Criterii de determinare a caracterului abuziv al stipulatiilor contractuale

Criterii de determinare a caracterului abuziv al stipulatiilor contractuale.

Criteriile de determinare a caracterului abuziv al stipulatiilor contractuale le putem identifica din chiar prevederile legii nr. 193/2000. Astfel, din dispozitiile art. 4, alin. 1 care defineste notiunea de clauza abuziva se pot desprinde trei conditii cumulative care trebuie indeplinite pentru a califica o clauza ca fiind abuziva: 1) lipsa negocierii directe, 2) incalcarea bunei-credinte, 3) si crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

a) Lipsa negocierii directe consumator (asigurat) - comerciant (societatea de asigurare).

Pentru a fi in prezenta unei clauze abuzive este necesar sa lipseasca negocierea. Pentru a nu da nastere unor discutii, legiuitorul a avut abilitatea sa defineasca indirect aceasta notiune. Astfel, conform art. 4 alin. 2 din lege "o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul, daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei ."

In continuarea textului legiuitorul da exemplul contractelor standard si cel al conditiilor generale de vanzare. In consecinta, se poate afirma ca in privinta clauzelor cuprinse intr-un contract de asigurare (in special in contractele de asigurare obligatorii) se instituie o prezumtie relativa de lipsa a negocierii care poate fi rasturnata prin proba contrara, proba negocierii. Acest lucru este prevazut expres de art. 4 alin 3 din lege ". daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens."

Daca numai unele din clauzele au fost negociate cu consumatorul (asiguratul), atunci prevederile legii se vor aplica pentru restul contractului, daca este vorba despre un contract prestabilit (art. 4 alin 3 din lege). Deci negocierea partiala nu are ca efect inlaturarea posibilitatii aplicarii legii respectivului contract.

Din interpretarea per a contrario a art. 3 si 4 rezulta ca, dispozitiile legii nu se vor aplica in cazul in care clauza a fost negociata de parti, chiar daca in defavoarea consumatorului. In acest caz, consumatorul va putea invoca nerespectarea altor dispozitii legale care il protejeaza, cum ar fi cele privind obligatia de informare si de consiliere. Negocierea trebuie sa aiba un caracter efectiv, de natura a putea atrage dupa sine modificarea unei clauze. Simpla proba a discutiilor intre parti pe marginea clauzei nu este de natura a inlatura caracterul abuziv al acesteia, daca se vadeste ca ea nu are natura unei negocieri propriu-zise[1].

Pentru eliminarea discutiilor legate de determinarea naturii clauzei discutate, Legea prevede in art. 1 alin 1 obligativitatea pentru comercianti de a redacta clauzele contractuale clare,    fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate. "In caz de dubiu asupra unor clauze contractuale acestea se vor interpreta in favoarea consumatorului" (art. 1 alin.2 din lege). Deci rezulta, clauzele ambigue si obscure vor fi sanctionate mai putin drastic, adica se va inlatura sensul conferit acesteia de catre comerciant (asigurator) si preferarea unei interpretari a acelei clauze in favoarea consumatorului (asiguratului). Dar daca o asemenea clauza ambigua creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, aceasta va fi considerata ca indeplineste conditiile unei clauze abuzive si, in consecinta, va fi sanctionata mai sever, cu reputarea ei ca nescrisa .

Comprehensibilitatea clauzelor este bineinteles legata de lizibilitatea lor pentru consumator (chiar daca legea nu prevede expres). Astfel, in cazul in care clauzele sunt scrise intr-o alta limba, cu minuscule greu de descifrat, cu caractere a caror culoare se confunda cu aceea a inscrisului pe care sunt aplicate, etc., in literatura de specialitate s-a afirmat ca este justificata aplicarea normei protective . Cu toate acestea, regulile privind clauzele abuzive se vor aplica si atunci cand consumatorul (asiguratul) a inteles clauzele contractului.

b) Incalcarea bunei-credinte.

Pentru a fi in prezenta unei clauze abuzive, din definitia legii rezulta ca trebuie verificat contractul sub aspectul bunei-credinte la momentul incheierii acestuia. In acest cadru se pune problema atitudinii subiective a comerciantului, respectiv daca inserarea unei clauze abuzive a realizata cu intentia de a-si crea un avantaj ca urmare a pozitiei de forta de pe care incheie contractul, sau ca urmare a unei prudente excesive ce s-ar putea regasi, spre exemplu, in situatia obligarii consumatorului la plata unor sume disproportionat de mari in cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Inserarea unei astfel de clauze fara intentia de a insela consumatorul poate fi sanctionata pe temeiul raspunderii cvasidelictuale, aplicandu-se principiul ca ori de cate ori o persoana pricinuieste alteia o paguba din culpa sa este obligata sa o repare[5].

In literatura de specialitate s-a sustinut ca criteriul bunei-credinte putea sa lipseasca din continutul definitiei, deoarece nu poate sa fie de buna-credinta un comerciant profesionist care urmareste sa dobandeasca un avantaj disproportionat din contractul incheiat cu consumatorul[6].

Criteriul    bunei-credinte a fost preluat din chiar prevederile Directivei, insa legislatia franceza a renuntat la acest criteriu.

In preambul, Directiva 93/13/CEE justifica recurgerea la criteriul bunei-credinte prin prisma necesitatii unei evaluari globale a diferitelor interese ale partilor implicate in contract. De asemenea, se subliniaza faptul ca obligatia de buna-credinta va fi considerata indeplinita in masura in care profesionistul va actiona in mod echitabil in ceea ce il priveste pe consumator si interesele acestuia, accentul fiind pus pe posibilitatea, puterea de negociere a co-contractului si pe faptul de a sti in ce masura consumatorului i-a fost indus consimtamantul.

c) Criteriul dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

In conditiile in care legea nu a definit nici acest criteriu, la determinarea intelesului acestei notiuni au contribuit discutiile din literatura de specialitate. Astfel, s-a recurs la clarificarea naturii juridice a dezechilibrului. Dezechilibrul semnificativ dintre drepturile si obligatiile partilor este de natura obiectiva si economica, si nu de natura subiectiva, fiind ca, pe de o parte, echilibrul se apreciaza de catre judecator prin raportare la un echilibru ideal, nefiind necesar ca efectul clauzei sa se fi produs, iar pe de alta parte, norma de protectie impotriva clauzelor abuzive are drept scop protectia intereselor economice ale consumatorului, ceea ce nu exclude si natura juridica a dezechilibrului (deoarece contractul este expresia juridica a operatiunii economice) .

Momentul in functie de care se apreciaza dezechilibrul este cel al incheierii contractului, si aceasta pentru ca un dezechilibru ulterior momentului incheierii contractului tine de elementul alea (de impreviziune) si nu poate fi protejat prin aceste norme.

In ceea ce priveste metodele de determinare a dezechilibrului, au fost identificate cel putin trei. Principala metoda adoptata de legiuitor este evaluarea in abstracto, adica prin izolare fata de celelalte clauze ale contractului atunci cand se verifica stipulatia abuziva. Aceasta concluzie se trage din faptul ca legea face trimite la o anexa care enumara o serie de clauze prezumate abuzive (art. 4 alin. 4). O alta metoda este evaluarea globala. Aceasta presupune analiza clauzei prin raportare la intregul contract. Astfel este posibil ca o clauza sa se dovedeasca abuziva doar in conditiile interpretarii generale a contractului . A treia metoda este cea de evaluare in concreto, care presupune o analiza stricta a clauzelor raportata la situatia partilor. In acest caz, s-a spus ca desi criteriul economic este esential (pentru ca principalul sistem de referinta al dezechilibrului este moneda), exista cazuri in care acest criteriu nu este relevant si in care dezechilibrul nu are un vector cuantificabil. In aceste situatii este evidenta utilitatea metodei de evaluare in concreto. Cele trei metode de evaluare (care sunt si metode de interpretare) se complinesc nefiind exclusive .

Asa cum se precizeaza in lege dezechilibrul trebuie sa fie semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauza abuziva. Caracterul semnificativ al dezechilibrului se poate aprecia in functie de natura prestatiei, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi si obligatii in contextul interpretarii sistematice a contractului.

In acest context o ultima observatie se impune, art.4 alin 2 din Directiva prevede ca aprecierea caracterului dezechilibrului semnificativ nu se va putea face prin raportare la obiectul principal al contractului (se are in vedere raportul calitate-pret) atunci cand clauzele sunt redactate intr-un mod inteligibil. Legiuitorul roman nu a preluat aceasta prevedere din Directiva, fapt ce permite aplicarea prevederilor legii si cu privire la clauzele de stabilire a pretului, solutie ce a fost apreciata de unii autori romani, avand in vedere importanta a acestui element (pretul) in contractele de asigurare unde soarta oricarui alt element al contractului este legata de pret[10].