TEHNICI DE COOPERARE INTERNATIONALA

TEHNICI DE COOPERARE INTERNATIONALA

1. Aliante si cooperari internationale

Aliantele si cooperarile internationale depasesc cadrul strict al schimbului de marfa si sunt grupate in doua categorii:

a) aliantele competitive;

b) cooperarile industriale.

Aliantele competitive sunt retele complexe de comunicatii ce se stabilesc intre firme in vederea realizarii unor obiective lucrative in domeniul marketingului si in cel comercial. In mod obisnuit se includ in aceasta categorie acordurile de marketing, operatiunile de licentiere, fransizare, societatile mixte.

Cooperarea industriala cuprinde operatiuni care merg mai departe decat simpla vanzare-cumparare de bunuri si servicii si presupune crearea comunitatii de interese intre parti (apartinand unor tari diferite) in domeniul productiei, al transferului de tehnologie, al marketingului si comercializarii, in vederea asigurarii pentru parteneri a unor avantaje reciproce.

2. Forme de aliante strategice

2.1. Productia sub licenta (licentierea)

Este operatiunea prin care o firma (licentiat sau beneficiar) dobandeste, in schimbul platii unui pret, dreptul de a utiliza cunostintele tehnice brevetate ale unei firme (licentiator). In esenta, operatiunea consta in acordarea, cu titlu oneros, a dreptului de utilizare a unei tehnologii de produs sau proces (care a facut obiectul brevetarii) de la licentiator la licentiat printr-un act care poarta numele de licentiere.

Licentierea are urmatoarele caracteristici:

- forma a transferului de tehnologie;

- mijloc de valorificare a unor drepturi de proprietate industriala;

- forma de cooperare industriala;

- modalitate de internationalizare a afacerilor firmei.

Ratiunile licentierii internationale sunt determinate de interesele partilor angajate in aceste operatiuni care sunt specifice si comune.

Interesele specifice difera pentru licentiar si licentiat.

Interesele comune ale partenerilor sunt cel mai adesea rezultatul unui calcul economic, sau urmare a unor situatii concurentiale intre viitorii parteneri pe care acestia incearca sa le evite prin intermediul licentierii.

Contractul de licenta - se incheie cu acordul partilor, cu privire la transferul dreptului de folosinta a brevetului si respectiv plata pretului, stabilind drepturile si obligatiile reciproce. In sarcina licentiarului cad doua obligatii principale:

- obligatia de remitere, in baza careia licentiarul trebuie sa puna la dispozitie licentiatului, folosinta dreptului de a exploata brevetul;

- obligatia de garantie privind existenta si validitatea dreptului transmis, precum si in legatura cu exercitarea acestuia.

Obligatiile principale ale licentiatului sunt urmatoarele:

- obligatia de a exploata licenta, exploatarea fiind efectiva si loiala;

- obligatia de plata a pretului, licentierea avand caracterul unui contract cu titlu oneros.

Know-how-ul - este reprezentat de ansamblul cunostintelor tehnice nebrevetabile, detinute de o firma, in legatura cu fabricarea unui produs sau aplicarea unor tehnologii industriale, pe care acesta intelege sa le pastreze in secret pentru a le exploata ea insasi si/sau sa le transmita, in anumite conditii, tertilor interesati. Principalele com-ponente ale know-how ului sunt:

- abilitatea tehnica;

- experienta tehnica;

- cunostintele tehnice;

- procedeele.

Departajarea dintre aceste elemente este greu de facut deoarece intre ele exista numeroase elemente de suprapunere. Know-how-ul si secretul de fabricatie cuprind mijloace si procedee de fabricatie la scara industriala care sunt necunoscute concurentei sau majoritatii acesteia, iar divulgarea ar produce prejudicii intreprinzatorului. Intre know-how si secretul de fabricatie exista suprapuneri, dar cele doua notiuni nu sunt identice. Secretul de fabricatie vizeaza exclusiv tehnicile aplicate in industrie, pe cand know-how-ul este mai cuprinzator, referindu-se la tehnici aflate in stadiul de cercetare si experimentare. Know-how-ul este transmisibil, spre deosebire de secretul de fabri-catie care ramane in general, in exclusivitate unei singure firme.

2.2. Distributia sub franciza

Franciza reprezinta o tehnica de afaceri economice, prin care o firma (francizor sau cedent), cedeaza unor persoane sau firme individuale (francizat sau cesionar), dreptul sau privilegiul sa faca afaceri intr-un anumit mod, pe o anumita perioada de timp, intr-un loc determinat.

In aparitia, existenta si evolutia francizei se pot distinge doua etape:

- franciza din prima generatie, sau franciza de produs, care se aplica in relatiile dintre producator si detailist (spre exemplu, in cazul statiilor de benzina, Coca Cola, Holiday Inn);

- a doua generatie este reprezentata de formula de afaceri, caz in care se afla beneficiarul unei afaceri complete (spre exemplu McDonald).

Franciza imbina elemente si obiective specifice mai multor tipuri de tranzactii internationale:

- franciza este o forma de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuala;

- franciza este o forma de marketing si distributie internationala;

- franciza este o forma de promovare a afacerilor printr-un management eficient;

- franciza este o forma de alianta competitiva.

Tranzactiile de franciza s-au extins dobandind un caracter inter-national ca urmare a unor avantaje specifice, dar are si anumite limite.

3. Forme de cooperare industriala

Principalele forme ale cooperarii industriale intre firme separate sunt subproductia (sau subcontractarea) si coproductia (sau productia in comun).

3.1. Subproductia internationala

Subproductia cuprinde toate operatiunile bazate pe relatii con-tractuale intre o firma principala (ordonator) si una sau mai multe firme executante, in temeiul carora, subcontractorii fabrica, pe baza docu-mentatiei tehnologice a ordonatorului, produse finite sau subansamble, componente, piese care sunt livrate contra cost ordonatorului, acesta asigurand si comercializarea (integrala sau partiala) a produsului finit pe piata internationala, sub marca sa.

Incadrarea subproductiei ca forma de cooperare industriala se justifica prin conlucrarea reala a partilor in stransa interconectare cu obligatiile lor. Astfel, pe de o parte ordonatorul are sarcina de a pune la dispozitia partenerului sau documentatia tehnica, know-how si uneori echipamentele, materiile prime si materialele necesare pentru fabricarea produsului subcontractat; intocmeste un caiet de sarcini, insotit eventual de un prototip, prin care stabileste specificatiile tehnice, normele de lucru, termenele de livrare etc. Pe de alta parte, subcontractantul, poate sa aiba ca sarcina fie realizarea unui produs finit ce va fi preluat de ordonator, fie fabricarea de piese, subansamble etc., care urmeaza a fi preluate integral de ordonator si incluse in produsul sau finit, fie executarea de lucrari partiale sau prelucrarea mai avansata a unor semi-fabricate ale ordonatorului. Subcontractarea are in general doua forme:

- subproductia de capacitate;

- subproductia de specialitate.

Subproductia de capacitate presupune fabricarea de catre subcontractanti a unor produse finite identice cu cele realizate de ordonator, care preia productia executantului si o desface sub marca proprie, permitand eventual si subcontractantului sa comercializeze, pe o arie limitata si de regula sub aceeasi marca, restul productiei.

Subproductia de specialitate inseamna realizarea de catre subproducatori, in urma unei specializari mai accentuate a unor piese, componente, subansamble ce urmeaza a fi integrate in produsul finit la ordonator.

3.2. Coproductia internationala

Coproductia internationala este o forma de cooperare industriala care consta in intelegerea dintre doua firme sau tari diferite de a fabrica independent, sub aspect tehnic, anumite subansamble si de a-si livra elementele fabricate pentru a se efectua asamblarea in vederea obtinerii produsului finit.

Partenerii pot sa procedeze la partajarea gamei de productie, specializandu-se pe tipodimensiuni ale produsului final, in functie de marime, modele, design, stabilind apoi modul de realizare a livrarilor reciproce in scopul completarii nomenclatorului. Avantajele copro-ductiei sunt urmatoarele:

- potenteaza eforturile partenerilor;

- determina o sporire a nivelului calitativ al rezultatelor cooperarii;

- prin coproductie sunt surmontate dificultatile pe care le ridica cerintele largirii capacitatilor de productie;

- coproductia are un caracter stabil, durabil;

- nu afecteaza autonomia partilor.

Dezavantajele coproductiei sunt urmatoarele:

- din punct de vedere tehnic este necesara o riguroasa sincronizare a executarii subansamblelor si o maxima promptitudine a livrarilor; - adesea, datorita transportului defectuos, a transbordarilor, ambalajului necorespunzator, se incalca graficul livrarilor, ceea ce induce perturbari in procesul de productie al unuia dintre parteneri;

- incercarea de a atenua aceste efecte prin crearea unor stocuri tampon incarca suplimentar costurile, diminuand avantajele de pret.

3.3. Societatile mixte

Notiunea de societate mixta (joint venture) a fost utilizata in mai multe sensuri in literatura de specialitate; astfel:

- ca un acord intre doua sau mai multe parti pentru a lucra impreuna in cadrul unui proces de afaceri;

- ca un angajament intre doua sau mai multe firme independente pentru organizarea productiei si a marketingului;

- ca o societate constituita pe baze puse de parteneri din tari diferite;

- o forma de cooperare prin care doi sau mai multi parteneri din tari diferite desfasoara in comun, in cadrul unei entitati independente, cu personalitate juridica, activitati de productie, marketing si comercia-lizare, financiare etc., prin partajarea beneficiilor si a riscurilor afacerii.

Strategiile de joint venture sunt:

- strategia de integrare succesiva;

- strategia "panza de paianjen".

Avantajele joint venture-ului sunt urmatoarele:

- cale avantajoasa a transferului de tehnologie;

- cale de delocalizare a industriei;

- mijloc eficient de acces la noi resurse;

- cai avantajoase de penetrare pe pietele externe.

Limitele joint venture-ului sunt urmatoarele:

- instabilitate;

- dificultati de coordonare si control;

- posibilitatea pierderii controlului asupra propriilor tehnologii si piete;

- favorizarea concurentilor.

4. Tranzactii comerciale internationale

4.1. Exportul de obiective industriale

Exportul de obiective industriale consta in construirea de obiective industriale in tara beneficiarului prin efectuarea de catre exportator - singur sau impreuna cu terte firme - a unor activitati cum ar fi: furnizarea si montarea instalatiilor tehnologice, executarea lucrarilor de montaj, constructii si inginerie civila, aprovizionarea cu factori de productie, formarea fortei de munca. Exportul de obiective industriale (adica obiective cu valoare economica) se manifesta in mai multe variante:

- contracte separate;

- contracte globale

- contractele la cheie.

- cooperarea tripartita, care poate fi realizata in doua modalitati:

- fara constituirea unei grupari institutionale;

- prin crearea unui consortiu.

4.2. Consultanta si asistenta inginereasca

Prin consultanta inginereasca se intelege acordarea de asistenta in vederea organizarii unor activitati economice, a perfectionarii conducerii si a functionarii unor intreprinderi sau institutii prin formarea unor recomandari de ordin economic sau tehnic.

Asistenta inginereasca reprezinta ansamblul de operatiuni care urmaresc efectuarea de investitii in conditii de eficienta maxima si care cuprind totalitatea activitatilor anterioare, concomitente si ulte-rioare care insotesc realizarea unui proiect.

Serviciile de consultanta pe care le solicita cel mai frecvent beneficiarii de credite pentru implementarea unor proiecte economice se clasifica in functie de:

- studii de preinvestitii;

- serviciile de pregatire;

- serviciile de executie;

- asistenta institutionala si functionala.