Conceptul de diagnostic financiar

Teoria financiara recunoaste in principal trei obiective ale intreprinderii: echilibrul financiar, rentabilitatea si cresterea economica. Semnificatia acestor obiective poate varia de la o intreprindere la alta, dar si in timp, pe parcursul "vietii" unei intreprinderi.

In general, intreprinderile mici, individuale si familiale, urmaresc in primul rand autonomia, conditionata de o buna gestiune financiara si de existenta echilibrului financiar. Lipsa de lichiditate antreneaza, aproape imediat, incetarea platilor, iar in conditiile in care creditele bancare se obtin adesea foarte greu, aceste intreprinderi se bazeaza in cea mai mare parte pe autofinantare. Obiectivul urmarit consta in obtinerea rentabilitatii ca mijloc de autofinantare in directia unei cresteri economice satisfacatoare.[1]

In schimb, pentru intreprinderile mari maximizarea profitului reprezinta obiectivul principal, cu consecinte favorabile asupra valorii bursiere a actiunilor si a bogatiei actionarilor.

Totodata, obiectivele unei intreprinderi difera in functie de faza din ciclul de viata al acesteia. In perioada de inceput a activitatii unei firme apar, de regula, probleme de trezorerie, atat pentru a face fata cheltuielilor de exploatare, cat si pentru realizarea investitiilor necesare cresterii. In perioada urmatoare, intreprinderea este in cautarea unor surse de finantare pe termen mediu si lung, intrucat profitul obtinut permite deja acoperirea cheltuielilor de trezorerie. In perioada dezvoltarii depline intreprinderea urmareste maximizarea profitului prin intermediul potentialului productiv si comercial dobandit, capacitatea de autofinantare fiind maxima. In perioada de imbatranire apar probleme determinate de necesitatea retehnologizarii, ceea ce impune noi investitii.

De asemenea, echilibrul financiar este o preocupare permanenta a intreprinderii, dar nu poate fi realizat pe termen lung decat in conditiile in care performantele realizate sunt satisfacatoare. Sub acest aspect, diagnosticul financiar prezinta o importanta deosebita pentru promovarea unei politici judicioase privind cresterea activitatii si obtinerea unor rezultate economice si financiare corespunzatoare. Diagnosticul financiar este rezultatul unui proces de evaluare a    potentialului financiar al unei intreprinderi, exprimand starea sa de sanatate economico-financiara. Prin intermediul unei analize retrospective, diagnosticul financiar detecteaza eventualele stari de dezechilibru financiar, in scopul identificarii originii si cauzelor generatoare si al stabilirii masurilor de redresare.

Notiunea "diagnostic" provine din cuvantul grecesc "diagnostikos" care inseamna apt de a discerne, de a delimita cu obiectivitate un subiect oarecare dupa manifestarile acestuia. Diagnosticul este asadar o apreciere facuta asupra unei intreprinderi sau asupra unei activitati a acesteia, avand ca punct final formularea unor concluzii pertinente si propunerea unor masuri eficiente de redresare.

Obiectivele diagnosticului financiar

Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite, in functie de subiectul care il evalueaza (manageri, actionari, creditori, furnizori, intreprinderi concurente), acordandu-se prioritate unui aspect sau altul, care sa caracterizeze in mod relevant situatia financiara a intreprinderii in functie de scopurile si interesele urmarite. Sintetic, obiectivele diagnosticului financiar pot fi reprezentate astfel:

Figura 1.1. Obiectivele diagnosticului financiar (sursa: Mihai Toma, Felicia Alexandru, Finante si gestiune financiara de intreprindere, Editura Economica, Bucuresti, 1998, pag. 351)

Diagnosticul financiar la actionarilor

Prin intermediul diagnosticului financiar, actionarii urmaresc sa obtina informatii necesare pentru fundamentarea unor decizii pertinente privind vanzarea sau pastrarea actiunilor de care dispun. Un actionar va considera echilibrul financiar respectat daca remunerarea capitalului sau (dividendul) compenseaza riscul asumat (riscul economic determinat de utilizarea activelor intreprinderii, dar si riscul financiar determinat de politica de indatorare a acesteia). Micii actionari dispun, in general, de putine informatii asupra activitatii intreprinderii. Diagnosticul lor sumar va fi intemeiat, in principal, pe rentabilitate si riscul financiar. In schimb, marii actionari, cei care detin pachete de actiuni, au posibilitati mai mari de informare, de evaluare si de decizie, intrucat participa efectiv la adunarile generale ale actionarilor. Pentru acestia, diagnosticul financiar se intemeiaza, in primul rand, pe indicatori privind cresterea economica, autonomia si flexibilitatea intreprinderii si, in al doilea rand, pe indicatorii de rentabilitate.

Diagnosticul financiar al managerilor

Spre deosebire de actionari, managerii dispun de informatii economico-financiare multiple, utilizand indicatorii de rentabilitate si risc, precum si indicatorii de flexibilitatea financiara, de crestere economica si autonomie, pentru a constata in ce masura acestia sunt compatibili pe termen lung cu rentabilitatea. Diagnosticul managerial urmareste descoperirea unor eventuale dezechilibre financiare, in scopul depistarii cauzelor si luarii masurilor de redresare. Manifestarea dezechilibrelor are loc in mod diferit pentru firmele cotate la bursa fata de cele necotate.

In cazul societatilor cotate la bursa, daca actionarii nu obtin dividende la nivelul riscurilor asumate, vor avea tendinta de a vinde actiunile, ceea ce conduce la scaderea cursului actiunilor pana la nivelul in care rentabilitatea capitalului propriu permite satisfacerea asteptarilor actionarilor. Scaderea cursului este un semnal incontestabil al degradarii starii de sanatate economico-financiara, o manifestare a dezechilibrului financiar. Cursul bursier nu este, totusi, decat un indicator de sinteza, care nu da informatii asupra cauzelor dezechilibrelor, fiind influentat si de factori externi, motiv pentru care analiza trebuie extinsa prin metode mai elaborate.

La societatile necotate nu exista indicatorul "curs bursier", simptomele dezechilibrelor financiare sunt adesea mai greu de perceput pe termen scurt, ceea ce face necesara recurgerea la alti indicatori care sa conduca la concluzii realiste privind starea sanatatii financiare a intreprinderii.

In acest sens, indicatorii de flexibilitate exprima capacitatea de adaptare financiara a intreprinderii, permitand maximizarea valorii acesteia. In schimb, cresterea economica nu inseamna in mod necesar atingerea obiectivului de maximizare a valorii. Managerii care sacrifica rentabilitatea (interese pe termen scurt), in favoarea cresterii economice (interese pe termen lung) trebuie sa se astepte ca, mai devreme sau mai tarziu, pot fi confruntati cu dificultati in atragerea de noi surse de finantare, intrucat detinatorii de capitaluri prefera rentabilitatea in locul cresterii economice.

Asemanator se pune problema si in cazul indicatorilor de autonomie sau de conservare a puterii in intreprindere. Urmarirea cu precadere a acestor indicatori poate fi contrara maximizarii valorii intreprinderii deoarece adesea conduce la performante inferioare, iar firma poate fi dominata in lupta de concurenta.

Atat managerii, cat si actionarii trebuie sa aleaga intre interesele lor pe termen lung (maximizarea valorii, cresterea economica) si cele pe termen scurt (rentabilitate, lichiditate), urmarind indicatori de maxima expresivitate economica, cum sunt: rentabilitatea capitalului propriu, rentabilitatea economica, riscul de exploatare, riscul financiar, riscul de faliment, precum si alte dimensiuni ale diagnosticului financiar, precum: cresterea economica, flexibilitatea, autonomia, care pot da semnale asupra evolutiei rentabilitatii si riscului.

Diagnosticul financiar al creditorilor

Creantierii intreprinderii sunt preocupati in principal de evaluarea capacitatii de plata a debitorilor, in vederea rambursarii datoriilor si platii dobanzilor. Acestia urmaresc stabilirea diagnosticului financiar pe baza indicatorilor care marcheaza riscul de faliment, de lichiditate, insolvabilitate, precum si capacitatea de rambursare si echilibrul intre nevoi si resurse la nivelul debitorilor.

Simptomele riscului de faliment incep cu incapacitatea de plata temporara, prelungita si pana la incetarea platilor. Riscul de faliment poate fi analizat static, pe baza datelor din bilantul patrimonial sau functional, precum si dinamic, luand in considerare fluxurile financiare pozitive si negative previzionale. Cand creditorii considera ca riscul este ridicat, intreprinderile debitoare se confrunta cu dificultati de finantare, intrucat creditorii impun restrictii la creditare, dobanzi mai mari si garantii indestulatoare ca mijloc de protectie.

Prin intermediul diagnosticului financiar constatarea dezechilibrelor se face nu numai postoperativ, ci si preventiv, in scopul luarii din timp a masurilor de redresare corespunzatoare.

In concluzie, gradul de indeplinire a principalelor obiective ale diagnosticului financiar este dat de un sistem de rate explicative de eficienta determinate ca raport intre efectele economice si financiare obtinute (acumularea bruta, profituri, dividende etc.) si eforturile depuse pentru obtinerea lor (activul economic, capitalurile investite, capitalurile proprii etc.). Totodata, capacitatea de rambursare a datoriilor si de plata a dobanzilor reprezinta o coordonata importanta a diagnosticului financiar, motiv pentru care am optat pentru evaluarea starii de sanatate a intreprinderii atat prin intermediul unui sistem elaborat de rate, cat si prin aprecierea riscului de faliment. Situatia va fi considerata pozitiva daca, in urma diagnosticului financiar, rezulta o rentabilitate acoperitoare pentru riscurile pe care investitorii (actionarii si creditorii) si le-au asumat prin alocarea capitalurilor lor in activele intreprinderii.

Pentru efectuarea diagnosticului financiar se face apel la:

datele contabile din bilant, contul de profit si pierdere si notele explicative;

retratarea datelor contabile pentru intocmirea bilantului financiar si a tabloului soldurilor intermediare de gestiune - instrumente de analiza auxiliare.

Punctul final al diagnosticului financiar il constituie formularea concluziilor rezultate in urma analizei:

concluzii favorabile (principalele atuuri sau puncte forte ale intreprinderii, oportunitatile oferite de mediul economic, precum si potentialul promitator de dezvoltare a acesteia);

concluzii nefavorabile (deficientele sau punctele slabe ale intreprinderii, riscurile sau pericolele mediului economic).