CRESTEREA SI DEZVOLTAREA ECONOMICA. TEORII MODERNE DESPRE DEZVOLTAREA ECONOMICA

CRESTEREA SI DEZVOLTAREA ECONOMICA. DELIMITARI CONCEPTUALE

Dupa al doilea razboi mondial se realizeaza, in plan teoretic, sinteza propriu-zisa intre abordarea macroeconomica si abordarea dinamica, intruchipata initial de neokeynesisti. In acest context se contureaza teoria cresterii economice, ca o componenta a starilor economice contemporane aflata in contact direct at`t cu o serie de discipline conexe, c`t si cu practica elaborarii de masuri si aplicarii lor programate si institutionalizate in favoarea procesului de crestere si dezvoltare economica.

Cresterea economica este un proces complex care vizeaza sistemul economic in ansamblul sau si in dinamica sa.

Problematica vasta si complexa a cresterii economice face obiectul preocuparilor unui cerc larg de economisti, esentiale fiind contributiile aduse de specialisti at`t din tarile dezvoltate (Paul Samuelson, John R. Hicks, R. Harrod, E. Domar, Robert Solow, Fr. Perroux, etc.) c`t si din tarile in curs de dezvoltare (R. Presbish, Celso Furtado).

In problema continutului cresterii economice s-au conturat opinii diferite.

Analiza conceptului de crestere economica nu poate fi facuta dec`t in legatura str`nsa cu cel de dezvoltare, reproductie, progres, expansiune.

Cei mai multi economisti definesc cresterea economica drept 'o tendinta ferma si de lunga durata de sporire a venitului national, pe total sau pe locuitor, eventual insotita de transformari structurale'¹⁾.

Pentru altii, aceste doua notiuni, echivaleaza cu cresterea sau dezvoltarea, sau cu am`ndoua, cu progresul economic. Aceata tendinta este echivalenta la Colin Clark si J. Fonrastie.

Colin Clark foloseste termenul de progres economic in sensul in care majoritatea economistilor il folosesc pe cel de crestere si dezvoltare.

Unii economisti reduc cresterea economica numai la modificari cantitative (A. Lewis), iar altii considera ca acesta presupune si schimbari calitative, inclusiv structurale (S. Kuznets).

Unii autori identifica cresterea economica, dezvoltarea si progresul, altii le diferentiaza

De retinut si punctul de vedere exprimat de Celso Furtado referitor la crestere si dezvoltare.

Celso Furtado considera ca dezvoltarea contine si ideea de crestere, dar este mai larga. El arata ca 'o crestere a unui ansamblu economic, complex fara dezvoltare, ar fi aceea in care ar lipsi orice modificare de structura, ceva asemanator cu ceea ce se int`mpla intr-un cristal in expansiune'²⁾.

Cresterea economica reprezinta, dupa Fr. Perroux, 'marimea durabila a dimensiunii unei unitati economice simple sau complexe, realizata prin schimbari de structura si eventual de sisteme si insotita de progrese economice

Economistul american S. Kuznets concepe cresterea economica ca o sporire a capacitatii unei tari de a furniza in masura cresc`nda diferite bunuri economice, capacitate bazata pe tehnologii de v`rf si pe adaptari institutionale si ideologice.

In opinia lui H. W. Arndt, cresterea economica este o sporire a venitului national pe total sau pe locuitor.

Cresterea economica se deruleaza intr-un anumit cadru spatial si temporal.

In timp, rezultatele macroeconomice pot inregistra sub aspect cantitativ cresteri, stagnari si chiar scaderi. Deci, cresterea economica nu trebuie inteleasa ca fiind un proces linear. Cresterea economica inseamna o evolutie pozitiva, ascendenta a economiilor nationale, dar care nu exclude oscilatii conjuncturale, chiar si regrese economice temporare.

Utilizarea conceptelor de crestere economica zero si de crestere economica corespund unor realitati de practica economica.

Cresterea economica zero, mentionata pentru prima oara intr-un raport catre Clubul de la Roma, semnifica situatia in care rezultatele economice absolute si populatia totala sporesc in acelasi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor ram`n`nd constant.

Cresterea economica negativa, evidentiaza acea situatie in care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinta de scadere, mentin`ndu-se insa sub control o serie de corelatii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficientei economice si al bunastarii sociale.

Cresterea economica nu surprinde modificarile calitative din fizionomia si structura economiei nationale, din nivelul de trai, aspecte ce sunt puse in evidenta prin conceptul de dezvoltare economica

Dezvoltarea economica a unei tari, evidentiaza ansamblul transformarilor cantitative si calitative ce survin in structurile economico-sociale si stintifico-tehnice, in mecanismele economice, precum si in modul de g`ndire si in comportamentul economic al oamenilor.

Pe fondul dezvoltarii economice se desfasoara, in timp si spatiu, procesul cresterii economice. Prin urmare, raportul dintre cresterea economica si dezvoltarea economica este unul de la parte la intreg.

Orice dezvoltare economica presupune si o crestere economica, dar nu orice crestere economica inseamna si o dezvoltare economica

Reprezinta o dezvoltare economica numai acea crestere economica, care este asociata si cu o modificare structural-calitativa in economia nationala si in calitatea vietii oamenilor. Deci, in timp ce cresterea este un concept pur economic, dezvoltarea prezinta interferente interdisciplinare, situ`ndu-se in zona de contact a economicului cu socialul, politicul, culturalul, ecologicul, fiind un concept

macrosocial si plurivalent. Interdependenta indestructibila dintre cresterea si

dezvoltarea economica, manifestata prin efectele reciproce de acumulare si antrenare, face ca cele doua procese sa aiba unele caracteristici comune:

a) sunt rezultatul dezvoltarii generale a societatii la un moment dat, dar si cauza a unor noi dezvoltari sociale;

b) au ca scop punerea in miscare a mecanismelor si p`rghiilor, prin care se imbunatatesc starea de ansamblu si structurile economiei nationale;

t    c) sunt simultan variabile, endogene si exogene ale sistemului economic;

d) au aceiasi finalitate ameliorarea conditiei umane, a nivelului de trai si a calitatii vietii oamenilor ¹⁾.

In concluzie, o crestere economica echitabila presupune realizarea concomitenta a unui echilibru economic, ecologic si social.

1.2. TEORII MODERNE DESPRE DEZVOLTAREA ECONOMICA

1.2.1. MODELUL KEYNESIST SI MODELELE NEOCLASICE

Modelul clasic are la baza liberalismul economic fundamentat pe c`teva elemente esentiale, respectiv proprietate privata, initiativa libera, concurenta si interesul personal, care dupa Adam Smith nu trebuie sa intre in contradictie cu cel general. In viziunea economistilor clasici, productia (oferta) putea sa-si regleze singura cererea, intruc`t mecanismul preturilor libere ajusteaza dimensiunea cererii la nivelul ofertei. In consecinta, politicile guvernamentale nu ar trebui sa se concentreze pe cerere, ci mai de graba sa promoveze cresterea ofertei prin stimularea economisirilor, investitiilor si inovatiei.

G`ndirea economica clasica este marcata la un moment dat de neconcordante intre teoria si practica economica, de aparitia si manifestarea unor racile, unele temporare, altele de mai lunga durata, ce culmineaza cu marea criza

din 1929-1933.

Amploarea acestui eveniment cu caracter mondial (reducerea venitului national la jumatate, reducerea drastica a ocuparii si cresterea brusca a somajului, dezorganizarea relatiilor economice internationale, etc.), a scos la iveala faptul ca nu era vorba de o simpla nepotrivire intre cererea si oferta de marfuri, ci de cauze mai complexe si mai grave ale dereglarii mecanismului economei de piata, care au imbracat forma unui adevarat seism economic.

Dupa marea recesiune 1929-1933 si pe masura dezvoltarii g`ndirii economice Keynesiste, s-a consolidat prezumtia ca, la nivelul agregat al economiei, cererea si oferta nu se echilibreaza automat (la un nivel de folosire integrala a fortei de munca) si ca mecanismul preturilor este insuficient pentru asigurarea acestui echilibru.

De aceea este nevoie de interventia guvernului, prin politici monetare si fiscale, care sa genereze o cerere la nivelul folosirii integrale a resurselor disponibile. Potrivit acestor conceptii, oferta (productia) nu este ignorata, dar accentul s-a pus pe stabilizarea fluctuatiilor ciclice ale cererii, iar produsul intern brut a fost proiectat sa creasca in functie de tendinta ratei de crestere a fortei de munca si de productivitatea muncii. ¹⁾

Modelul Keynesist pleaca de la premiza ca preturile sunt stabile (fixe) intr-o economie. J. M. Keynes pune accentul pe stabilizarea fluctuatiilor cererii si cresterea acesteia, pe stimularea consumului public si privat, in conditiile folosirii integrale a capacitatilor productive existente.

In modelul Keynesist rata dob`nzii are un rol nesemnificativ in influentarea deciziilor pe termen scurt, at`t asupra economiilor c`t si asupra investitiilor. Analizele Keynesiste nu conduc catre o politica de crestere economica pe termen lung, bazata pe mentinerea unei cresteri puternice a cererii, cu un grad ridicat de folosire a resurselor existente si un mix de politici monetare si fiscale. Intr-o anumita masura, potrivit acestei viziuni, cererea determina oferta ^2).

Politicile Keynesiste de crestere si dezvoltare economica, prin stimularea

cererii agregate, nu au putut tine sub control inflatia si somajul.

Cea mai mare parte a obtiunilor de politica economica au adoptat masuri de stimulare a cererii, cum sunt : cresterea masei monetare, cheltuielile guvernamentale si investitiile publice, odata cu scaderea impozitelor pe venitul personal.

Evolutia economiei mondiale din anii 1970 - cresterea ratei somajului, accentuarea inflatiei, incetinirea ritmului de crestere a productivitatii, scaderea veniturilor populatiei, explicate in mare masura si prin aplicarea preponderenta a

politicilor de stimulare a cererii - a generat o noua orientare prin accentul pus pe politicile de stimulare a ofertei.

Modelul neoclasic american, considera ca scaderea ratei profitului net dupa anii 1960-1970 reprezinta principala cauza a declinului manifestat in cresterea capitalului si a productiei, aceasta rata reprezent`nd forta motrice a procesului de crestere economica. Acest declin, este considerat ca fiind rezultatul interactiunii dintre inflatie si structura impozitelor, care conduce la cresterea accentuata a impozitarii efective a venitului din capital.

Inflatia este determinata de sporirea mai rapida a masei monetare care creeaza un exces al nivelului cererii. Inflatia sporita si productivitatea scazuta sunt rezultatul politicilor guvernamentale necorespunzatoare.

Neoclasicii americani pleaca de la premiza ca preturile sunt flexibile (mobile) si ca problemele economiei pot fi rezolvate pritr-o politica monetara restrictiva, care sa aiba ca efect reducerea inflatiei si a impozitelor asupra profitului.

Economistii neoclasici sustin ca un program de reducere a impozitelor stimuleaza veniturile din capital in detrimentul veniturilor personale si favorizeaza investitiile in detrimentul consumului ¹⁾.

Modelul neoclasic european al dezvoltarii economice are ca element cheie al procesului de crestere economica - rata venitului din capital (asemanare cu

modelul neoclasic american). Diferenta, priveste, in principal, explicarea cauzelor

declinului ratei profitului in economiiile europene dupa anii 1970.

Modelul se bazeaza mai putin pe premiza ca salariile si preturile sunt determinate in totalitate de fortele pietei (viziunea preturilor flexibile).

Adeptii acestei teorii considera mai degraba ca, rata cresterii salariului real fiind mai mare dec`t cresterea productivitatii, ea majoreaza ponderea muncii in venitul national, reduce marja profitului si slabesc interesul de a investi in aceste economii ^1).

Salariile au crescut prin presiuni sindicale, indexari, politici de nelimitare a salariului si nu datorita fortelor spontane ale pietei.

Datorita concurentei cresc`nde pe plan international, toate aceste concesii reflectate in costuri suplimentare nu au putut fi transferate in totalitate in pretul de productie, astfel ca ele au presat pe marja profitul ²⁾.

In ceea ce priveste tarile in curs de dezvoltare, cresterea industriala a fost identificata cu dezvoltarea economica, a carei trasatura esentiala a fost interventia masiva si directa a statului in economie, fie prin control asupra preturilor, fie prin administrarea unui sector important din economie.

Doua modele fundamentale se disting in articularea politicilor de dezvoltare economica in tarile ramase in urma: dezvoltarea orientata spre interior si dezvoltarea orientata spre exterior.

Modelul de dezvoltare orientat spre interior s-a caracterizat prin aceea ca influentele pietei externe erau oprite la frontiera si prin care s-a incercat construirea unei structuri economice externe bazate pe propriile legitati' ³⁾.

Sistemul industrial promovat a fost mare consumator de resurse de valuta generata de exporturile de materii prime sau alte produse. Ceea ce s-a urmarit a fost asigurarea valutei necesare consumului industrial, neglij`ndu-se stabilizarea pe pietele externe printr-o competitivitate sporita, ceea ce a facut ca pe termen lung, incasarile la export sa nu acopere necesarul de valuta pentru dezvoltarea interna.

Efectul nu a fost cel scontat; astfel, s-a accentuat dependenta dezvoltarii interne a tarii de exportul c`torva materii prime, gener`nd o nevoie de import pe termen lung, corelate cu lipsa resurselor valutare corespunzatoare.

In consecinta, surplusul de valuta necesar care sa finanteze productia industriala a scazut, iar in urma acestei evolutii modelul a esuat in anii 1970-1980 pentru multe tari in dezvoltare.

Modelul de dezvoltare orientat spre exterior Esenta acestei politici consta in flexibilitatea de a trece de la o activitate la alta, de la un produs la altul in cadrul aceleiasi intreprinderi, sau infiint`nd/desfint`nd intreprinderi ca raspuns la semnalele de schimbare ale pietei.

Primul semnal a fost liberalizarea preturilor interne, care sa reflecte preturile internationale (la materii prime) si, functie de aceasta, aparitia de noi intreprinderi mari si mici care sa creeze noi activitati si care sa raspunda mai bine cererii, dec`t in conditii controlate ¹⁾ .

Alte masuri de politica econmica preconizate cuprind: retragerea intr-o mare masura a statului din economie; extinderea sectorului particular; atragerea investitiilor straine.

Dupa al doilea razboi mondial, ad`ncirea si diversificarea interdependentelor economice dintre tarile lumii au propulsat problema relatiilor economice internationale.

1.2.2. DEZVOLTAREA BAZATA PE AVANTAJUL COMPETITIV

In perioada 1950-1970, dezvoltarea economica a tarilor ocidentale

industrializate s-a fundamentat pe teoria clasica a costurilor comparative.

Datorita amplificarii schimburilor internationale de bunuri si servicii, precum si pietele financiare internationale si fluxurile de investitii straine directe, dupa 1970, s-au pus bazele unui nou tip de dezvoltare. Acest nou tip de dezvoltare economica a zguduit vechile conceptii despre dezvoltare; 'teoria clasica a avantajelor comparative, bazata pe avantajul absolut (producatorul cel mai ieftin din lume), in varianta Adam Smith si respectiv, avantajul comparativ (producatorul relativ mai productiv), in varianta David Ricardo, au cunoscut o serie de dezvoltari prin introducerea de noi factori'¹⁾.

Versiunea Heckscher-Ohlin este bazata pe existenta de tehnologii echivalente la toate tarile si diferenta in dotarea cu factori (pam`nt, forta de munca, capital, resurse materiale). Ulterior, teoria moderna ricardiana dezvoltata de Ohlin, Heckscher si Samuelson se bazeaza pe factorul munca si productivitate a muncii diferita de la tara la tara. ²⁾

Deci, teoria avantajelor comparative consta in aceea ca o tara trebuie sa se specializeze in industriile care folosesc din abudenta factorii de productie de care dispune tara respectiva. Dar, teoria clasica presupunea ca tehnologiile sunt identice peste tot, produsele sunt nediferentiate, nu exista economii de scara, grupa de factori de productie este aceiasi, factorii de productie (munca inalt calificata si capitalul) nu circula intre tari. Cu timpul, datorita amplificarii tehnologiilor noi (microelectronica materialelor avansate, sistemele informatice), intreprinderile au depasit lipsa factorilor de productie, au anulat sau redus importanta unor anumiti factori de productie si au redus substantial continutul in munca al produselor.

Schimbarile de tehnologii devin permanente, iar accesul la tehnologiile noi este mai important dec`t costul redus al factorilor. Sursele traditionale si avantajul de factori, favoriz`nd o tara sau alta, s-au diminuat.

¹⁾ ; ²⁾ Misu Negritoiu - 'Salt inainte. Dezvoltarea si investitiile straine directe - Ed. Pro si Ed. expert, Bucursti 1996, pag19

|arile care domina comertul international au dotari similare cu factori, iar tarile in dezvoltare dispun de factori comparabili; forta de munca este educata si are cunostintele necesare sa lucreze in majoritatea industriilor, iar majoritatea tarilor dispun de infrastructura de baza. ¹⁾

Globalizarea productiei internationale face ca intreprinderile moderne sa nu depinda numai de dotarea cu factori de productie dintr-o tara. Capitalul circula international si se aseaza unde gaseste cele mai eficiente conditii de folosire. In consecinta, avantajele competitive pe pietele internationale, au devenit decisive in privinta conditionarii dezvoltarii economice a fiecarui stat.

Competitivitatea are un caracter dinamic, iar noutatile joaca rolul de acceleratori ai activitatii intreprinderilor, acestea fiind fortate sa renunte la inertie si sa stimuleze inovatia.²⁾

Michael Porter³⁾ propune un sistem de conditii care determina avantajele competitive ale unei tari, astfel:

1. Starea factorilor - reflecta pozitia unei tari din punct de vedere al factorilor de productie de care are nevoie pentru a concura intr-o anumita industrie.

Porter clasifica factorii de productie in urmatoarele categorii: resurse naturale, resurse umane, resurse de cunostinte, resurse de capital, infrastructura.

Potrivit aceluiasi model, factorii de productie se mai clasifica in:

a) factori de baza - cuprind resursele naturale, conditiile de clima, pozitia geografica, forta de munca necalificata sau semicalificata, sistemul de credite, etc.;

Acestia se int`lnesc in toate tarile, in proportii diferite, se mostenesc, sunt transferati de la generatiile anterioare si au nevoie de investitii mici pentru mentinere sau dezvoltare. Acesti factori ofera avantaje fragile, pe termen scurt, si de aceea ei sunt mai putin importanti pentru competitivitatea unei tari.

b) factori de v`rf - infrastructura moderna, personal inalt calificat, centre de cercetare, universitati, discipline sofisticate.

Acestia sunt mai rari dec`t factorii de baza si reflecta un stadiu mai avansat

de dezvoltare diferit de la tara la tara; ei sunt factori care se mostenesc intr-o mica masura, cei mai multi se creaza si se dezvolta de-a lungul timpului prin investitii

destul de importante.

Dupa specificul actiunii lor, factorii de v`rf pot fi:

b₁) factori generalizati - accesibili mai multor sectoare din economie. In aceasta grupa de factori intra: sistemul de transporturi si telecomunicatii, sistemul bancar, sistemul de invatam`nt general si liceal, etc.

b₂) factori specializati - sunt localizati intr-un numar limitat de sectoare ale economiei nationale. Din aceasta grupa fac parte: personal inalt calificat, infrastructura speciala si cunostinte adaptate unui anumit domeniu.

O tara care dezvolta ambele categorii de factori in anumite sectoare, obtine si isi consolideaza substantial avantajele competitive. Daca avantajele competitive sunt cladite pe factorii de baza si generalizati, ele nu rezista dec`t pe termen scurt si exista riscul deteriorarii lor in timp. Aceasta face ca tarile sa se concentreze pe crearea si dezvoltarea factorilor de productie mai sofisticati care sa le sustina competitivitatea pe termen lung. ¹⁾

2. Piata interna - determina nivelul calitativ al produselor si serviciilor oferite de intreprinderile nationale si straine.

Piata interna joaca un rol esential pentru formarea si mentinerea avantajelor competitive internationale a unei tari.

3. Industriile orizontale - care furnizeaza materiale si componente pentru un produs finit de baza, contribuie la cresterea competitivitatii internationale a producatorului, daca sunt situate in aceeasi tara, usur`nd astfel accesul rapid si eficient la materialele componente.

O tara devine cu at`t mai competitiva cu c`t are o industrie orizontala mai concentrata si mai specializata care poate aduce noutati.

4. Strategia si structura intreprinderilor si promovarea concurentei - influenteaza competitivitatea internationala a unei tari prin: modul in care intreprinderile sunt organizate si conduse, ce obiective au si ce strategie aplica, ca si disponibilitatea intreprinderilor de a concura intr-un anumit sector.

Nivelul pregatirii, obiectivele, stilul de lucru si abordarile conducatorilor de intreprindere sunt elemente care diferentiaza tarile.

5. Cadrul natural si climatul international - pot sa influenteze dob`ndirea de avantaje competitive. Acestea sunt: bogatiile naturale, pozitia geografica, modificarea preturilor internationale, evolutia pietelor financiare, dinamica cererii externe, evenimente politice, deschiderea catre lume, calitatea populatiei, capacitatea de asimilare a noului, etc.

6. Actiunea guvernamentala - poate influenta pozitiv sau negativ evolutia diferitelor conditii determinate ale competitivitatii internationale. Politicile guvernamentale pot influenta starea factorilor de productie prin investitii publice sau prin subventii, iar piata interna prin normele si standardele de consum sau prin achizitii guvernamentale. La r`ndul lor, politicile guvernamentale pot fi influentate de necesitatea diferitelor conditii ale sistemului avantajelor competitive. Pe aceasta baza este esentiala abordarea globala a sistemului de conditii de competitivitate printr-o actiune guvernamentala coerenta, in scopul imbunatatirii avantajelor competitive ale tarii.¹⁾

Misu Negritoiu - 'Salt inainte. Dezvoltarea si investitiile straine directe - Ed. Pro si Ed. Expert, Bucuresti 1996, pag 28

1.2.3. DEZVOLTAREA STIMULATA PRIN POLITICI ECONOMICE

Dezvoltarea poate fi stimulata eficient prin politici economice care presupun utilizarea unor modele economice corespunzatoare.

Se cunosc trei modele ale dezvoltarii:

1. stimularea dezvoltarii economice prin politici industriale si comerciale active;

2. etatismul;

3. corporatismul.

1. Stimularea dezvoltarii economice prin politici industriale si comerciale active;

Conceptul de politica industriala are mai multe intelesuri si se aplica diferit.

Politica industriala traditionala a fost folosita in perioada de 'recuperare' a decalajelor industriale, cum a fost in Japonia sau in Coreea de Sud.

Odata stabilite produsele si intreprinderile care sa le realizeze, guvernul gaseste instrumentele necesare pentru a orienta resursele catre alte intreprinderi.

Instrumentele folosite de guverne pot fi de natura fiscala- constau in scutiri de impozite, am`narea platii impozitelor si rate speciale de amortizare- si/sau de asistenta financiara- finantari nerambursabile (donatii) si transferuri, garantii guvernamentale si imprumuturi cu dob`nda sub nivelul pietei.

Odata cu recuperarea decalajului industrial si pe masura apropierii de 'era tehnologica , modelul traditional de politica industriala nu se mai verifica.

Al doilea model de politica industriala este politica industriala orizontala sau neutra. Aceasta politica se adreseaza unor activitati industriale si mai putin unor ramuri industriale. In aceste conditii 'resursele pot fi alocate in mod linear tuturor sectoarelor industriale pe criterii de performanta prestabilite (crearea de locuri de munca, cresterea exporturilor, nivelul tehnologic, etc), in profil teritorial (regional) sau pentru dezvoltarea factorilor de productie la care sa aiba acces in

mod egal toate intreprinderile industriale.

In acest din urma caz avantajele comparative se regasesc in acele sectoare

care folosesc cel mai bine factorii de productie avansati (de v`rf)

Prin cercetari minutioase autoritatea publica determina care factori de productie promoveaza cel mai bine competitivitatea internationala.

Politica comerciala activa - este o varianta a politicii industriale care se dezbate in SUA - reconsiderarea politicilor traditionale de promovare a liberalizarii fluxurilor comerciale si punerea sub semnul intrebarii a capacitatilor pietelor imperfecte de a aloca eficient resursele limitate in beneficiul economiei nationale.

A aparut ipoteza ca, atunci c`nd schimbarile comerciale sunt dterminate de alti factori dec`t realocarea eficienta a resurselor limitate, o politica comerciala activa poate sa aduca mai multe avantaje pentru o tara dec`t un comert liber.

O asemenea politica ar trebui sa asigure firmelor nationale o cota importanta din marja profitului realizat pe piata internationala, ca urmare a unor avantaje dob`ndite prin subventionarea sau/si protectie comerciala in sectoarele de interes pentru economia nationala

O politica comerciala activa trebuie sa tina cont de faptul ca resursele limitate dintr-o economie, cum sunt: forta de munca superior calificata si capitalul, sunt solicitate concomitent de mai multe sectoare, insa favorizarea unui anumit sector produce automat defavorizarea altuia' ²⁾.

2. Etatismul - int`lnit in Japonia si Franta, promoveaza mijloace institutionale pentru a preint`mpina costul schimburilor prin politici care urmaresc transformari structurale in economiile nationale.

In anumite cazuri, aceste politici imbraca forma unui protectionism sistematic, pe termen mijlociu si lung.

3. Corporatismul - int`lnit in statele mici din Europa; aceste state nu au forta sa aplice nici politicile liberale si nici pe cele etatiste; din cauza marimii lor aceste tari sunt deschise pietelor internationale si de aceea nu adopta politici protectioniste. Deschiderea lor si lipsa unor mijloace politico-administrative nu dau posibilitatea acestor tari de a aplica planuri de transformare sectoriala pe termen lung.

De aceea solutia este de a accepta ajustarile economice pe care le impune piata, complet`ndu-le cu un gen de politici economice si sociale care evita costurile schimbarii specifice corporatismului. Strategia folosita raspunde si intareste structura sociala. Ele folosesc politici reactive si flexibile de ajustare industriala cu abordari in trepte precum si instrumente indirecte, cum ar fi impozitele.¹⁾

|arile mici din Europa promoveaza activ pe plan mondial liberalizrea comertului, sunt deschise investitiilor straine directe si cooperarii internatinale, pentru a depasi, de exemplu, consecintele capacitatilor reduse in cercetare - dezvoltare specifice tarilor mici.

De regula, aceste tari si-au dezvoltat avantajele comparative intr-o serie de industrii 'traditionale' ca: tutun, textile, lemn, h`rtie, etc., dar depind inca de importul de bunuri 'moderne'.

Corporatismul liberal promoveaza o adaptare globala la schimbarile economice bazate pe activitatea sectorului privat, urmareste o strategie agresiva pe pietele externe (taxe vamale mici), orientarea spre export, investitii mari in cercetare pentru descoperiri in industriile moderne.

Corporatismul social aplica strategii defensive, nationale, bazate pe sectorul public. Investitiile straine directe sunt considerate parte integranta a modelului corporatist de ajustare economica. Intrarile de investitii straine directe sunt considerate ca o sursa de acoperire a deficientelor rezultate din ajustarea structurala, un suport pentru crearea de locuri de munca, iar transferul de tehnologii, ca parte din planurile de restructurare a economiei.

Pe de alta parte, iesirile de investitii directe in strainatate sunt considerate ca modalitate de mentinere a competitivitatii intreprinderilor nationale; din cauza cresterii costului fortei de munca se recurge la productia internationala, iar intreprinderile multinationale sunt considerate, in grupul statelor cu corporatism liberal, ca motorul ajustarii economice impuse de piata la scara globala.²⁾

1.2.4. DE LA MODELELE NA|IONALE LA MODELELE GLOBALE ALE DEZVOLTARII

Modelele macroeconomice de dezvoltare s-au referit in majoritatea cazurilor la ipoteza unor economii inchise,facand abstractie de relatiile lor externe. Pe masura aplicarii politicilor economice intemeiate pe astfel de modele au loc doua categorii de schimburi care au scos in evidenta at`t unele carente ale obiectivului cresterii economice,c`t si unele deficiente ale modelelor macroeconomice ca instrumente de diagnosticare a parametrilor reali ai cresterii economice pe termen lung si mai ales de solutionarea a unor probleme dificile a caror amploare si impact s-au extins la scara globala.

Aceste dificultati si nemultumiri s-au facut tot mai puternic simtite la granita dintre anii 1960-1970.Ele au imbracat forma unor adevarate crize legate in deosebi de accentuarea fenomenelor de dezechilibru si inegalitatilor economico-sociale.

Globalizarea unor probleme economice dificile-inflatia,cresterea nefireasca a cheltuielilor militare,persistenta subdezvoltarii,ad`ncirea decalajelor economice dintre tarile lumii,poluarea mediului ambiant-si progresele substantiale in cunoastere(cercetarile interdisciplinare,preocuparile privind cooperarea internationala si justitia sociala,afirmarea drepturilor omului si ale popoarelor,etc.) au scos la iveala numeroase deficiente ale cresterii economice de la mijlocul secolului XX,precum si ale modelarii si analizei acesteia la scara macroeconomica.

Pentru a depasi criza cresterii economice,specialistii au procedat la o tripla amplificare a investigatiilor.

In primul r`nd s-a trecut de la studiul cresterii economice in sens restr`ns la cresterea economica in sens mai larg al termenului(incluz`nd si probleme structurale si calitative).

In al doilea r`nd s-a trecut de la modelele macroeconomice la modelele globale sau mondiale,impuse de numeroase probleme care depasesc granitele nationale:poluarea mediului inconjurator,inmultirea crizelor mondiale (alimentara, energetica, financiar valutara, etc.),amplificarea relatiilor internationale.

In al treilea r`nd,a fost extins considerabil orizontul de timp in care s-a intreprins,acord`ndu-se atentie deosebita previziunilor si scenariilor pe termen lung.

Aceste schimbari au devenit vizibile mai ales in anii 1970-1980 ele put`nd fi usor detectate at`t in lucrarile ONU c`t si in lucrarile organizatiilor sale specializate (UNESCO, UNCTAD, FAO, ONUDI).

Deceniul opt al secolului nostru a fost bogat in cercetari;au fost elaborate modele globale de crestere si dezvoltare economica incepand cu modelul Forrester-Meadows (1971/1972) continu`nd cu modelul Mesarovic-Pestel (1974), modelul nord american elaborat de H.Kahn (1976,1979), modelul latino-american coordonat de A.O.Herrera (1976) si termin`nd cu modelul mondial al Natiunilor Unite coordonat de V.Leontief (1977).

Modelul Forrester-Meadows (1971/1972) si teoria "cresterii zero".

La cererea "Clubului de la Roma" profesorul nord american J.W.Forrester formuleaza o prima schita de model global cu ajutorul careia incearca sa desprinda impreuna cu o echipa de cercetatori condusa de Dennis si Donnela Meadows,tendintele cresterii economice la scara mondiala in primele sapte decenii ale secolului XX.

Concluziile desprinse au fost expuse in lucrarea "Limitele cresterii"(1972) considerata drept primul raport catre "Clubul de la Roma". Din aceste concluzii se desprinde ideea ca,cresterea economica din secolul XX a avut un caracter exponential.

Daca aceasta crestere a variabilelor cuprinse in modelul Forrester-Meadows va continua si in viitor, autorii sustin ca la inceputul secolului XXI (2030) omenirea va fi confruntata cu o catastrofa deoarece va atinge limitele de netrecut ale cresterii economice.

Ei au in vedere fie insuficienta de alimente pentru populatia care va creste mai mult si mai repede dec`t productia agricola, fie insuficienta resurselor sau cel putin a celor neregenerabile pentru dezvoltarea pe scara larga a industriei,fie ruperea echilibrului ecologic drept urmare a poluarii mediului natural prin amplificarea productiei industriale si a consumului individual.

Solutia propusa de acesti g`nditori consta in strategia "cresterii zero".Practic aceasta ar insemna oprirea cresterii economice fara ca acestea sa insemne stagnarea economica.

Modelul Forrester-Meadows si teoria "cresterii zero" contin unele elemente

realiste ca de pilda, dezvaluirea caracterului devastant si dezechilibrant al cresterii

economice traditionale si critica indreptatita a unor manifestari irationale in atitudinea oamenilor fata de natura (risipa de resurse, poluarea mediului inconjurator, etc.).

Ca reactie la "teoria cresterii zero" si incerc`nd sa descopere cauzele durabile ale crizelor planetare din zilele noastre, lucrarea "Omul la rasp`ntie" (1974) elaborata sub conducerea lui M. Mesarovic si E.Pestel si considerata drept cel de-al doilea raport catre "Clubul de la Roma", face o critica justificata unor modele si teorii anterioare de crestere economica si aduce importante inovatii la scara nationala si planetara.

Concluzia majora care se desprinde din aceasta lucrare consta in ideea justa ca, nu cresterea in sine, ci modelul defectuos in care s-a desfasurat ea p`na in prezent, structurile social-economice traditionale defectuoase au provocat problemele dificile si crizele cu care se confrunta omenirea in zilele noastre, la scara nationala si planetara.

In acest contest, lucrarea analizata respinge strategia "cresterii zero", sustine continuarea cresterii economice, dar opteaza pentru o crestere organica, controlata de oameni, care presupune modificari calitative in decursul timpului.

Meritul principal al lucrarii consta in faptul ca preconizeaza rezolvarea problemelor acute ale contemporanitatii, inclusiv lichidarea subdezvoltarii si depasirea crizelor planetare, prin cooperare internationala si nu prin confruntare, evit`nd conflictele, sustin`nd politica de dezarmare, de reducere a cheltuielilor

militare si insist`nd asupra urgentei adoptarii de masuri practice in aceste directii.

Pentru atingerea acestor obiective, autorii lucrarii sugereaza modificarea atitudinii oamenilor fata de natura, o noua etica si o noua educatie cu scopul armonizarii activitatiilor oamenilor cu natura.

Tot in deceniul opt al secolului nostru au fost publicate unele studii complexe referitoare la problematica mondiala, elaborate de colective interdisciplinare provenind din toate categoriile de tari, cum au fost de exemplu: RIO-raportul J.Tinbergen privind restructurarea ordinii internationale (1976), intocmit la cererea "Clubului de la Roma" ; "INTERFUTURES", raportul unei comisii din cadrul OCDE condusa de profesorul francez J.Lesourne (1979), av`nd ca titlu "Cu fata spre viitor", raportul comisiei independente coordonat de W.Brandt, presedintele Internationalei Socialiste, publicat in doua volume sub titlul "Nord-Sud. Un program de supravietuire" (1980) si "Criza comuna Nord-Sud: cooperare pentru refacerea lumii" (1983), etc.

Scopul direct al acestor lucrari este sa constientizeze guvernele din tarile respective si opinia publica, referitor la problemele economico-sociale dificile care se contureaza in perspectiva viitorului apropiat si mai indepartat, precum si sa indemne la actiune sistematica si bine pregatita pentru a face fata problemelor dificile care se profileaza in viitor.

Data fiind marea diversitate a tarilor, iar in interiorul lor a aspiratiilor umane, raportul OCDE "Cu fata spre viitor" (1979) precizeaza ca a urmarit patru obiective cu caracter general: mentinerea si intarirea securitatii economice si

politice at`t pe plan intern c`t si pe plan extern; reducerea vulnerabilitatii lor in raport cu evenimentele imprevizibile care pot avea loc in viitor, sporirea eficientei economice mondiale, precum si reducerea inegalitatilor in repartitia veniturilor.

Comparativ cu acest raport,raportul "Global 2000" ajunge la concluzii mai drastice in ceea ce priveste tendintele de viitor, printre care, faptul ca lumea din anul 2000 va fi mai aglomerata, mai poluata si mai vulnerabila la distorsiuni dec`t in anul 1980; ca in ciuda unei productii materiale mai mari, populatia lumii va fi mai saraca in multe domenii; ca in ciuda progresului revolutionar din tehnologie viata pentru cea mai mare parte a populatiei de pe Pam`nt va fi mai precara, daca natiunile lumii nu vor actiona decisiv pentru a modifica tendintele actuale; decalajul mare existent intre tarile bogate si cele sarace se va ad`nci; vor creste preturile la alimente si alte resurse naturale;solurile agricole vor suferi o deteriorare grava; se va extinde desertul; exista tendinta unor perturbari grave la granita dintre secolul XX si XXI.

Intre toate aceste modele cel mai optimist este cel latino-american-coordonat de A.O.Herrera - intruc`t studiaza cum ar putea fi utilizate cel mai bine resursele globale pentru a satisface nevoile fundamentale ale oamenilor (hrana, imbra-caminte, locuinta, invatam`nt, sanatate), prefigur`nd o societate mondiala egalitara, lipsita de exploatare si condusa cu intelepciune astfel inc`t sa evite poluarea, degradarea solului si alte forme ale degradarii mediului inconjurator.

In concluzie, schimb`nd locul "cresterii economice" in ierarhia proceselor sociale, specialistii din acest domeniu au considerat in ultimul timp ca cresterea

economica este numai un mijloc, un instrument pentru infaptuirea unor scopuri care tin de om si umanitate subordon`nd, deci, cresterea economica unor obiective cu o motivatie mai complexa dec`t cea strict economica.

Rezultatul final al acestor necontenite cautari si evolutii l-a constituit conturarea unei viziuni mai profunde si mai cuprinzatoare despre cresterea economica, prin natura ei, o viziune umanista, iar prin dimensiunile ei o viziune democratica in beneficiul totalitatii umanitatii - si ecologica-menita sa reconcilieze omul si societatea cu natura.