TRANSFERUL INTERNATIONAL DE TEHNOLOGIE: Licentierea, Franchisingul international

TRANSFERUL INTERNATIONAL DE TEHNOLOGIE

OBIECTIVE

Stabilirea rolului transferului de tehnologie in cresterea economica.

Definirea operatiunii de licentiere.

Abordarea secventiala a evolutiei franchisingului.

Determinarea esentei contractului de franchising.

Determinarea implicatiilor franchisingului in momentul in care sistemul se internationalizeaza.

Identificarea consultingului si engineeringului ca parti componente ale aceleiasi operatiuni.

Transferul de tehnologie, ca forma a tranzactiilor internationale, reprezinta consecinta cresterii interdependentelor economice dintre statele lumii si a progresului tehnico-stiintific, remarcandu-se in economia contemporana ca un factor esential al cresterii economice. Trebuie subliniat ca odata cu modificarile sistemelor politice si economice ale Europei Centrale si de Est, rolul transferului de tehnologie s-a amplificat, devansand ca ritm mediu anual de crestere comertul international cu marfuri si servicii.

Formele consacrate pe care le imbraca transferul de tehnologie sunt: licentierea, franchisingul, asistenta tehnica nebrevetata (know-how) si activitatea de consulting-engineering.

1. Licentierea

Intr-o acceptiune generala, licentierea (engl. licensing) este operatiunea comerciala prin care titularul unui drept de proprietate industriala transfera unei firme, toate drepturile de utilizare a brevetului de inventie, documentatia tehnica, procedurile tehnice, schemele operatorii de productie, metodele de exploatare a masinilor si marcile de fabrica si comert, toate acestea in schimbul unei sume de bani (redeventa) stabilita prin contract. Marimea redeventei (engl. royality) depinde in primul rand de estimarea profiturilor viitoare. Transferul activelor intangibile, in speta a licentelor, este insotit de alte servicii comerciale, printre care trebuie evidentiata asistenta tehnica.

Contractul de licenta exprima acordul de vointa al partilor, referitor la transferul dreptului de utilizare a brevetului si, respectiv plata pretului, stabilind drepturile si obligatiile reciproce.

Partile contractante sunt reprezentate de licentiar care este titularul dreptului de proprietate industriala si de licentiat, respectiv beneficiarul exploatarii dreptului de proprietate.

In functie de continutul drepturilor conferite de licenta de brevet intalnim:

• Licenta exclusiva cand licentiarul acorda licentiatului dreptul exclusiv de folosire a inventiei, renuntand la posibilitatea de a transmite aceleasi drepturi tertilor sau de a utiliza in interes propriu inventia;
• Licenta simpla presupune ca licentiarul isi rezerva dreptul de a acorda licenta in cauza si altor beneficiari, existand si posibilitatea de a folosi inventia in scopuri proprii.

Licentele limitate (partiale) se deosebesc de cele nelimitate (totale) prin intinderea diferita a teritoriului unde sunt valabile, a duratei sau a specificului activitatii pentru care se elibereaza licenta (productie, comercializare etc).

Prin procesul de vanzare a licentelor firmele urmaresc:

• incasarea unor venituri suplimentare rezultate din valorificarea unor drepturi de proprietate industriala;
• intrarea facila pe acele piete externe care agreeaza prioritar licentierea;
• internationalizarea afacerilor agentului economic respectiv, licentierea putand constitui o etapa intermediara intre export (bazat pe productie interna si comercializare la extern) si delocalizarea productiei (proces de fabricatie in strainatate).

In anul 2001 sumele incasate ca redevente din operatiunile de licentiere s-au cifrat la aproximativ 60 miliarde dolari SUA. Din aceasta suma firmele americane au incasat 60%, cele japoneze 15%, iar cele germane 5%. De remarcat ca in cea mai mare parte transferul de tehnologie se desfasoara in cadrul firmei, respectiv de la societatea mama catre filialele din strainatate. Astfel, firmele multinationale nu au nici o retinere in transferarea de tehnologie, deoarece acest proces nu se realizeaza in exteriorul lor.

2. Franchisingul international

2.1. Franchisingul: concept si evolutie

Franchisingul a cunoscut de-a lungul timpului o serie de definitii in functie de elementele care au fost considerate mai importante.

O definitie relativ completa este aceea care considera ca franchisingul este o tehnica de comercializare sau de distributie a produselor si serviciilor prin care o firma numita cedent (franchisor) cedeaza unei persoane fizice sau juridice numita cesionar (franchisee) dreptul sau privilegiul (franciza) sa faca afaceri intr-un anumit mod, pe o anumita perioada de timp si intr-un loc determinat .

Trebuie remarcata si definitia data in Romania de legea nr. 79/1998, prin care a fost adoptata Ordonanta nr. 52/1997 privind regimul franchisei. Conform acestei ordonante "franchisa este un sistem de comercializare a produselor, serviciilor si tehnologiilor, bazat pe o colaborare stransa si continua intre persoane fizice si juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoana, denumita francizor, acorda unei alte persoane, denumita beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu".

Federatia Europeana de Franchising - care grupeaza Belgia, Franta, Germania, Norvegia, Suedia si Tarile de jos, - defineste franchisingul in Codul deontologic ca fiind "un sistem de comercializare a produselor si/sau serviciilor, bazat pe o colaborare stransa si continua intre intreprinderi distincte si independente sub aspect juridic si financiar (francizor si francizat)".

O definitie cu un grad de cuprindere ridicat, este cea formulata de Comisia Uniuni Europene in Regulamentul nr. 4087/1988, conform careia franchisingul este un "ansamblu de drepturi de proprietate industriala sau intelectuala privind marci, firme, desene si modele industriale, drepturi de autor, know-how, brevete de inventii sau inovatii, destinate a fi exploatate pentru vanzarea de produse si prestarea de servicii catre utilizatorii finali".

Franchisingul provine din cuvantul francez "franchise" care inseamna libertate, permisiune. "Franchisa" a aparut in evul mediu, in secolele X-XII, prin acordarea unor libertati si privilegii de catre regii si marii seniori, unor populatii sau colectivitati bine definite. Privilegiul se referea la colectarea taxelor locale, organizarea targurilor, editarea de carti si producerea de bauturi alcoolice, adica la monopolul statului intr-un domeniu de activitate. Metamorfoza comerciala a conceptului s-a produs mult mai tarziu (secolul XVIII) in Franta si Marea Britanie".

Se pot delimita trei etape in evolutia franchisingului si anume:

Aparitia si dezvoltarea lantului de magazine. Originile aparitiei lantului de magazine se identifica in China antica, dar institutionalizarea lantului de magazine in forma sa moderna se regaseste la jumatatea secolului al XIX-lea. Acesta este momentul fundamentarii principiului de baza al franchisingului, care consta in imbinarea avantajelor conducerii centralizate si derularii unor afaceri de dimensiuni mari, cu avantajul operarii prin unitati mici capabile a se adapta mai bine la specificul local al consumatorilor;

Aparitia si evolutia propriu-zisa a franchisingului. La inceputul secolului XX fabricantii de automobile au initiat si dezvoltat un sistem, care urmarea pe de o parte sa le asigure controlul permanent asupra vanzarilor, iar pe de alta parte sa inlature unele neajunsuri legate de: lipsa de capital, personal si timp pentru a crea noi centre de desfacere; greutati in rezolvarea unor probleme de service post vanzare sau de reparatii etc;

Cristalizarea franchisingului in format de afaceri ( Business Format Franchising). Tranzactiile tip franciza incep sa fie reglementate de asociatiile de profil din diferite tari. Aceasta perioada, debuteaza in anii 50 in SUA si in anii 60 in Europa Occidentala o data cu extinderea francizei in sfera serviciilor, in special al celor de tipul restaurantelor fast-food sau a celor de intretinere a caselor si automobilelor etc. A fost institutionalizata necesitatea existentei unui contract de transmitere a dreptului de utilizare a numelui, marcii comerciale, emblemei cedentului pe o perioada de timp stabilita si pe un teritoriu delimitat. Asa zisul Manual operational trebuie sa contina toate prevederile ce trebuie respectate cu strictete de cesionar. Acesta este oferit cesionarului dupa finalizarea negocierilor si incheierea contractului.

2.2. Contractul de franchising

Legislatiile multor state, precum codurile deontologice ale Federatiei Europene de Franchising si ale Federatiei Franceze de Franchising, considera ca procesul de realizare a contractului de franciza cuprinde trei faze: precontractuala, contractuala si postcontractuala.

In faza precontractuala, pe baza informatiilor pe care le obtin, in urma unei analize bine fundamentate, cei doi partenerii au posibilitatea luarii deciziei de a colabora.

Cedentul are obligatia, sa furnizeze potentialului cesionar o serie de informatii sincere si complete cuprinse intr-un document intitulat "Caiet de informatii". Informatiile transmise trebuie sa faca referire la: segmentul de activitate vizat, vechimea si experienta intreprinderii, drepturile de proprietate intelectuala si brevetele de inventie pe care le detine, conditiile financiare (redeventa initiala sau taxa de intrare in retea, redeventele periodice, redeventele de publicitate etc), obiectivele si aria de exclusivitate acordata, durata colaborarii si posibilitatile de reziliere sau de prelungire a contractului, implicarea cedentului in litigii supuse arbitrajului (daca este cazul) etc.

Faza contractuala cuprinde intervalul de timp situat intre incheierea propriu-zisa a contractului si momentul in care acesta expira sau este reziliat.

Contractul de franchising trebuie sa fie in conformitate cu dreptul national, dreptul comunitar si Codul deontologic.

Contractul reflecta interesele, membrilor retelelor de francize, protejand drepturile de proprietate industriala si/sau intelectuala, si mentinand identitatea si reputatia retelei.

Codul deontologic elaborat de Federatia Europeana de Franchising defineste contractul de franchising ca fiind acel " acord de vointe, prin care francizorul autorizeaza in scris pe francizat in schimbul unei contributii financiare, sa utilizeze firma si/sau marca produselor si/sau serviciilor, know-how-ul si alte drepturi de proprietate intelectuala, sustinut prin aportul continuu de asistenta comerciala si/sau tehnica in cadrul si pe durata contractului".

Contractul de franciza trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente:

Obiectul contractului;

Drepturile si obligatiile partilor;

Conditiile financiare;

Durata contractului;

Conditiile de modificare, prelungire si reziliere.

In conformitate cu relatiile contractuale partile sunt angrenate intr-un sistem in care interesele lor sunt legate, de regula, pe termene cuprinse intre 3 si 7 ani. Flexibilitatea sistemului si simtul responsabilitatii dovedit de fiecare parte asigura succesul afacerii. Relatiile intre parteneri trebuie, deci, sa permita urmarirea evolutiilor necesare ameliorarii functionarii retelei si satisfacerii nevoilor consumatorilor.

Esentiale sunt obligatiile pe care cele doua parti si le asuma prin contract.

Obligatiile cedentului sunt:

transmiterea know-how-ului (savoir faire-ului);

transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive;

asistenta tehnica si/sau comerciala;

aprovizionarea cesionarului cu materii prime, materiale etc, ale caror preturi vor fi stabilite periodic;

exclusivitatea;

publicitatea;

asigurarea pregatiri initiale pentru managerii noii unitati si a personalului cu atributii de preparare si distribuire a produselor;

sa nu incheie un contract de franciza cu un alt comerciant care sa incalce dreptul de exclusivitate al partenerului;

sa acorde partenerului toate facilitatile si avantajele acordate altor membrii din retea.

Obligatiile cesionarului se refera la:

respectarea normelor impuse de cedent;

pastrarea secretului know-how-ului;

plata taxelor si a redeventelor (obligatii financiare);

sa se aprovizioneze cu materii prime, materiale etc. prevazute in contract, numai de la cedent sau de la distribuitorii agreati de acesta;

sa vanda produsele la pretul stabilit de comun acord cu cedentul;

sa asigure calitatea produselor conform standardelor;

sa restituie la expirarea contractului sau la rezilierea acestuia, toate drepturile transmise si sa nu foloseasca informatiile confidentiale pe care le-a obtinut pe parcursul acestei colaborari in vederea derularii altei afaceri.

Indiferent de natura contractului de franchising (industriala, de distributie, de servicii) trebuie respectate urmatoarele principii:

termenul de derularea a operatiunii va fi fixat astfel incat sa permita cesionarului amortizarea investitiilor specifice francizei;

cedentul il va instiinta pe cesionar, cu un preaviz suficient de mare, asupra intentiei de a nu reinnoi contractul la data expirarii sau de a nu semna un nou contract;

in cadrul clauzelor de reziliere se vor stabilii in mod clar circumstantele care pot sa determine o reziliere fara preaviz;

conditiile in care va putea sa opereze cesiunea drepturilor decurgand din contract vor fi cu claritate precizate, in special conditiile de desemnare a unui succesor pentru cesionar;

clauzele de nonconcurenta vor fi cuprinse in contract pentru protejarea know-how-ului;

obligatiile financiare ale cesionarului vor fi cu claritate precizate si vor fi determinate astfel incat sa favorizeze atingerea obiectivelor comune.

Etapa postcontractuala vizeaza activitatea partilor dupa incetarea relatiilor contractuale. In multe cazuri, cedentul impune fostului partener asumarea unor obligatii privind protejarea confidentialitatii afacerii, fapt ce se realizeaza prin stabilirea unor clauze de neconcurenta si nedivulgare.

2.3. Operatiuni de franchising in plan international

Franchisingul, in ciuda aparitiei relativ tarzie, ca tehnica de afaceri, a repurtat o serie de succese pe pietele internationale datorita avantajelor care ii sunt specifice.

Pentru cedent avantajele constau in:

cooptarea capitalurilor cesionarilor in sfera sa de influenta;

punerea in valoare a marcii, fidelizarea clientului, datorita unor actiuni de publicitate la scara mare si datorita prezentei marcii sale pe piata;

economisirea unor sume importante in publicitate, care fie sunt suportate de cesionari, fie presupun cheltuieli diminuate la locul de origine al cesionarilor;

controlul distributiei.

Cesionarul beneficiaza de urmatoarele avantaje:

debuteaza in afaceri folosind un nume sau un produs recunoscut si beneficiind de imaginea favorabila a cedentului i se inlesneste accesul pe piata;

isi pastreaza independenta ramanand proprietarul intreprinderii;

nu i se cere o experienta in munca in acel domeniu, fiind instruit sub toate aspectele de catre cedent;

reducerea riscurilor, deci si a posibilitatilor de esec. In Belgia s-a estimat statistic ca aproximativ 70% din agentii economici care au inceput o activitate comerciala au esuat dupa 5 ani, procentul fiind de numai 10% in cazul cesionarilor debutanti;

acces facil la sursele de finantare, datorita riscului mai redus pe care il presupune aceasta activitate;

costuri initiale mai mici;

accesul la tehnologia, know-how-ul si programele de cercetare si dezvoltare ale cedentului.

Din momentul in care un sistem de franchising devine international, va oferi si alte avantaje cum sunt:

legislatiile din diferite tari agreeaza aceasta tehnica deoarece asigura ocuparea fortei de munca nationale si cresterea gradului ei de calificare;

limitarea capacitatilor de reactie a concurentei, gratie cuceririi rapide a unei cote parti de piata, semnificativa ca pondere, ceea ce determina obtinerea unor incasari valutare mai mari pentru exportatori;

obtinerea de informatii asupra pietelor locale, informatii oferite de cesionari;

investitii reduse dublate de un risc valutar diminuat in raport cu folosirea unor exporturi directe care presupun printre altele construirea de magazine in strainatate.

Franchisingului ii sunt proprii si o serie de limite.

Din perspectiva cedentului acestea se rezuma la:

importanta mijloacelor financiare care trebuie alocate pentru initierea operatiuni;

preluarea unor riscuri cum sunt: lipsa de experienta ori incapacitatea manageriala a cesionarilor;

controlul limitat asupra cesionarilor.

Limitele franchisingului din punctul de vedere al cesionarului constau in:

independenta limitata, chiar daca este proprietarul afacerii;

necesitatea de a aplica strategia comerciala a cedentului;

dependenta economica a cesionarului il poate constrange sa accepte clauze contractuale care nu ii sunt favorabile;

taxele pe care trebuie sa le plateasca cedentului;

afacerea fiind limitata in timp are un grad redus de siguranta, la expirarea contractului cesionarul riscand sa piarda in cea mai mare parte sau chiar in totalitate clientela formata.

In situatia extinderii pe plan international a franchisingului, apar o serie de dificultati legate de distanta care ii desparte pe cei doi parteneri si de diferentele din legislatiile nationale ale celor doi. Tinand cont de primul aspect trebuie subliniat faptul ca traditiile locale impun modificari asupra ofertei, tehnicilor de comercializare si design-ului unitatilor in teritoriu. Deosebirile legislative pot conduce la unele neajunsuri legate in principiu de regimul juridic al marcilor de comert si de serviciu si de reglementarile financiar-valutare cu privire la repatrierea redeventelor sau profiturilor.

Franciza reprezinta un segment de activitate relativ nou in Romania. Prima afacere de acest gen (restaurantele McDonald's), a fost intreprinsa in 1995. Ponderea acestui tip de afacere este destul de mica in economia Romaniei. Din cele peste o suta de marci internationale existente in Romania, mai bine de jumatate au aparut in ultimii doi ani. Dintre firmele care actioneaza pe piata romaneasca, pe baza contractelor in franciza putem evidentia: Mc Donald's, Coca Cola, Pepsi Cola, Hugo Boss, Lee Cooper, Carrefour, Xerox, Shell, Agip etc.

Atractivitatea Romaniei pentru firmele straine care opereaza in sistem de franciza se rezuma in primul rand la forta de munca ieftina si la costurile de publicitate reduse.

Problemele cu care se confrunta acest gen de firme sunt in general aceleasi cu care se confrunta orice agent economic din Romania. In urma sondajului efectuat in randurile reprezentantilor companiilor straine in tara noastra, greutatile carora acestia trebuie sa le faca fata sunt in ordinea gravitatii lor urmatoarele: capacitatea scazuta de plata a populatiei, impozitele mari, birocratia institutiilor de stat, instabilitatea legislatiei etc.

Cu toate acestea, schimbarile recente inregistrate de mediul de afaceri din tara noastra inspira optimism in ceea ce priveste dezvoltarea afacerilor in general si a francizei in special.

3. Comertul international cu asistenta tehnica nebrevetata sau nebrevetabila (know-how, savoir faire)

Conceptul de know-how a inceput sa fie folosit in SUA la inceputul secolului trecut, capatand semnificatia prezenta in anii '50 in SUA si in Marea Britanie.

Know-how-ul reprezinta un ansamblu de cunostinte tehnice, experienta, abilitate tehnica etc., care ulterior pot fi brevetate. Acesta se refera la producerea, functionarea ori comercializarea unor produse sau la elaborarea unor tehnologii ori procedee tehnice.

Elementele know-how-ului se pot grupa in patru categorii: abilitate tehnica, experienta tehnica, cunostinte tehnice si procedee.

Abilitatea tehnica inglobeaza in egala masura atat abilitatea generala a unui tehnician datorata aptitudinilor sale naturale, ingeniozitatii sale, cat si dexteritatea dobandita de tehnician in privinta operatiilor in indeplinirea carora s-a specializat la intreprinderea la care lucreaza. Aceasta dexteritate se adauga celei generale, potentand-o. O astfel de abilitate se fundamenteaza pe calitatile inerente persoanei respective (cum sunt talentul sau arta), si se transmite de la o intreprindere la alta, odata cu persoana careia ii apartine.

Experienta tehnica este dobandita de o persoana printr-o practica indelungata, implicand solutionarea problemelor ivite in legatura cu indeplinirea sarcinilor. Acest termen presupune un grad mai inalt de activitate intelectuala (cum este bunaoara cel specific informaticii). Experienta tehnica se transmite prin asistenta tehnica acordata, care, la randul ei, presupune detasarea unor tehnicieni de la intreprinderea furnizoare de know-how la intreprinderea beneficiara sau invers.

Cunostintele tehnice sunt de o mare diversitate si cu un grad variabil de aport intelectual. Avem in vedere anumite cunostinte rezultate din tehnica curenta, care sunt necesare pentru optimizarea punerii in valoare a procedeelor utilizate si cunostintele dobandite prin intermediul progresului tehnic, despre care este instiintat publicul prin mijloace de publicitate (de exemplu descrierea inventiei cuprinsa intr-un brevet deja publicat, articolele si studiile din revistele de specialitate etc.). Know-how-ul poate avea ca obiect nu numai cunostinte tehnice specifice domeniului industrial, ci si cunostinte din alte domenii, cum sunt: cele privind administrarea intreprinderilor (amenajarea magazinelor poate fi facuta intr-o infinitate de combinatii, publicitatea poate imbraca diverse forme etc.), cele de natura sa optimizeze punerea in valoare a procedeelor la care se refera sau a calitatilor produsului a carui fabricatie se urmareste, cele rezultand din cercetarea stiintifica intreprinsa in scopul de a pune la punct procedee noi, prototipuri, cele negative, adica erorile ce trebuie evitate, pe baza experientei acumulate (a nu pierde timp si bani pentru continuarea unor cercetari inutile prezinta importanta deosebita pentru acela care ar fi tentat sa le intreprinda).

Procedeele, metodele si tehnicile presupun o grupare de operatii dispuse intr-o anumita ordine si reunite prin scopul comun, care este obtinerea unui rezultat. Acestea pot fi brevetabile sau nebrevetabile. De regula, asemenea cunostinte (procedee) nu sunt brevetate, din considerente diferite: nu prezinta un grad suficient de noutate, lipsa anumitor elemente ce tin de esenta brevetului, lipsa interesului; existenta unui interes contrar (cum este, bunaoara, cel legat de pastrarea secretului).

Cunostintele ce formeaza know-how-ul sunt transmisibile, putand forma obiectul contractului comercial international de know-how. Beneficiarul intr-un asemenea contract nu le poate insa transmite nici in totalitate, nici in parte, in absenta unei stipulari exprese. Un asemenea beneficiar este insa indreptatit sa utilizeze know-how-ul transmis de furnizor cu referire la orice aplicatie a cunostintelor respective. Posesorul de know-kow nu are drept de proprietate industriala. In masura in care cunostintele ce formeaza obiectul know-how-ului sunt dobandite si de catre terti prin experienta proprie, ele pot fi utilizate de catre acestia.

Know-how-ul se distinge prin doua trasaturi esentiale, si anume: noutatea si secretul, continutul acestora fiind diferit de acela specific unei inventii. Noutatea este subiectiva, in cazul know-how-ului, apreciindu-se in raport cu stadiul de dezvoltare a tehnicii in cadrul intreprinderii care doreste sa achizitioneze cunostintele respective. Nu este necesar ca noutatea sa fie absoluta, fiind suficient ca detinatorul unor cunostinte sa execute anumite operatiuni mai bine decat persoana interesata sa-i achizitioneze acele cunostinte. Aceasta nu exclude insa ipoteza ca un know-how sa contina o noutate absoluta (este vorba de un know-how pe care detinatorul lui nu doreste sa-l breveteze, fie datorita formalitatilor multiple, fie datorita temerii de a nu fi divulgate cunostintele respective, in perioada inscrierii, pe calea spionajului economic). De regula insa, noutatea va diferi in raport cu nivelul cunostintelor beneficiarului, iar in cazul unui schimb de know-how-uri intre contractanti (cross licensing), aceasta este dependenta de nivelul cunostintelor fiecarui beneficiar considerat in mod distinct. In ceea ce priveste secretul, divulgarile de know-how determina in general numai o diminuare a valorii acestuia. Atunci cand asemenea divulgari sunt de proportii, pot conduce la transmiterea cunostintelor respective in domeniul public. De asemenea, in cazul in care acelasi know-how se afla in posesia mai multor titulari, valoarea lui se diminueaza. Ori de cate ori unei persoane i se comunica un know-how secret, cu titlu confidential, se prezuma ca acea persoana s-a angajat sa pastreze acest caracter.

4. Activitatea de consulting - engineering

Amploarea pe care a cunoscut-o comertul mondial cu masini, utilaje si instalatii complexe, a presupus rezolvarea unor probleme tehnice de natura practica, care a necesitat elaborarea unor studii, proiecte etc. In acest context a aparut activitatea de consulting - engineering.

Consultingul poate fi definit, drept ansamblul de servicii prestate de catre persoane fizice sau juridice (firme) specializate, in scopul alegerii solutiilor cele mai adecvate si eficiente pentru realizarea unor obiective sau desfasurarea anumitor activitati economice si sociale1.

La randul sau, engineeringul, conform aceleiasi surse de documentare, este o activitate legata, de obicei, de consulting si consta in elaborarea, la cererea clientilor, de proiecte complexe de investitii, intocmirea de studii tehnico-economice (studii de fezabilitate), cu indicarea eventuala a potentialilor furnizori, a anumitor masini sau grupe de masini, necesare procesului tehnologic, acordarea de consultatii tehnice legate de cumpararea unor licente, formularea conditiilor tehnice ale contractului si chiar negocierea contractelor in numele firmei ordonatoare, precum si acordarea de asistenta tehnica (la cerere) in timpul realizarii investitiei.

De remarcat ca activitatea de engineering este relativ nou aparuta pe plan extern, de multe ori fiind confundata, datorita etimologiei, cu termenul de inginer.

Progresul tehnico-stiintific contemporan si-a pus amprenta asupra factorilor de productie, generand in acelasi timp cresterea complexitati activitatilor manageriale. S-au creat astfel premisele unificarii celor doua activitati.

Consulting-engineering-ul poate fi definit ca un serviciu de natura intelectuala, ce vizeaza realizarea de studii, proiecte, asistenta tehnica in supravegherea si controlul realizarii unui obiectiv investitional2.

Activitatea de consulting-engineering comporta, pe parcursul derularii ei (de la conturarea conceptiei pana la punerea in functiune a unei instalatii industriale) executarea mai multor seturi de prestatii, si anume: intocmirea de studii pentru fundamentarea tehnico-economica, aprecierea oportunitatii si a posibilitatilor de realizare, stabilirea amplasamentelor asigurarea resurselor energetice si de materii prime, a cailor de comunicatie si a celor de acces, a fortei de munca; alegerea procesului tehnologic, intocmirea unor studii de piata, organizarea obiectivului sub toate aspectele sale; intocmirea unor studii si lucrari de proiectare preliminare, proiecte generale, proiecte si desene de executie etc.; intocmirea caietelor de sarcini si a listelor pentru furnizarea materialelor si a echipamentelor; analiza ofertelor primite si lansarea comenzilor; incheierea contractelor cu furnizorii, antreprenorii etc; coordonarea, conducerea si supravegherea lucrarilor de constructii-montaj, a furnizorilor de echipamente, instruirea personalului, efectuarea de incercari, de receptii etc.

Infaptuirea acestor operatii de engineering se produce in doua faze:

Faza de studii In aceasta faza se intocmesc studii preliminare sau prestudii (preliminary engineering), ce vizeaza elaborarea conceptiei si realizarea planurilor si schitelor de detaliu ale unei instalatii industriale. Toate aceste operatii comporta efectuarea de cercetari, pe baza carora se intocmeste un proiect;

Faza de executie Operatiile specifice acestei faze sunt: lansarea comenzilor, procurarea materialelor, montajul, constructiile, receptiile, punerea in functiune etc.

In functie de natura prestatiilor la care se obliga firma de engineering activitatea acesteia se poate infatisa ca:

engineering economic;

engineering de proiectare;

engineering industrial.

Ca urmare a specializarii, s-a produs dezvoltarea unor activitati de engineering in diverse domenii, ca de exemplu chemical engineering, electrical engineering, military engineering, naval engineering, comercial engineering, etc.

Activitatea de consulting-engineering prezinta o importanta economica deosebita. Se estimeaza ca mai bine de trei patrimi din totalul investitiilor industriale facute in marile tari occidentale (inclusiv Japonia) se realizeaza prin intermediul acestor societati, care isi extind activitatile dincolo de frontierele nationale ale statelor pe teritoriile carora si-au stabilit sediile principale.

Asemenea societati au in structura sau in subordine birouri de studii tehnice organizate in multe cazuri sub forma de filiale.

De regula, intre societatile de consulting-engineering si intreprinderile producatoare se stabilesc raporturi contractuale, in virtutea carora cele dintai indeplinesc pe seama acestora din urma serviciul de "avant-vente", contribuind astfel la patrunderea pe diferite piete a utilajelor produse de intreprinderile respective pentru beneficiarii prestatiilor ingineresti.

Uneori intreprinderea de engineering isi asuma in raporturile contractuale rolul de furnizor general in aceasta calitate revenindu-i indatorirea ca, pe langa activitatea de engineering, sa indeplineasca si pe aceea de furnizor al masinilor si utilajelor, necesare realizarii lucrarilor industriale, precum si pe aceea a procurarii licentelor de fabricatie, pe care le obtine de la intreprinderile producatoare (adica de la subfurnizori) ori de la institutele de proiectari (adica de la subproiectanti).

Cadrul juridic al activitatii de engineering il formeaza contractul de consulting-enginering.

Intrebari pentru fixarea cunostiintelor

De cate feluri este licentierea?

Care sunt tarile unde exista cea mai intensa activitate

in domeniul licentierii?

Enumerati obligatiile cedentului si cesionarului intr-un contract de franchising.

Ce dificultati apar in momentul extinderii franchisingului pe plan international?

Care sunt punctele forte si punctele slabe evidentiate de investitorii in franchising in Romania?

Enumeratii elementele know-how-ului.

In ce consta noutatea si secretul know-how-ului.

Bibliografie:

Botescu, I., Tranzactii comerciale internationale, Ed. Ex Ponto, Constanta, 2005

Bugnar N., Managementul tranzactiilor economice internationale, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2006

Ciobanu Ghe., Tranzactii economice internationale, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj Napoca, 2004

Costea, C., Afaceri internationale, Ed. All Beck, Bucuresti 2005

Costin,M., Dictionar de drept international al afacerilor, Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca, 1996

Dragomir, C., Afaceri economice internationale, Ed. Expert, Bucuresti, 2004

Dragan G., Fundamentele comertului international, Ed. ASE, Bucuresti, 2004

Driga C., Driga E., Primii pasi in franciza, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006

Isan, V., Tranzactii comerciale internationale, vol I, Ed. Sedcon Libris, Iasi, 2004

Olaru O. L., Tehnica operatiunilor de comert exterior, Ed. ProUniversitaria, Bucuresti, 2006

Pleter O.T., Administrarea afacerilor, Ed Cartea Universitara, Bucuresti, 2005

Popa, I., Tranzactii de comert exterior, Ed. Economica, Bucuresti, 2002

Puiu, A., Management international. Tratat, vol. I si II, Ed. Independenta Economica, Braila, 1999

Puiu, A., Tehnici de negociere, contracte si derulare in afacerile economice internationale, Tribuna Economica, Bucuresti, 1997

Rosu Hamzescu, I., Tranzactii internationale vol. I, Ed. Mondo-Ec, Craiova, 2000

Rosu Hamzescu, I., Tranzactii internationale vol. II, Ed. Mondo-Ec, Craiova, 2000

Rotariu, I., (coord), Managementul tranzactiilor economice internationale si strategia competitivitatii, Ed. Mirton, Timisoara, 2002

Sandulescu, I., Reguli si practici in comertul international, Ed. All Beck, Bucuresti, 1991