OBIECTUL SI METODA CONTABILITATII

OBIECTUL SI METODA CONTABILITATII

Conceptul de contabilitate este utilizat cu sensuri diferite. In primul rand, prin contabilitate se intelege forma de evidenta si tehnicile prin care se consemneaza, se culeg si se prelucreaza informatiile referitoare la situatia economico-financiara a unui sistem economic - intreprindere, firma, economie nationala. In acest cadru, contabilitatea desemneaza si totalitatea informatiilor referitoare la existenta si miscarea patrimoniului unui agent economic si stocarea in documentele si registrele contabile.

In al doilea rand, prin conceptul de contabilitate se desemneaza stiinta care are drept obiect fundamentarea principiilor, metodei si tehnicilor de obtinere, prelucrare, analiza si utilizare a informatiilor contabile, de organizare si conducere a practicii contabile.

In fine, in al treilea rand, prin contabilitate se intelege in practica si compartimentul functional din structura organizatorica a unei intreprinderi care realizeaza activitatea de evidenta contabila.

Din cele de mai sus rezulta ca notiunea de contabilitate se refera atat la practica de contabilitate, cat si la stiinta care orienteaza aceasta practica.

Scurta privire istorica asupra contabilitatii

Constituirea contabilitatii, ca stiinta si ca sistem de principii si tehnici de inregistrare, este rezultatul unui proces indelungat si complex. Originile acestuia sunt cautate uneori in formele simple si primare de evidenta din antichitate.

Inceputurile contabilitatii se gasesc in registrele comerciale, in care, o data cu dezvoltarea schimbului de marfuri si a relatiilor de credit, au inceput a fi tinute in mod sistematic evidentele afacerilor.

Constituirea contabilitatii a parcurs drumul de la practica la teorie, practica fiind cea care, pe de o parte, a anticipat teoria si metoda contabilitatii, iar pe de alta parte a impulsionat-o si i-a formulat noi probleme.

Fondatorul contabilitatii este considerat Luca Paciolo, reputat matematician, care in 1494 a publicat, la Venetia, lucrarea intitulata "Summa de aritmetica, geometria, proporzioni et proporzionalita". In aceasta lucrare a fost fundamentata metoda inregistraii in partida dubla.

Aparitia lucrarii lui Luca Paciolo a marcat inceputul unei noi etape de baza in procesul de formare a contabilitatii. Ulterior au fost elaborate numeroase lucrari de contabilitate in Germania, Franta, Anglia, Olanda, Belgia etc., care se bazau pe metoda fundamentata de Luca Paciolo.

S-au identificat mai multe etape ale formarii si dezvoltarii contabilitatii.

In prima etapa contabilitatea era - asa cum s-a aratat si mai inainte - simpla.

Inceputul celei de a doua etape a fost in stransa legatura cu dezvoltarea si extinderea comertului si bancilor, indeosebi in marile orase ale Italiei de Nord - Florenta, Genova si Venetia - ale caror banci si ai caror negustori activau insa in toata zona Mediteranei si chiar in Europa de Nord.

Cea de-a treia etapa, care cuprinde secolul al XIX-lea si prima jumatate a secolului XX, s-a remarcat indeosebi prin urmatoarele: a) consacrarea bilantului si contului de rezultate si cresterea rolului contabilului in raporturile dintre asociati (actionari) si conducerea intreprinderilor; b) dezvoltarea contabilitatii analitice si conturarea separatiunii dintre contabilitatea generala si contabilitate analitica.

Ultima etapa, care cuprinde cea de-a doua jumatate a secolului XX si perioada actuala, este marcata de patru procese majore:

normarea (normalizarea) si reglementarea contabilitatii in cadrul fiecarei tari;

introducerea pe scara larga a mijloacelor tehnice contemporane - la inceput mecanice si electrice de calcul, iar in prezent a calculatoarelor moderne si sistemelor/programelor informatice;

armonizarea si internationalizarea contabilitatii;

dezvoltarea cercetarii stiintifice in domeniul contabilitatii in conditiile actuale.

Reglementarea, armonizarea, internationalizarea stiintifica isi gasesc expresia in faptul ca, in majoritatea tarilor, contabilitatea se bazeaza pe o terminologie si pe reguli comune si produce documente de sinteza a caror prezentare este asemanatoare si accesibila tuturor categoriilor de utilizatori.

Definitia si obiectul contabilitatii

Privita ca tehnica si metoda de inregistrare, contabilitatea reflecta si controleaza, pe baza unui sistem propriu de informatii, patrimoniul unitatilor economice si administrative, autonomizate din punct de vedere gestionar, modificarile care se produc ca urmare a proceselor de aprovizionare, productie si desfacere, precum si rezultatele obtinute in activitatea economica.

Privita ca disciplina stiintifica, contabilitatea studiaza si fundamenteaza principiile, metoda si normele dupa care se desfasoara procesul de reflectare contabila a fenomenelor economice, urmarind, in acelasi timp, atat aplicarea in practica a acestor principii si norme, cat si perfectionarea lor.

Si in legatura cu obiectul contabilitatii s-au exprimat diferite pozitii si conceptii care pot fi sintetizate in trei grupe: administrativa, juridica si economica.

Conform conceptiei administrative, obiectul contabilitatii il constituie patrimoniul unui subiect de drept privit prin prisma relatiilor juridice, a drepturilor si obligatiilor, luate in corelatie cu bunurile materiale la care se refera.

Conceptia economica pune in centrul contabilitatii, ca obiect de cercetare, circuitul capitalului, privit sub aspectul destinatiei si structurii lui - capitalul fix si capitalul circulant - si al modului de dobandire - capital propriu si capital strain (imprumutat). Aceste procese si fenomene sunt studiate nu izolat, ci in conexiune cu relatiile juridice pe care le genereaza si in cadrul carora se formeaza capitalul.

Patrimoniul ca obiect al contabilitatii

Cu privire la acest aspect s-au exprimat mai multe puncte de vedere sau mai multe orientari. Prima este cea juridica si considera ca patrimoniul reprezinta ansamblul drepturilor si obligatiilor cu continut economic ale unui subiect de drept.

Cea de-a doua este conceptia economica, dupa care patrimoniul reprezinta totalitatea bunurilor economice, exprimate sau exprimabile in bani, precum si a rezultatelor folosirii lor.

O a treia orientare, care reuneste elementele celor doua conceptii anterioare, este denumita conceptia economico-juridica.

Astfel, patrimoniul apare ca un complex de drepturi si obligatiuni, ale unui titular de patrimoniu, privite in stransa legatura cu bunurile sau mijloacele economice pe baza carora se formeaza aceste drepturi si obligatii.

Patrimoniul reprezinta un concept prin care se desemneaza structura economica si juridica de apropriere si gestiune a valorilor materiale si banesti. El reprezinta forma de baza si criteriul principal de autonomizare si identificare a oricarei firme economice, in virtutea relatiilor de proprietate si a formei de gestiune.

Patrimoniul implica doua componente distincte, dar interdependente: Subiectul relatiilor de proprietate, al drepturilor si obligatiilor reprezentat de o persoana fizica sau juridica cu drepturi si obligatii si obiectele de drepturi si obligatii, care sunt formate din bunurile economice, bunurile materiale, bani etc.

Bunurile materiale detinute de persoanele fizice sau juridice alcatuiesc substanta materiala a patrimoniului. Drepturile si obligatiile care se formeaza pe baza si in legatura cu aceste bunuri, pentru subiectul economic constituie relatiile economico-juridice, capitalul ca relatie de proprietate si exprima provenienta, sursele de constituire a patrimoniului.

Persoana juridica sau fizica, in calitate de subiect al acestor drepturi si obligatii, se interpune intre obiectele de drepturi si obligatii, pe de o parte si drepturile si obligatiile care compun patrimoniul respectiv, pe de alta parte. Patrimoniul poate fi deci definit ca totalitate a drepturilor si obligatiilor apartinand unei persoane fizice sau juridice, precum si a bunurilor economice la care se refera aceste relatii.

Prima componenta a patrimoniului este reprezentata, asadar, prin bunuri (sau mijloace) economice. Ele pot sa fie privite din doua puncte de vedere: pe de o parte, al formei si existentei lor concrete. In acest sens, ele se prezinta ca bunuri corporale (materiale) si bunuri nemateriale (necorporale).

Pe de alta parte, ele sunt o determinare economica, concretizata in utilitatea si valoarea lor. Utilitatea exprima capacitatea bunurilor de a satisface nevoi economice, iar valoarea, calitatea bunurilor de a intra pe piata si de a se exprima in bani.

A doua componenta a patrimoniului - drepturile si obligatiile - exprima raporturile economice si juridice - de proprietate, de finantare sau creditare - in cadrul carora se procura si se gestioneaza bunurile.

Ele iau forma drepturilor in cazul in care titularul patrimoniului este si proprietar, sau pentru partea la care el este proprietar, si a obligatiilor, pentru bunurile care nu-i apartin titularului de patrimoniu.

De aici rezulta egalitatea patrimoniului care se reflecta si se regaseste in permanenta in contabilitate:

Bunuri economice = Drepturi + Obligatii

Cele doua componente ale patrimoniului - bunurile economice, drepturile si obligatiile - se concretizeaza in contabilitate prin doua concepte fundamentale: active, respectiv pasive.

Ele se prezinta insa intr-o mare varietate structurala, aflata in stransa legatura cu formele pe care le imbraca bunurile si sursele de provenienta a acestora, precum si cu specificul activitatii si al relatiilor economice implicate.

A. In cazul bunurilor economice, sau al activului, criteriile principale dupa care are loc structurarea si clasificarea elementelor componente sunt: modul in care se realizeaza rotatia capitalului, sau modul in care se consuma si se inlocuiesc componentele respective, precum si gradul de lichiditate.

Din primul punct de vedere, bunurile economice sunt constituite din doua categorii de baza:

active fixe, sau imobilizate, denumite in contabilitate imobilizari;

active circulante, denumite si capital circulant, sau mijloace circulante.

Din punct de vedere al celui de-al doilea criteriu, acestea sunt prezentate in ordinea crescanda a lichiditatii.

1. Activele fixe sau imobilizarile sunt formate din acele bunuri si valori economice a caror perioada de rotatie este mai mare de un an si care sunt folosite in mod repetat in activitatea economica, nefiind inlocuite dupa prima lor utilizare.

Privite din punct de vedere al formei de prezentare, activele fixe sau imobilizarile cuprind urmatoarele grupe:

a) imobilizari necorporale, denumite si imobilizari nemateriale sau active intangibile, formate din: cheltuieli de cercetare si dezvoltare; concesiuni, brevete si licente; fondul comercial s.a.;

b) imobilizari necorporale, constand din: masini, utilaje, constructii speciale, material rulant, cladiri si depozite etc.

Daca bunurile procurate sau create de intreprindere nu sunt terminate sau nu sunt montate pentru a functiona, ele sunt considerate in contabilitate imobilizari sau investitii in curs (de realizare).

c) imobilizari financiare, care se prezinta ca investitii si plasamente de capital in activitatea (si patrimoniul) altor societati comerciale. In aceasta categorie intra: titlurile de participare (actiuni si parti sociale investite la capitalul social); creante atasate participatiilor, imprumuturi acordate altor societati prin cumparare de obligatiuni sau alte titluri de credit pe termen mediu si lung.

2. Activele circulante reprezinta acea parte a bunurilor sau mijloacelor economice care se prezinta sub forma de stocuri materiale sau in curs de executie, disponibilitati banesti, creante sau alte valori. Caracteristica principala a acestora o reprezinta miscarea continua si schimbarea formei lor, pe masura trecerii prin diferite faze ale circuitului activitatii economice.

Dupa forma concreta pe care o prezinta, precum si dupa rolul lor in cadrul activitatii economice, activele circulante se compun din urmatoarele categorii:

a) stocuri si comenzi in curs de executie, formate dina acele bunuri economice care fie ca sunt folosite in productie ca materii prime, materiale, piese de schimb s.a., fie ca rezulta din procesul de productie, ca produse finite si semifabricate, fie ca se afla in diferite stadii de prelucrare ca productie neterminata;

b) creantele sau valorile in curs de decontare (incasare), reprezentate prin bunurile economice avansate temporar unor persoane fizice sau juridice (avansuri spre decontare, avansuri pentru livrari ulterioare de productie sau prestari de servicii) sau prin livrari de marfuri sau prestari de servicii, a caror valoare urmeaza sa fie incasata ulterior. In functie de cele doua situatii se disting drepturile de creanta asupra debitorilor si drepturile de creanta asupra clientilor.

Creantele asupra clientilor se refera numai la drepturile care decurg din operatiuni comerciale - livrari de marfuri, executare de lucrari sau prestari de servicii catre clienti;

c) investitii financiare pe termen scurt, acea parte a activelor patrimoniale care iau forma valorilor mobiliare achizitionate de intreprindere in vederea fructificarii unor lichiditati. In aceasta categorie se cuprind: 1) titlurile de plasament sub forma de actiuni si obligatiuni dobandite pe termen scurt, pentru a realiza un castig in momentul vanzarii lor, ca urmare a diferentei de pret (curs) pe piata financiara. Acestea se deosebesc de imobilizarile financiare prin faptul ca au o durata de rotatie (sau de realizare) mult mai scurta, care in general nu depaseste un an; 2) instrumentele de trezorerie, emise de Ministerul Finantelor, pe termen scurt, sub forma bonurilor de casa si a bonurilor de tezaur, in vederea procurarii de disponibilitati banesti si achizitionate de unitatile economice, de banci sau populatie;

d) disponibilitatile banesti ale intreprinderilor, care reprezinta forma absoluta de lichiditate, permitand intreprinderii sa-si onoreze obligatiile de plata in orice moment. Ele se prezinta in urmatoarele forme: numerar de casa; depozite de banci in contul curent; depozite la termen la banca; carnete de cecuri cu limita de suma; acreditive.

B. Cea de-a doua latura a patrimoniului - denumita drepturi si obligatii sau surse sau pasive - evidentiaza, asa cum s-a aratat mai inainte, modul de finantare a bunurilor economice (activelor intreprinderii).

Privite din punctul de vedere al modului de finantare, sursele se grupeaza in doua categorii: a) finantare proprie, sau surse proprii sau capital propriu (fonduri proprii) si b) finantarea straina a activului, surse atrase sau datorii. Un al doilea criteriu de analiza si grupare a acestei parti a patrimoniului intreprinderii il constituie gradul de exigibilitate sau termenul de decontare a surselor de finantare. Din acest punct de vedere, sursele sau pasivul se grupeaza in: a) surse de finantare permanenta sau capital propriu (permanent) si b) surse de finantare temporare.

1. Capitalul propriu sau sursele proprii de finantare a activitatii cuprinde mai multe parti:

a) capital individual sau social, format la infiintarea societatii comerciale ca aport personal, al asociatilor sau al actionarilor, in numerar si natura si majorat ulterior;

b) primele de capital, formate din primele de emisiune si primele de fuziune si destinat a servi la cresterea capitalului. El se creeaza ca diferenta intre pretul de emisie al noilor actiuni si valoarea nominala a actiunilor (mai mica);

c) diferentele (sau rezervele) din reevaluarea imobilizarilor materiale si a celor financiare, in cazul in care aceste diferente inregistreaza o crestere sigura si durabila;

d) rezervele legale, statutare si contractuale se constituie pe seama unei parti din profitul anului respectiv (si din alte surse nete, cum ar fi diferentele din reevaluare);

e) subventii de investitii obtinute de la buget sau din alte surse.

2. A doua componenta de baza a surselor sau pasivului o reprezinta capitalul strain, sursele imprumutate si atrase sau datoriile si obligatiile. Aceste surse fac parte si figureaza ca atare in contabilitatea intreprinderii din momentul nasterii datoriilor fata de persoanele fizice si juridice terte si pana in momentul stingerii obligatiilor respective si imbraca urmatoarele forme:

a) imprumuturi primite de la banci sau alte institutii financiare, precum si cele provenind din emisiunea de obligatiuni (sau creditele obligatare) - toate acestea fiind denumite si datorii financiare;

b) datoriile comerciale, care apar in cadrul raporturilor de decontare cu furnizorii, sau al avansurilor primite de la clienti, datoriile fata de furnizori putand sa ia si forma efectelor comerciale de plata;

c) datoriile fiscale, salariale si sociale, care concretizeaza obligatiile fata de bugetul de stat (impozite si taxe), fata de personalul propriu (salariile) si fata de bugetul asigurarilor sociale;

d) datoriile fata de asociati si actionari, decurgand din capitalul varsat si din dividendele cuvenite acestora;

e) creditorii diversi.

Din punct de vedere al continutului, obiectul de studiu/analiza si inregistrare al contabilitati il constituie:

- bunurile economice (activele) gestionate si sursele de formare a acestora (pasivele);

- procesele economice si operatiunile prin care se realizeaza aceste procese si care aduc modificari patrimoniului;

- rezultatul obtinut din activitatea economica desfasurata.

Din punct de vedere al entitatilor studiate/inregistrate, obiectul contabilitatii il formeaza:

- patrimoniul unei persoane fizice care are calitate de comerciant, desfasurand activitate independenta;

- o intreprindere/societate comerciala organizata juridic ca societate de persoane sau de capitaluri, pentru care se intocmesc situatii financiare denumite si conturi individuale;

- un grup de societati, pentru care se intocmesc situatii consolidate sau conturi consolidate;

- ansamblul economiei nationale.

1.4. Sfera de cuprindere si functiile contabilitatii

Contabilitatea se particularizeaza prin aceea ca se ocupa cu evidenta, calculul, analiza si controlul in etalon monetar ale valorilor economice separate patrimonial.

Astfel definita, contabilitatea reprezinta o forma de evidenta, o componenta a sistemului informational, iar obiectul ei este constituit din patrimoniul persoanelor fizice si juridice, din procesele economice care aduc modificari acestui patrimoniu, precum si din rezultatele activitatii economice.

Ca stiinta, contabilitatea constituie baza teoretica a practicii de evidenta si confera acesteia metoda si principiile de inregistrare a circuitului valorilor economice, delimitate patrimonial si pe o anumita perioada de gestiune.

Ca practica de evidenta, contabilitatea s-a constituit, inainte de toate, la nivelul unitatilor economice, al intreprinderilor. Ea a raspuns in acest fel nevoilor practicii comerciale, industriale si bancare, urmarind sa reflecteze in mod sistematic si ordonat situatia patrimoniului si rezultatele activitatii economice. Ulterior, sfera de cuprindere a contabilitatii s-a extins treptat si la alte niveluri ale economiei.

In general, contabilitatea este abordata sub trei forme principale: contabilitatea intreprinderii; contabilitatea publica; contabilitatea nationala.

Contabilitatea intreprinderii, ca cea mai veche forma, a cunoscut si ea o dezvoltare importanta, astfel incat, privita din punct de vedere al obiectului si tehnicilor, ea cuprinde cel putin trei componente esentiale: contabilitatea generala (denumita si financiara), contabilitatea analitica si controlul bugetar.

Contabilitatea generala (financiara) are un dublu obiectiv: pe de o parte, evidenta cheltuielilor si produselor intreprinderii, in vederea exprimarii si masurarii profitului, iar pe de alta parte, evidenta sistematica a activelor si obligatiilor societatii comerciale, in vederea prezentarii evolutiei si compozitiei capitalului acesteia. Prin contabilitatea in partida dubla, aceste doua aspecte sunt atinse simultan in cadrul exercitiului financiar.

Contabilitatea analitica (denumita si interna sau de gestiune) are o tripla functie: a) ea trebuie sa permita determinarea costurilor de productie si a pretului de revenire (cost de productie + costul de distributie) ale bunurilor si serviciilor; b) analiza eficientei si randamentelor diferitelor activitati; c) furnizarea datelor necesare pentru evaluarea anumitor elemente din activul bilantului (bunurile de productie create de intreprindere, produsele finite etc.).

Contabilitatea publica desemneaza activitatea de inregistrare a operatiunilor financiare care rezulta din executia bugetului de venituri si cheltuieli al organismelor publice.

Contabilitatea nationala cuprinde ansamblul operatiunilor de masurare a activitatii economice a unei natiuni pe o perioada determinata, de regula pe un an. Rezultatul acestei activitati se concretizeaza in determinarea produsului national si a altor indicatori macroeconomici. Contabilitatea nationala este deci o reprezentare simplificata si cifrata a tuturor operatiunilor economice realizate intr-un an in cadrul economiei nationale a unei tari, precum si in relatiile acesteia cu restul lumii.

In acest scop, contabilitatea nationala grupeaza activitatile in mai multe sectoare institutionale, care alcatuiesc conturile nationale.

1.5. Metoda si principiile metodei contabilitatii

Obiectul de studiu al contabilitatii se sprijina pe o metoda corespunzatoare, care particularizeaza aceasta stiinta de celelalte stiinte economice.

Din punct de vedere al metodei distingem: contabilitatea in partida simpla si contabilitatea in partida dubla.

In conformitate cu conceptul general de metoda si tinand seama de larga raspandire a celei din urma, metoda contabilitatii poate fi definita ca sistemul logic de studiere a existentei si miscarii elementelor patrimoniale - care formeaza obiectul ei de studiu -, sistem concretizat in dubla reprezentare a patrimoniului si dubla inregistrare a operatiunilor care-i aduc transformari si privit in stransa legatura cu procedeele si instrumentele de realizare.

In esenta, metoda se reflecta in legatura permanenta ce se realizeaza intre mijloacele economice, pe de o parte si procesele economice, pe de alta parte.

Dubla reprezentare si dubla inregistrare - care impreuna alcatuiesc ceea ce se denumeste teoria partidei duble - se completeaza cu alte componente, alcatuind, in esenta, sistemul principiilor si regulilor metodologice pe care se cladeste metoda contabilitatii si care stau la baza logicii inregistrarilor contabile.

Acest sistem cuprinde:

principiul entitatii patrimoniale sau contabile;

dubla reprezentare a starii patrimoniului;

dubla inregistrare a operatiunilor economice si financiare;

principiul inregistrarii cronologice si sistematice;

principiul inregistrarii sintetice si analitice;

fundamentarea documentara a inregistrarilor contabile;

principiul autonomiei exercitiului si al inregistrarii complete (exhaustive), dar cu delimitarea pe perioade de gestiune a operatiunilor.

Principiul dublei reprezentari a patrimoniului are o determinare reala, data de cele doua laturi ale patrimoniului, care cuprinde, pe de o parte, activele sau mijloacele economice ale intreprinderii privite din punct de vedere al existentei lor materiale, al structurii si destinatiei lor, iar pe de alta parte, ca surse de provenienta, ca drepturi si obligatii, ca relatii economico-juridice.

Realizarea acestui principiu presupune utilizarea a doua randuri de conturi pentru reflectarea celor doua laturi ale patrimoniului

Marfurile sau materiile prime primite de la furnizor dau nastere la doua fenomene distincte si de natura diferita: intreprinderea dispune de stocuri de marfuri sau materii prime, dar, pana cand va intocmi formele de plata si se va realiza transferul sumelor corespunzatoare, in contabilitatea intreprinderii cumparatoare se va inregistra si obligatia acesteia fata de furnizor. Astfel ca in acest patrimoniu vom avea:

la Activ:

+ Stocuri de marfuri

la Pasiv:

+ Obligatii fata de furnizor

Un alt exemplu: daca intreprinderea contracteaza un credit bancar, la Activ va avea o suma de bani, iar la Pasiv - obligatia fata de banca.

In momentul in care se va face plata marfurilor primite de la furnizor, in cadrul mijloacelor (activului) va avea loc diminuarea disponibilitatilor banesti ale intreprinderii, cu valoarea cu care au crescut stocurile de marfuri, iar in cadrul surselor (pasivului) se vor stinge obligatiile intreprinderii fata de furnizor cu valoarea marfurilor platite.

Deci:

- Disponibil = - Datorii fata de furnizor

Daca analizam patrimoniul in mod static, in fiecare moment el ne apare in aceasta dubla ipostaza: ca existente economico-materiale sub forma de materii prime, marfuri, disponibilitati banesti pe de o parte sic a surse de provenienta, care pot fi capital propriu sau proprietatea firmei titulare a patrimoniului respectiv, sau surse imprumutate sau obligatii fata de furnizori, pe de alta parte.

Aceasta dubla reprezentare se refera la aceeasi realitate economica, privita insa din doua puncte de vedere si isi gaseste concretizarea in egalitatea permanenta ce trebuie sa existe intre cele doua parti:

Mijloace (activ) = Surse (pasiv)

Aceasta egalitate reprezinta expresia generalizata teoretica si practica a dublei reprezentari, ca principiu fundamental si confera un atribut esential contabilitatii: exactitatea datelor inregistrate si prelucrate.

Principiul dublei inregistrari. O relatie de schimb in care plata marfii se face imediat da nastere la doua fluxuri de sens contrar, de aceeasi intensitate si valoare:

1) transferul marfii de la furnizor catre client si

2) transferul monedei de la client la furnizor.

Pentru fiecare participant la schimb, relatia economica respectiva consta din doua operatiuni (fluxuri economice):

la client are loc cresterea stocului de marfuri si utilizarea unei resurse - moneda - pentru plata marfurilor;

la furnizor, dimpotriva, se diminueaza stocul de marfuri si sporeste cantitatea in moneda disponibila.

Daca ne referim la fenomenele interne ale intreprinderii - in care caz interpretarea inregistrarii duble prin fluxurile specifice schimbului nu mai este operata imediat - atunci, pentru intelegerea acestui principiu, trebuie avut in vedere faptul ca miscarea si transformarea mijloacelor economice care caracterizeaza activele patrimoniale ale intreprinderii genereaza operatiuni de iesire dintr-o faza si intrarea intr-o alta faza de prelucrare, dintr-o stare in alta stare, dintr-un loc de gestiune in alt loc de gestiune. Ca urmare, operatiunea respectiva trebuie inregistrata in partida dubla, in conturile in care se reflecta elementele de patrimoniu respective sau fazele corespunzatoare ale procesului economic de productie.

Folosirea dublei inregistrari confera contabilitatii posibilitatea de a reflecta in dinamica, pe baza unui sistem coerent, cele doua laturi (aspecte) ale dublei reprezentari a patrimoniului unitatilor economice.

Pe baza legaturii dintre cele doua principii si a relatiei specifice dublei inregistrari (bunuri economice = drepturi + obligatii) se creeaza cea de-a doua relatie specifica contabilitatii in partida dubla, si anume: cresterea bunurilor economice + micsorarea drepturilor si obligatiilor (surselor) = cresterea surselor + micsorarea bunurilor economice, care este ecuatia dublei inregistrari la operatiunile patrimoniale.

Metoda si principiile contabilitatii se bazeaza pe un sistem de procedee cu ajutorul carora se realizeaza inregistrarea, evaluarea, gruparea, calculul, sintetizarea, analiza si controlul starii si miscarii patrimoniului.

a) Procedee comune contabilitatii si altor stiinte si forme de evidenta sunt:

- documentele primare;

- evaluarea in unitati monetare;

- calculatia costurilor;

- inventarierea patrimoniului;

- analiza si sinteza s.a.

b) Procedeele specifice contabilitatii sunt:

- contul contabil si sistemul de conturi;

- balanta conturilor sau balanta de verificare;

- bilantul contabil.

Teme pentru dezbatere:

Elemente definitorii ale contabilitatii ca stiinta si ca practica.

Caracteristicile patrimoniului ca obiect al contabilitatii.

Esenta contabilitatii in partida dubla.

Bibliografie

Gh. Cretoiu, I. Bucur - Contabilitate, Ed. C.H. Beck, 2006, cap. I.

N. Feleaga, L. Malciu, G. Bunea - Bazele contabilitatii, Ed. Economica, 2002, cap.8.