baza densitatii stabilite si a indicilor de calitate a semintei) este cuprinsa, de regula, intre 200 si 250 kg samanta/ha.

Adancimea de semanat a graului depinde de umiditatea solului, textura, soi, marimea semintei, data semanatului (fata de epoca recomandata), in conditiile din Romania, graul este semanat Ia 4 - 5 cm adancime pe terenurile cu umiditate suficienta si textura mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurata, iar strabaterea germenilor spre suprafata este ceva mai dificila; pe terenurile cu umiditate insuficienta la suprafata si textura mai usoara, precum si in cazul semanaturilor timpurii, se recomanda sa se semene ceva mai adanc, la 5 -6 cm.

Din anumite motive (teren uscat, bulgaros, neasezat suficient dupa arat datorita recoltarii tarzii a premergatoarei), graul este semanat, in mod frecvent, prea adanc; consecintele sunt rasaritul intarziat, plantele nu mai au timp sa infrateasca si sa se pregateasca pentru iarna, sau graul infrateste tarziu si putin.

In legatura cu adancimea de semanat, trebuie semnalat ca, in Romania exista in cultura soiuri de grau (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41) care se caracterizeaza prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri, adancimea de semanat trebuie sa fie maximum 4 cm si foarte uniforma, pentru a asigura strabaterea tuturor germenilor pana la suprafata.

Distantele de semanat la grau, pe plan mondial, sunt cuprinse intre 10 si 18 cm (dupa W. BROUWER, 1970), fara a rezulta diferente importante de productie. Ca atare, distanta dintre randuri trebuie aleasa intre aceste limite, in functie de masinile de semanat aflate la dispozitie, in Romania graul este semanat, in mod obisnuit, la 12,5 cm (distanta pentru care sunt construite semanatorile universale existente mai frecvent in dotare).

In anumite situatii (culturi semincere) se recomanda distante de semanat ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza infratitul si a asigura inmultirea mai rapida a semintei.

O metoda de semanat mult extinsa in tarile cu traditie in cultura graului este semanatul in carari. Aceasta metoda, folosita in prezent, pe suprafete in crestere in Romania, a aparut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrarilor de imprastiere a ingrasamintelor, de combatere a bolilor si daunatorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea caderii), in mod foarte precis, ca uniformitate de imprastiere, pana in faze de vegetatie mai avansate (chiar pana la inceputul formarii boabelor). Trebuie retinut ca in tehnologiile intensive se poate ajunge pana la 5 - 8 treceri in cursul perioadei de vegetatie, pentru efectuarea diferitelor lucrari de ingrijire.

Nu exista o schema standard pentru semanatul in carari; schema poate fi adaptata de fiecare agricultor la setul de masini agricole pe care il au la dispozitie; si anume, la semanatul in carari, se lasa cate 2 benzi nesemanate, obtinute prin inchiderea tuburilor semanatorii pe urmele rotilor tractorului; latimea unei carari corespunde cu latimea pneurilor tractorului (de regula, este suficient sa fie inchise 2 tuburi ale semanatorii), iar distanta dintre doua carari este egala cu ecartamentul rotilor tractorului si al masinilor cu care se vor face diferitele lucrari de ingrijire in vegetatie. Distanta dintre perechile de carari trebuie sa corespunda cu latimea de lucru a masinilor cu care se fac tratamentele.

In figura 3.38 (dupa G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND si N. KNAUER, 1975) este prezentata o schema de semanat in carari, in cazul in care se lucreaza cu un singur tractor, cu o semanatoare cu latimea de lucru de 3 m; masina pentru administrat ingrasaminte are 6 m latime de lucru, masina pentru erbicidare are 12 m latime de lucru.

Acolo unde exista posibilitatea de a efectua lucrarile din vegetatie cu mijloace "avio" (si se prevede acest lucru), se recomanda sa se lase, de la semanat, urme de orientare, de 30 - 40 cm (doua tuburi de la semanatoare suprimate), urme care sunt vizibile pana in faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanta dintre doua urme va fi egala cu latimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor.

Fig. 3.38. - Schema pentru semanatul in carari

2.5. Lucrarile de ingrijire

Graul este o cultura cu o tehnologie total mecanizabilǎ, deosebit de rentabila sub aspectul consumului de forta de munca. Felul lucrarilor de ingrijire care se aplica graului si numarul acestora depinde de foarte multi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor in toamna si starea de vegetatie la desprimavarare; mersul vremii si al vegetatiei in primavara; rezerva de buruieni, infestarea cu boli si daunatori; dotarea tehnica, posibilitatile materiale si calificarea cultivatorilor). Sunt situatii in care sunt necesare sau sunt efectuate numai l - 2 lucrari de ingrijire si sunt situatii in care sunt efectuate foarte multe lucrari (7-8 treceri).

Tavalugitul semanaturilor de grau imediat dupa semanat apare ca necesar atunci cand s-a semanat in sol afanat si mai uscat, si se face cu scopul de a pune samanta in contact cu solul si de a favoriza, astfel, absorbtia apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii si eliminarea apei pe portiunile depresionare sau microdepresionare sunt operatiuni de buna gospodarire, care se fac de catre orice bun cultivator de grau. La amplasarea culturilor de grau trebuie evitate, pe cat posibil terenurile unde pe timpul iernii apar baltiri.

Tavalugitul la desprimavarare este necesar numai in situatii extreme cand, din cauza alternantei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, radacinile plantelor de grau au fost desprinse de sol (plantele sunt descaltate); ca urmare, la incalzirea vremii la desprimavarare poate apare ofilirea si uscarea plantelor de grau, partial dezradacinate; fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci cand situatia o impune, lucrarea de tavalugii trebuie efectuata pe sol bine scurs, dar inca reavan, pentru a realiza aderarea radacinilor si a nodului de infratire la sol, dar fara a tasa suprafata solului.

Grapatul culturilor de grau la desprimavarare este o lucrare din tehnologia clasica de cultivare, in prezent, grapatul a fost scos din tehnologia recomandata, desi continua sa fie efectuat de unii cultivatori de grau de la noi. in majoritatea cazurilor se considera ca lucrarea de grapat a semanaturilor de grau la desprimavarare, nu este necesara, iar consecintele negative sunt, adesea, importante: multe plante de grau sunt distruse, altele sunt dezradacinate; terenul, inca umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

Combaterea buruienilor este principala lucrare de ingrijire din cultura graului. Pierderile de recolta la grau din cauza concurentei buruienilor sunt, in mod obisnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge in situatii extreme pana la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni si impiedicarea aparitiei acestora in culturile de grau trebuie urmarite prin toate mijloacele: rotatie, lucrarile solului, semanatul in epoca si cu densitatea optima, combatere chimica.

In cultura graului, combaterea chimica a buruienilor este o lucrare obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridica cele mai multe probleme in conditiile din tara noastra; speciile mai frecvente in cultura graului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.

Pentru combaterea acestora, frecvent se recomanda sa se administreze preparate care contin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 i/ha). Administrarea se face primavara, cand plantele de grau sunt in faza de infratit si pana la formarea primului internod, iar buruienile sunt in faza de cotiledoane sau rozeta; temperatura aerului trebuie sa fie mai mare de 10C, vremea linistita, fara vant, timpul calduros si luminos. Cu bune rezultate se pot folosi si preparate continand MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).

Alaturi de dicotiledonate mentionate, in culturile de grau apar si specii de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M. inodora, Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. In asemenea situatii, se recomanda aplicarea unor erbicide pe baza de 2,4-D + dicamba (Icedin Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D (Longran 60 WP, l l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).

Buruieni dicotiledonate problema in cultura graului sunt considerate speciile Galium aparine si Galeopsis tetrahit, pentru combaterea carora se recomanda preparatele continand fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 + Icedin Forte, 0,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan Extra, l l/ha).

Administrarea acestor preparate se face in aceleasi faze de vegetatie ale graului si ale buruienilor mentionate mai sus, tratamentele putand incepe mai devreme, cand temperatura a depasit 6C. Se subliniaza ca, intarzierea aplicarii erbicidelor pana la formarea celui de-al doilea internod poate determina aparitia unor efecte fitotoxice la grau.

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesara doar in anumite zone limitate din Romania. Speciile respective: Apera spica venii (iarba vantului) si Avena fatua (odosul) gasesc conditii favorabile de 'dezvoltare in zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.

Pentru combaterea ierbii vantului se fac tratamente cu erbicide pe baza de tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha), diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primavara, cand buruiana are l - 3 frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat inainte de semanat si incorporat in sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3-5 kg/ha), aplicat fie toamna, imediat dupa semanat sau dupa rasarit, sau primavara in faza de l - 3 frunze ale buruienii.

Pentru combaterea odosului se recomanda preparatele pe baza de trialat, aplicate inainte de semanat, cu incorporare cu grapa cu colti la 2 - 4 cm adancime, sau preparatele Puma S sau Grasp, aplicate dupa recomandarile prezentate la iarba vantului.

In mod obisnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate si monocotiletonate se efectueaza combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g + 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).

Combaterea daunatorilor din culturile de grau se realizeaza prin masuri preventive si curative. Pentru diminuarea atacului de gandac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie evitata amplasarea graului pe terenurile infestate si, de asemenea, se trateaza samanta inainte de semanat, in cazuri extreme, cand in toamna se constata un atac puternic de larve de gandac ghebos, se recomanda tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC , 2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de daunare (PED) este de 5% plante atacate.

Impotriva plosnitelor cerealelor (Eurygaster spp. si Aelia spp.) se efectueaza tratamente impotriva adultilor hibernanti, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m² si numai dupa ce peste 80% din populatia de plosnite a parasit locurile de iernare (padurea), de regula, in a doua decada a lunii aprilie, cand temperatura depaseste 10C. Tratamentele impotriva larvelor se fac la avertizare, la inceputul lunii iunie, dupa ce acestea au trecut de varsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m²; adesea este necesara repetarea tratamentului, dupa un interval de maximum 7-10 zile, daca dupa primul tratament au mai ramas peste 3 larve/m² (l larva/m²pentru culturile semincere).

Se recomanda folosirea insecticidelor continand triclorfon (Onefon 90 PS, 1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).

Viermele rosu al paiului (Haplodiplozis marginala), este un daunator periculos, a carui prezenta este semnalata mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judetele Arges, Teleorman, Buzau, Prahova, Dambovita, Olt; se recomanda evitarea monoculturii si recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate inainte de migrarea daunatorului in sol. Pe terenurile cu peste 5-6 larve/planta, se fac 3 tratamente, primavara, la avertizare, in perioada de zbor a adultilor si de aparitie a larvelor, cu preparatele mentionate la combaterea plosnitelor.

Gandacul balos al ovazului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult in ultimele decenii in culturile de grau din tara noastra se combate prin tratamente repetate, impotriva adultilor si a larvelor. Adultii apar atunci cand temperatura trece de 9 - 10C, de obicei incepand din a doua jumatate a lunii aprilie; PED este de 10 adulti hibernanti/m² si de 250 larve/m² in cazul atacului in vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe baza de dimetoat, deltametrin, lambda-cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).

Carabuseii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la aparitia adultilor (sfarsit de mai, inceput de iunie) la un PED de 3 exemplare/m, folosind aceleasi preparate recomandate pentru combaterea plosnitelor.

Mustele cerealelor (musca neagra - Oscineila frit; musca de Hessa -Mayetiola destructor) sunt daunatoare in cazul atacului de toamna, care este cel mai pagubitor prin larve, mai ales in situatiile in care graul a fost semanat timpuriu si toamna este lunga si calduroasa. Foarte importante sunt masurile preventive, precum si tratamentele la samanta.

Soarecii de casa (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%, administrata sub forma de momeli.

Combaterea bolilor se face in mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele curative (combatere integrata).

Fainarea (Erysiphe graminis), boala cu transmitere prin sol, se manifesta indeosebi in perioada cresterii intense a plantelor de grau, cand acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea racoroasa, umeda si cu nebulozitate ridicata.

Masurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotatiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densitatii normale a lanului, fertilizarea echilibrata.

In cazul unui atac puternic de fǎinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe baza de prochoraz (Sportak 45, l l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5 kg/ha) (uftimile doua preparate speciale pentru fǎinare). Pragul economic de daunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, dupa infratit; 25% pete pe frunza stindard, inainte de inflorit.

Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfecta Giberella zeae) se transmite prin sol si prin samanta si produce fuzarioza radacinilor, a coletului, frunzelor si spicului. Deosebit de eficiente sunt masurile preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la boala, folosirea unei seminte sanatoase, tratata inainte de semanat, fertilizarea echilibrata, cultivarea de soiuri tolerante, respectarea rotatiei. Tratamentele la samanta sunt obligatorii, dar partial eficiente, iar tratamentele in vegetatie sunt eficiente, dar costisitoare.

Innegrirea bazei tulpinii si patarea in ochi si ingenuncherea tulpinii (Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel incat se recomanda, in primul rand, distrugerea samulastrei, respectarea rotatiei, precum si ingrasarea echilibrata; in situatii extreme, se recomanda tratamente cu preparate continand benomil.

Septoriozele (Septoria tritici si S. nodorum) este o boala care se transmite prin samanta sau prin sol, pe resturile de plante. Masurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotatiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se recomanda tratamente la samanta (Vitavax 75, 2,5 kg/t samanta sau Chinodin, 2,5 kg/t samanta), precum si tratamente in vegetatie, in faza de inspicat, si apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea fǎinarii. Pragul economic de dǎunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la inflorit.

Prevenirea caderii plantelor. Este o lucrare de ingrijire efectuata pe suprafete mari in culturile de grau din climatele umede, precum si unde se aplica doze mari de ingrasaminte cu azot.

Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esentiala pentru evitarea caderii. De asemenea, se recomanda tratamente preventive, folosind anumite substante cu efect retardant (nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe baza de clorura de clorcholina (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franta, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectueaza stropiri foliare, in perioada de alungire a paiului (cand plantele au 20 - 25 cm inaltime), pe vreme linistita, fara vant, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineata. Se aplica 1,6 - 2,3 l/ha preparat in 800 - 1.000 l apa, in cazul tratamentelor terestre si 300 - 400 l in cazul tratamentelor "avio".

Prin aceste tratamente se obtin: reducerea inaltimii plantelor cu 25 - 30 cm, scurtarea si ingrosarea internodurilor bazaie, dezvoltarea tesutului sclerenchimatic si deci marirea rezistentei la cadere, redistribuirea asimilatelor intre organele plantei si ca urmare, cresterea suprafetei foliare, a numarului de boabe in spic, a MMB si a productiilor. Se obtin culturi cu rezistenta sporita la cadere si care pot fi recoltate mecanizat, fara dificultate.

In prezent, pentru prevenirea caderii exista si preparate pe baza de ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune rezultate si in faze de vegetatie mai avansate.

In Romania, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea caderii nu s-au extins desi cercetarile au ilustrat unele efecte pozitive asupra productiei la grau (GH. V. ROMAN, 1969 - 1970); in majoritatea zonelor de cultura a graului caderea se petrece destul de rar, numai in anii cu primavara si inceputul verii gloioase si cu vanturi puternice, care favorizeaza caderea.

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a graului care prezinta interes pentru majoritatea zonelor de cultura a graului din Romania. Necesarul de apa al graului este de 3.500 - 4.500 m /ha pe intreaga perioada de vegetatie si este acoperit, de obicei in proportie de 70 - 75%, din rezerva de apa a solului la semanat si din precipitatiile cazute in timpul perioadei de vegetatie.

Udarile de toamna aplicate in cultura graului sunt cele mai eficiente, in situatiile in care solul este prea uscat si nu permite efectuarea araturii sau daca s-a arat, dar nu se poate pregati patul germinativ, se recomanda administrarea unei udari de umezire, cu norme de 400 - 600 m³/ha. in situatiile in care pregatirea patului germinativ s-a facut corespunzator, dar s-a semanat in sol uscat si graul nu rasare din lipsa apei, se recomanda o udare de rasarire cu norme de 300-500 m³/ha.

Udarile de primavara se aplica in functie de situatia concreta din primavara (apa acumulata in sol in sezonul rece, regimul precipitatiilor in primavara), cu norme de 500-600 m³/ha. Se aplica 1-3 udari in fazele de alungirea paiului (in luna aprilie, mai rar, numai in primaverile secetoase si dupa ierni sarace in precipitatii), inspicat-inflorit (luna mai) si la formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare folosita la grau in tara noastra este aspersiunea.

2.6. Recoltarea

Momentul optim de recoltare a graului este la maturitatea deplina, atunci cand boabele ajung Ia 14 - 15% umiditate; in acest stadiu masinile de recoltat lucreaza fara pierderi si boabele se pot pastra in bune conditii, fara a fi necesare operatiuni speciale de uscare. De regula se incepe recoltatul mai devreme, cand boabele au 18% umiditate, din cauza suprafetelor mari cu grau care trebuie recoltate, pentru a preintampina intarzierea si a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorita supracoacerii sau a vremii nefavorabile); in acest caz, este absolut necesara uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de pastrare si a evita deprecierea calitatii lor.

Lucrarea de recoltare trebuie incheiata cand boabele au ajuns la circa 12 -13% umiditate; mai tarziu graul trece in faza de supracoacere si se amplifica pierderile prin scuturare. Perioada optima de recoltare a unui lan de grau este de aproximativ 5-8 zile.

Lanurile de grau sunt recoltate, dintr-o singura trecere, cu ajutorul combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandarile de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (in functie de evolutia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fara a sparge boabele. Recoltarea directa cu combina se efectueaza in conditii bune in lanurile dezvoltate uniform, neimburuienate si necazute.

In situatiile cand nu sunt intrunite aceste conditii, se apeleaza la recoltarea divizata (in doua faze), care se realizeaza prin secerarea (taierea) plantelor cu vindroverul Ia inaltime de 15 - 20 cm, lasarea lor in brazda cateva zile pentru uscare, urmata de treieratul cu combina, prevazuta cu ridicator de brazda.

In tehnologia de recoltare folosita la noi, dupa recoltare paiele raman pe teren in brazda continua.

Strangerea paielor si eliberarea terenului sunt lucrari importante in cultura graului. Trebuie luat in calcul un raport general acceptat de 1:1 intre boabe si paie, care insa depinde de conditiile anului, soi, inaltimea de taiere la recoltare s.a. Lucrarea este foarte dificila si destul de costisitoare; in tehnologia mai frecvent folosita (presarea paielor cu presa pentru furaje, incarcarea manuala si transport), aceste operatiuni pot reprezenta 48% din consumul de munca din intreaga tehnologie de cultivare a graului, fata de circa 8,3% cat reprezinta recoltatul si transportul boabelor (dupa D. TOMA, citat de GH.BALTEANU, 1989).

Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje, masina pentru balotat cilindrica, masini pentru adunat si capitat). Ulterior paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie prima pentru diferite industrii, ca asternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.

In multe tari cultivatoare de grau, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru tocarea paielor si imprastierea acestora pe latimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizeaza, fara dificultate, incorporarea in sol, prin aratura, a paielor bine maruntite, de dorit impreuna cu doze moderate de ingrasaminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor in sol.

Arderea miristii (deci a materiei organice ramase dupa recoltarea graului) nu este justificata; aceasta solutie este acceptata numai in cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme rosu.

Productii. Productia medie mondiala la grau a fost in ultimii ani injur de 2.600 kg boabe/ha (1997 - 1999). Prin comparatie, productia medie in Europa a fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha in tarile Uniunii Europene si 3.480 kg/ha in tarile Europei de Est. Numeroase tari europene realizeaza peste 7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franta, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanic). Prin comparatie, principalele tari cultivatoare (si exportatoare) de grau pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depasesc productii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.

In cultura graului in Romania, in ultimele decenii, productiile medii au oscilat, de regula, intre 1.760 kg/ha si 3.300 kg/ha, fiind supuse influentei variatiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Retin atentia, indeosebi, productiile medii realizate in anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha) si 1995 (3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unitati agricole care recolteaza, in-anii favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, in medie pe mii de hectare.