economia

serviciilor

CAPITOLUL 1

CONTINUTUL SI SFERA DE CUPRINDERE A SERVICIILOR

Evolutia economiei moderne inscrie intre orientarile sale fundamentale dezvoltarea si diversificarea serviciilor constituite astazi intr-un sector distinct al economiei, caracterizate printr-un dinamism inalt, serviciile isi pun amprenta asupra modului de valorificare a resurselor umane si natural-materiale, avand o contributie majora la progresul economic si social.

Expansiunea serviciilor, cresterea rolului lor in viata societatii se manifesta ca trasaturi ale evolutiei in majoritatea tarilor lumii, argumentand, pentru etapa actuala, denumirea de "societate a serviciilor".

Prezenta serviciilor in structura tuturor economiilor, rolul lor stimulator, dezvoltarea aproape fara limite a unora dintre ele reclama cercetarea atenta a acestora, a legitatilor si mecanismelor de functionare a sectorului tertilor, a impactului asupra celorlalte sectoare.

1.1 Conceptul de servicii

Importanta crescanda a serviciilor in economie, ascensiunea rapida si evolutia spectaculoasa din ultimele decenii au intensificat preocuparile pentru cunoasterea acestui sector. Eforturile in aceasta directie sunt motivate si de faptul ca teoria economica a acordat prea putina atentie serviciilor; se poate vorbi chiar de o ramanere in urma a teoriei, a clarificarilor conceptuale fata de amploarea practica a serviciilor.

Astfel, serviciile pot fi privite ca "ocupatia" (indatoriri) ale unor persoane, ca "functii", "actiuni" sau "munci prestate in folosul cuiva", ca "organisme" sau subdiviziuni facand parte dintr-un ansamblu administrativ sau economic. De asemenea, termenul de servicii este asociat si ideii de "tertiar" sau "sector tertiar" avand doua acceptiuni diferite: pe o parte, ansamblul de "meserii" (de exemplu, contabili, secretare, vanzatori, etc.) care se exercita in societati de servicii (banci, companii aeriene, etc.) sau in intreprinderi industriale sau agricole; pe de alta parte, ansamblul unitatilor de productie, individualizabile din punct de vedere statistic, a caror activitate principala consta in oferirea de servicii si care corespunde notiunii statistice de ramura.

Puncte de vedere asemanatoare, oferind totodata un plus de sistematizare se intalnesc la multi autori, acestia apreciaza ca termenul de "servicii" poate fi utilizat in patru modalitati diferite si anume:

"service industry" - cu referire la intreprinderile cu activitate intangibila sau nestocabila;

"service products" - insemnand rezultatul obtinut de industria serviciilor dar, si de alte sectoare economice;

"service ocupation" - vizand indatoririle / tipologia muncii lucratorilor din domeniul serviciilor;

"service function" - ca activitati implicate in munca desfasurata in interiorul economiei primare sau in afara acesteia.

In acest context, serviciile sunt definite ca activitati utile, destinate satisfactiei unei nevoi sociale.

Abordarea serviciilor ca o categorie economica, presupune restrangerea la acele activitati ce implica anumite relatii sociale de productie.

Majoritatea definitiilor pun accent pe faptul ca serviciile sunt "activitati al caror rezultat este nematerial si deci nestocabil", nu se concretizeaza in produse cu existenta de sine statatoare.

In incercarea de a sintetiza experienta teoretica si practica privind definirea serviciilor si delimitarea lor de bunuri trebuie evidentiat ca acestea reprezinta o activitate umana, cu un continut specializat, avand ca rezultat efecte utile, imateriale si intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Totodata, serviciile sunt activitati de sine statatoare, automatizate in procesul adancirii diviziunii sociale a muncii si sunt organizate distinct intr-un sector denumit sector tertiar.

1.2. Caracteristicile serviciilor

Definitiile incomplete sui chiar contradictorii ale conceptului de servicii necesita abordarea particularitatilor acestora.

Avem in vedere urmatoarele:

a)      intangibilitatea;

b)      inseparabilitatea;

c)      variabilitatea;

d)     perisabilitatea;

e)      lipsa proprietatii.

a)      Intangibilitatea serviciilor

Intangibilitatea serviciilor are in vedere acea particularitate a serviciilor prin care acestea nu pot fi expuse si implicit percepute prin simturile umane inaintea achizitionarii lor. Aceasta caracteristica determina ca in unele cazuri, solicitantul de servicii in momentul achizitionarii sa nu se afle decat in postura de a primi o promisiune referitoare la o prestare viitoare.

Ca o consecinta a intangibilitatii serviciilor apar incertitudini si riscuri mai mari, comparativ cu bunurile referitoare la achizitionarea lor. in vederea diminuarii acestora, solicitantul de servicii trebuie sa se documenteze mai amplu asupra serviciului si a calitatii acestuia cautand in acest sens detaliile materiale asupra serviciilor si despre prestatorul de servicii, avem in vedere si energia productiva cat si comerciala. Legat de acest aspect, apare o situatie asimetrica intre prestatorul de servicii si producatorul de servicii este confruntat cu transformarea activitatii intr-unul tangibil, producatorul de bunuri urmareste componenta serviciilor intangibile ca de exemplu livrarea la domiciliu, garantie, servicii post-vanzare, etc.

b)     Inseparabilitatea serviciilor

Bunurile materiale impun inevitabil o scindare intre activitatea de productie si aceea de consum, perioada respectiva cuprinzand activitatile de stocare si comercializare spre deosebire de aceste bunuri materiale, serviciile impun mai intai comercializarea, apoi prestarea acestora care se suprapun in timp si spatiu si cu consumul serviciilor. Caracteristica inseparabilitatii serviciilor vizeaza tocmai aceasta existenta simultana dintre serviciu si prestator.

Aceasta concordanta dintre prestare si consumul serviciului elimina activitatea de stocare care aparent poate fi benefica avand in vedere eludarea imobilitatilor incumbate de respectiva activitate care are si un important impediment care consta intr-o vulnerabilitate mai mare la oscilatiile pietei.

c)      variabilitatea serviciilor

Aceasta caracteristica este urmare a faptului ca pentru un serviciu anume exista o atomicitate de agenti care participa in calitate de prestatori si consumatori de servicii.

Variabilitatea serviciilor care vizeaza latura calitativa se refera la urmatoarele intrebari: cine le presteaza, cand le presteaza, unde le presteaza si cum sunt prestate. Specificitatea privind prestarile de servicii determina variate rezultate, care ajung pana la nivelul in care acelasi prestator in conditii identice de dotare sa obtina rezultate diferite ca urmare a dispozitiei de moment.

d)     perisabilitatea serviciilor

Perisabilitatea ca o caracteristica a serviciilor deriva din inseparabilitatea dintre productie si consum, care determina imposibilitatea stocarii serviciilor. Ca o rezultanta firmele prestatoare se impun a fi foarte informate despre fluctuatiile pietei in vederea atenuarii exceselor cererii si ofertei de servicii. Firmele prestatoare de servicii vor practica tarife mai mari in functie de evolutia excesului de cerere dovedind astfel o mai mare imobilitate in acest sens, comparativ cu un producator al carui bun material poate fi stocat si reciproc in cazul excesului de oferta.

e)      lipsa obiectului proprietatii serviciului

Aceasta caracteristica a serviciului are in vedere deosebirea acestora fata de bunurile tangibile, la care accesul este nelimitat in timp, ceea ce determina ca posesorul sa poata dispune vanzarea, in conditiile lipsei de utilitate sau eventual castig pentru el.

Faptul ca serviciul are o existenta limitata, respectiv, ca acela care il achizitioneaza are acces limitat la serviciu, diminueaza si in unele cazuri elimina aceasta oportunitate.

Toate aceste caracteristice ale serviciilor vor influenta comercializarea si vor determina strategii specifice de promovare a vanzarilor, comparativ cu bunurile materiale.

1.3 Serviciile si sectorul tertiar

Economia se imparte in trei sectoare avand comportament economic diferit: sectorul primar - ce cuprinde agricultura, vanatoarea si pescuitul si industria extractiva (componenta care dupa acceptiuni mai recente este inclusa in sectorul secundar); sectorul secundar - alcatuit din activitatile industriei prelucratoare (si potrivit unor opinii si constructiile) si sectorul tertiar - ingloband toate celelalte activitati desfasurate in economie, sector corespunzand sferei serviciilor.

In privinta comportamentului economic, acesta este caracterizat prin nivelul si dinamica productivitatii muncii - criteriu de baza al clasificarii, prin nivelul progresului tehnic si, in special, prin receptivitatea fata de acesta. Astfel, se considera ca in sectorul primar nivelul si cresterea productivitatii muncii se situeaza la cote medii, in sectorul secundar la cote ridicate, iar in sectorul tertiar la cote modeste. De asemenea, sectorul secundar este apreciat ca inregistrand cel mai inalt grad de patrundere a progresului tehnic, in timp ce tertiarul este caracterizat ca fiind total nereceptiv fata de acesta.

Astfel conceputa, clasificarea sectoriala a ramurilor economiei are deosebite semnificatii teoretice si practice, mai ales in privinta cuprinderii si analizarii ca un tot unitar a activitatilor sociale utile, a ramurilor si domeniilor vietii economico-sociale, a reflectarii legaturilor lor interfunctionale, a evidentierii modului in care se grupeaza activitatile din sfera productiei materiale si din afara acestora etc. Ea prezinta insa si unele limite, determinate, in principal de inconsecventa aplicarii criteriilor, de adaptarea lor la evolutia relatiilor economice etc.

Identitatea dintre sfera serviciilor si sectorul tertiar este, in general, acceptata, in literatura de specialitate exista insa puncte de vedere diferite cu privire la continutul sectoarelor si chiar in privinta numarului acestora si indirect, in raport cu sfera de cuprindere a serviciilor. Astfel, activitatile de natura serviciilor care servesc productia materiala si sunt integrate acesteia (se desfasoara in interiorul intreprinderilor producatoare de bunuri si de multe ori nu pot fi disociate si evidentiate statistic separat de productia propriu-zisa) sunt cuprinse in ramurile respective - industrie, agricultura, constructii - si deci sectoarele primar si secundar. Astfel de servicii se refera la: repararea constructiilor si utilajelor, automatizarea unor lucrari, culegerea si prelucrarea informatiilor, management, protectia mediului, cercetare stiintifica, etc. Prin urmare, se poate aprecia ca sfera sectorului tertiar, ingloband o serie de activitati nemateriale desfasurate in sectoarele primar si secundar.

Fig. 1 - Sfera de cuprindere a serviciilor

Dimensiunile sferei serviciilor se modifica permanent in sensul largirii ei, atat ca rezultat al cresterii nevoii de servicii cat si pe seama productiei materiale a transformarilor ce au loc in structura acesteia (sectorul primar si secundar).

O alta limita a modelului clasificarii sectoriale se refera la criteriile de separare a ramurilor pe sectoare si, in mod deosebit, la receptivitatea mai scazuta a tertiarului, respectiv a serviciilor, fata de progresul tehnic. Acest punct de vedere este infirmat de realitatea care demonstreaza patrunderea progresului tehnic in toate domeniile vietii economice si sociale, deci si in sfera serviciilor. Insasi aparitia si expansiunea serviciilor reprezinta consecinta directa a progresului tehnic, iar pe de alta parte, acesta nu poate fi conceput fara dezvoltarea corespunzatoare a serviciilor de invatamant, cercetare stiintifica, informatica, telecomunicatii, etc.

Dezvoltarea si multiplicarea serviciilor, aparitia de noi categorii, precum si ritmurile diferite de evolutie ale activitatilor componente ale sferei serviciilor au accentuat eterogenitatea acesteia, determinand noi abordari. Una dintre ele se refera la scindarea tertiarului, respectiv la desprinderea din cadrul lui a unor servicii cu caracter special si constituirea lor intr-un sector distinct - sectorul cuaternar. Potrivit primelor delimitari, in sectorul cuaternar au fost cuprinse ramurile cele mai dinamice ale serviciilor, cele purtatoare de progrese ca: cercetarea stiintifica, invatamantul, etc.

In concluzie, se poate accepta ca, sectorul serviciilor, prin dimensiuni si trasaturi definitorii, exprima cel mai fidel sfera serviciilor. In analizele ulterioare vom apela la identificarea sferei serviciilor cu sectorul tertiar.

CAPITOLUL 2

SERVICIILE IN ECONOMIA MODERNA

Sectorul tertiar - apoteoza a serviciilor

Geneza conceptului de sector tertiar in teoria economica poate fi plasata imediat dupa criza economica mondiala dintre 1929 - 1933. Din acest moment pana in prezent conceptul a parcurs mai multe etape, demarcate prin maniera de abordare a locului si importantei sectorului tertiar in contextul economic si social din tarile dezvoltate.

O prima perioada, acopera trei decenii cuprinse intre 1935 - 1965. Aceasta se remarca prin trecerea de la analiza empirica si subsidiara a sectorului de servicii la analiza contributiei acestui sector in cadrul optimului macroeconomic, care a impus pe de o parte necesitatea perfectionarii nomenclatorului activitatilor de servicii, iar pe de alta parte a reflectarii acestora in sistemul contabilitatii nationale. In atare conditii se poate aprecia ca aceasta faza se remarca prin considerarea importantei sectorului la nivelul economiei nationale, iar

Cercetarile din teoria economica vor urmari contributia acestui sector la cresterea economica. Avem in vedere pe teoreticienii domeniului si ai perioadei, respectiv: Allan G.B. Fisher, Colin Clark, Jean Fourrastie si Alfred Sauvy.

Allan G. B. Fisher este cel care a introdus conceptul de sector tertiar in teoria economica si care a clasificat activitatile economice in:

sectorul primar ce cuprinde activitatile agricole si extractive;

sectorul secundar aferent industriei prelucratoare;

sectorul tertiar ce reuneste activitatile incluse in sfera serviciilor - transport, comert, educatie, agrement, etc.

Desi paternitatea notiunii nu-i poate fi contestata lui Allan Fisher se impune precizat faptul ca analiza sa nu se bazeaza pe studierea predilecta a sectorului tertiar ci numai pe rolul acestuia in asigurarea unei mai mari mobilitati in sectorul structurii sectoriale a economiei.

In lucrarea sa de referinta "The Clash of progress and Security" , Allan G.B. Fisher si-a propus prezentarea acestei mobilitati pornind de la constatarea ca istoria umanitatii se caracterizeaza prin trecerea de la formele primare, la cele secundare si ulterior la cele tertiare.

Colin Clark a realizat o impartire in trei sectoare a economiei pe care le analizeaza din punct de vedere al comportamentului diferitelor activitati economice legate de cresterea venitului national si a productivitatii.

Potrivit clasificarii lui Colin Clark, activitatile tertiare, denumite "activitati reziduale"[2], sunt caracterizate printr-o productivitate mai redusa, care este evidentiata ca urmare a unor calcule avand la baza o valoare adaugata care nu este inclusa in celelalte doua activitati, realizata de catre populatia activa, exclusiv a celei din industrie si agricultura. In mod evident Colin Clark, desi intuieste particularitatile sectorului tertiar in privinta productivitatii, nu realizeaza ca in cazul serviciilor o parte din contributia acestui sector se poate regasi si in productia celorlalte doua sectoare, autorului lipsindu-i o abordare sistemica.

Jean Fourrastie reprezinta un teoretician cu semnificative contributii la clasificarea sectoarelor economice, avand la baza un criteriu general respectiv dupa obiectul activitatii si ratele de crestere a productivitatii muncii pe baza impactului progresului tehnic. Jean Fourrastie emite urmatoarele aprecieri asupra sectoarelor economice:

- in sectorul primar, care include: agricultura, productia de energie si minereuri, productivitatea creste lent si consumul stagneaza sau chiar regreseaza, in timp ce forta de munca marcheaza un recul;

- in sectorul secundar, caruia ii sunt specifice industria si constructiile, sporurile de productivitate sunt foarte ridicate, iar ocuparea fortei de munca depinde de cresterea consumului;

- in sectorul tertiar, care grupeaza ansamblul serviciilor, cresterile de productivitate sunt reduse, in schimb cresterea este puternica si aparent nelimitata, remarcabil fiind in cadrul acestui sector crearea de noi locuri de munca.

Notabil este impactul diferit al progresului tehnic pe diferite sectoare. Astfel sectorului primar ii sunt specifice acele activitati ce inregistreaza un progres mediu, secundarul pe cele cu progres tehnic mai intens, iar tertiarul pe cel cu progres tehnic slab sau nul. Desi, Jean Fourrastie introduce in analiza sa progresul tehnic, acesta nu poate explica in mod izolat modificarile structurale ale productiei active, adaugand in acest sens si modificarile in structura consumului populatiei.

Alfred Sauvy, un alt teoretician al primei perioade introduce un alt criteriu in clasificarea structurala a economiei, respectiv natura specifica a relatiei dintre om si natura. Sauvy apreciaza in acest sens: "exploatarea resurselor naturale care se concentreaza in producerea de alimente sau de materii prime" constituie sectorul primar. El este suportul general al oricarei omeniri. Transformarea materiei prime, care comporta operatiuni manuale sau artizanale, corespunde sectorului secundar. Activitatea tertiara care este in mod esential intelectuala, in sensul cel mai general, sau mai exact nemanuala. Ea nu comporta un contact direct cu materia .

A doua perioada a evolutiei teoriei economice privind sectorul tertiar, cuprinde perioada dintre 1965 - 1975. Din punct de vedere pragmatic serviciile cunosc o dezvoltare exploziva in tarile avansate. Cei mai reprezentativi teoreticieni ai perioadei sunt Daniel Bell si Victor Fucs.

Daniel Bell abordeaza societatea post industriala, stabilindu-i drept principala dominanta ponderea majora a populatiei din sectorul tertiar in totalul populatiei active din economie. Daniel Bell apreciaza ca urmare a impactului ritmului rapid de introducere a progresului tehnic a prognozat chiar o reducere spectaculoasa a ponderii muncirilor industriali in economia SUA. Intr-o tendinta inversa se gaseste sectorul tertiar care se va dezvolta sustinut. Predictia lui Bell se adevereste daca avem in vedre, pe de o parte, deplasare din industrie catre servicii a fortei de munca, iar, pe de alta parte, ca noile locuri de munca gasesc predilect in acest sector.

Notabil al Bell pentru societatea post industriala nu sunt serviciile in general, ci a unei anume categorii formate din cele de sanatate, invatamant, cercetare stiintifica si administratie. Societatea post industriala se caracterizeaza, in conceptia lui Bell "prin acea calitate a vietii care asigura comoditatile si satisfactiile care sunt dorite si posibil de oferit pentru fiecare."

Victor Fucs este teoreticianul care a introdus, atat prin titlul lucrarii sale, cat mai ales prin continutul acesteia, conceptul de economie a serviciilor.

A treia perioada a evolutiei teoriei economice referitoare la activitatea sectorului tertiar incepe la finele anilor 1970 si continua sa se manifeste pana in prezent.

Este perioada in care tot mai multi cercetatori sustin crearea unei teorii economice a serviciilor, care se constituie ca o componenta care se inregistreaza in teoria economica generala. Este perioada in care pe langa notiunea de sector tertiar se foloseste si aceea de cuaternar, menita a desemna din cadrul serviciilor pe cele mai moderne si mai active din cadrul perioadei, respectiv comunicatii, servicii informatice, cercetare, invatamant, servicii de consultanta, etc.

In aceasta etapa, asa dupa cum releva Robert B. Reich in intreaga clasa producatoare de mare valoare, profiturile nu mai sunt conditionate de volumul productiei ci dintr-o impletire a activitatii productive cu aceea a prestarilor de servicii. Astfel, dihotomia dintre activitatile de productie si aceea a prestarilor de servicii devine deplin estompata si apreciind dupa ponderea serviciilor in valoarea produsului final se poate afirma ca in viitor aceasta va spori substantial in toate domeniile economice.

Serviciile - sector distinct al economiei

Natura specifica a activitatii desfasurate in sfera serviciilor confera acestora trasaturile unui domeniu distinct, cu dimensiuni bine conturate, cu legitati proprii de evolutie. Totodata, integrarea serviciilor in structurile si mecanismele reproductiei sociale, participarea lor in toate fazele acestui proces, aportul lor deopotriva la realizarea productiei materiale si la satisfacerea nevoilor oamenilor, determina inscrierea acestora intre componentele de baza ale ansamblului si sectoarelor economiei.

Definirea, in acest context, a locului si importantei serviciilor, evaluarea participarii lor la dezvoltarea sociala reclama caracterizarea dimensiunilor acestui sector, a principalelor schimbari inregistrate in evolutia lui si a factorilor ce le-au determinat, a interdependentelor si interferentelor cu celelalte ramuri si sectoare de activitate.

Interdependentele serviciilor cu celelalte ramuri si sectoare de activitate

Ca parte integranta a sistemului unitar al economiei nationale, serviciile se gasesc in relatii de interconditionare cu toate celelalte ramuri si sectoare de activitate; ele intra in componenta multora dintre ramuri, iar dezvoltarea lor este influentata si influenteaza, la randul ei, progresul si eficienta activitatii din celelalte sectoare. Totodata, serviciile contribuie la crearea cadrului general al evolutiei si se constituie ca un factor stimulator al cresterii economice.

In acest context, asigurarea echilibrului socio-economic presupune realizarea unor corespondente intre dezvoltarea serviciilor si a celorlalte ramuri.

Pornind de la aceste considerente si avand in vedere atat complexitatea si eterogenitatea sferei serviciilor cat si implicarea lor in majoritatea activitatilor desfasurate in economie, sistemul lor de legaturi se structureaza pe doua directii principale:

a)      impactul cu procesul de productie propriu-zis si

b)      asupra omului cu nevoile sale.

Serviciile se afla in conexiune directa cu productia materiala, cu evolutiile si mutatiile structurale pe care aceasta le inregistreaza. Pe de o parte, productia furnizeaza mijloacele necesare dotarii si functionarii ramurilor prestatoare de servicii, ca si obiectul de activitate al unora dintre ele (transport, comert, etc.), pe de alta parte, serviciile reprezinta conditia desfasurarii normale a procesului de productie si factorul principal de crestere a eficientei acesteia.

Astfel, progresul stiintific si tehnic in raporturile directe productive, sporirea productiei materiale sunt determinate in buna masura de nivelul de dezvoltarea al unor servicii cum ar fi: cercetarea stiintifica, proiectarea, informatia, selectia si pregatirea fortei de munca, etc. De asemenea, servicii ca: transporturile, comunicatiile, comertul, cele financiar bancare, juridice etc., contribuie in mod direct la realizarea pe piata a productivitatii materiale.

Totodata, adancirea diviziunii sociale a muncii si cerintele economiei de piata provoaca o serie de mutatii in privinta pozitiei intreprinderii - ca veriga principala a procesului economic corespunzator, intreprinderea va functiona intr-un cadru tot mai complex, in permanenta evolutie si intr-un mediu concurential tot mai intens; in aceste conditii, supravietuirea presupune dezvoltarea capacitatii de adaptare si respectiv a unor servicii adecvate: studierea pietei, sistem informational, cooperare, management, etc.

Serviciile se afla asadar, fie intr-un raport organic cu productia materiala, exercitandu-se in chiar interiorul intreprinderii producatoare de bunuri, fie intr-un raport functional, desfasurandu-se in intreprinderi sau de catre persoane autohtone. Indiferent de modul de organizare, ele exercita o influenta asupra productiei, totodata ele preiau si amplifica evolutiile inregistrate de productia materiala. Dezvoltarea productiei materiale si a serviciilor se stimuleaza si conditioneaza reciproc, serviciile reprezinta astfel o premisa si un efect al industrializarii, al cresterii si modernizarii productiei.

Serviciile, sunt, de asemenea, destinate consumului final si corespunzator, implicate in satisfacerea nevoilor de consum ale populatiei.

Avem in vedere, in primul rand, de nevoile spirituale cum sunt acelea de instruire, de largire a orizontului de cunoastere, de utilizare a timpului liber, de recreere etc., dar si de nevoi materiale cum ar fi cea pentru confort, nevoi cu o evolutie permanent ascendenta pe masura dezvoltarii societatii. Satisfacerea acestor trebuinte presupune dezvoltarea serviciilor de invatamant, cultural - artistice, de radio si televiziune, turistice si de agrement, etc., dar si a celor de transport, telecomunicatii, etc. totodata, serviciile intervin si in acoperirea unor cerinte materiale traditionale (alimentatie, imbracaminte, locuinta) intrand de aceasta data, in competitie cu bunurile, in acest caz, serviciile asigura un nivel calitativ superior de satisfacere a nevoilor de consum respective. Raporturile intre sfera serviciilor si nevoile de consum se desfasoara in ambele sensuri, aparitia de nevoi determinand, la randul ei, dezvoltarea si diversificarea serviciilor . Interactiunea serviciilor se manifesta si pe alte planuri cum ar fi cel privind conectarea sau intensificarea participarii unei tari la circuitul mondial de valori sau al relatiilor cu mediul inconjurator.

Totodata, trebuie evidentiat ca dezvoltarea serviciilor se produce sub impactul revolutiei tehnico - stiintifice, impact preluat direct sau ca efect mijlocit al mutatiilor induse in alte compartimente ale economiei.

Fig. 2 Sistemul interdependentelor serviciilor in economie

Toate acestea argumenteaza inregistrarea si interconditionarea serviciilor cu ansamblul economic si social, caracterul lor de cauza si efect al progresului, prezenta tot mai semnificativa in viata societatii.

Contributia serviciilor la cresterea economica

Implicate direct sau mijlocit in toate activitatile desfasurate in economie, serviciile contribuie intr-o masura tot mai importanta la progresul general. Rolul lor in continua expansiune se datoreaza, pe de o parte, evolutiei explozive a serviciilor si, pe de alta parte, mutatiilor inregistrate in structura modelelor de crestere economica.

Aportul serviciilor la dezvoltarea economiei trebuie pus in evidenta, in primul rand, in relatie cu productia materiala pe care o stimuleaza, ii asigura modernizarea eficienta, circulatia si valorificarea.

Serviciile sunt considerate un factor de progres, de stimulare a cresterii economice, substituindu-se industriei in rolul de motor al dezvoltarii sociale.

Schimbarea opticii cu privire la rolul serviciilor este rezultatul prezentei tot mai semnificative a acestora in viata economica si sociala, si al reconsiderarii caracterului muncii depuse in acest sens.

Astfel, una din caracteristicile definitorii ale societatii moderne o reprezinta preponderenta serviciilor, exprimata in cresterea ponderii acestora in ocuparea fortei de munca, in crearea produsului intern brut, etc.

Afirmarea acestei caracteristici, desi dobandeste forme concrete diferite exprima in esenta, sporirea importantei serviciilor si sugereaza, totodata, spre ce directie se indreapta societatea. Corespunzator acestei tendinte, realitatea a evoluat spre "un sistem economic in care costurile de productiei nu reprezinta decat o parte minora a costurilor implicate de disponibilizarea produsului in favoarea consumatorului", o parte tot mai consistenta revenind, evident, serviciilor.

Dezvoltarea serviciilor are un rol esential pentru cresterea economica, dar nu orice dezvoltare a sectorului tertiar constituie in egala masura, la progresul economic intern sau la obtinerea unor avantaje proportionale din comertul international cu servicii.

In functie de continut, dar si de aportul la cresterea economica, serviciile pot fi impartite in prestatii intensive in munca (ce presupun un volum mare de munca manuala sau putin calificata) si prestatii intensive in inteligenta (ce necesita un personal putin numeros, dar avand calificare inalta)[4]. Daca sectorul tertiar este dominant de servicii intensive in munca (comerciale, de reparatii cu caracter gospodaresc, etc.) participarea acestuia la cresterea economica interna si la exportul total al tarii va fi modesta. Dimpotriva, o structura a tertiarului dominanta de servicii intensive in inteligenta (cercetare stiintifica, invatamant, informatica) va mari considerabil aportul acestuia la dezvoltarea economico - sociala.

Pe langa aportul considerabil asupra cresterii productiei materiale, rolul serviciilor in economie poate fi argumentat si prin contributia acestora la valorificarea superioara a resurselor natural - materiale. Multe dintre servicii se integreaza, prin continutul lor, privind descoperirea de noi surse de materii prime, materiale si energie, introducerea de noi tehnologii de fabricatie cu randamente mai inalte, recuperarea materialelor refolosibile si reintroducerea lor in circuitul economic, asigurand astfel folosirea intensiva a resurselor naturale. Utilizarea rationala a potentialului natural, dar si conservarea lui se realizeaza prin servicii amenajare a teritoriului, de zonare, de protejare a mediului etc., servicii ce contribuie la stabilirea destinatiei optime a fiecarei zone si modalitatilor de exploatare a acestora.

Serviciilor contribuie, de asemenea, al conservarea bunurilor materiale (prin intretinere si reparatii) si chiar la sporirea valorii lor de intrebuintare, la prelungirea duratei lor de folosire si ridicarea randamentului in consum materiale si investitionale.

Totodata, raportul dintre servicii si cresterea economica trebuie privit si prin prisma contributiei serviciilor la sporirea eficientei intregii activitati. Un asemenea aport este argumentat prin faptul ca serviciile influenteaza optimizarea structurii productiei, corespondenta acesteia cu nevoile consumatorilor finali, ritmurile ei de evolutie. Totodata, serviciile contribuie la organizarea stiintifica, rationala a diferitelor procese si activitati, la desfasurarea lor fluenta fara perturbatii, la realizarea echilibrului macroeconomic si respectiv la stabilirea proportiilor de dezvoltare a diferitelor ramuri si sectoare, a legaturilor si interdependentelor dintre activitati, la valorificarea superioara a resurselor de munca, vie si materializata, a celor naturale de care dispun societatea

CAPITOLUL 3

TIPOLOGIA SERVICIILOR

Eterogenitatea ramurilor cuprinse in sfera tertiarului si diversitatea tipologica a activitatilor de masura a serviciilor intalnite in orice economie, pe de o parte, si dificultatile de masurare a dimensiunilor sectorului tertiar, de evaluare a contributiei acestora la dezvoltarea economico - sociala si mai ales, de asigurarea a comparabilitatii intre tari cu privire la nivelul atins de servicii si perspectivele acestora, pe de lata parte, au adus frecvent in actualitatea necesitatea structurarii lor dupa criterii unitare, realizarea de categorii omogene din punctul de vedere al continutului si comportamentului economic.

3.1 Necesitatea si oportunitatea clasificarii serviciilor

Sectorul serviciilor este constituit dintr-o mare varietate de activitati, rezultat al cuprinderii largi a acestui si diversitatii domeniilor de referinta. Astfel, din componenta acestui sector fac parte ramurile care, prin natura lor, intrunesc caracteristicile serviciilor - transport, telecomunicatii, comert, invatamant, sanatate, etc. - si care alcatuiesc structura de baza a tertiarului, dar si alte activitati din celelalte compartimente ale economiei, cum ar fi: cercetare - proiectare, management, consultanta, prelucrarea informatiilor, etc, care se autonomizeaza sub forma serviciilor.

Continutul foarte diferit al acestor activitati ca si faptul ca se regasesc in toate sectoarele vietii economice si sociale, purtand amprenta specificitatii acestora, se reflecta in eterogenitatea sferei serviciilor, facand aproape imposibila tratarea ei globala nediferentiata. Apare, astfel, ca deosebit de necesara, structurarea serviciilor in categorii omogene, cu trasaturi comune si mecanisme proprii de evolutie. Necesitatea clasificarii serviciilor decurge, totodata, si din dinamismul inalt al acestora marcat nu numai printr-o crestere ci, mai ales prin diversificarea lor tipologica.

Pe un alt plan, nevoia gruparii serviciilor, a elaborarii unui sistem unitar, coerent de ordonare a lor, trebuie pusa in corelatie cu particularul productiei si consumului acestora. Astfel, in privinta productiei se remarca numarul mare de prestatori implicati in realizarea serviciilor, precum si diferentierea lor din punctul de vedere al formei de proprietate, scopului urmarit, modului de organizare, etc. De asemenea, consumul se caracterizeaza prin prezenta unor beneficiari individuali sau colectivi, finali sau intermediari, interni sau externi, etc., la randul ei, utilizarea serviciilor vizand satisfacerea efectiva a unei trebuinte sau crearea cadrului pentru acoperirea acesteia.

Diversitate si complexitatea serviciilor, cresterea locului si rolului lor in viata economica si sociala a tarilor lumii, completata de intensificarea prezentei serviciilor in ansamblul schimburilor internationale acutizeaza problema delimitarii acestora atat in raport cu alte activitati sau cu bunurile, cat mai ales intre ele, prin definirea unor categorii omogene, bine determinate. Stabilirea unor frontiere clare, precise intre diferite grupe de servicii, desi dificila si labila, are o mare utilitate practica, privita in raport cu cerintele modernizarii conducerii proceselor economico - sociale, dar si teoretica si metodologica.

Serviciile ca activitati distincte se regasesc in structura multora dintre clasificari internationale. In privinta tipologiei, aceste clasificari pot fi: pe produs, pe activitati, pe ocupatii, etc. Cele realizate pe produs au in vedere caracteristicile acestora si se subdivizeaza in clasificari pentru bunuri si pentru bunuri si servicii. Intre cele mai frecvent utilizate si care includ, evident, si serviciile, se numara Clasificarea Internationala a Tuturor Bunurilor si Serviciilor (CITBS) - ONU; Nomenclatorul Tabelelor Input - Output (NTIO) - CEE; Clasificarea Bunurilor si Serviciilor pentru Gospodarii (CBSG) - ONU, etc.

Clasificarile pe activitati regrupeaza unitatile de productie in raport cu tipul activitatii pe care o desfasoara si in functie de materia prima utilizata, specificul productiei, etc., din aceasta categorie fac parte: Clasificare Internationala Tip Industrii a activitatilor economice (CITI) sau International Standard Industrial Clasification (ISIC), Nomenclatorul General al Activitatilor Economice (NACE) utilizat in UE; Clasificarea Ramurilor Economiei Nationale (CREN).

3.2 Criterii si modalitati de clasificare a serviciilor

Una din cele mai cunoscute modalitati de clasificare a serviciilor are drept criteriu continutul acestora, particularitatile activitatilor respective. Utilizata pe scara larga in statisticile nationale si internationale pentru identificarea serviciilor si evaluarea productiei acestora, cunoscuta sub denumirea de Clasificarea Internationala Tip Industrii a activitatilor economice (CITI), reuseste o abordare completa si detailata a ramurilor ce intra in alcatuirea sectorului tertiar.

Corelatia cu structura ramurilor economice diferitelor tari, CITI creeaza cadrul unitar cercetarii problematicii serviciilor. Meritele ei incontestabile sunt relevate si de frecventa cu care este adusa in discutie in lucrarile si studiile de specialitate.

CITI - Rev 3 este o clasificare de tip arborescent, desfasurata pe patru niveluri de agregare si simbolizate cu litere si numere si anume: categorii (codificate cu litere), diviziuni (cod de 2 cifre), grupe (cod de 3 cifre) si clase (cod de 4 cifre). Potrivit acestei clasificari, serviciile, in functie de nivelul unu de agregare, sunt reprezentate prin categoriile:

E - hoteluri si restaurante;

I - transporturi, depozitare si comunicatii;

J - activitati de intermediere financiara;

K - activitati imobiliare, de inchiriere si de servicii pentru intreprinderi;

L - administratia publica si apararea, asigurarile sociale obligatorii;

M - invatamant;

N - sanatate si asistenta sociala;

O - alte activitati colective, sociale si personale;

P - gospodarii care folosesc personal casnic;

Q - organizatii extrateritoriale.

Fiecare categorie are, in structura, una sau mai multe diviziuni, iar acestea, la randul lor, grupe si clase. De exemplu, categoria K - activitati imobiliare, de inchiriere si de servicii pentru intreprinderi, una dintre cele mai dinamice in tarile dezvoltate, cu economie de piata, cuprinde diviziunile:

70 - activitati imobiliare:

71 - inchirieri de masini si echipamente si de bunuri materiale si casnice;

72 - activitati de informatica si conexe;

73 - cercetare - dezvoltare;

74 - alte activitati de servicii pentru intreprinderi;

Diversitatea serviciilor este inca si mai evidenta luand in discutie nivelurile 3 si 4 de agregare, niveluri care, in situatia categoriei de mai sus, reflecta tendinta de aparitie a noi tipuri de servicii; astfel diviziunea 74 cuprinde o gama larga de prestatii structurale in 4 grupe si 13 clase s.a.m.d.

Aceasta clasificare (CITI) prezinta o seama de avantaje intre care, faptul ca reuseste o inventariere a tuturor activitatilor de natura serviciilor, o delimitare a lor si evidentierea raporturilor cu celelalte sectoare ale economiei; de asemenea, asigura un limbaj unitar, o comunicare simpla in analizele interne si internationale cu privire la servicii, iar prin sistemul de codificare ofera posibilitatea utilizarii calculatorului imprimand clasificarii aparent greoaie si complicata, caracteristicile unui instrument de lucru operational. Intre neajunsuri, poate fi mentionata cuprinderea, uneori fortata, in aceeasi categorie a unor activitati sensibil diferite si mai ale, caracterul limitativ - dispunand de 11 categorii, 100 diviziuni, 1000 grupe si 10.000 clase -, cu toate aceste limite, CITI are multe merite si deosebita valoare, constituindu-se ca punct de pornire in procesul ordonarii si ierarhizarii serviciilor.

In concordanta cu preocuparile internationale de modernizare si armonizare a clasificarii activitatilor, Romania a adoptat, dupa 1990, Clasificarea Activitatilor din Economia Nationala (CAEN), care asigura identificarea tuturor activitatilor si unificarea denumirilor, sistematizarea si codificarea intr-un ansamblu unitar, creandu-se astfel premisele organizarii si rationalizarii circuitului informatice de prelucrare si analiza a datelor, conectarea la structurile internationale de tipul tabelelor input - output si Sistemul Conturilor Nationale.

Clasificarea este structurata pe cinci trepte (sectiuni, subsectiuni, diviziuni, grupe si clase) dupa principiul omogenitatii, utilizandu-se drept caracteristici: natura bunului sau serviciului, modul de folosire, materia prima, procesul tehnologic, organizarea si finantarea productiei.

Una dintre modalitatile consacrate de grupare a serviciilor are drept criteriu functiile economice indeplinite de acestea, functii ce deriva din circuitul productiei sau sferele reproductiei sociale. Sunt identificate astfel:

- servicii de distributie: transport, comunicatii, stocare, comert cu ridicata si cu amanuntul;

- servicii de productie (de afaceri): finante, asigurari, cercetare-dezvoltare, contabilitate, publicitate;

- servicii sociale (sau colective): sanatate, educatie, aparare;

- servicii personale: hoteluri si restaurante, reparatii, turism, ingrijire personala, casnice, etc.

Cresterea aportului serviciilor la dezvoltarea economica dublata de necesitatea determinarii valorii (productiei) lor si evaluari proportiei de participare la formarea produsului intern brut, a condus la cristalizarea unui model de structurare a acestora. In acest spirit serviciile sunt grupate in materiale, si nemateriale, productive si neproductive, pure si asociate bunurilor tangibile.

Facand abstractie de faptul ca aceste modalitati de clasificare nu se suprapun intru totul, trebuie subliniat ca s-a avut in vedere participarea serviciilor la crearea productiei materiale si mai putin forma de exteriorizare a acestora.

O alta grupare a serviciilor, cu semnificatii deosebite pentru practica economica si ca urmare cu o foarte larga raspandire are drept criteriu prezenta si respectiv natura relatiilor piata. Din acest punct de vedere serviciile se impart in:

-servicii market (marfa sau comerciale) si

-servicii non - market (non marfa, non comerciale)

Serviciile market sunt cele procurate prin intermediul actelor de vanzare - cumparare, in cadrul relatiilor de piata, in timp ce serviciile non-market sunt distribuite prin mecanismul din afara pietei.

In aceasta a doua categorie sunt cuprinse, mai ales, servicii publice, guvernamentale, culturale sau furnizate de organizatii private non-profit, este vorba in primul rand de servicii publice colective, asigurand prestatii in beneficiul general al colectivitatii (armata, politia, justitia, etc.) si servicii publice de care beneficiaza direct indivizii (scolar, asistenta medicala, ajutoare, etc.). Consumul acestor servicii este "socializat", adica este decis de colectivitate, consumatorul neavand posibilitatea unei alegeri directe si reale. Chiar in cazul serviciilor publice destinate direct consumatorilor, rolul individului se limiteaza la un consum aproape obligatoriu, colectivitatea luand deciziile cu privire la nivelul prestatiilor si modul de repartizare intre cetateni .

Separarea serviciilor in market si non-market, desi oficial recunoscuta de organismele internationale (ONU, CEE) nu este acceptata in toate tarile; de exemplu, in SUA, si nu numai, este preferata subdivizarea in servicii profit si servicii non-profit sau chiar servicii publice si servicii private.

Nici una din solutiile propuse nu poate fi suprapusa celei privind clasificarea in servicii market si servicii non-market, deoarece exista organizatii private care presteaza servicii fara scopul obtinerii unui profit, dupa cum exista si organisme publice ale caror servicii sunt destinate comercializarii, cu scopul declarat al obtinerii unui profit (servicii de transport, telecomunicatii, etc.). Opozitia "privat - public" nu este atat de clara, managerii si angajatii firmelor de afaceri nu urmaresc numai interese private, iar cei care lucreaza in institutii guvernamentale numai interese publice. De asemenea, desi sectorul privat este considerat terenul propice competitivitatii, concurenta exista si in cadrul organizatiilor publice, intre angajati pentru avansare, intre institutiilor guvernamentale rivale pentru o parte cat mai mare din subventii .

Distinctia intre market si nonmarket este vaga si predispusa diverselor interpretari, mai ales, prin faptul ca, in timp, unele servicii au trecut dintr-o categorie in alta, modalitatile de plata .

Notiunile de public si privat se regasesc si in forma de proprietate, respectiv modul de organizare a prestatorilor de servicii in concordanta cu acest criteriu se distinge:

sectorul public reprezentat de tribunale, spitale, cazarmi, posta, scoli, agentii de forta de munca, etc.;

sectorul asociativ constituit din organisme de ajutor si asistenta, biserici, muzee;

sectorul privat din care pot fi mentionate companiile aeriene, organismele financiar-bancare si asigurarile, etc.

Un numar impresionant de clasificari ale serviciilor folosesc drept criteriu de structurare, beneficiarul (utilizatorul) acestora.

Pornind de la acest criteriu, S.P. Hill subdivide prestatiile in[9]:

servicii care afecteaza bunurile (transport, curatatorie, reparatii, intretinere bunuri si locuinte);

servicii care afecteaza persoanele - subclasificate in servicii care vizeaza conditia fizica sau intelectuala a acestora - (transport de persoane, comunicare, educatie - invatamant, frizerie - coafura, ingrijirea sanatatii, etc.);

unele activitati (servicii financiare) care influenteaza atat conditia bunurilor cat si a persoanelor sau sunt asociate cu productia intermediara;

Ulterior, aceasta clasificare a fost perfectionata in sensul combinarii mai multor criterii si adaptarii la evolutia economico-sociala; in noile conditii sunt pastrate primele doua categorii, respectiv servicii fizice si servicii raportate la fiinta umana, iar ce-a de-a treia devine servicii legate de informatie (telecomunicatii, prelucrarea datelor, banci, asigurari, servicii financiare, contabilitate, servicii juridice, administratie, etc.).

Beneficiarul (utilizatorul) serviciilor mai poate fi: din punctul de vedere al naturii (tipului) individual sau colectiv, iar in functie de localizarea geografica, intern sau extern.

Pastrand acelasi criteriu de referinta - beneficiarul -, una din cele mai importante si frecvent utilizate clasificari grupeaza serviciile in:

prestatii destinate consumului intermediar (productie sau agenti economici);

prestatii destinate consumului final (al gospodariilor sau persoanelor).

Serviciile intermediare sunt activitati constituite ca parte integranta, indispensabila procesului productiei materiale; cel mai adesea, aceste servicii nu pot fi izolate de continutul productiei propriu-zise sau nu prezinta interes (utilitate) in afara acestuia. In aceasta categorie intra: stocarea si depozitarea, transporturile, asigurarile si reasigurarile, finantele, activitatile juridice, contabile, pregatirea fortei de munca, managementul, cercetarea stiintifica, etc.

Serviciile finale sunt destinate consumului direct al gospodariilor, colectivitatilor sau persoanelor sau creeaza conditii pentru desfasurarea normala a acestuia, fiind, din acest punct de vedere un element constitutiv al calitatii vietii, in aceasta categorie pot fi cuprinse si serviciile destinate exportului, indiferent daca in tara de destinatie sunt utilizate in scop productiv sau pentru consum.

In concordanta cu varietatea trebuintelor carora se adreseaza, dar si cu modul de obtinere sau de consum, serviciile finale reprezinta intr-o mare diversitate tipologica, ca urmare, cel mai adesea, ele sunt subdivizate in servicii comerciale (marfa sau platite de populatie) si servicii oferite cu titlu gratuit (non-marfa sau finantate public)[10], in aceasta a doua categorie pot fi mentionate ingrijirea sanatatii, educatia, prevenirea accidentelor, planningul familial, reciclarea deseurilor etc.

Din punct de vedere al posibilitatilor de comercializare exista servicii transferabile (care pot fi inmagazinate si schimbate la distanta) si servicii netransferabile care trebuie furnizate "in situ" (produse la locul de consum)[11], pentru realizarea actului vanzarii - cumpararii si respectiv consumului, unele servicii presupun deplasarea ofertantului (a prestatorului), altele a consumatorului.

O alta clasificare a serviciilor cu semnificatie deosebita pentru organizarea activitatii urmareste daca desfasurarea acestora se bazeaza, in principal, pe echipamente sau personal[12].

Un alt criteriu de structurare a serviciilor tine seama de prezenta clientului si de modul activ sau pasiv de implicare a acestuia in realizarea prestatiei.

Modalitatile de clasificare a serviciilor, indiferent de amploare, momentul sau motivul pentru care au fost realizate, sustin diversitatea tipologica deosebita a acestora. Ele argumenteaza necesitatea dobandirii unui sistem de clasificare a serviciilor suficient de detaliat incat sa permita identificare unui numar cat mai mare de activitati; elastic-flexibil capabil sa asigure integrarea in viitor a serviciilor nou aparute si sa reflecte mutatiile structurale intervenite in procesele economice si sociale; compatibil, in masura sa realizeze armonizarea intre gruparile nationale si internationale; operational - sa permita "standardizarea" activitatilor si sa satisfaca nevoi de evidenta si conducere cu ajutorul tehnicii de calcul.

CAPITOLUL 4

PIATA SERVICIILOR

Piata serviciilor este formata din doua laturi corelative: cererea si oferta, Ea reprezinta sfera economica in care nevoile de consum pentru servicii apar sub forma cererii, iar productia sub forma ofertei si din confruntarea acestora se finalizeaza tranzactii prin intermediul actelor de vanzare - cumparare. Astfel, piata este locul abstract unde se intalnesc agentii economici; ea asigura compatibilitatea actiunilor lor si le da informatiile necesare definirii proiectelor lor.

4.1 Caracteristicile pietei serviciilor

Conceptual nu exista deosebiri intre piata bunurilor si cea a serviciilor ca si in cazul pietei bunurilor si in cazul pietei serviciilor exista piata potentiala ti piata reala (efectiva), piata interna si piata internationala (mondiala), piata producatorilor (vanzatorilor) si piata consumatorilor (cumparatorilor), piata noua, de testare, etc.

Piata serviciilor nu include in totalitate sfera serviciilor, existand si servicii non-marfa sau non - market . Acestea sunt reprezentate, pe de o parte, de serviciile publice sau private care nu se comercializeaza, iar pe de alta parte de serviciile "gratuite", pe care si le fac oamenii lor insisi.

In domeniul serviciilor, comensurabilitatea indicatorilor prin care se exprima dimensiunile si dinamica pietei este mai dificila decat in cazul bunurilor. Astfel, pentru exprimarea ofertei, cererii si a volumului tranzactiilor rezultate se foloseste o mare varietate de indicatori. Pentru cuantificarea ofertei serviciilor de transport se folosesc indicatori referitori la numarul mijloacelor de transport disponibile, capacitatea si tipul acestora, numarul lucratorilor, etc., pentru exprimarea cererii: numar de clienti, cantitatea si felul marfurilor de transport s.a., iar pentru exprimarea dimensiunilor tranzactiilor rezultate prin intalnirea cererii cu oferta, indicatori cum ar fi: numar de calatori, kilometri, numar de vehicule in circulatie, valoarea cheltuielilor (sau incasarilor), consumul de combustibil.

Pe langa elementele cantitative, in cazul serviciilor, elementele calitative, au o deosebita semnificatie. In cazul evaluarii comparative a serviciilor de transport oferite de mai multe firme, esentiale sunt criteriile de calitate cum ar fi: rapiditate, siguranta, regularitate, flexibilitate, confort, posibilitatea de asigura legaturi "din poarta in poarta", etc.

O alta caracteristica a pietei serviciilor se refera la modul de manifestare a concurentei. Pe piata concurenta se manifesta in primul rand prin preturi. In determinarea pretului trebuie sa se tina seama, conform teoriei subiective marginaliste a valorii, mai intai de faptul ca valoarea unui produs este proprie fiecarui individ (individualism) care o estimeaza in functie de propria ierarhie subiectiva a nevoilor (subiectivism). In al doilea rand, aceasta valoare depinde de cantitatea produselor de care dispune individul pentru consumul sau, intervine deci raritatea: pentru acelasi individ, un produs rar va avea o valoare mai mare decat un produs din care poate dispune pana la satietate[14].

In domeniul serviciilor insa, mai marea sau mai mica raritate a acestora nu poate fi un element determinant al stabilirii pretului si deci al concurentei avand in vedere ca serviciile nu sunt omogene, deci nu sunt comparabile. Prin urmare, concurenta prin preturi este de o maniera deosebita, fiind vorba in aprecierea pretului serviciului de un ansamblu de consideratii calitative, chiar psihologice, subiective, determinate de legaturile, adesea personale, intre prestator si client.

In multe sectoare ale serviciilor intrarea libera in ramura si libera circulatie a capitalurilor ingradite de costurile mari de intrare sau de iesire de pe piata, ceea ce conduce la frecvente situatii de monopol sau oligopol. Fiecare producator de servicii dispune de o paleta intreaga de mijloace pentru a se diferentia: bineinteles, calitatea prestatiei sale pe care clientii sunt adesea incapabili de a aprecia la justa sa valoare, relatia personala pe care o intretine cu clientela sa, atmosfera din unitate si amplasarea sa geografica .

Consumatorii, fiind supusi la restrictiile de timp se gasesc in imposibilitatea de a compara riguros raporturile calitate - pret a tuturor prestatiilor care sunt oferite.

Transparenta in cazul pietei serviciilor este limitata de caracterul imaterial al acestora, serviciile spre deosebire de bunuri neputand fi "cercetate" de concurenti pentru a descoperii noile tehnologii de productie sau daca preturile de vanzare nu fac obiectul unei politici de dumping.

Produsele nefiind omogene, intrarea libera pe piata si libera circulatie a capitalurilor fiind deseori ingradite, informarea consumatorilor si concurentilor fiind limitata, fiecare producator dispunand de un fel de monopol, ne gasim in fata unor structuri ale pietei caracteristice concurentei imperfecte.

Imperfectiunile concurentei in domeniul serviciilor au fost folosite pentru interventia mai mare a statului in acest sector si ingradirea prin reglementari a regulilor jocului pietei libere.

4.2 Interventia statului si tendinte de liberalizare in sectorul serviciilor. Justificarea economica a reglementarilor.

Reglementarile din sectorul serviciilor au fost justificate de diverse teorii economice, bazate in general pe perceptia unor deficiente ale mecanismelor pietei[16].

Una dintre aceste teorii este aceea a monopolului natural si a pietelor contestabile.

Monopolul natural este considerat monopolul justificat economic.

Aparitia monopolului natural este legat de faptul ca productia unui bun sau a unui serviciu se face cu randamente continuu crescatoare, pe masura ce cresc dimensiunile productiei. In acest caz, cele mai mari unitati au, un avantaj care le permite sa-si elimine concurentii si sa obtina pe termen mai lung sau mai putin lung un monopol care poate fi calificat ca natural. Aceasta unitate, in situatie de monopol natural va produce o cantitate de bunuri sau servicii la un cost mai mic decat intreprinderile concurente. Este deci, mai eficient si justificat economic ca o singura intreprindere sa opereze pe aceasta piata.

Intreprinderea in situatie de monopol va fi tentata sa mareasca preturile pentru a obtine un profit mai mare. In aceasta situatie se impune un control administrativ al preturilor practicate, pentru a evita abuzurile.

Aceasta abordare traditionala a monopolului natural cu referire la firmele care realizau un singur produs a fost extinsa la cazul oligopolurilor naturale (de exemplu: in transportul aerian si la acela al firmelor cu mai multe activitati).

Fiind data cantitatea de diverse bunuri sau servicii pe care o produce, o intreprindere este in situatie de monopol natural cand costul sau de productie este inferior sumei costurilor mai muil6tor intreprinderi intre care s-ar repartiza activitatea respectiva, oricare ar fi repartitia.

Aceasta expresie la multi - productii este esentiala pentru analiza activitatii de servicii, deoarece serviciul produs de o intreprindere din sectorul tertiar este, cel mai adesea, compus dintr-un mare numar de servicii elementare distincte.

Astfel notiunea de monopol natural vizeaza atat conceptele de "economie de scara" cat si de "economie de anvergura". Exista economii de scara deoarece, multiplicand cantitatile produse de o firma cu un coeficient A, costul sau de productie se multiplica cu un coeficient inferior lui A (datorita existentei costurilor fixe). Exista economii de anvergura, sau de sinergie, deoarece productia combinata a mai multor servicii are un cost mai mare decat producerea lor separat in firme distincte. Economiile de scara si economiile de anvergura justifica existenta monopolului natural. Teoria monopolului natural a fost imbogatita cu asocierea ei cu teoria pietelor contestabile.

O piata este contestabila cand o firma poate intra sau iesi liber de pe piata.

Intrarea libera pe o piata inseamna, in primul rand, ca nu exista bariere care ar putea-o impiedica, in al doilea rand, intrarea pe o piata presupune investitii. Ele pot fi relativ mici (ca in cazul deschiderii unui nou magazin), sau din contra foarte mari (de exemplu in transporturi, telecomunicatii, etc.). De asemenea, in cazul inchiderii unei intreprinderi poate fi vorba de instalatii care pot fi usor redestinate altui scop, fie de echipamente atat de specifice incat valoare lor pentru alte utilizari este practic nula. In situatiile in care costurile de intrare sau de iesire sunt foarte mari, vor fi, practic putini candidati dornici de a intra pe piata respectiva, aparand astfel monopolul natural si justificarea intentiei statului pentru a impiedica practicarea de preturi abuzive.

Teoria concurentei distructive reprezinta o alta incercare de justificare a interventiei statului in sectorul serviciilor. Notiunea de concurenta distructiva se considera ca ar fi specifica, in principal, pentru doua configuratii de piata. Mai intai, concurenta poate fi distructiva in sectoarele unde costurile fixe sunt ridicate si care se gasesc intr-o faza de recesiune. Intrarea de noi firme accentueaza concurenta si poate determina ca societatile existente sa vanda la costul marginal pe termen scurt si sa piarda. De aici pot decurge falimente cu toate consecintele negative pe care le antreneaza in general.

Al doilea caz corespunde sectoarelor unde intrarea este foarte usoara, sau numarul intreprinderilor este ridicat si unde exista un risc de capacitate si de "razboaie" de preturi permanente. Profiturile ar putea atunci tinde catre zero, ceea ce ar antrena falimente in numar mare. Se vorbeste atunci de o contestabilitate excesiva.

Acest argument a fost des invocat pentru a justifica reglementarile de acces pe piata a anumitor categorii de servicii (comert, asigurari, etc.).

Reglementarile in sectorul serviciilor au fost justificate si prin necesitatea unor servicii publice pentru care tarifele sa fie mai mici decat cele care ar rezulta luand in considerare numai calcule de eficienta economica. Asemenea servicii pot fi prestate atat de intreprinzatori publici cat si privati.

Necesitatea finantarii sau subventionarii prestatorilor unor astfel de servicii se explica prin efecte externe pozitive ale acestora (ex.: serviciile de invatamant, sanatate, cercetare, etc.) Poate apare necesara, de asemenea, administrarea directa de stat a sectorului respectiv.

In cazul acestor servicii reglementarea economica a intrarii pe piata s-ar putea justifica prin aceea ca daca s-ar lasa intrarea libera sau n-ar putea fi mentinute structurile de preturi "social dezirabile" sau s-ar incarca finantarea serviciilor publice.

Justificarea reglementarilor in servicii administrative ca argumente si efecte externe negative.

Acestea se manifesta prin pierderi ocazionate de activitatea unor intreprinderi, al caror cost nu-l suporta ele insele. Exemplul cel mai caracteristic in acest sens este poluarea. Teoria economica furnizeaza doua solutii principale la aceasta problema: dotarea fiscala a acestor activitati, cu eventuale indemnizatii a victimelor si elaborarea de norme tehnice obligatorii, vizand o reducere sau a elimina aceste efecte indezirabile.

Raporturi intre piata serviciilor si piata bunurilor

Relatiile intre piata serviciilor si piata bunurilor sunt complexe, atat de concurenta (substitutie), cat si de stimulare reciproca sau indiferenta.

Aceste raporturi sunt valabile atat pentru piata serviciilor de consum cat si a serviciilor de productie.

Pe piata serviciilor si bunurilor de consum, relatiile de concurenta provin, in primul rand din faptul ca bunurile si serviciile isi disputa veniturile populatiei. Deoarece cheltuielile pentru servicii nu au intotdeauna un caracter de prima necesitate, la un nivel redus al veniturilor ponderea lor in bugetele de consum ale familiilor va fi relativ redusa, comparativ cu ponderea bunurilor. Pe masura cresterii veniturilor partea relativa a serviciilor in cheltuielile de consum al populatiei va fi din ce in ce mai mare (conform legilor lui Engel).

Raportul dintre piata serviciilor de consum si piata bunurilor poate fi analizat prin examinarea a doi indicatori care exprima cel mai semnificativ dinamica celor doua piete si anume:

vanzarile de marfuri cu amanuntul;

servicii comerciale prestate populatiei.

Si in structura pietei serviciilor si bunurilor de consum pot fi intalnite astfel relatii de concurenta sau de substitutie.

Recunoscandu-se legitatea cresterii nevoilor de servicii (educative, culturale, transport, sanatate, etc.), pe masura dezvoltarii societatii, exista totusi opinii diferite in ceea ce priveste modul de satisfacere a acestor nevoi.

Astfel, teoriile referitoare la societatea post - industriala, avandu-l ca initiator pe sociologul american Baniell Bell, considera ca o prima caracteristica a noii societati este aceea ca este o societate tertiara, respectiv o societate bazata pe primatul serviciilor asupra bunurilor si pe preponderenta populatiei ocupate in sectorul serviciilor.

Pe de alta parte, teoriile neo - industriale cum este aceea numita "self - service", se opun tezelor societatilor post - industriale, pa care le considera idealiste.

Analiza si previziunea cererii pentru servicii care se afla in relatii de substitutie cu diferite bunuri pentru satisfacerea acelorasi nevoi de consum poate fi realizata si cu ajutorul unor metode statistico - matematice.

Una din acestea este metoda curbelor de indiferenta[17] ce permite evaluarea influentelor pe care le pot avea asupra cererii de servicii modificarile in veniturile populatiei si in nivelul tarifelor sau al preturilor marfurilor substituite.

Astfel, satisfacerea unei nevoi (u) poate fi realizata, la diferite niveluri ale veniturilor, tarifelor, preturilor si preferintelor consumatorilor, printr-o multitudine de combinatii:

u = f (x, y), unde:

x = cererea pentru un anumit serviciu;

y = cererea pentru bunul cu care serviciul poate fi inlocuit in consum.

Aceste combinatii conduc, in fapt, la nivele diferite de utilitate, respectiv de satisfactie pentru consumator.

Diferitele variante de combinatii posibile ale serviciilor si bunurilor ce asigura consumatorul acelasi nivel de utilitate se regasesc situate pe asa numitele curbe de indiferenta, care pot fi reprezentate grafic ca in figura 3.

Y

Y_u2

Y_u1

Y_n2

Y_n1

Y_m2

Y_m1

X

X_m1 X_m2 X_n1 X_n2

Fig. 3

X_m = nivelul minim al cererii de servicii la un anumit nivel al veniturilor;

X_n = nivelul maxim al cererii de servicii;

Y_m = nivelul minim al cererii de bunuri ce asigura un anumit grad de utilitate

Y_n = nivelul maxim al cererii de bunuri.

In ceea ce priveste cererea pentru servicii (x), ea este determinata pe de o parte de nivelul veniturilor destinate pentru satisfacerea nevoii respective (v), iar pe de alta parte de tariful serviciului respectiv (Px), precum si de pretul bunurilor ce care serviciul se afla in relatii de substituire (Py).

Astfel, X = f (P_x, P_y)

iar V = xP_x + yP_y

In conditiile unei cote constante din venit alocate pentru satisfacerea unei anumite cerinte, panta liniei bugetului (D) va fi determinata de raportul dintre pretul bunurilor si tariful serviciilor substituite in consum:

D = P_x / P_y

Majoritatea pretului bunurilor sau diminuarea tarifului serviciului va modifica panta liniei bugetului in favoarea serviciilor si invers.

De asemenea, o majorare a veniturilor si a cotei alocate pentru satisfacerea cerintei (u) va influenta atat cererea de bunuri, cat si de servicii, dar in proportii diferite, in functie de raportul: P_x / P_y

Combinatia cea mai avantajoasa dintre cererea de servicii si bunuri substituibile va putea fi gasita, optimizand sistemul de ecuatii:

V = xP_x + yP_y

u = f (x, y)

Introducand in sistemul de ecuatii de mai sus, eventualele modificari previzibile ale nivelului venitului (V), ale tarifului serviciilor (Px), ori ale pretului bunurilor (Py) substituibile, se vor putea determina schimbarile probabile in panta liniei bugetului si in panta curbei de indiferenta, respectiv in raportul de inlocuire in consum dintre bunuri si servicii.

Estimarea transferurilor dintre consumul de bunuri si cel de servicii, in situatia in care acestea sunt substituite in consum poate fi realizata prin utilizarea metodei lanturilor MARKOV.

In acest caz se porneste de la o matrice a structurii consumului de servicii si bunuri care se concureaza in satisfacerea unei anumite trebuinte, de felul:

Cu ajutorul acestei metode se pot analiza modificarile in structura consumului de servicii si bunuri implicate in satisfacerea unei anumite cerinte de consum si se poate previziona structura consumului pentru perioada viitoare.

Modelele de substitutie folosite pentru previzionarea schimbarilor tehnologice pot fi si ele adaptate pentru estimarea modificarilor structurale ale consumului de bunuri si servicii substituibile.

Un astfel de model este cel elaborat de J. C. Fisher si R. H. Pry (1970) , descris de o functie logistica.

Adaptat la analiza si previziunea consumului de bunuri si servicii substituibile care satisfac aceeasi cerinta, modelul ar putea avea urmatoarea forma:

, unde:

- ponderea definita de consumul de bunuri in satisfacerea cerintei respective;

1- - ponderea consumului de servicii in satisfacerea aceleasi cerinte;

e - numarul natural;

t - timpul;

a si b - constante

Acest model poate fi extins la n bunuri si servicii si de asemenea se poate determina punctul in care cererea de bunuri (sau de servicii) intra in faza de declin.

Intre cererea de servicii si cea de bunuri exista nu numai relatii de concurenta, de substituire ci si de stimulare.

Astfel, cresterea gradului de inzestrare a gospodariilor populatiilor cu bunuri de folosinta indelungata (autoturisme, aparate electrotehnice de uz casnic, aparate electrice, mobile, etc.) genereaza o cerere sporita de servicii de intretinere a acestor bunuri . Desi cresterea gradului de fiabilitate a produselor actioneaza ca factor limitativ al cererii de servicii pentru repararea bunurilor respective, aceasta influenta este contracarata de aparitia de noi produse si de cresterea gradului de dotare a gospodariilor.

Intre ciclul de viata as acestor produse si al serviciilor corespunzatoare exista o relatie care poate fi reprezentata grafic, ca in figura 4.

cerere

viata bunului

viata serviciului

timp

Fig. 4 - Ciclul de viata al bunurilor de uz indelungat si al serviciilor de reparare a bunurilor respective.

De asemenea cererea pentru astfel de servicii este influentata de relatia dintre pretul bunurilor si tarifele pentru servicii.

Astfel, in general repararea unui bun este considerata eficienta daca raportul dintre tarif (p) si perioada pentru care se restabileste valoarea de intretinere a bunului in urma repararii (t) este inferior raportului dintre pretul bunului (P) si perioada de folosire pana la prima reparare (T), respectiv:

<

Relatia dintre pret si tarif nu trebuie absolutizata, intervenind si alti factori care pot sa incline balanta intr-un sens sau altul, respectiv in favoarea sau defavoarea serviciilor.

Relatii de stimulare exista, de asemenea, intre cererea pentru servicii de confectionare la comanda a unor bunuri (imbracaminte, incaltaminte, mobila, obiecte de podoaba, etc.) si cererea pentru produse care reprezinta materia prima pentru confectionarea lor (tesaturi, piele sau inlocuitori din piele, etc.).

Acelasi tip de relatii pot fi mentionate intre piata serviciilor de educatie, culturale, sanatate, turistice si piata bunurilor care contribuie la realizarea acestor servicii (carti, medicamente, alimente, bunuri de imbracaminte si incaltaminte adecvate, obiecte sportive, etc.).

Relatii de indiferenta se manifesta mai ales intre piata bunurilor si serviciilor de prima necesitate, al caror consum este de importanta vitala pentru individ, cum ar fi de exemplu piata bunurilor alimentare de stricta necesitate si piata serviciilor legate de chiria locuintei, distribuirea apei, gazului, electricitatii, ingrijirea sanatatii, etc.

Aceste tipuri ale raportului pot fi puse in evidenta si pentru piata serviciilor de productie. Astfel, cresterea dimensiunilor pietei bunurilor, a productiei si tranzactiilor cu bunuri materiale conduce la cresterea pietei serviciilor legate de productia si comercializarea bunurilor cum ar fi cele de transport, depozitare, servicii bancare, asigurari, cercetare stiintifica, pregatirea si perfectionarea fortei de munca, informatica, etc.

De asemenea, dezvoltarea pietei serviciilor conduce la stimularea pietei bunurilor de uz productiv: echipamente tehnice, masini, utilaje, instalatii si mai ales calculatoare care sunt din ce in ce mai mult necesare in sectorul tertiar al serviciilor. Pe de alta parte pot exista si unele situatii de concurenta cum ar fi de exemplu intre comertul cu unele echipamente de productie si serviciile de leasing (inchiriere a echipamentelor respective), intre comertul cu bunuri si comertul cu licente, brevete, drepturi de autor, etc. Intre anumite segmente ale pietei bunurilor de productie si piete particulare ale serviciilor pot exista, de asemenea, relatii de indiferenta.

CAPITOLUL 5

OFERTA, TARIFELE SI CEREREA PENTRU SERVICII

5.1 Oferta de servicii

Caracteristicile specifice si tendintele in evolutia ofertei, precum si problemele legate de masurarea valorii adaugate si a contributiei serviciilor la crearea acesteia, reprezinta unele din cele mai importante trasaturi definitorii ale economiei serviciilor.

5.1.1 Caracteristici ale ofertei

In sens generic, oferta de servicii este reprezentata de productia de servicii destinata comercializarilor pe piata. Spre deosebire de oferta de bunuri, oferta de servicii, datorita caracteristicilor de nematerialitate si nestocabilitate nu imbraca forma stocurilor existente pe piata si a cantitatilor de marfuri care pot fi aduse pe piata, deci a livrarilor de marfuri in cadrul relatiilor contractuale dintre furnizori si beneficiari.

Astfel, o prima caracteristica a ofertei de servicii rezulta din modul specific in care ea poate fi definita si anume ca fiind capacitatea organizatorica a furnizorilor de servicii de a satisface in anumite conditii de calitate, structura si termene cerintele beneficiarilor.

Din aceasta capacitate organizatorica a furnizorilor de servicii de a presta activitati utile consumatorilor fac parte din forta de munca ce urmeaza a presta serviciile, baza tehnica necesara, precum si sistemul de relatii intre prestatorii si consumatori (Utilizatori).

Prin urmare, in primul rand personalul (si mai ales cel care vine in contact direct cu clientii) este integrat in aceasta capacitate organizatorica de a oferi servicii deoarece de pregatirea si aptitudinile lui depinde calitatea ofertei de servicii.

Baza tehnica (suportul material), mai ales pentru anumite sectoare ale serviciilor (transporturi, telecomunicatii, alimentatie publica, etc.) este, de asemenea, un element foarte important ce caracterizeaza capacitatea organizatorica de a produce servicii.

Referitor la sistemul de relatii intre prestatori si consumatori, el evidentiaza influenta tot mia exigenta a consumatorilor asupra producatorilor. Astfel, tot mai mult clientul unei societati de servicii poate fi considerat ca o "resursa umana externa" cu influenta esentiala asupra strategiei firmei respective.

Se poate afirma ca in anumite intreprinderi de servicii, clientul face parte din lantul de productie. Este cazul mai ales al "autoservirii" in comert si alimentatie publica, dar si alte domenii ale serviciilor, cum ar fi cele bancare (automate pentru schimbarea valutei, a cartilor de credit in "cash", s.a.), al prestatorilor de servicii care pun la dispozitia clientilor un microordinator, pentru a-si alege o destinatie turistica sau pentru a-si concepe amenajarea locuintei dupa propriile dorinte si nevoi, etc. Astfel, prin integrarea clientului in procesul de productie, oferta de servicii poate fi adaptata problemelor sau nevoilor specifice clientului.

O consecinta importanta a participarii clientului la productia serviciului este si relatia stransa intre client si organizatie. Acest raport strans constituie o sursa de oportunitati pentru intreprinderile care stiu sa le valorifice imaginea intreprinderii de servicii este un factor cheie de reusita, deoarece clientii nu doresc sa se identifice cu o intreprindere perdanta, care nu se bucura de o reputatie buna.

Reusita intreprinderilor de servicii se bazeaza pe capacitatea lor de a valorifica raporturile intreprinderii cu clientela, in aceasta rezidand veritabilul lor avantaj concurential. Aceasta implica si o noua abordare a organizarii intreprinderii, respectiv in forma de "piramida inversa", vezi figura 5.

Fig. 5 - Piramida inversa

Pentru clientul unei intreprinderi de servicii, persoana cea mai importanta este, de obicei, cea care se gaseste in contact cu el. De aceea, in cadrul unei astfel de organizari toate sistemele si echipele functionale "lucreaza" pentru persoana din prima linie.

Aceasta structura in "piramida inversa" este potrivita mai ales pentru intreprinderile al caror personal de contact are un nivel inalt de calificare (cabinete de consultanta, profesiuni liberale, etc.).

O alta caracteristica, determinata de nematerializarea serviciilor si participarea clientului la procesul de productie se refera la raportul diferentiere / asemanare (personalizare / standardizare) in cadrul ofertei de servicii.

Astfel, absenta barierelor "materiale" si implicarea consumatorului in productia serviciilor conduce la "diferentierea" acestora, fiecare producator putand sa-si conceapa "oferta" intr-o maniera proprie.

Pe de alta parte, tot datorita imaterialitatii este dificil de a proteja serviciul pe plan juridic, riscul de imitatie de catre concurenti fiind ridicat.

Integrarea clientului in procesul de productie complica de asemenea orice inovatie. Consumatorul serviciului, clientul, "interiorizeaza" modul de utilizare si orice modificare rupe schema de invatare. In timpul lansarii unui nou serviciu, intreprinderea trebuie sa-si concentreze eforturile pentru formarea de catre clienti a noi comportamente.

Numele serviciului (marca) poate contribui la concretizarea si difuzarea serviciilor daca poseda urmatoarele patru caracteristici:

1. originalitatea - intreprinderea trebuie sa evite sa recurga la nume generice care nu-i permit sa se distinga de rivalii sai si nu trebuie abuzat de semne sau acronime;

2. pertinenta - numele trebuie sa evoce serviciul si sa-l situeze in spiritul clientului. Astfel, marca (numele) este un fel de sumar care evoca anumite caracteristici ale serviciului si ajuta consumatorul sa le regaseasca;

3. usurinta de memorizare - originalitatea, pertinenta si simplitatea numelui faciliteaza memorizarea;

4. supletea - alegerea numelui trebuie sa tina seama de evolutia strategiei intreprinderii.

Legat de cerinta de personalizare si diferentiere a serviciilor apare intrebarea daca in domeniului serviciilor este necesara si posibila stabilirea unei norme privind oferta de servicii. Stabilirea unei norme de serviciu constituie un angajament de a furniza serviciul in conditii precise. Existenta acestor norme obliga intreprinderea sa stabileasca sarcini clare pentru fiecare angajat (functie) si sa stabileasca prioritati in cadrul organizatiei.

Se pot distinge doua tipuri de norme:

1. norma generala - relativa la serviciul de baza. Exemplu: o marfa livrata la domiciliu dumneavoastra in 24 h;

2. norme particulare - decurg din norma generala si se refera la diferite posturi de munca. Respectarea acestora asigura o mai buna prestare a serviciilor in conformitatea cu norma generala.

Cand aceste norma nu sunt respectate, intreprinderea se angajeaza sa repare erorile comise asupra clientelei.

Contrar aparentei ca stabilirea de "norme" ar conduce la uniformizare, pot fi gasite solutii pentru "personalizarea" serviciilor.

Astfel, pornind de la "norma generala", pot fi imaginate diferite variante care sa conduca la diferentierea produselor in functie de nevoile si dorintele clientilor, chiar pentru prestatii foarte personalizate.

Daca procesul de productie este bine studiat poate fi "personalizat la scara mare", oferind astfel clientilor nu numai cele mai bune preturi, datorita economiilor de scara legate de productia in serie, dar si un maxim de personalizare.

O alta caracteristica a ofertei de servicii este aceea ca ea reprezinta un element potential aflat intr-o stare de asteptare activa in raport cu cerintele clientilor, caracterul activ al ofertei de servicii se manifesta prin faptul ca aceasta nu poate fi indiferenta fata de cerere, ci trebuie sa se adapteze permanent la aceasta, sa o stimuleze si chiar sa o creeze.

Un rol important revine in acest sens cercetarilor de marketing, studierii nevoilor de serviciu si a masurii in care acestea se pot transforma din cerere potentiala in cerere efectiva.

La fel de important este si activitatea de publicitate de promovare a serviciilor, de informare si influentare a consumatorilor potentiali.

In conceperea si realizarea acestor activitati trebuie sa se tina seama si de faptul ca in cadrul ofertei de servicii se impletesc, totodata, o serie de elemente, din care unele ii confera un grad inalt de rigiditate, iar altele o anumita flexibilitate .

O alta caracteristica care rezulta in principal din caracterul nestocabil al serviciilor este aceea ca dimensionarea ofertei de servicii se face, de regula, in conditii de risc, respectiv de probabilitate a manifestarii cererii de servicii in aceste conditii, teoria deciziei ne furnizeaza mai multe metode pentru luarea celor mai bune decizii, dintre care cele mai cunoscute sunt: maximin (maximizarea minimului de rezultat), minimax (minimizarea maximului de regret) si calculul sperantei matematice (respectiv al nivelului cererii) care are cea mai mare probabilitate - "speranta" - de realizare.

5.1.2. Tendinte in evolutia ofertei de servicii

Pe masura ce piesele se largesc la dimensiune nationala si apoi internationala, pe masura ce productia si cererea se diversifica, minimul de servicii indispensabile creste rapid.

Astfel, nivelul de dezvoltare a productiei si respectiv ofertei de servicii este in corelatie directa cu nivelul de dezvoltare economica generala a tarilor.

Pe langa aceasta tendinta generala de crestere a ofertei de servicii pe plan mondial, in evolutia ofertei de servicii se manifesta si tendinta de disociere - asociere (o dubla tendinta), atat in raport cu oferta de bunuri, cat si in interiorul ofertei de servicii insesi.

In ceea ce priveste tendinta de disociere o ofertei de servicii fata de oferta de bunuri, trebuie mentionat ca o perioada relativ indelungata de timp, serviciile au fost comercializate impreuna cu bunurile.

Paralel cu aceasta tendinta de disociere se manifesta si tendinta de asociere intre oferta de bunuri si servicii, deoarece producatorii bunurilor folosesc diversificarea serviciilor asociate bunurilor ca o strategie de a depasi concurenta, pentru a cuceri, sau pentru a se mentine pe o anumita piata.

Este vorba de servicii complementare bunurilor, cum ar fi: serviciile dupa vanzare, intretinere, consultanta in utilizare, etc.

Aceasta tendinta este legata de o alta caracteristica a serviciilor si anume aceea a "prelungirii ciclului de viata a produsului" .

Specific revolutiei industriale a fost "ciclul de viata scurt" al produselor, existand tendinta de a se ignora deteriorarea inerenta a mediului inconjurator la nivelul ambelor finalitati: epuizarea resurselor naturale prin productie (inclusiv consumul ridicat de energie si de apa care o insoteste) si acumularea deseurilor si indepartarea acestora dupa perioada de utilizare.

In comparatie cu acesta, sistemul de inlocuire lenta, respectiv dublarea perioadei de utilizare a bunurilor prin prelungirea ciclului lor de viata ar conduce la reducerea la jumatate, pe de o parte, a consumului de resurse naturale, iar pe de alta parte, a costurilor legate de transportul si eliminarea deseurilor.

In prelungirea ciclului de viata a produselor sunt "asociate" serviciile care asigura refolosirea, reparatia, reconditionarea combinata cu modernizarea tehnologica, utilizand produse sau componente folosite ca sursa pentru noi produse sau componente si reciclarea, folosind deseuri ca materie prima disponibila pe plan local.

Tendinta de disociere - asociere se manifesta chiar si in interiorul ofertei de servicii.

Referitor la tendinta de "disociere", in cadrul ofertei de servicii, aceasta se poate realiza chiar cu mai multa usurinta, avand in vedere lipsa sau importanta mai redusa a restrictiilor materiale, ca si absenta unei definitii apriori a unui serviciu dat.

O astfel de tendinta poate fi intalnita in cadrul serviciilor de alimentatie publica, prin practicarea asa-numitului sistem de "caterig" (respectiv prelucrarea componentelor care intra in compozitia unui produs realizata de unitati specializate).

In cadrul ofertei de servicii apare simultan si miscarea de asociere, respectiv de reunire a mai multor servicii intr-o "oferta globala". Un exemplu de asociere il reprezinta, in turism, conceptul de "inclusiv tour" care se refera la asocierea mai multor servicii care compun produsul turistic: transport, cazare, alimentatie, agrement, practicandu-se un pret forfetar, in general avantajos pentru client.

Asocierea permite crearea unui produs al carui succes sau esec va depinde de aprecierea globala a acestuia, susceptibil de a-l diferentia in raport cu alte produse, mai mult sau mai putin concurente. In principiu, este posibil ca nici unul din elementele ansamblului sa nu fie cu adevarat original, dar rezultatul final sa aiba acest atribut.

O alta tendinta importanta care se manifesta in evolutia ofertei de servicii este accentul din ce in ce mai puternic pus pe calitatea serviciilor.

Aceasta tendinta este impusa de cresterea concurentei intre firmele de servicii si sporirea exigentelor consumatorilor privind calitatea.