PIATA PRODUSELOR AGRICOLE IN ROMANIA

1.1 Economia de piata si piata

Economia de piata si piata sunt procese economice extrem de complexe, evolutiile acestora fiind legate de prefaceri adanci in economia tarilor lumii. Dezvaluirea continutului si a componentelor lor esentiale, a formelor lor de manifestare, au reprezentat o preocupare stringenta a economistilor si nu numai[1].

La inceputul societatii umane, eforturile oamenilor in cautarea de hrana erau nemijlocit legate de mediul natural. In aceasta perioada a preistoriei societatii omenesti, procesele de productie si de consum inca nu se separasera unele de altele, ele desfasurandu-se concomitent in timp si spatiu. In cadrul comunitatii umane, organizata sub forma de trib sau ginta, bunurile obtinute cu ajutorul uneltelor primitive erau consumate in comun de membrii acesteia. Aceste aspecte istorice sunt specifice economiei naturale, denumita si economie casnica inchisa[2], noneconomie , "economie necomerciala' sau "civilizatia agricola a primului val' , ce reprezinta o forma de organizare si desfasurare a activitatii economice, in care nevoile de consum ale populatiei sunt satisfacute din rezultatele propriei activitati, prin autoconsum, fara a apela la schimb, la piata. Se apreciaza ca economia naturala a fost dominanta pana la Prima Revolutie Industriala, care a inceput in ultima parte a secolului al XVIII-lea si a atins apogeul spre sfarsitul secolului al XIX-lea, cand a cedat locul economiei de schimb.

Procesul trecerii la economia de schimb s-a desfasurat intr-o perioada indelungata de timp. Primii germeni ai economiei de schimb au aparut in perioada descompunerii comunitatilor primitive si s-au dezvoltat continuu, pe

masura amplificarii si diversificarii trebuintelor si a mijloacelor de satisfacere a lorx.

Pe masura crearii unor noi unelte specializate, a aparitiei si dezvoltarii continue a diviziunii sociale a muncii, a dobandirii de experienta si a transmiterii acesteia de la o generatie la alta, oamenii au reusit sa produca mai multe bunuri decat le erau necesare pentru consumul curent. A aparut astfel un prisos de bunuri, denumit plusprodus. Pe suportul diviziunii sociale a muncii, al rodniciei sporite a muncii, ca si al proprietatii private asupra bunurilor acumulate, impusa de unii producatori, apare si se dezvolta schimbul regulat de produse, prin intermediul pietei. Productia si consumul se autonomizeaza, devin activitati economice distincte, intre ele interpunandu-se o noua forma de activitate economica, denumita schimb (circulatie). Prin atragerea in circuitul economic a noi resurse, relatiile de schimb s-au dezvoltat si perfectionat. Unii producatori s-au specializat in producerea unor bunuri de piata, denumite marfuri, proces ce constituie germenele aparitiei viitoarelor burse de marfuri. A aparut astfel economia de schimb, care reprezinta acea forma de organizare si desfasurare a activitatii economice in care producatori specializati si autonomi produc bunuri pentru piata, adica marfurixx. Pentru satisfacerea nevoilor lor multiple, producatorii specializati ofera si solicita la piata bunurile de care au nevoie, procurandu-le prin acte de comert (vanzare-cumparare).

De-a lungul mai multor secole, economia de schimb s-a dezvoltat atat in largime, cat si in profunzime, noi si noi teritorii au fost atrase in sfera schimbului, bunuri din ce in ce mai numeroase si in cantitati mereu sporite au facut obiectul actelor de vanzare-cumparare. In acelasi timp, modalitatile concrete de schimb, tehnicile si instrumentele acestora au devenit din ce in ce mai rafinate si mai eficiente. Printre acestea se inscriu si bursele de marfuri (comerciale), inclusiv cele agricole.

Treptat, pe masura dezvoltarii schimbului de marfuri, a extinderii actelor de comert, economia de schimb a devenit forma principala de economie, care se caracterizeaza prin mecanisme specifice de fundamentare si de luare a deciziilor privind problema fundamentala a economiei si a raritatii. Prin mecanismele ei, economia de schimb face posibila valorificarea resurselor economice limitate pentru satisfacerea nevoilor si dorintelor oamenilor, nelimitate, in continua crestere si diversificare. In acest context, se considera ca economia de schimb constituie forma universala de organizare si desfasurare a activitatii economice, careia ii sunt proprii anumite trasaturi, printre care subliniem: . polarizarea economiei in jurul pietei care, alaturi de intreprindere (intreprinzator), devine institutia centrala a economiei de schimb; . tranzactiile bilaterale de piata intre agentii economici, generate de confruntarea cererii si ofertei de bunuri economice. Prin intermediul lor, producatorii si cumparatorii isi urmaresc interesele proprii, maximizarea profitului si, respectiv, maximizarea satisfacerii, a utilitatii, in conditiile unei concurente loiale intre acesti participanti.

In lumea contemporana, sistemul real al economiei de piata este o combinatie intre elementele modelului economiei de piata si elemente ale dirijismului, ale interventiei statului in economie, monopolurilor sau diferitelor grupuri de presiune (sindicate, patronate etc.). Dintre caracteristicile economiei de piata reale, importanta prezinta: . existenta unui sistem de piete concurentiale, bazate pe reguli clare care, prin confruntarea cererii si ofertei, selecteaza agentii economici; . concurenta constituie cel mai important factor al progresului economic; . preturile, pentru majoritatea bunurilor marfare, se formeaza prin negocieri libere intre purtatorii cererii si ofertei, fara interventii administrative; . statul democratic vegheaza la respectarea regulilor pietei, adopta masuri de completare sau de corectare a functiilor pietei, folosind cadrul legislativ, parghii economico-financiare si alte instrumente. Rezulta ca piata, ca institutie centrala a economiei de schimb, se bazeaza pe trei piloni, care ii asigura functionalitate si eficienta: cerere si oferta, concurenta si pret.

Problemele privind functionalitatea economiei de piata difera de la o tara la alta. In tarile cu o economie consolidata se ridica mai ales probleme privind perfectionarea mecanismelor pietei. Intr-un numar relativ mai mare de tari, problemele sunt mai complexe si vizeaza atat procesul de formare a sistemului de piete, cat si modernizarea functionarii lui. In aceasta categorie de tari se include si tara noastra, aflata in faza de finalizare a procesului de edificare a unei economii de piata reale, functionale, conditie indispensabila a integrarii in U.E. Acest proces extrem de complex si dificil este prevazut sa se incheie in cursul acestui an, prin aplicarea si realizarea concreta a unui set de masuri ce vizeaza continuarea reformei economice, a restructurarii, retehnologizarii si privatizarii, precum si a reformei in justitie si administratie, concomitent cu eliminarea, intr-o masura cat mai mare, a coruptiei, flagel ce se manifesta inca cu intensitate in tara noastra. Pe acest fond, problemele specifice pietei vor fi in mare masura realizate, prin constituirea unei retele interdependente de piete, in cadrul careia se include si extinderea organizarii burselor de marfuri, inclusiv a burselor agricole.

Sintetizand ideile prezentate, rezulta concluzia potrivit careia piata nu se identifica cu economia de piata. Piata reprezinta un concept complex, dinamic si contradictoriu avand o istorie indelungata, care o precede pe cea a economiei de piata. Constituind, inca de la inceput, liantul dintre producatori si consumatorii

autonomi, dintre productie si consum, piata isi are radacinile in primele forme ale schimbului (trocul). Piata a evoluat in pas cu dezvoltarea societatii, imbracand diferite forme, cum ar fi: targuri, hale publice, magazine cu sucursale, lanturi de supermagazine, expozitii cu vanzare, case de comenzi, burse etc, in anumite conditii istorice aceasta devenind institutia centrala a economiei de schimb.

Piata moderna din tarile cu o economie avansata se prezinta ca un sistem de piete concurentiale, in cadrul carora agentii economici intra in relatii economice sub forma unor tranzactii bilaterale, libere si directe. in conditiile realitatii economice contemporane, rolul pietei ca "mana invizibila' care asigura eficienta si echilibrul economic, se imbina cu interventia statului sau a marilor firme (corporatii) in mecanismul pietei, care nu este deloc de neglijat.

Termenul de piata, datorita complexitatii si diversitatii sale, este frecvent utilizat in limbajul cotidian, adesea cu semnificatii diferite. Se impune deci sa se faca o distinctie clara intre sensul popular si cel economic, deoarece una este piata in acceptiunea unor gospodine si alta din punctul de vedere al economistilor.

Printre interpretarile privind conceptul de piata, evidentiem pe urmatoarele:

sensul initial si uzual al pietei desemneaza locul fizic in care bunurile marfare sunt supuse actelor de vanzare-cumparare, prin contactul direct al participantilor la tranzactii;

spatiu economic in care se desfasoara un sistem complex de activitati economice specifice (de schimb sau procese conexe caracteristice: cererea, oferta, concurenta, pretul, publicitatea, reglementarile juridice);

reflecta mijloacele de comunicare prin care agentii economici participanti la tranzactii se informeaza reciproc asupra conditiilor schimbului;

■ mod de confruntare si intalnire a dorintelor si intereselor vanzatorilor si cumparatorilor si deci a cererii si ofertei de bunuri, factori de productie, titluri de valoare etc;

reflecta mecanismul concurential care are loc intre agentii economici ce actioneaza pe aceeasi piata, in legatura cu stabilirea preturilor si a cantitatii pentru anumite marfuri;

ansamblul deciziilor adoptate de cumparatori (ce si cat sa cumpere in raport de pret); de producatori (ce, cat si pentru cine sa produca), de posesorii de capital (cat si in ce directii sa investeasca) si de posesorii factorului munca (ce, cat si pentru cine sa munceasca).

In opinia lui Alvin Toffler, "piata propriu-zisa nu este altceva decat o retea de schimb, un tablou de comanda, ca sa zicem asa, prin intermediul caruia bunurile si serviciile, asemenea mesajelor, sunt dirijate catre destinatiile adecvate'[5].

Multiplele interpretari privind conceptul de piata justifica, cel putin partial, opinia profesorului universitar francez, istoricul Fernand Braudel, care isi pune intrebarea: "putem oare sa "situam' piata pe adevaratul ei loc? Nu este atat de simplu pe cat s-ar parea, caci cuvantul in sine este foarte echivoc. Pe de o parte, el se aplica, in sensul sau foarte larg, la toate formele de schimb, de indata ce se depaseste autoaprovizionarea (autoconsumul), la toate mecanismele elementare si superioare pe care le-am descris, la toate categoriile care privesc suprafetele comerciale (piata urbana, piata nationala) sau un produs oarecare (piata zaharului, a metalelor pretioase, a mirodeniilor). In acest caz, cuvantul este echivalent cuschimbul, circulatia, distributia. Pe de alta parte, cuvantul piata indica o forma destul de larga a schimbului, numita si economie de piata, adica un sistem'[6].

Prin sinteza multiplelor interpretari, piata poate fi definita ca un spatiu economic in care vanzatorii si cumparatorii, exponenti ai ofertei si ai cererii, negociaza schimbul de marfuri, stabilind pretul si cantitatile acestor doua componente ale pietei.

Polarizand intreaga viata economica, in prezent, piata joaca un rol esential in

economie, prin intermediul urmatoarelor functii generale:

ofera informatiile oportune si rapide agentilor economici participanti la tranzactiile care se deruleaza pe piata, pe baza carora se asigura atragerea si repartitia resurselor economice pe diferite domenii si sectoare;

valideaza, coordoneaza si orienteaza, prin sistemul de preturi, comportamentul si deciziile economice ale purtatorilor cererii si ofertei, sub aspectul eficientei si utilizarii resurselor;

regleaza viata economica prin adaptarea reciproca a cererii si ofertei, dand cele mai bune raspunsuri la intrebarile ce, cat, cum si pentru cine sa se produca? ce, cat, cum sa se consume?, fiind deci mecanismul principal prin care se asigura echilibrul economic;

diferentiaza agentii economici, eliminand de pe piata pe cei ce nu pot face fata procesului concurential.

Piata contemporana reala este deosebit de complexa si de eterogena, ea structurandu-se dupa mai multe criterii si manifestandu-se sub forma unei multitudini de categorii[7] (vezi Schema nr. 1.1.).

Dupa natura economica a bunurilor care fac obiectul tranzactiilor comerciale (A), piata se imparte in doua mari segmente: piata bunurilor de consum personal final si piata factorilor de productie. Aceste doua piete sunt extrem de eterogene, avand fiecare nu numai sfere distincte de cuprindere, dar si mecanisme specifice de functionare.

Piata bunurilor de consum personal final consta din ansamblul vanzarilor-cumpararilor, al ofertei si cererii de bunuri materiale si servicii, avand ca destinatie satisfacerea nevoilor personale si colective, precum si toate acele operatiuni care se includ in comertul cu ridicata si cu amanuntul. Complexitatea si eterogenitatea acestui segment de piata sunt conditionate, in primul rand, de diversitatea si dinamica bunurilor de consum de uz curent si de folosinta indelungata, bunuri alimentare si imbracaminte etc.

Piata factorilor de productie reprezinta ansamblul actelor de vanzare-cumparare pe care le presupune atragerea, cumpararea, consumarea, inlocuirea si potentarea factorilor de productie (munca, resurse naturale, capital, resurse informationale etc.). In acest sens distingem, in cadrul pietei factorilor de productie (prodfactori): piata muncii, piata resurselor naturale, piata bunurilor capital, piata educatiei, piata informatiei, piata serviciilor manageriale etc.

Dupa forma bunurilor tranzactionate (B), bunurile materiale se pot prezenta ca bunuri omogene sau uniforme (cerealele), bunuri eterogene sau diferentiate (incaltaminte), grupari care au o mare importanta in mecanismul pietei concurentiale, care stau la baza unui anumit tip de concurenta.

Dupa numarul si importanta relativa a participantilor la tranzactiile de schimb (C), vanzatori si cumparatori, pietele pot fi: piete cu concurenta pura si perfecta, piete cu concurenta imperfecta si piete monopoliste, fiecare din ele subdivizandu-se in alte genuri de piete. in acest context, se poate vorbi de piata vanzatorului, cand acesta poate sa-si impuna conditiile, cererea depasind cu regularitate oferta, si de piata cumparatorului, atunci cand si acolo unde cumparatorul poate sa-si impuna conditiile, oferta depasind pe termen relativ lung cererea.

Dupa existenta sau inexistenta obiectului si momentul tranzactiei (D), piata se prezinta in doua ipostaze: reala si fictiva.

Piata reala exprima cererea si oferta de bunuri de consum personal final si de factori de productie, prezente in momentul efectuarii tranzactiei in materialitatea lor si care pot satisface direct o anumita trebuinta sociala, imediat dupa incheierea acesteia.

Piata fictiva, denumita si piata bursiera, presupune confruntarea dintre cererea si oferta titlurilor de proprietate asupra unora dintre aceste bunuri, fara ca ele sa fie prezente in momentul tranzactiei de vanzare-cumparare, acestea urmand sa satisfaca indirect nevoi viitoare. in cadrul si prin intermediul pietei bursiere se incheie tranzactii cu titluri de valoare (actiuni, obligatiuni, titluri de creante, bonuri de tezaur - la bursa de valori), se negociaza marfuri omogene (cereale, minereuri etc. la bursa de marfuri sau de comert) si se efectueaza operatiuni valutare - pe piata valutara.

Bursa de marfuri (de comert) reprezinta o piata speciala pe care se formeaza cursul (pretul) anumitor marfuri omogene, fungibilex (grau, bumbac, cafea, titei, minereuri de fier, cositor etc.) prin confruntarea libera a cererii si ofertei, sub supravegherea autoritatilor ce gestioneaza bursa si pe baza legilor ce reglementeaza mecanismul ei. in cadrul bursei de marfuri un loc aparte il detine bursa de cereale, a carei investigatie constituie obiectul prezentei teze de doctorat.

Dupa timpul in care se transfera obiectul tranzactiei la cumparator (E), pietele pot fi: la vedere si la termen. in cadrul acestui criteriu, un loc special il ocupa institutia bursiera.

Dupa modul de functionare si formare a pretului (F), distingem:

. piete cu concurenta pura si perfecta;

. piete cu concurenta imperfecta;

piete de monopol, cu variantele lor (monopol bilateral, monopol centrat).

Dupa specificitatea fluxurilor resurselor financiare (G):

. piata monetara;

. piata capitalului financiar;

. piata valutara.

Dupa locul de desfasurare a relatiilor de schimb (H), pot fi distinse: piete locale, regionale, nationale, internationala, mondiala.

Sintetic, categoriile de piete sunt prezentate in schema nr. 1.1

Schema nr. 1.1. Sistemul pietelor reale contemporane

Toate tipurile de piete isi exercita functiile lor intr-o permanenta interdependenta, directa sau indirecta, in cadrul sistemului economic global. Diferitele piete sunt legate intre ele prin relatii verticale sau orizontale, fie de complementaritate, fie de substituire a diferitelor oferte si cereri de bunuri economice.

1.2. Piata agricola

1.2.1. Concept si semnificatie

Obiectul pietei agricole il constituie schimburile de produse agricole, iar cel al pietei agroindustriale schimburile ce se refera la produsele agricole transformate de catre industriile de prelucrare, fie ele alimentare sau nealimentare, cele doua categorii fiind diferite[8] . Astfel, produsele agricole sunt, in majoritatea cazurilor, produse eterogene, adesea perisabile, destinate consumului in stare proaspata sau unor transformari primare minime, in timp ce produsele agroindustriale inglobeaza activitati secundare si tertiare, pot fi stocate si conservate o anumita perioada de timp (in functie de specificul acestora), pot fi diferentiate, marcate etc.

Piata, in general, reprezinta spatiul in care, in urma confruntarii cererii cu oferta, sunt validate caracteristicile de calitate si competitivitate ale produselor care fac obiectul schimburilor. Pietei produselor agricole si alimentare ii sunt specifice circuite specifice[9], si anume:

circuitul tipic, ce se manifesta in cazurile cand produsul agricol este distribuit prin intermediul:

pietei de gros si, in continuare, al industriei alimentare sau direct industriei alimentare, ambele cazuri mediate prin piata de gros;

. pietei de detaliu si de aici consumatorilor;

desfacerea directa a produsului alimentar prelucrat la consumator si aprovizionare tipica;

aducerea alimentului agricol direct la consumatori, prin intermediul pietelor, dar fara procesare alimentara;

■ desfacerea alimentului agricol direct la consumator.

Aceste circuite sunt cu atat mai dispersate cu cat pietele sunt mai putin formate. Circuitul tipic se manifesta cel mai frecvent in cazul pietelor formate si consolidate. In evolutia tipologica spre acest tip de piata, perioada de tranzitie a marcat, in Romania, o evolutie - uneori lenta, alteori abrupta, de la pietele "precomandate' la forme incipiente de tranzitie si la forme de tranzitie cu caracter preponderent de piata.

Dupa Malassis si Ghersi[10], pietele care concura la transferul produselor agricole si alimentare din stadiul de productie in stadiul de consum, pot fi grupate in patru mari categorii, in functie de localizarea lor in sistemul agroalimentar:

pietele produselor agricole de baza, la nivelul agriculturii;

pietele produselor agroalimentare, la nivelul industriei alimentare;

pietele de consum, la nivelul gospodariilor;

pietele internationale, pentru fluxurile de export si import la nivel mondial.

Piata agricola poate fi definita la nivelul produsului/serviciului, la nivelul ansamblului produselor si serviciilor sau ca un mecanism reglator al economiei.

Piata produsului/serviciului desemneaza locul si momentul de intalnire al cumparatorilor si vanzatorilor unui produs sau serviciu, la nivelul acestora manifestandu-se cererea, respectiv oferta. Intr-un sens strict, piata produsului/serviciului are semnificatie numai in legatura cu un bun dat: un produs (grau, de exemplu), un factor de productie (pamant) sau un serviciu (mecanizare). Conceptul de "loc de intalnire' este destul de elastic. Astfel, nu este obligatoriu ca solicitantii si ofertantii sa se intalneasca intr-un spatiu delimitat; "intalnirea' se poate materializa prin ordine scrise sau prin intermediul altor mijloace moderne de comunicare (telefon, fax, internet). Momentul intalnirii vanzatorilor si cumparatorilor desemneaza fie transmiterea obiectului vanzarii - cumpararii in momentul tranzactiei, fie un termen stabilit de ofertant si solicitant.

Piata ansamblului produselor si serviciilor (piata agricola in general) desemneaza cadrul si spatiul social - economic in care au loc producerea si schimbul bunurilor ce imbraca forma de marfuri. "Granitele' unei piete sunt relative. Concurenta se realizeaza nu doar cu bunuri de acelasi fel, ci si cu bunuri substituibile sau inrudite, intre bunuri diferite si intre clase de produse. Concurentii

pot apartine, fiecare, uneia din urmatoarele categorii[11]:

■ concurentii directi cuprind firmele care ofera acelasi tip de produse sau servicii pentru a satisface aceleasi nevoi. Fiind foarte costisitoare, concurenta directa nu ajuta decat firmele foarte puternice, cu suficiente mijloace financiare;

concurentii indirecti sunt firmele care ofera un produs similar consumatorilor, dar cu caracteristici diferite, satisfacand alte nevoi sau preferinte;

■ inlocuitorii sunt concurentii care vin cu produse foarte diferite ca forma si continut, dar care satisfac aceeasi nevoie a consumatorilor (zaharul si zaharina, de exemplu);

■ nou venitii sunt firmele care deja vand unui anumit grup de consumatori si se decid sa-si extinda gama de produse pe care le ofera sau firmele producatoare care achizitioneaza si o retea de distributie.

Piata agricola reprezinta, de asemenea, un mecanism prin intermediul caruia se regleaza schimbul de marfuri prin variatiile permanente ale cererii si ofertei, preturilor sau volumului tranzactiilor. Concomitent cu reglarea schimbului de marfuri, piata regleaza intregul sistem economic si orienteaza evolutia tuturor activitatilor si agentilor economici.

Ca rezultat al separarii functiei de consum de cea de productie, piata ocupa un loc central intre mecanismele care regleaza economiile si o punte de legatura intre producatorii si consumatorii de valori economice. Piata reprezinta un segment economic extrem de important, in cadrul caruia bunurile produse si destinate pietei se manifesta sub forma de oferta, iar nevoile de consum - productiv sau neproductiv, sub forma de cerere de marfuri.

1.2.2. Disfunctionalitati si directii de perfectionare a pietei agricole

Considerata ca institutie centrala a economiei de piata concurentiala, piata, in general, inclusiv cea agricola, poarta amprenta starii ansamblului economic national. in conditiile actuale, cand economia, in unitatea subsistemelor sale, nu poate fi inca considerata o economie de piata functionala, in cadrul sectorului agricol se manifesta o serie de disfunctionalitati, ce se cer eliminate pana la aderarea tarii noastre la U.E.

Dupa anul 1989, agricultura - sector economic de importanta vitala - a fost neglijata si s-a inscris intr-o tendinta constant descendenta. Ignorandu-se importanta sa strategica, sectorul a fost lipsit de resurse financiare, iar politizarea managementului si legiferarea de acte normative neinspirate, faramitarea exagerata a exploatatiilor si invechirea masinilor si utilajelor din dotare, tehnologiile invechite, neperformante etc, au determinat declinul accentuat al activitatii acestuia.

Criza din agricultura a generat distorsiuni pe piata agricola, cauzate, in

principal, de:

■ mentinerea unor structuri de organizare si de productie, care adancesc caracterul de subzistenta al gospodariilor taranesti si nu asigura o oferta organizata si competitiva;

■ disfunctionalitati in orientarea structurilor de productie in raport cu cererea pe piata interna si externa;

■ lipsa conditiilor de prelucrare si valorificare a produselor agroalimentare (dezorganizarea achizitiilor si depozitarii, preturi nestimulative, dificultati de desfacere etc);

■ transfer de valoare nou creata din agricultura spre alte sectoare pe seama preturilor artificial stabilite la inputurile agricole provenite din industriile din amonte, in cea mai mare parte monopoluri de stat;

■ comportamentul de monopol existent in intreprinderile din amonte si aval de agricultura si lipsa sistemului de contracte ferme;

■ slaba promovare a investitiilor straine in activitatile de prelucrare a produselor agricole;

■ politica de comert exterior pagubitoare pentru economia tarii: lipsa de stimulente la export, o politica de import dependenta de politicile comerciale ale altor tari si slaba protectie a productiei nationale etc;

■ lipsa serviciilor pentru promovarea performantei pe canalele de comercializare;

■ situatie financiara dificila a industriilor din amonte si aval de agricultura, care are efecte propagate deosebit de grave asupra productiei agricole;

■ politica inadecvata de sustinere financiara a producatorilor agricoli, paralel cu adancirea blocajului financiar si a alocarii ineficiente a resurselor;

■ lipsa sistemului de credit rural;

■ persistenta obstacolelor legislative si institutionale in functionarea pietei produselor agricole, a pietei funciare si a privatizarii la timpul potrivit a societatilor comerciale agricole cu capital majoritar de stat;

■ infrastructura materiala si informationala rudimentara etc.

Intr-o abordare sintetica a problemei, principalele disfunctionalitati si distorsiuni ale pietelor agricole sunt situate, de catre specialisti[12] , la nivelul urmatoarelor paliere:

■ intarzierea inlocuirii mecanismelor de comanda, in Romania comparativ cu celelalte tari foste socialiste;

■ scaderea consumurilor alimentare, urmare a scaderii puterii de cumparare a populatiei. In perioada de tranzitie s-a inregistrat o elasticitate constanta doar in ceea ce priveste marfurile alimentare de stricta necesitate;

■ oferta de marfuri a inregistrat o tendinta de crestere, tendinta datorata, intr-o masura insemnata cresterii importurilor, ce a generat consecinte negative asupra balantei comerciale;

■ productia interna a urmat un relativ declin, fenomen care s-a manifestat insa la cote mai reduse comparativ cu ansamblul economiei nationale;

■ jocul costurilor si preturilor in conditiile liberalizarii a scos din ce in ce mai mult la suprafata ineficienta unor agenti economici;

■ caracterul imperfect al pietei este amplificat de diferenta de scala a agentilor economici dispusi pe filiere, gradul lor foarte diferit de capitalizare, managementul deficitar etc.

Intr-un asemenea context, procesul de reconstructie a agriculturii are in vedere, in principal, o serie de segmente importante ale acestei ramuri vitale si prioritare, precum si procesele interdependente si este luat in atentia actualului Guvern, prin programul sau de guvernare. Acesta cuprinde numeroase directii si actiuni menite sa aduca un reviriment semnificativ in acest subsistem al economiei nationale, printre care se inscriu:

■ cresterea cantitativa si calitativa a productiei agricole vegetale si animale, prin valorificarea potentialului productiv national si promovarea unor sisteme de agricultura ecologica, stimulandu-se cresterea performantelor producatorilor agricoli si a competitivitatii produselor agroalimentare romanesti, pe piata interna si internationala, precum si extinderea agriculturii ecologice;

■ consolidarea si dezvoltarea sectorului privat, prin promovarea unor programe de investitii specifice, eficiente si avantajoase pentru producatorii agricoli;

dotarea tehnica a agriculturii, in primul rand prin sprijinirea producatorilor agricoli in cumpararea de tractoare, masini agricole, utilaje, echipamente, instalatii, ingrasaminte chimice, pesticide (in limitele asigurarii echilibrului ecologic) si produse petroliere, inclusiv cu plata in produse agricole destinate industrializarii si exportului;

■ dezvoltarea unei piete concurentiale, reale si stabile, care sa asigure venituri corespunzatoare producatorilor agricoli, inclusiv prin politici fiscale directionate, prioritar, pe produse cum sunt: graul, sfecla de zahar, floarea soarelui, soia, laptele de vaca, carnea de pasare, carnea de porc etc.;

■ promovarea unui amplu program de dezvoltare rurala in toate zonele tarii: montane, colinare si de campie, in cadrul unui concept complex de dezvoltare rurala, privind integrarea economica si sociala a satului romanesc;

crearea si modernizarea structurilor agrare, in mod deosebit a factorilor de productie, a institutiilor publice si organizatiilor parteneriale, precum si a pietei comerciale si financiare;

asigurarea unui mediu favorabil pentru atragerea, in conditii avantajoase, a capitalului strain, in vederea sustinerii programelor investitionale si de dezvoltare a productiei agricole din Romania. O atentie deosebita se acorda implementarii proiectelor Programului SAP ARD si a altor programe cu finantare externa;

atingerea parametrilor minimali de performanta in domeniul agroalimentar, la nivelul exigentelor si cerintelor integrarii in Uniunea Europeana.

Deoarece aceste disfunctii privesc si comercializarea productiei agricole, inclusiv prin bursele agricole, se impune luarea unor masuri de perfectionare, sub aspect organizatoric si functional, a pietei agricole. Printre aceste masuri, prezinta

importanta[13]:

■ crearea unui sistem eficient de gestionare a pietelor prin dezvoltarea pietelor de gros si a burselor de marfuri specializate;

dezvoltarea cooperatiei rurale in domenii care sa asigure aprovizionarea corespunzatoare a exploatatiilor agricole si desfacerea produselor alimentare;

■ sustinerea formarii sistemului de exploatatii agricole familiale comerciale;

■ restructurarea societatilor comerciale agricole care sa asigure fondul de produse agroalimentare destinate zonelor urbane si exportului;

sustinerea procesului de constituire si dezvoltare a organizatiilor profesionale si interprofesionale ale producatorilor, pe produse sau grupe de produse si pe filiere, ca organisme neguvernamentale cu o contributie esentiala in functionarea pietei agricole;

■ dezvoltarea si modernizarea sistemului informational si formarea infrastructurilor moderne de afaceri, indispensabile functionarii pietei etc.

Din acest set de masuri, unele urmeaza sa fie realizate in perioada de preaderare la U.E., altele vor continua inca o indelungata perioada de timp, postaderare. Pentru Romania, integrarea in Piata Unica Europeana este o necesitate economica, sociala si politica, care se bucura de adeziunea marii majoritati a populatiei. Strategia de aderare la U.E. se bazeaza pe obiective majore, prin a caror indeplinire se raspunde cerintelor impuse tarii noastre, anume de a se integra in structurile economice ale U.E. si de a realiza un sistem agroalimentar si o piata performante, competitive pe plan intern si extern. Exigentele aflate in fata pietei agroalimentare romanesti sunt foarte dure. Insa, in conditiile infaptuirii acestora, integrarea Romaniei in structurile economice ale U.E. este posibila, iar avantajele acestei integrari vor fi vizibile atat sub aspect economic, cat si social. Aderarea la mecanismele UE presupune: . continuarea armonizarii legislatiei si institutiilor din domeniul agricol cu acquisul comunitar, in perspectiva aderarii la UE, aplicarea lui concreta in activitatea economico-sociala a tarii; . cresterea premiselor de integrare avantajoasa a Romaniei in UE; . elaborarea si implementarea unui sistem de standarde de calitate aliniat tarilor din UE; . sustinerea crearii filierelor pe produse.

1.3. Oferta de produse agricole

Oferta si cererea reprezinta componente esentiale ale mecanismului economic, care definesc conceptul general de piata concurentiala. Facandu-se abstractie de amploarea domeniului de manifestare si de tipul ei de functionare, piata este definita ca locul unde se intalnesc si se confrunta oferta si cererea, aceasta tinzand sa se echilibreze, prin intermediul oscilatiilor preturilor.

Oferta, in calitate de componenta a pietei, reprezinta cantitatea dintr-un bun economic pe care vanzatorii sunt dispusi sa o cedeze la piata, pe baza unui echivalent, intr-o perioada determinata de timp[14]. In functie de nivelul cererii, cantitatea vanduta poate fi diferita de cantitatea oferita.

Daca pe piata unui bun se insumeaza cantitatile oferite, la acelasi pret, de catre toti vanzatorii, rezulta oferta de piata, care exprima relatii in legatura cu:

cantitatea maxima dintr-un bun pe care vanzatorii doresc sa o vanda la un anumit pret unitar;

pretul unitar minim pretins de vanzator pentru vanzarea unei cantitati dintr-un anumit bun economic.

O decizie economica rationala trebuie sa tina seama de legea generala a ofertei, conform careia unei cresteri (scaderi) a pretului de pe piata unui bun economic ii corespunde cresterea (scaderea) cantitatii oferite. Producatorii vor oferi o cantitate mai mare de bunuri la preturi inalte, decat la preturi scazute. Aceasta lege se verifica numai in conditiile in care ceilalti factori care influenteaza volumul ofertei raman neschimbatix. Rezulta ca oferta se afla intr-o relatie directa cu pretul.

Daca pretul unei marfi creste, celelalte conditii ramanand neschimbate, vanzatorul este dispus sa vanda in plus, in limita stocului existent din bunul respectiv. In situatia in care pretul scade, vanzatorul poate sa reduca oferta. Cresterea ofertei, odata cu sporirea pretului, are loc daca vanzatorul poate sa produca relativ repede noile loturi de marfuri sau daca el dispune de stocuri in depozit. Pe de alta parte, oferta nu poate fi redusa substantial atunci cand preturile scad notabil, daca marfa este perisabila.

Comportamentul producatorului, in raport cu marimea pretului, nu este legat doar de posibilitatea lui de a produce. In adoptarea deciziei lui de a suplimenta oferta, un rol important il detin costurile de productie, care se afla in raport invers proportional cu oferta. Altfel, ar putea sa apara situatia ca un vanzator sa piarda cu atat mai mult, cu cat ele vinde mai mult. Reducerea costului determina cresterea cantitatii oferite, iar cresterea acestuia, scaderea volumului ofertei.

Scaderea costului unitar al bunului economic depinde de introducerea in productie a tehnicii si tehnologiei performante, care influenteaza pozitiv sporirea eficientei tuturor resurselor economice utilizate. In vederea reducerii costului unitar, importanta prezinta modificarea pretului factorilor de productie. La un nivel constant al eficientei economice, daca salariile cresc, concomitent cu sporirea preturilor la elementele de capital circulant, oferta se va reduce, si invers. La un anumit nivel al ofertei, cresterea productiei este insotita de sporirea sau reducerea costului unitar, respectiv cel marginal. Astfel, intr-o prima faza, cresterea productiei fizice este urmata de o reducere a costului unitar si a celui marginal, primul fiind mai mare decat cel de-al doilea, proces ce atinge o anumita limita, costul unitar fiind egal cu cel marginal. Din acest moment, cresterea productiei este insotita de cresterea costului unitar si respectiv a celui marginal, primul cost fiind mai mic decat al doilea.

Sensibilitatea ofertei marfii la variatiile pretului sau a conditiilor ofertei este definita prin termenul de elasticitate. Elasticitatea ofertei, ca si cea a cererii, are o importanta deosebita in procesul fundamentarii deciziilor economico-financiare deoarece, in functie de miscarea preturilor de pe piata unui bun economic, veniturile totale incasate depind atat de forma de elasticitate a cererii, cat si de posibilitatile de adaptare a ofertei la aceasta evolutie. O aplicare mecanica a legii ofertei, ca si a cererii, ar crea impresia ca productia si oferta de produse agricole se pot adapta rapid si usor la variatiile cererii sau pretului pentru aceste produse.

Oferta de produse agricole a scazut, comparativ cu perioada anterioara anului 1989, datorita reducerii suprafetelor cultivate, respectiv a efectivelor de animale. Se manifesta efectele restructurarii agriculturii in conditiile unui sprijin insuficient din partea statului; exista diferentieri in ceea ce priveste nivelul ofertei si pretul acesteia, in functie de zona geografica; este in crestere oferta de produse provenite din import.

Oferta de produse agricole poate fi caracterizata prin urmatoarele trasaturi principale: . sezonalitatea; . zonalitatea;. perisabilitatea;. inconstanta;. incertitudinea; . reducerea graduala a consumului natural, in favoarea produselor prelucrate; . eterogenitatea ofertantilor; . durata mare a ciclului de productie din agricultura.

Oferta de produse agricole este data, in principal, de productia agricola. Volumul ofertei depinde insa si de o serie de alti factori[15], cum ar fi: . factori climatici; . factori tehnici: stadiul de dezvoltare tehnica si tehnologica a productiei; capacitatea de productie; . factori economici legati de pret: pretul produsului, pretul produselor de substitutie, pretul inputurilor etc.; . factori economici legati de cost: costul marginal complet, dat de costul de aprovizionare, de productie si de desfacere.

Particularitatile temporale ale ofertei de produse agricole pot fi sintetizate astfel:

. pe termen scurt si intr-un spatiu geografic dat, oferta este determinata de potentialul de productie existent. Variatiile ofertei sunt, in acest caz, sezoniere, fiind determinate de factorii climatici si biologici, precum si de nivelul stocurilor;

pe termen mediu, oferta este influentata de variatiile cantitative si calitative ale productiei agricole;

pe termen lung, oferta produselor agricole este influentata de modificarea potentialului de productie, de natura si calitatea productiei, de inovatiile tehnice si tehnologice etc.

Productia agricola vegetala a avut o evolutie neuniforma de-a lungul perioadei analizate, pentru toate culturile. Evolutia acesteia a fost decisiv influentata de conditiile climatice ale fiecarui an, suprafata cultivata, gradul de aplicare a ingrasamintelor si de executia lucrarilor agricole. O reducere drastica a productiei agricole vegetale s-a inregistrat in anul 1993, urmare indeosebi a diminuarii productiei de cereale, cand s-a inregistrat un nivel minim de 4637,2 miliarde lei, preturi curente. In perioada urmatoare, productia agricola vegetala a cunoscut cresteri sensibile, inregistrand un nivel maxim in anul 2002, respectiv 180.841,7 miliarde lei, preturi curente (vezi Tabelul nr. 1.1.).

Suprafata cultivata a inregistrat modificari fata de anul 1989 atat ca volum, cat si ca structura, acestea datorandu-se, in principal, descentralizarii activitatii din agricultura. Astfel, in perioada 1990-1996, suprafata cultivata a scazut permanent, cea mai mare diferenta fata de anul 1989 inregistrandu-se in anul 1996 (968 mii ha). In anii urmatori, diferenta s-a diminuat, concomitent cu modificarea structurii pe principalele culturi, in favoarea acelora care necesita cheltuieli de intretinere mai mici. Incepand cu anul 1989 au crescut suprafetele cultivate cu cereale, si in mod deosebit cele cultivate cu porumb. Suprafetele cultivate cu plante tehnice s-au redus sensibil, cresterea inregistrata la floarea soarelui nereusind sa acopere reducerea accentuata, incepand cu anul 1990, a suprafetelor cultivate cu soia, de la aproximativ 50% cat reprezenta cultura de soia in total plante uleioase in anul 1989 la 12,7%, in anul 1998. In ceea ce priveste sfecla de zahar, suprafetele cultivate au scazut continuu, suprafata din anul 1998 reprezentand mai putin de jumatate din nivelul anului 1989. Aceeasi tendinta de scadere a suprafetelor cultivate s-a inregistrat si la leguminoase si cartofi.

Sectorul privat, in prezent principalul detinator al terenului arabil, s-a orientat cu precadere catre cultivarea cartofilor, a legumelor si a cerealelor boabe, fiind reprezentat de gospodariile populatiei, asociatiile agricole cu sau fara personalitate juridica, precum si societati agricole infiintate sau reorganizate in baza Legii 36/1991. Suprafata cultivata a inregistrat modificari sensibile de la un an la altul, atat ca volum cat si ca structura, acestea datorandu-se in principal descentralizarii activitatii din agricultura.

Tabelul nr. 1.1.

Productia agricola in perioada 1997-2006 (milioane lei)

Graficul nr. 1.1. Evolutia productiei agricole in perioada 1997-2006

(Sursa: Institutul National de Statistica)

Tabelul nr. 1.2.

Suprafata cultivata cu cereale (mii ha)

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, diverse editii

Pe ansamblu, suprafata cultivata cu cereale a oscilat aproximativ intre 5700 si 6500 mii hectare, constatandu-se o crestere a suprafetei cultivate cu porumb. Motivele cresterii suprafetelor ocupate cu porumb sunt, in principal, urmatoarele: orientarea micilor producatori catre aceasta cultura (care necesita o tehnologie relativ simpla); cresterea consumului de furaje in gospodariile individuale; preturile relativ bune obtinute pe piata; posibilitatea de utilizare pe scara larga a fortei de munca manuale. Suprafetele cultivate cu grau s-au mentinut in jurul valorii de 2300-2400 mii hectare, cu cateva exceptii (1992, 1996).

De asemenea, Romania este unul din cei mai mari producatori de oleaginoase din Europa. Suprafetele cultivate cu plante oleaginoase ocupau in anul 1998 peste 12% din suprafata arabila. Cele mai importante culturi sunt floarea soarelui si soia care, in perioada 1990-1998, au contribuit cu 86%, respectiv 12% in productia totala de oleaginoase.

Tabelul nr. 1.3.

Suprafata cultivata cu oleaginoase, sfecla de zahar, cartofi (mii ha)

Graficul nr. 1.2. Evolutia suprafetei cultivate cu oleaginoase, sfecla de zahar, cartofi

(Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, diverse editii)

Dupa 1990, suprafata cultivata cu sfecla de zahar a scazut continuu in comparatie cu potentialul acestei culturi. in perioada 1990-1998 ocupa doar 1,5% din terenul arabil total si mai putin de 0,2% din valoarea productiei agricole.

Cartofii se cultiva pe aproximativ 3% din suprafata arabila, iar aceasta pondere s-a mentinut relativ stabila in perioada 1986-1999. Prin traditie, micii producatori individuali joaca un rol important in cultivarea cartofului.

Horticultura reprezinta o activitate agricola importanta in Romania, desi ocupa numai aproximativ 5% din suprafata agricola. Dupa anul 1990, suprafata cultivata cu legume a inregistrat oscilatii semnificative. in anul 1991, urmare a desfiintarii sectorului cooperatist al agriculturii, a trecerii terenului in proprietatea producatorilor individuali, care nu dispuneau de o baza materiala corespunzatoare si de fondurile banesti necesare desfasurarii unei activitati performante, suprafata legumicola a fost de 242800 ha. in anul 1992 suprafata cultivata cu legume a crescut la 269100 ha, una dintre cele mai mari suprafete cultivate cu legume dupa 1989. Aceasta se explica prin reorientarea producatorilor agricoli catre sectorul legumicol, care beneficia pe piata de preturi libere de valorificare, in conditiile in care, la alte produse (cereale, de exemplu) se practicau preturi garantate. Producatorii de legume au restrans suprafetele cultivate, extinzand speciile care nu necesitau un volum mare de forta de munca sau un volum ridicat al cheltuielilor de combatere a bolilor si daunatorilor. Din anul 1999, suprafata cultivata cu legume a intrat intr-un proces de stabilizare, atingand un maxim de 242,2 mii ha in anul 2005.

Tabelul nr. 1.4.

Suprafata cultivata cu legume (mii ha)

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, diverse editii

1.4. Cererea de produse agricole

Alaturi de oferta, in unitate organica cu aceasta, cererea reprezinta un subsistem esential al pietei concurentiale libere, care defineste locul pietei in economie. Teoria cererii sta la baza alocarii veniturilor banesti limitate de catre consumatorii care se decid sa achizitioneze diferite bunuri marfare.

Cererea reprezinta o componenta a pietei, care impreuna cu oferta, definesc continutul conceptului de piata, ele constituind doua subsisteme interdependente. Sub aspect teoretic, prin cerere se intelege cantitatea dintr-o anumita marfa pe care cumparatorul intentioneaza si este dispus sa o achizitioneze, intr-o anumita perioada de timp, si la diferite niveluri de preturi[16].

Din insumarea cererilor tuturor cumparatorilor de pe piata unui bun economic rezulta cererea totala, agregata de piata a marfii respective, si care exprima raporturi in legatura cu:

cantitatea maxima dintr-un anumit bun marfar care, la un anumit pret, este dorita si poate fi cumparata;

pretul maxim care poate fi platit pentru cumpararea unei anumite cantitati din bunul dorit.

Marimea cererii depinde, in principal, de nivelul pretului unitar propus al bunului solicitat si de marimea veniturilor cumparatorului, respectiv de partea din venit ce poate fi orientata spre achizitionarea bunului respectiv. Acest comportament rational al cumparatorului este reflectat de structura cheltuielilor de consum.

In opinia lui Lipsey R.G. si Chrystal K.A., cantitatea ceruta de catre un consumator este determinata de o serie de variabile, cum sunt: . pretul bunului economic solicitat; . pretul celorlalte bunuri; . venitul si avutia consumatorului; . diferiti factori "sociologici'; . gusturile consumatorului; . fortele exterioare controlului uman, de pilda conditiile climaterice.

Aceste variabile sunt sintetizate in functia cererii, care in final este determinata de gustul consumatorului[17].

Modificarea pretului unitar in sensul diminuarii lui determina extinderea cererii, in timp ce cresterea acestuia determina contractia, adica reducerea cererii pe piata unui produs. Aceste relatii exprima continutul legii generale a cererii, care se verifica in cazul bunurilor normale, precum si in cazul majoritatii bunurilor inferioare. Exceptiile de la cerintele legii nu infirma legea cererii, deoarece in comportamentul consumatorului ele se intalnesc rar, iar ponderea unor astfel de bunuri pe piata este nesemnificativa.

Modificarea cererii unui bun economic solicitat la variatiile pretului (veniturilor) reprezinta elasticitatea cererii. Asupra acesteia influenteaza si alti factori, denumiti conditii ale cererii. Dintre aceste conditii, importanta deosebita prezinta modificarea veniturilor banesti ale consumatorilor. Schimbarea pretului unui bun sau a oricareia dintre conditiile cererii atrage dupa sine modificari mai mari sau mai mici, pozitive sau negative, in cererea bunului respectiv.

Aspectele teoretice, legate de cerere si oferta, sunt valabile si pentru piata produselor agricole, inclusiv a cerealelor, prin luarea in considerare a caracteristicilor specifice acestor bunuri. Inainte de a fi oferite pe piata, produsele agricole vegetale si animaliere sunt supuse unor transformari simple. Acestea sunt plasate in apropierea locurilor de obtinere a produselor agricole, ceea ce determina un nivel redus de concentrare a cererii produselor agroalimentare si reprezinta un caz particular in cadrul filierelor de prelucrare si de transformare a produselor agricole[18].

Cererea de produse agricole poate fi caracterizata prin urmatoarele

particularitati:

diversificarea. Gradul inalt de diversificare este determinat atat de varietatea produselor obtinute in urma proceselor de productie din agricultura, cat si de multitudinea factorilor de influenta a cererii de produse agricole. De asemenea, cererea se diferentiaza in functie de caracteristicile ofertei, de nivelul preturilor si al veniturilor, de traditiile de consum si modelele de consum alimentar etc.;

elasticitatea scazuta. Pentru o buna parte din produsele agricole, cererea nu este influentata decisiv de veniturile populatiei, avand in vedere faptul ca este vorba de produse indispensabile mentinerii vietii si capacitatii de munca;

continuitatea. Cererea de produse agricole se manifesta cu o anumita ritmicitate si continuitate pe intreaga durata a anului. Unul din elementele extrem de importante in cea ce priveste studierea cererii de produse agricole este reprezentat de cunoasterea si analiza cererii finale pentru astfel de produse. Cererea finala se manifesta la nivelul consumatorilor individuali, este extrem de diversificata si prezinta un interes deosebit in analiza pietei produselor agricole. Cunoasterea cererii finale este obiectiv necesara din cel putin urmatoarele motive[19]:

■ permite producatorilor agricoli si procesatorilor sa-si orienteze productia sub aspect cantitativ, calitativ si structural, si, in consecinta, sa-si motiveze comportamentele privind conditiile de vanzare pe care le anticipeaza in viitor;

■ orienteaza distribuitorii in alegerea structurii sortimentale a produselor pe care le vor cumpara pentru a revinde consumatorilor, in cantitatea, calitatea, momentele si locurile dorite de acestia; trebuie subliniat ca anticiparile producatorilor agricoli si procesatorilor nu corespund decat in mica masura celor facute de distribuitori; de regula, cele ale distribuitorilor (indeosebi ale detailistilor) sunt mult mai corecte, mai apropiate de adevar, deoarece au contactul cu consumatorii in mod direct, cunoscand mai bine nevoile acestora;

■ ajuta sistemul de marketing pentru corectarea din mers a erorilor de anticipare mentionate; uneori, consecintele acestor erori neajustate pe parcurs pot aduce grave prejudicii firmelor implicate: este insa mult mai putin costisitor sa corectezi erorile pe parcurs, decat atunci cand este prea tarziu pentru a face acest lucru.

Pe termen scurt, cererea de produse agricole poate fi caracterizata, in general, printr-o slaba variabilitate, ea fiind putin elastica in raport cu preturile si veniturile. In raport cu aria geografica, cererea de produse agricole si alimentare variaza, pe termen scurt, din punct de vedere cantitativ, in functie de dezvoltarea regionala si de cresterea demografica, iar din punct de vedere calitativ in functie de evolutia veniturilor.

1.5. Preturile produselor agricole

Intelegerea mecanismului formarii pretului pe piata produselor agricole, ca urmare a confruntarii cererii si ofertei, a procesului concurential dintre ele, presupune cunoasterea particularitatilor acestei piete. Evaluarea particularitatilor pietei produselor agricole porneste de la specificitatea agriculturii. Aceasta specificitate este data de particularitatile agriculturii si ale productiei agricole, care isi pun amprenta asupra desfasurarii activitatii pe pietele agricole. Printre aceste

particularitati se inscriu:

■ sezonalitatea productiei. In functie de ciclurile de productie, schimburile cu produse agricole sunt neuniforme in timpul anului. Mai ales in cazul produselor perisabile, tranzactiile se desfasoara imediat dupa recoltare, cu consecinte nefavorabile, in multe situatii, pentru "rasplatirea' efortului producatorului. Tinand seama de faptul ca oferta este sezoniera, iar cererea de produse agricole se manifesta tot timpul anului, se impune o imbunatatire a tehnologiilor practicate, in sensul prelungirii perioadei de recoltare pentru anumite categorii de produse (produsele ce se consuma in stare proaspata). Sezonalitatea impune si o mai mare elasticitate a politicii de pret, in vederea recuperarii eventualelor costuri suplimentare generate de obtinerea anumitor produse agricole. De asemenea, sezonalitatea impune o serie de restrictii in ceea ce priveste logistica, in sensul conceperii unor canale de distributie cat mai scurte;

zonalitatea productiei exercita o influenta deosebita asupra derularii tranzactiilor cu produse agricole. Se impune o organizare cat mai eficienta a deplasarii produselor din zonele producatoare catre zonele care concentreaza cererea;

perisabilitatea produselor agricole, determinata, in principal, de procentul ridicat de umiditate din continutul produselor agricole, dar si de continuarea unor procese biologice in interiorul produsului, chiar si dupa recoltare. Pentru o eficientizare a functionarii pietei produselor agricole, se impune asigurarea aprovizionarii cu soiurile cele mai adecvate, alegerea momentelor optime de insamantare si recoltare, asigurarea unui lant de distributie corespunzator cerintelor fiecarui produs agricol etc.

In Romania, piata produselor agricole poate fi caracterizata prin existenta si mentinerea unor dezechilibre importante in raportul cerere-oferta, pentru mai multe produse de baza, si, de asemenea, prin manifestarea unor semnificative diferente in consumul diferitelor categorii ale populatiei, care reliefeaza nivelul scazut al autosuficientei alimentare. Evolutia pietei produselor agricole in Romania se afla sub influenta unei multitudini de factori, intre care se remarca definitivarea problemelor legate de proprietate, ca parte principala a procesului de reformare a structurilor agricole, ce se manifesta in unitatea si complexitatea lor specifica.

Aceste particularitati ale agriculturii si productiei agricole isi pun amprenta asupra mecanismului formarii preturilor la produsele agricole, pe piata agricola.

Pretul ocupa un loc central in sfera cercetarilor de piata, fiind unul dintre factorii determinanti ai cererii de marfuri, influenta acestuia exercitandu-se, indeosebi, prin prisma rolului si importantei detinute in cadrul politicii de piata.

Notiunea de pret[20] dateaza de la inceputurile economiei de schimb, cand stiinta economica nu era constituita, fiind interpretata in maniere extrem de diverse, uneori contradictorii. Inca din antichitate oamenii au inteles ca pretul masoara "ceva'. Astfel, Aristotel considera ca pretul exprima echivalenta a doua bunuri diferite calitativ, adica valoarea lor de schimb.

Aparitia banilor nu a modificat, in general, o astfel de intelegere a notiunii de pret, aceasta insemnand doar extinderea notiunii valorii de schimb si asupra banilor, respectiv masurarea puterii lor de cumparare. In noile conditii, banii au facilitat insa dezvoltarea economiei de schimb, cu ei putandu-se cumpara oricand, oriunde si in orice cantitate, daca exista cantitatea necesara.

In economia de schimb contemporana, functia de exprimare a valorii de schimb a tuturor bunurilor economice a fost preluata de moneda, banii fiind aceia care masoara acel "ceva' existent in toate bunurile destinate pietei. Cum economia de schimb contemporana are un profund caracter monetar, notiunea de pret este ea insasi deosebit de complexa si dinamica. In asociere cu alti termeni, pretul reflecta stari si evolutii variate ale economiei si segmentelor acesteia, el fiind utilizat cu sensuri diferite.

Pretul exprima cantitatea de bani pe care cumparatorul o plateste in schimbul unei unitati de bun economic, respectiv expresia baneasca a valorii de schimb pe care o incaseaza vanzatorul pentru bunul tranzactionat.

Nivelul si dinamica preturilor se afla sub incidenta unei multitudini de factori. Unii actioneaza dinspre cererea consumatorilor (cumparatorilor), altii dinspre oferta producatorilor (vanzatorilor); unii factori sunt de natura interna, specifici mecanismului pietei, altii sunt din afara acestui mecanism. In general, factorii care actioneaza in procesul de formare a preturilor se grupeaza in doua mari categorii: interni si externi.

Factorii interni ai pietei se refera la: . modificarile ofertei si ale cererii, jocul liber al raportului dintre aceste doua laturi ale pietei; . tipurile predominante de piata concurentiala; . nivelul costurilor unitare, inclusiv a celui marginal; . abilitatea intreprinzatorului si capacitatea sa de a obtine un profit cat mai mare; . confruntarea dintre structurile ofertei ce atesta posibilitatile producatorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor si structurii cererii, expresie a unui anumit comportament social, cultural; . factorii monetari, ca element constitutiv al pietei simbolice, monetare.

Factorii externi (exogeni) ai pietei, dar subordonati acesteia: . interventia statului in planul ofertei si/sau al cererii; . masurile speciale adoptate de puterea publica pentru mentinerea unui anumit echilibru pe piata muncii, pentru protectia producatorilor agricoli si asigurarea produselor agricole necesare populatiei tarii; . comportamentul marilor organizatii economice etc.

In Romania, in procesul de liberalizare a preturilor desfasurat in perioada de tranzitie, distingem urmatoarele etape:

pe parcursul anului 1990 am asistat la desfiintarea sistemului de planificare centralizata, concretizat in eliminarea preturilor de mercurial si eliminarea sistemului de contracte obligatorii incheiate de producatorii agricoli cu statul. Cu toate acestea insa, preturile au ramas inca sub controlul statului;

perioada 1991-1993 poate fi caracterizata prin reducerea treptata a interventiei statului asupra preturilor, rolul acestuia limitandu-se la fixarea preturilor de contractare si achizitie la un numar de 20 de produse, precum si la controlul preturilor cu amanuntul la un numar de 12. In timp ce pentru produsele respective se acordau subventii la producator, restul preturilor au fost liberalizate;

perioada 1993-1996 este insotita de aplicarea Legii 83/1993 referitoare la sprijinirea producatorilor agricoli si se concretizeaza intr-o liberalizare importanta a preturilor produselor agricole. In perioada mentionata, statul mai subventiona doar patru produse agricole de baza: graul, laptele, carnea de pasare si carnea de porc. Pe baza unor negocieri periodice intre Ministerul Agriculturii, Ministerul Finantelor Publice si agentii economici, erau fixate "preturile minim garantate' la cele patru produse;

incepand cu anul 1997 s-a produs liberalizarea totala a preturilor produselor agricole. Momentul a fost marcat si de abrogarea Legii 83/1993. Desigur, statul a mai intervenit, si inca intervine, pe perioade limitate, prin acordarea unor prime la productia interna sau la export, prin sustinerea preturilor unor inputuri pentru agricultura etc.