FENOMENUL FINANCIAR

FENOMENUL FINANCIAR

Fenomenul financiar si finantele

Fenomenul financiar este un fenomen social cu caracter istoric, care apare pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii, practic, odataa cu aparitia si dezvoltarea relatiilor de schimb.

Istoriceste, ne situam in perioada statului sclavagist, stat care, pentru acoperirea unor nevoi publice, colective, incepe sa utilizeze si resursele banesti.

Din acest moment se poate vorbi despre aparitia primelor elemente de finante, adica obligatii in bani catre stat.

In concluzie, putem afirma ca FINANTELE apar in viata social - economica, datorita:

a)      dezvoltarii factorilor de productie;

b)      dezvoltarii relatiilor de schimb;

c)      aparitiei si dezvoltarii relatiilor banesti;

d)      aparitiei statului si fortei sale publice.

Aparitia FINANTELOR devine necesara, odata cu aparitia statului si a banilor.

Evolutia finantelor. Caracterul lor istoric

In oranduirea gentilica (comuna primitiva), nu au existat finante, deci fenomenul financiar nu a fost prezent in societate, deoarece nu erau indeplinite conditiile necesare si anume[1]:

a)      cresterea productivitatii muncii;

b)      cresterea productiei,

c)      dezvoltarea schimbului.

In sclavagism are loc aparitia proprietatii private, manifestandu-se cresterea inegalitatii de avere, ceea ce determina scindarea societatii iin clase sociale cu interese diferite, chiar antagoniste. In aceste conditii apare institutia statului, cu rolul fundamental de a apara proprietatea privata. Odata cu statul apar si FINANTELE, necesar asigurarii fortei publice, respectiv asigurarii aparatului de stat     ( oameni specializati, oameni inarmati, etc.) si accesoriile materiale necesare desfasurarii activitatii organelor de stat ( organele puterii de stat, ale administratiei de stat, justitia, armata permanenta, etc.).

Prin FINANTE, statul isi procura mijloacele banesti necesare activitatii sale, statul avand venituri, cheltuieli si datorii proprii.

Intr-o prima faza, veniturile statului se asigurau prin:

- prestatii in munca;

- dari in natura;

- tributuri si prazi de razboi.

Ulterior, extinderea schimburilor determina statul sclavagist saa utilizeze cat mai mult banii, ca mijloc de asigurare a resurselor proprii. Din acest moment putem vorbi despre aparitia FINANTELOR.

In epoca medievala ( feudalism) relatiile marfa-bani se dezvolta, fara a fi insa predominante. O serie de functii ale statului, precum intretinerea armatei, a administratiei, a curtii domnesti ( sau regale), paza granitelor, realizarea unor lucrari ( drumuri, fortificatii, cetati, etc.) erau realizate mai ales prin contributii in natura si in munca si intr-o masura mai mica si prin contributii banesti care au coexistat in timp.

In aceasta perioada, veniturile statului se formeaza pe scara larga din:

-prestatii in munca;

- dari in natura;

- venituri domeniale;

- drepturi regaliene.

Veniturile in bani au inca o pondere relativ redusa in acoperirea cheltuielilor statului feudal. Caracteristic perioadei este faptul ca visteria statului se confunda practic cu averea domnitorului.

In capitalism statul are doua functii fundamentale:

a)      functia interna, ca functie principala, constand in mentinerea ordinii publice interne si asigurarea functionarii institutiilor specifice statului;

b)      functia externa, de aparare a tarii, a independentei, suveranitatii sau de extindere a teritoriilor.

Odata cu dezvoltarea constanta a societatii capitaliste, apare si necesitatea cresterii resurselor banesti ale statului, in vederea satisfacerii functiilor sale.

In socialism, statul continua sa mobilizeze la dispozitia sa, o parte importanta din venitul national, formandu-si astfel resursele necesare indeplinirii functiilor si sarcinilor sale. Constituirea si repartizarea fondurilor in economie se realizeaza si in acest caz, prin intermediul banilor.

Finantele au un caracter istoric. Ele apar independent de vointa si constiinta oamenilor, pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii omenesti, evolueaza si vor disparea pe o alta treapta, atunci cand nu vor mai exista conditiile care le-au determinat aparitia.

Aparitia finantelor devine posibila si necesara, odata cu aparitia statului si a banilor.

1.3. Conceptul de finante: Finantele ca relatii financiare. ContinutuI economic al finantelor

Pentru ca statul sa-si poata indeplini sarcinile sale, el trebuie sa atraga resursele banesti de la cetatenii sai, prin impunerea acestora, creandu-si astfel importante fonduri banesti. In acest fel, iau nastere RELATII SOCIALE intre cetateni, intre acestia si stat, respectiv relatii de natura economica care exprima repartizarea unei parti din produsul intern brut la dispozitia statului , pentru acoperirea nevoilor acestuia, prin constituirea fondurilor banesti la dispozittia statului. Aceste relatii se deruleaza sub forma baneasca si sunt relatii financiare sau pe scurt FINANTE.

1.3.1. Caracteristicile relatiilor financiare

Relatiile financiare ( finantele) sunt influentate de conditiile economice, politice si sociale in care s-a realizat procesul constituirii si repartizarii fondurilor banesti la dispozitia statului ( numite si fonduri financiare), astfel :

a) resursele mobilizate la dispozitia statului sunt produsul muncii celor

ocupati in sfera productiei materiale, cat si in sfera nemateriala, care participa cu o parte din veniturile lor la formarea fondurilor respective.

Contributia individuala la fondurile statului difera de la o oranduire la alta, de la o categorie sociala la alta, de la o tara la alta si de la o perioada la alta.

b) prelevarile de resurse la dispozitia statului, cu caracter obligatoriu.

c) beneficiarii ( directi sau indirecti) cheltuielilor publice sunt persoane fizice,
persoane juridice, diferite categorii sociale, ramuri si subramuri ale economiei, sectoare de
activitate, societatea in ansamblul sau. Repartizarea cheltuielilor publice pe beneficiari nu este
uniforma.

Relatiile financiare sau finantele fac parte din baza economicaa a societatii, contribuind decisiv la cresterea economica.

1.3.2. Continutul economic al notiunii de finante

In literatura de specialitate, dar si in vorbirea curenta, cuvintul ,, finante' este utilizat cu intelesuri apropiate, sub diferite forme: finante, finante publice, finante private, finante capitaliste, finante socialiste.

Etimologic, "finante' provine din cuvintele latinesti "finare' sau " finis', cu sensul de "a termina, a incheia un diferend, o actiune juridica in legatura cu plata unei sume de bani'. Expresii similare intalnim in limba franceza 'hommes des finances'- om de finante, si in limba germana -    " finanz' - plata in bani, precum si alte expresii derivate din sau avand la baza cuvantul " finante'.

Din punct de vedere economic, finantele reprezinta o categorie economica si anume, acele relatii sociale de tip economic, de repartitie a unei parti din produsul intern brut, derulate sub forma baneasca, in scopul acoperirii unei nevoi generale, colective (nevoi publice) ale societatii, precum si acoperirii unor nevoi proprii ale agentilor economici( nevoi private). Prin urmare, continutul economic al finantelor este o categorie economica, relatiile de repartitie in forma baneasca generalizandu-se atat de mult, incat atunci cand pronuntam cuvantul " finante' nu mai trebuie sa-1 si definim[2].

Alte sensuri cu care este utilizat cuvantul " finante' se refera la activitatea financiara si la stiinta finantelor.

Activitatea financiara reprezinta ansamblul operatiunilor realizate odata cu derularea fluxurilor financiare.

Stiinta fmantelor este parte a stiintelor economice, ca disciplina individualizata in timp avand obiect de studiu propriu si legaturi stranse cu stiintele juridice, in special cu dreptul financiar si fiscal, cu dreptul comercial, cu cel constitutional si administrativ, stiinta sociologica si cu alte stiinte sociale.

Categoria economica de finante reflecta continutul economic al acestora, ca relatii sociale de tip economic exprimate in bani derulate in scopul acoperirii unor necesitati sociale, nevoi generale si colective la nivelul societatii ( nevoi publice) dar si a unor nevoi proprii ( nevoi private) de finantare a activitatii agentilor economici.

Aceste nevoi sunt generate de existenta societatii si a statului, a economiei private si contribuabililor persoane fizice.

1.4. Finantele publice si finantele private

In clarificarea distinctiei ce o facem intre finantele publice si finantele private, vom porni de la notiunile de NEVOI PUBLICE si NEVOI PRIVATE, respectiv de la notiunile de domeniu public si domeniul privat al statului.

Activitatea publica: nevoile publice si nevoile private

Principiul de baza al existentei umane a fost si este acela 'al obtinerii maximului de randament cu minimum de efort'. Atat timp cat nevoile individuale ale omului au putut fi satisfacute prin efort propriu, activitatea publica nu a prezentat interes. In conditiile in care, efortul propriu nu a mai fost suficient, a aparut necesitatea conlucrarii si cooperarii unor grupuri de oameni. Aceasta cooperare in eforturi a determinat aparitia activitatii publice.

La aparitia activitatii publice, un rol determinant l-a avut necesitatea apararii in fata inamicului, care ameninta interesul individului, patrimoniul sau personal. Aceasta aparare nu se putea realiza eficient, decat printr-o organizare comuna, de natura publica, pe baza unei activitati prestate in colectiv. Si alte nevoi ale individului, precum practicarea cultului, instruirea, procurarea alimentelor prin vanat sau altfel, obtinerea apei potabile s.a., erau mai usor de realizat prin efortul conjugat al indivizilor.

In concluzie:

Din initiativa si prin activitate proprie, se realizeaza nevoi private, adica cele strict limitate ale omului, luat individual.

Din initiativa unor organisme social-politice si cu un efort comun, se indeplinesc anumite nevoi de interes general, adica nevoi publice.

Definitie[3] :,, Vom numi NEVOI PRIVATE, acele nevoi care sunt satisfacute cu maximum de avantaje si minimum de sacrificii de catre fiecare membru al unei colectivitati;

Vom numi NEVOI PUBLICE, acele nevoi care cer concursul intregii colectivitati pentru satisfacerea lor in conditii optime'

O forma organizata a colaborarii sociale pentru realizarea nevoilor si intereselor publice o reprezinta statul cu toate organismele sale centrale si locale.

Domeniul public si domeniul privat al statului
Sectorul public: serviciile publice si economia publica

Statul modern, pentru a-si indeplini sarcinile si pentru a satisface nevoile publice, utilizeaza banul public. Realizarea banului public este posibila prin doua modalitati: prin efort propriu al statului si pe seama efortului unor colectivitati umane sau a intregii societati.

Realizarea banului public prin efortul propriu al statului presupune faptul ca statul sa obtina venituri banesti din activitati proprii ( productie proprie, prestari de servicii proprii, executari de lucrari, etc.), desfasurate pe baza averii pe care statul o detine. Astfel, din punct de vedere juridic activitatea statului si bunurile sale s-au divizat in doua domenii: domeniul public al statului si domeniul privat al statului[4].

Domeniul public cuprinde bunurile afectate unei utilitati publice caracteristica lor determinanta fiind aceea ca aceste bunuri sunt folosite - in general - gratuit de catre cetateni si

deci, nu aduc venituri statului,in conditiile in care statul suporta cheltuieli semnificative cu intretinerea lor.

In domeniul public se cuprind bunurile pe care statul sau unitatile administrativ teritoriale le detine ca bunuri proprietate publica[5].

Cadrul juridic privind proprietatea publica are la baza:

Constitutia Romaniei, art. 136 ( M.O.R. nr.767/31.10.2003);

- Legea nr. 213/14.09.1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia     ( M.O.R. nr. 448/24.09.1998);

Legea Fondului funciar nr. 18/1991 ( M.O.R. nr. 37/19991)

Legea Fondului funciar nr. 18/1991 precizeaza expres faptul ca domeniul public poate fi:

a)          de interes national, caz in care dreptul de proprietate apartine statului. Administrarea domeniului public de interes national se face de catre organele stabilite de lege -ministere si alte institutii publice centrale;

b)          de interes local, caz in care, dreptul de proprietate apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor, dupa caz. Administrarea domeniului public de interes local se face de catre primarii sau prefecturi, dupa caz.

Domeniul privat al statului cuprinde bunurile pe care statul le detine ca orice particular si care ii aduc venituri substantiale, in raport cu volumul si valoarea lor.

Cadrul juridic privind domeniul privat al statului este similar cu cel care reglementeaza proprietatea publica. Conform art. 6 din Legea Fondului funciar nr. 18/1991 si domeniul privat al statului poate fi de interes national sau de interes local[6], in ambele cazuri el fiind alcatuit din bunuri aflate in proprietatea statului sau a unitatilor administrativ - teritoriale, altele decit cele care fac parte din domeniul public.

Daca regimul juridic al dreptului de proprietate publica este reglementat prin Legea nr. 213/1998 ( daca prin legi organice nu se prevede altfel), dreptul de proprietate privata al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat, este supus regimului juridic al dreptului comun.

Prin Constitutie ( art. 136, al. 5 ), PROPRIETATEA PRIVATA - atat cea a statului si a unitatilor administrativ-teritoriale cat si cea a persoanelor fizice ori juridice - este inviolabila.

Din punct de vedere al intinderii sale, domeniul privat al statului a cunoscut o intindere foarte mare, avand in vedere faptul ca in perioada regimului comunist, prin nationalizarea mijloacelor de productie, prin etatizarea bancilor, prin expropriere si apoi prin reproductie, s-a ajuns ca in 1989, peste 2/3 din avutia nationala si fondurile fixe din economie, sa apartina statului. Incepand cu anul 1991, odata cu demararea actiunii de privatizare a societatilor comerciale de stat - urmare aparitiei Legii nr. 58/1991 - Legea privatizarii societatilor comerciale, M.O.R. nr. 169/ 16 august 1991- are loc o diminuare constanta a monopolului statului asupra avutiei nationale, ceea ce a condus la o mai buna administrare a bunurilor respective, cunoscut fiind faptul ca in general, statul este cotat ca fiind un slab administrator, in raport cu initiativa si interesul investitorilor privati[7].

Sectorul public: serviciile publice si economia publica

Din punct de vedere economic, domeniul public se identifica cu SECTORUL PUBLIC, care cuprinde serviciile publice si economia publica[8].

Serviciile publice asigura satisfacerea nevoilor generale ale societatii si colective la nivelul colectivitatilor publice locale, concretizate in intretinerea administratiei, justitiei, politiei, aparatului militar, invatamantului public, sanatatea, asigurarea securitatii sociale, etc. Serviciile publice sunt realizate de catre institutiile publice organizate pe ministere in functie de domeniul de activitate specific. Functionarea acestor institutii are la baza finantarea bugetara, dar se bazeaza si pe alte venituri din diferite taxe incasate de la populatie si de la agenti economici.

Economia publica( a doua componenta a sectorului public)se refera la actiunile economice ale statului realizate in mod direct prin intreprinderile sale organizate sub forma de regii ( regii simple - cand statul suporta cheltuielile de functionare a acestora si incaseaza intregul volum al veniturilor si regii comerciale sau autonome, care se bucura de o anumita autonomie financiara si avand obligatia

de a-si acoperi cheltuielile din venituri proprii) si sub forma societatilor nationale si in mod indirect prin participatii ale statului la capitalul societatilor pe actiuni.

Asa cum se poate observa, functionarea statului este conditionata de existenta sectorului public. Ordinea economica nationala specifica tarilor din Uniunea Europeana este "economia sociala de piata". Intr-o asemenea ordine economica, statul se manifesta ca si agent economic.

Studierea statului - ca autoritate publica - in calitatea de agent economic, necesita clarificarea unor " concepte generale, referitoare la campul de investigare economica si la mediul in care acest camp evolueaza'[9].

Calitatea de agent economic al statului este tratata in cadrul economiei publice componenta a stiintelor economice care studiaza rolul si comportamentul statului, precum si impactul activitatii sale asupra economiei nationale si implicit asupra nivelului de trai al populatiei. Ea se manifesta preponderent asupra economiei nemarfare, ceea ce demonstreaza caracterul specific al tranzactiilor din sectorul public fata de tranzactiile din sectorul pietei ( sectorul privat).

Economia publica are in vedere incidenta economica si sociala a urmatoarelor activitati:

Ø        bunurile si serviciile pe care sectorul public le pune la dispozitia colectivitatii (prestatiile sectorului public),fara ca acestea sa fie produse in mod obligatoriu in acest sector;

Ø        interventiile pe care statul le are in societate ( interventiile cu caracter normativ si financiar), politicile de redistribuire a veniturilor, averii, de asigurare a echilibrului financiar, etc.

Ø        mijloacele de finantare a sectorului public( fiscalitatea, imprumuturile, politica preturilor), problematica bugetara, etc.

Sectorul public sau statul privit ca agent economic cuprinde ansamblul de activitati, investitii si organisme caracterizate prin proces de decizie colectiva sau politica in cadrul carora procedurile de alegere a deciziei se realizeaza prin mecanismele votului.

Prin urmare, in sectorul public, institutia de realizare a alegerii este votul.

Prin vot se determina a priori sau se sanctioneaza a posteori, productia de bunuri si servicii publice furnizate de catre persoane juridice de drept public si totodata se exprima opinia in legatura cu controlul efectuat de stat asupra productiei de bunuri colective ( bunuri cu un grad de indivizibilitate in consum) produse de agentii economici.

Decizia bazata pe vot este o decizie colectiva, mult mai centralizata, fiind influentata de regimul politic,iar deciziile publice[10] rezulta indirect din raportul cerere-oferta. Oferta emana de la executiv, de la Parlament si de la administratie (prin politicile si strategiile pe care le concept in scopul satisfacerii cererii), in timp ce cererea este proprie cetatenilor, care se exprima fie individual (prin alegerea reprezentantilor, prin referendum, prin intermediul petitiilor, grevelor, etc.), fie colectiv ( prin intermediul partidelor, sindicatelor, a societatii civile). Spunem ca decizia publica rezulta indirect din confruntarea cererii cu oferta, deoarece aceasta confruntare nu se realizeaza la nivelul fiecarui proiect particular, ci in votul global acordat unui buget sau unui proiect.

In sectorul privat institutia de realizare a deciziei este piata.. decizia bazata pe alegerea exprimata de piata este o decizie descentralizata, in care se confrunta cererea consumatorilor ( care este in functie de preferintele, veniturile consumatorilor si pretul produselor) si oferta producatorilor ( care este in functie de nivelul tehnologiei, costuri, preturi, etc.).

Sectorul public cuprinde urmatoarele categorii de institutii si organisme:

- administratia publica ( guvernantii), la nivel central, regional, local;

organismele protectiei sociale ( sistemul de pensii, asigurarile de sanatate, etc.):

intreprinderile publice, dar si anumite intreprinderi private care produc bunuri si
servicii de interes general, colectiv. Fiind puse in slujba interesului si nevoilor publice, aceste
intreprinderi sunt sustinute din punct de vedere financiar, intr-o masura importanta, prin
subventii, participatii, imprumuturi, astfel ca statul le poate impune si alte obiective decat strict
comerciale ( specifice unei firme private), ca de exemplu: obiective redistributive, de ocupare, de
dezvoltare regionala,etc.

Expansiunea sectorului public constituie una din caracteristicile cele mai importante ale economiei secolului XX, avand o semnificatie particulara pentru economiile de piata, in care initiativa privata este considerata ca fiind motivul satisfacerii nevoilor comunitatii si asigurarii dezvoltarii armonioase a economiei.

Intre sectorul public si sectorul privat exista o serie de organizatii private fara scop lucrativ, care produc servicii de necesitate colectiva: sindicatele, asociatiile profesionale, organizatiile caritabile si religioase, asociatiile consumatorilor, etc.

Functiile sectorului public nu reprezinta altceva decat functiile pe care statul le indeplineste in societate si anume:

- functia alocativa ( de alocare): are in vedere promovarea unei alocari optime a resurselor economice, in vederea asigurarii bunastarii colectivitatii. Aceasta functie se refera la interventia statului in economie determinand functionarea pietelor prin fragmentarea lor ( statul detinand unele intreprinderi, controlandu-le pe altele, instituind impozite, redistribuind veniturile, etc).

- functia redistributiva ( de redistribuire) : are in vedere promovarea unei distribuiri echitabile a bunastarii ( bogatia economica, venitul, averea), intre indivizi, regiuni sau generatii. Decizia publica vizand diminuarea inegalitatilor de venit ( adoptata prin mecanismul votului, nu al pietei), poate fi concretizata de autoritatea publica fie printr-un sistem de

impozitare progresiva, fie prin transferuri sau plati catre populatie ( protectie sociala) , fie prin subventionarea consumului.

- functia reglativa (de reglare): are in vedere promovarea echilibrului macroeconomic, de stabilizare a fluctuatiilor ce apar in contextul cresterii economice. Prin intermediul acestei functii, statul devine un promotor al stabilitatii economice.

In prezent, decidentii publici din sfera economica au ajuns la concluzia ca orice economie moderna nu dispune o perioada lunga de timp de o libera initiativa eficienta, inflatie redusa, ocuparea deplina a fortei de munca. Concluzia este ca, niciodata in economie nu se va realiza simultan ocuparea deplina a fortei de munca si stabilizarea preturilor.

In economiile avansate, piata determina preturile si consumul, statul orientand evolutia economiei in ansamblul si prin cheltuieli publice, prin fiscalitate, prin politicile monetare, etc. astfel, atat statul cat si piata devin elemente esentiale ale unui mod de functionare "logic' a economiei.

Sectorul public si cel privat sunt in relatii deschise, relatii reglementate de legislatia specifica in vigoare si functioneaza intr-o economie libera si concurentiala. Uneori, in situatia in care serviciile publice sunt realizate prin entitati private, intre cele doua sectoare apar alte intreprinderi care realizeaza alte servicii, vorbindu-se astfel despre sectorul public-privat. In aceasta situatie se regaseste domeniul sanatatii ( cabinete si policlinici private), invatamantului ( institutii private), notariatele publice private, etc.[11]

Functionarea sectorului public are la baza cheltuielile publice pe seama carora se desfasoara activitatile publice. Conditia ca aceste cheltuieli publice sa se poata realiza este existenta veniturilor publice, a resurselor financiare. Procesul de mobilizare si alocare a resurselor banesti necesare statului, constituie continutul relatiilor financiare publice -FINANTELE PUBLICE. Ele se afla sub incidenta dreptului public.

1.4.3. Finantele publice si finantele private : asemanari si deosebiri

O delimitare importanta ce trebuie facuta in cadrul conceptului de finante este aceea intre finantele publice si finantele private.

Prin intermediul finantelor publice, statul pune la dispozitia membrilor societatii o serie de bunuri si servicii publice, prin intermediul autoritatilor publice.

Intr-o acceptiune generala, expresia finante publice este asociata cu statul, ca institutie publica, unitatile administrativ-teritoriale si alte institutii de drept public, in legatura cu veniturile/resursele, cheltuielile, imprumuturile si datoria acestora.

Spre deosebire de bunurile si serviciile publice, care sunt asigurate doar de autoritatile publice, bunurile private pot fi achizitionate prin intermediul pietei. Expresia finante publice este asociata cu intreprinderile economice, bancile, societatile de asigurare si alti agenti economici privati, in legatura cu resursele si cheltuielile lor, imprumuturile primite sau acordate, debitele, creantele de incasat si obligatiile de piata, asigurarile si reasigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila, etc.[12]

Finantele private apar in procesul constituirii si gestiunii resurselor necesare agentilor economici in vederea realizarii de catre acestia a obiectului de activitate. In acest context, obiectul finantelor private se refera la:

- constituirea capitalului social;

- contractarea de credite sau emisiunea de actiuni si obligatiuni pentru completarea resurselor financiare necesare desfasurarii activitatii proprii;

- plasarea eventualelor disponibilitati, etc. Intre finantele publice si finantele private exista unele asemanari, dar si deosebiri, astfel:

a) o prima diferentiere intre finantele publice si finantele private se refera la obiectivele urmarite. Astfel, finantele publice asigura suportul financiar pentru sustinerea actiunilor publice si vizeaza satisfacerea interesului general, in timp ce finantele private asigura capitalul necesar afacerilor private si vizeaza obtinerea si maximizarea profitului. Chiar si atunci cand statul se implica in activitatea economica el nu urmareste prioritar realizarea de profit ci mai ales asigurarea unor activitati cu o importanta si utilitate sociala deosebita.

b) atat finantele publice , cat si finantele private se confrunta cu problema asigurarii resurselor ( echilibru fmanciar), dar mijloacele utilizate in acest sens difera: statul isi procura resursele de la persoane fizice si juridice in principal prin masuri de constrangere, masuri luate de autoritati pe seama prelevarilor fiscale ( impozite) si intr-o proportie mai mica pe baze contractuale ( imprumuturi publice); in cazul finantelor private, intreprinzatorii particulari ( intreprinderile private) isi procura resursele financiare de care au nevoie pentru desfasurarea activitatii lor, in completarea resurselor proprii, de pe piata pe baze contractuale, in conditiile ce rezulta din confruntarea cererii si ofertei de capital de imprumut.

c)      o alta diferentiere intre finantele publice si finantele private se refera la conditiile de actiune: statul cheltuieste adesea mai mult decat ii permit veniturile sale obisnuite, mentinandu-si timp indelungat un deficit rezonabil, pe cand intreprinzatorii privati nu pot supravietui multa vreme cu un buget deficitar[14].

d)      statul nu poate fi tras la raspundere atunci cand institutiile sale nu realizeaza veniturile/cheltuielile prevazute, pentru ca nu exista cale de executare silita impotriva sa, in timp ce impotriva agentilor privati se pot lua masuri de executare silita cand acestia nu-si indeplinesc obligatiile legale sau contractuale[15] ;

e)      avand in vedere faptul ca statul detine controlul asupra monedei nationale, el poate interveni prin mijloace monetare, luand anumite masuri in legatura cu moneda nationala -in care se constituie fondurile publice proprii Finantelor Publice si in care se fac toate operatiunile de incasari si plati - in timp ce intreprinzatorii privati si intreprinderile private nu pot influenta legal moneda statului, pe care si ei o utilizeaza.;

f)       gestiunea finantelor publice este supusa dreptului public, in timp ce gestiunea finantelor private urmeaza regula dreptului comercial, ramura a dreptului privat;

g)      de regula, masa finantelor publice este mult mai importanta decat cea de care poate dispune la un moment dat o firma privata.

In ciuda diferentelor care se manifesta intre finantele publice si cele private, ele coexista si se intrepatrund simbiotic. Aceasta tendinta se manifesta in doua directii: una functionala si alta organica/institutionala. Astfel, prin intermediul creditului politic, statul dezvolta sau restrange creditul privat; prin fiscalitate, statul faciliteaza sau limiteaza autofinantarea intreprinderilor private, limiteaza sau amplifica cheltuielile private ale cetatenilor, etc. In aceeasi masura tehnicile financiare private intervin in finantele publice. Astfel, bancile, spre exemplu, cumpara bonuri de tezaur sau alte titluri de stat, pe care le tranzactioneaza la bursa. Aceasta intrepatrundere coexista si la nivel institutional. De exemplu, bancile comerciale de stat si/sau private - institutii esentiale pentru finantele private - desfasoara, in paralel, o activitate comuna, activitatea lor fiind coordonata si de banca centrala, apartinand statului; in acest fel, activitatea bancilor private se afla partial sub control public. Acelasi lucru se poate spune despre burse sau despre piata monetara, unde activitatea institutiilor publice se intrepatrunde de asemenea , cu a celor private[16]. Referitor la notiunea de finante socialiste, vom arata ca aceasta expresie este proprie oranduiri socialiste si cuprinde, pe langa finantele statului si a unitatilor sale si finantele organizatiilor cooperatiste. Caracterizate prin centralizarea excesiv a produsului intern brut la dispozitia statului si repartizarea sa pentru finantarea obiectivelor cuprinse in planul unic ( centralizat), finantele socialiste reprezinta sfera de cuprindere maxima pe care o ating finantele ( in sensul de relatii financiare).

1.5. Finantele - Stiinta si disciplina de studiu

Finantele se definesc ca o stiinta economica distincta, care s-a conturat ca disciplina, incepand cu deceniul patru al secolului XX, adica dupa mii de ani de la aparitia primelor elemente de finante si studiaza probleme legate de geneza, continutul economic, sfera de cuprindere, structura, functiile, rolul si evolutia relatiilor financiare in cursul dezvoltarii stiintei omenesti.

Stiinta finantelor, delimitandu-se in cadrul stiintelor economice, se contureaza prin obiectul sau propriu si procedeele specifice domeniului financiar. Ca si categorie economica si disciplina de studiu individualizata in cadrul stiintelor economice, finantele studiaza raporturile sociale cu privire la repartitia in forma baneasca a unei parti a produsului intern brut si mai cu seama a V.N, precum si activitatea financiara generata de aceste relatii. Altfel spus, finantele studiaza aceste relatii/raporturi cu privire la existenta si functionarea sectorului public, dar si privat, cu privire la resursele financiare si utilizarea acestora[17].

Se desprind astfel, doua parti ale obiectului de studiu al finantelor-domeniul public si domeniul privat, cu relatiile economice specifice fiecaruia. Finantele publice vor studia domeniul public, iar finantele private vor studia domeniul privat.

A studia raporturile sociale legate de domeniul financiar presupune practic a studia si operatiunile generate de acestea. Astfel, se poate spune ca sfera finantelor cuprinde doua mari parti si anume, sfera relatiilor financiare si sfera activitatii financiare.

1.5.1. Sfera relatiilor financiare

Relatiile financiare sunt raporturi de natura umana individualizate in timp intre multitudinea de relatii umane, fiind parte a domeniului economic de ansamblu. Pe de alta parte atat raporturile financiare cat si raporturile economice sunt relatii sociale.

Stiinta finantelor a consacrat unele criterii specifice (conditii) care delimiteaza relatiile financiare de alte tipuri de relatii.

Aceste criterii sunt urmatoarele[18]:

I.        existenta raporturilor de repartitie

II.     forma baneasca, valorica a repartitiei

III.  natura si conditiile transferului

IV. felul nevoilor de satisfacut.

I. Primul criteriu - Finantele - operatii de repartitie

Conform acestui criteriu, ca si categorie economica, finantele reprezinta raporturi social-economice de repartitie a unei parti a P.I.B. pentru satisfacerea unor nevoi sociale. Dar relatiile de repartitie sunt mai cuprinzatoare decat relatiile financiare deoarece:

a)      relatiile de repartitie se prezinta atat sub forma baneasca, cat si sub forma naturala, in timp ce relatiile financiare imbraca obligatoriu forma baneasca. Dar nu toate relatiile banesti sunt si relatii financiare.

b)      prin repartitie se formeaza atat venituri financiare (destinate actiunilor publice si private) cat si venituri non-financiare (consumate in scop personal)

Despre relatiile financiare se poate vorbi doar odata cu generalizarea formei valorice a transferului.

II. Al doilea criteriu - Finantele - operatii banesti

Forma baneasca a transferului este o conditie obligatorie a relatiilor financiare, care sunt relatii banesti. Dar sfera relatiilor banesti este mai larga decat sfera relatiilor financiare. Cu alte cuvinte, nu toate relatiile banesti sunt si relatii financiare.

III. Al treilea criteriu - natura si conditiile transferului - delimiteaza practic raporturile
financiare propriu-zise in cadrul relatiilor banesti.

Astfel, pentru ca o operatie baneasca sa apartina finantelor, ea trebuie sa indeplineasca obligatoriu si cumulativ, trei conditii[19]:

sa aiba loc un transfer valoric de resurse si de putere de cumparare

transferul trebuie sa se faca obligatoriu fara echivalent sau fara contraprestatie imediata, dar se poate realiza cu titlu definitiv si gratuit sau cu titlu temporar, rambursabil si cu plata unei dobanzi.

resursele sa fie destinate finantarii actiunilor publice sau afacerilor private.
Precizarea expresa a naturii si conditiilor transferului are o dubla utilitate:

a)      in primul rand permite formularea unei trasaturi definitorii a operatiunilor financiare, transferul fiind fara echivalent sau fara contraprestatie imediata, genereaza modificari in patrimoniul partenerilor, in sensul sporirii acestuia la beneficiar si al diminuarii lui la platitor.

b)      in al doilea rand, precizarea naturii si conditiilor transferului reprezinta un criteriu de baza pentru analiza structurii finantelor, putand delimita in cadrul acestora: finantele propriu-zise; creditul; piata financiara; asigurarea si protectia sociala; asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila; finantele firmei; finantele internationale, dupa cum transferul este definitiv si gratuit sau cu titlu temporar, rambursabil si cu dobanda etc.

Prin urmare, transferul - in general - si cel de natura financiara - in special - se face fara echivalent si fara contraprestatie imediata. Impozitele si taxele, subventiile si alte transferuri fara contraprestatie, de regula dinspre contribuabili spre stat sunt, definitive si nerambursabile, transferul realizandu-se conform legii si pe baza unor documente generatoare de obligatii( intocmirea rolului fiscal).

Transferul definitiv, fara contraprestatie imediata si nerambursabil, reprezinta relatiile financiare propriu-zise (finantele in sens restrans)

Transferul valoric se poate insa realiza si temporar, valoarea acestuia urmand a fi rambursata obligatoriu, fiind insotit si de plata unei dobanzi (in cazul creditului) sau facultativ, rambursarea devenind obligatorie doar in cazul aparitiei unui fenomen aleatoriu (cazul relatiilor de asigurari de bunuri, persoane si raspundere civila).

Astfel de operatii financiare apar[20]:

- intre banci si clientii lor, cu prilejul atragerii unor resurse banesti temporar disponibile, cat

si in procesul acordarii si rambursarii imprumumrilor;

- intre posesorii si solicitatorii de bani, prin intermediul pietei fmanciare;

- intre institutii de asigurari si clientii lor, cu prilejul incasarii primelor de asigurare si al

platii despagubirilor si sumele asigurate;

- intre participantii la diferite forme de asigurare si protectie sociala si institutiile ce

administreaza astfel de fonduri, cu prilejul incasarii contributiilor si a platii

indemnizatiilor cuvenite beneficiarilor, etc.

IV. AI patrulea criteriu - felul nevoilor de satisfacut

Natura si conditiile transferului depind mai ales de felul nevoilor ce urmeaza a fi acoperite[21].

Nevoile de satisfacut se cantoneaza la nivel public - ca nevoi sociale, generale, la nivelul societatii si la nivel privat - ca nevoi proprii ale agentilor economici.

Nevoile sociale, concretizate in necesitati de finantare pe diferite obiective si structuri sociale au o componenta importanta nevoile publice. Serviciile publice generale, cat si celelalte elemente ale sectorului public trebuie intretinute pe seama efortului public.

De regula, nevoile de finantare ale agentilor economici se satisfac pe seama finantelor private, dar uneori si finantele publice participa la finantarea acestora (ex. subventiile)[22].

Functie de felul nevoilor de satisfacut, practica financiara a consacrat doua tipuri de transfer:

a)     transferul cu titlu definitiv si gratuit, atunci cand resursele sunt destinate acoperirii unor nevoi permanente sau sustinerii consumului definitiv. In acest caz sunt angajate fondurile statului, indreptate spre institutiile publice sau intreprinzatorii privati subventionati in anumite imprejurari de catre stat.

b)      transferul cu titlu temporar, rambursabil si cu dobanda, atunci cand nevoile sunt temporare. In acest caz sunt antrenate resursele de creditare indreptate spre solicitatorii de imprumut.

Dintr-o alta perspective, transferul poate fi obligatoriu (cazul platii impozitelor) si facultative (cazul asigurarilor facultative).

Indiferent de natura si conditiile transferului, in toate aceste cazuri apar raporturi financiare, deoarece nu avem de-a face cu un echivalent sau contraprestatie imediata.

Prin urmare, relatiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare si putere de cumparare la fondurile constituite in economie sau de la aceste fonduri catre diversi beneficiari, transfer efectuat prin intermediul banilor, fara contraprestatie ( echivalent) directa si imediata si cu titlu nerambursabil, ori in conditii de rambursabilitate - in anumite cazuri - in scopul satisfacerii unor nevoi publice si/sau private.

Sintetic, in cadrul relatiilor financiare se cuprind:

a)      relatiile care exprima un transfer obligatoriu de resurse banesti (deci de valoare si putere de cumparare), fara echivalent (contraprestatie) direct(a) si imediat(a) si cu titlu nerambursabil. Acestea sunt relatii financiare clasice sau relatii financiare in sens restrans sau finante publice. Ele isi gasesc reflectarea in bugetul de stat, bugetul asigurarilor soeiale de stat, bugetele locale sau in anumite fonduri publice extrabugetare si sunt coneretizate in plata impozitelor si taxelor, inclusiv cotizatiile platite la asigurarile soeiale si la asigurarile de sanatate, efectuata de contribuabili, prin care se alimenteaza fondurile publice. Scopul finantelor publice este satisfacerea nevoilor generate ale societatii.

b)  relatiile care exprima un transfer de valoare si putere de cumparare obligatoriu, sub forma resurselor banesti, pe o perioada de timp determinata, sub forma de garantii (materiale) sau sub forma unor imprumuturi banesti pentru care se datoreaza dobanda - cazul relatiilor de credit - in conditii de rambursabilitate (inclusiv creditul public).

c)  relatiile care exprima un transfer de valoare si putere de cumparare obligatoriu sau facultativ dupa caz, fara o contraprestatie directa si imediata, dar cu posibilitatea aparitiei ulterioare a unei contraprestatii, in cazul aparitiei unui fenomen aleator.

Exemple: relatiile de asigurari de bunuri, persoane si raspundere civila, respectiv despagubirea.

d) relatiile care apar in procesul formarii si repartizarii fondurilor banesti la
dispozitia intreprinderilor, in vederea desfasurarii activitatii economice a acestora si dezvoltaiii
sale pe seama veniturilor proprii, a creditelor bancare, a emisiunilor de obligatiuni, a vanzarii de
parti sociale (sau actiuni). Aceste relatii financiare se numesc finantele intreprinderilor (sau
finantele firmei) si au drept scop realizarea de profit in contul intreprinzatorului privat.

In concluzie, relatiile financiare descrise la toate cele patru puncte, respectiv finantele publice (pet. a), relatiile de credit (pet. b), relatiile de asigurari (pet. c) si finantele firmei (pet. d) formeaza impreuna relatiile financiare in sens larg.

In cazul in care miscarea resurselor intre parteneri se realizeaza pe baze comerciale, cu echivalent sau contraprestatie, avem de-a face cu relatii banesti, care nu sunt de natura financiara. Ele fie ca nu apartin repartitiei, fie ca servesc consumul personal. Este cazul operatiilor de vanzare - cumparare, plata salariilor, a unor lucrari sau servicii executate etc.

Chiar daca o serie de operatiuni banesti nu au natura financiara, ele au o legatura stransa cu finantele, reprezentand dupa caz, fie premise pentru viitoare operatii financiare, fie efecte finale ale unor operatiuni financiare prealabile, prin cheltuirea sau utilizarea propriu-zisa a resurselor alocate din fonduri financiare. lata cateva exemple in acest sens[23]:

operatiuni banesti, premise pentru viitoare operatiuni financiare:

>       operatia de vanzare - cumparare, finalizantd prin incasarea marfurilor, conditioneaza plati financiare precum: varsarea impozitelor; plata dividendelor; rambursarea imprumuturilor; plata dobanzilor; etc., sau operatii non-financiare, ca: plata marfurilor cumparate; plata salariilor; plata serviciilor; etc.

>       operatia de plata a salariilor, non-financiara prin natura ei conduce la plati tipic financiare ca: impozitul asupra salariilor; contributia la fondul de

somaj sau pentru pensie suplimentara si contributia la asigurarea

obligatorie de sanatate.

> succesiunile si donatiile intre persoane fizice nu au natura financiara dar sunt insotite de obligatia platii impozitelor aferente.

. operatiuni banesti care dau finalitate unor operatiuni financiare prealabile. In aceasta situatie se incadreaza, mai ales, operatiunile cauzate de utilizarea sau cheltuirea propriu-zisa a resurselor dobandite de beneficiarii lor, ca de exemplu:

>       achizitionarea de masini, utilaje, instalatii pentru investitii, pe seama sumelor captate de la asociati;

>       plati curente pentru productie, pe seama imprumuturilor contractate de la banci;

>       plata salariilor functionarilor publici din credite bugetare repartizate de la buget;

>       plata pensiilor, ajutoarelor de somaj, indemnizatiilor de boala, maternitate, etc.

Se poate constata faptul ca exista si situatii in care operatiuni de acelasi tip au sau nu natura financiara, in raport cu destinatia resurselor sau calitatea beneficiarului acestora. Este cazul donatiilor in scopuri de utilitate publica, respectiv in folosul unor persoane fizice, a platii primelor de asigurare, respectiv a incasarii despagubirilor sau sumelor asigurate, a imprumuturilor acordate statului, respectiv a celor dintre indivizi, etc.

Se cuvine de asemenea sa mentionam cazul de exceptie al taxelor. Taxele reprezinta o exceptie de la principiul transferului definitiv si gratuit (specific impozitelor), de la transferul cu titlu temporal si restituibil (cazul creditului) si de la transferul al carui caracter definitiv sau restituibil este conditionat de factori aleatori (asigurarile). In cazul taxelor, transferul banesc este cu contraprestatie. Cu toate acestea, plata taxelor se inscrie operatiunilor financiare, deoarece transferul este facut catre stat sau colectivitatea locala, in scopul satisfacerii unor nevoi publice.

Avand in vedere intrepatrunderea relatiilor banesti financiare cu cele non-financiare, organele financiare se preocupa de derularea in bune conditii a tuturor operatiunilor banesti. Prin urmare, sfera activitatii banesti este mai mare decat sfera operatiunilor financiare, sau altfel spus, sfera finantelor este mai ingusta decat sfera relatiilor banesti, in sensul ca nu toate relatiile banesti sunt si financiare, ci doar acele relatii banesti care exprima un transfer de valoare, acesta presupunand obligatoriu si un transfer de putere de cumparare, producandu-se astfel o modificare a marimii valorii si nu doar o schimbare a formelor valorii.

Schimbarea formelor valorii (din forma 'marfa' in forma 'bani" sau invers), are loc in procesul de productie si in cadrul schimburilor si nu face parte din sfera finantelor, deoarece raporturilor banesti pe care le genereaza conduc doar la modificarea formei valorice si nu la modificarea marimii valorii de care dispune o persoana fizica sau o persoana juridica.

In concluzie, relatiile financiare se circumscriu transferului banesc definitiv si fara contraprestatie directa si imediata, in conditiile satisfacerii nevoilor generale, colective si uneori proprii ale agentilor economici. Aceasta este sfera relatiilor financiare si obiectul categoriei economice de finante.

Finantele publice sunt relatii de repartitie sub forma baneasca a unei parti din produsul intern brut la dispozitia statului, pentru acoperirea nevoilor publice.

Finantele private sunt relatii de repartitie sub forma baneasca a unei parti din produsul intern brut la dispozitia agentilor economici, in scopul realizarii de profit in sarcina acestora.

1.5.2. Sfera activitatii financiare

Activitatea fmanciara reprezinta ansamblul operatiunilor desfasurate de institutiile si organele financiare specializate in legatura cu elaborarea prognozelor, planurilor, programelor si bugetelor financiare, executia financiara si controlul financiar.

Obiectul activitatii economice difera in raport cu nivelul la care se desfasoara[24]:

la nivel macro si mezoeconomic se elaboreaza prognoze si programe ample, se folosesc modele de optimizare a optiunilor, se urmareste functionarea mecanismului financiar monetar in ansamblul sau;

la nivel microeconomic ( nivelul unitatilor de baza) se elaboreaza programe, planuri si bugete de o mai mica complexitate, iar activitatea cea mai intensa este legata de executia fanciara.

Sfera activitatii financiare cuprinde trei componente si anume[25]:

Activitatea de programare si planificare, care cuprinde operatiunile de realizare a planurilor, programelor si prognozelor financiare necesare derularii ulterioare a fluxurilor financiare. Aceasta activitate se concretizeaza in programe, planuri, bugete - precum bugetul de venituri si cheltuieli, bugetul de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul asigurarilor sociale, planuri de finantare, programe specifice, etc.

Activitatea de executie fmanciara, care cuprinde operatiunile de incasari si plati necesare desfasurarii activitatii financiare. Incasarea veniturilor, pastrarea acestora si efectuarea platilor sunt operatiuni denumite operatiuni de trezorerie. O parte importanta a executiei financiare este executia bugetara, care cuprinde doua parti:

executia veniturilor, care se concretizeaza in operatiuni de incasari, urmarire a incasarii veniturilor si

executia cheltuielilor, care prevede operatiuni de plati privind cheltuielile bugetare.

Trezoreria ca notiune, are semnificatii multiple[26]:

a)      ea reprezinta locul de pastrare si administrare a tezaurului public, format din : veniturile statului, rezervele de metale si pietre pretioase, valute straine, devize, titluri de creanta ale statului;

b)      operatiunile de executie de casa a bugetului de stat si institutia prin care se realizeaza aceasta executie;

c)      operatiunile de trezorerie ale agentilor economici, operatiuni care se refera la executia bugetului de venituri si cheltuieli, cu incercarea de sincronizare a fluxurilor banesti - financiare si non-financiare - astfel incat sa fie evitate situatiile de lipsa de disponibilitati si de blocaj financiar, cele de bancruta si faliment. Cum in practica sincronizarea nu poate fi perfecta, adesea apar plusuri sau goluri de casa. Rolul trezorierului firmei este tocmai acela de a preveni golurile si de a mobiliza cele mai ieftine resurse pentru acoperirea lor, respectiv, de a gasi cele mai profitabile plasamente pentru resursele disponibile pe termen scurt sau lung, astfel incat disponibilitatile banesti ale firmei sa sporeasca.

3. Activitatea de analiza si control cuprinde operatiunile de sintetizare a rezultatelor executiei financiare si valorificarea acestora in scopul utilizarii rezultatelor acestei activitati, precum si operatiunile de control financiar, realizate atat la nivelul firmei, cat si la nivelul societatii prin organe specializate si in conditiile stabilite de lege.

Sfera relatiilor financiare impreuna cu sfera activitatii financiare reprezintd sfera finantelor.

1.5.3. Obiectul si metoda de studiu a stiintei finantelor

Stiinta finantelor studiaza operatiunile banesti ce intervin intre participantii la formarea si repartizarea fondurilor banesti destinate sustinerii actiunilor publice si afacerilor private[27].Acesta este de altfel si continutul economic al finantelor, in dubla lor dimensiune De finante publice - a caror menire este sustinerea actiunilor publice si finante private - a caror menire este producerea de profit si sustinerea afacerilor private. Ambele tipuri de actiuni reclama efort financiar, iar pentru sustinerea acestui efort sunt necesare resurse. Tocmai acesta este rostul finantelor si in acest scop intervin functiile pe care le indeplinesc finantele: mobilizarea si alocarea resurselor necesare atingerii acestor obiective.

In zilele noaste, economistii recunosc caracterul stiintific al cunostintelor cu privire la finante, statutul de stiinta al acestora[28].

Trebuie sa remarcam insa faptul ca majoritatea specialistilor, atunci cand trateaza problematica stiintei finantelor si obiectul ei, se refera aproape exclusiv la finantele publice.

Astfel,

P.L. Beaulieun, considera ca stiinta finantelor este stiinta veniturilor publice si a

utilizarii acestora;

La Gaston Yeze, stiinta finantelor se reduce la acoperirea cheltuielilor publice;

in conceptia lui Adolph Wagner, stiinta finantelor este stiinta economiei sau economiilor financiare, economia prin care statul dobandeste si utilizeaza bunurile materiale - in special banii - necesare functionarii sale ;

Aronson ( SUA) sustine ca finantele publice studiaza activitatile financiare ale

guvernelor si autoritatilor publice;

James M. Buchanan considera ca finantele publice studiaza activitatea economica a

guvernului, considerat ca unitate;

Philip Taylor considera ca finantele publice se refera la finantele publicului conceput

ca un grup organizat sub autoritatea guvernului;

Andre Paysant ( SUA) apreciaza ca finantele publice au ca obiect, studiul problemelor

financiare ale persoanelor publice.

In lucrari de data mai recenta, M. Lascombe si X. Wanderdriessche, leaga finantele publice de bunurile persoanelor publice sau a persoanelor private subventionate de stat, iar Fr. Derver considera ca finantele publice au ca obiect, studierea problemelor financiare privind colectivitatile publice, a mecanismelor la care se raporteaza si a regulilor juridice care le sunt aplicate .

In mod similar sunt tratate problemele si in ceea ce priveste integrarea stiintei finantelor in ansamblul stiintelor, majoritatea abordarilor in acest sens facand referire la legaturile finantelor publice cu alte stiinte.

Astfel, pornind de la impactul lor economic, social si politic, adesea finantele publice sunt considerate o ramura a stiintelor economice, sociale sau chiar politice ( M. Duverger, P. Lalumier - I. Tulai, op.cit., pag.14). Alti autori infatiseaza finantele publice ca o ramura a dreptului politic sau ca o parte a economiei financiare ( ce apartine economiei politice ( A.F. Bota, pag. 37; I.Tulai, pag.14), I. Vacarel, pag.37.

In ceea ce ne priveste, accesam la punctul de vedere exprimat e profesorul I. Tulai, conform caruia, stiinta finantelor nu-si limiteaza obiectul la finantele publice, avand in vedere faptul ca de multa vreme, in structura finantelor s-au instalat elemente care nu apartin finantelor publice, sau sunt organizate pe baze mixte, cum ar fi: finantele firmei, creditul, piata financiara, asigurarile sociale si protectia sociala, asigurarile de bunuri si persoane si reasigurarile, finantele internationale. Mai mult decat atat, intre aceste elemente exista o stransa legatura si interactiune, motiv pentru care, finantele zilelor noastre ni se infatiseaza ca un sistem si se comporta ca un adevarat mecanism. (I. Tulai, pag. 15).

Metoda de cercetare financiara, ca metoda de studiu a stiintei finantelor, presupune parcurgerea a 3 faze:

a)       observarea fenomenelor financiare - este punctul de plecare in cercetarea financiara;

b)       analiza fenomenelor financiare - presupune exploatarea informatiilor colectate in faza de colectare;

c)       cercetarea corelatiilor - pe baza carora se elaboreaza concluziile, concluzii care finalmente se materializeaza in legi cu caracter financial^-, de reglementare a fenomenelor financiare.

1.5.4. Evolutia finantelor publice

Finantele publice - ca raporturi sociale - au urmat de-a lungul timpului evolutia societatii si a economiei. La randul ei, scoala financiara urmeaza evolutia scolilor economice, a stiintelor economice[31].

Evolutia finantelor urmeaza doua etape:

odata cu aparitia scolilor de finante intram in prima etapa si vorbim despre

finantele clasice. Aceasta prima etapa corespunde in linii mari capitalismului

premonopolist si continutul lor este legat de veniturile si cheltuielile statului, fiind

reprezentate de doctrina liberala, a carui deviza "laisser - faire, laisser - passer' a

marcat capitalismul prin statul jandarm si judecator..

Finantele clasice sunt marcate de doua mari categorii de atributii, indeplinite de stat in

perioada asa numita liberalista si anume: gospodarirea financiara a statului si economie

financiar[32].

Gospodarirea financiara a statului cuprinde ansamblul mijloacelor materiale care vor trebui folosite de stat pentru a acoperi nevoile generale si colective, cu scopul indeplinirii sarcinilor sale.

Economia financiara (sau finantele persoanelor publice - institutii publice) cuprinde mijloacele materiale si fondurile de finantare a institutiilor publice, gestionarea acestora si modul cum acestea preiau si aplica politicile financiare ale finantelor publice centrale si locale.

. a doua etapa corespunde epocii imperialismului, conceptiile despre finante in aceasta perioada fiind considerate moderne. Ele apar in sec. XX dupa marea criza mondiala (1929-1933), avandu-1 ca promotor pe John Maynard Keynes si lucrarea sa 'Teoria generala a utilizarii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor'. In aceasta perioada se vorbeste despre statul providenta (al bunastarii), statul asigurator si statul protector.

Locul actual al finantelor - in viata economica - este tocmai rezultatul transformarii finantelor clasice din perioada liberala (sec. XIX - inceputul sec. XX) in finantele moderne din perioada interbelica, caracterizate prin interventionism accentuat, pentru a deveni ulterior, finantele contemporane, cand statul contemporan, alaturi de functiile sale traditionale privind formarea, consolidarea si dezvoltarea suprastructurii societatii, isi asuma sarcina asigurarii, organizarii si conducerii generale a economiei. Astfel, incepand cu cea de-a doua jumatate a sec. XX, avem de-a face cu statul organizator si statul manager si cu finantele statului ca persoana publica suverana si totodata agent economic, actor ce participa la viata economica (adica finantele contemporane).

Aceasta ar putea fi a treia etapa in evolutia finantelor, de aceasta data marind sfera discutiei de la finante publice (primele doua etape) la finante in sens larg ( a treia etapa).

1.5.5. Functiile si rolul finantelor

Deseori, functiile finantelor se confunda cu rolul finantelor, se inverseaza raportul dintre ele sau se identifica cu atributiile ce revin organelor si institutiilor financiare in desfasurarea activitatii financiare[33].

De cele mai multe ori, functia apare ca o sarcina, ca modalitate de indeplinire a menirii sociale a finantelor, iar rolul finantelor ca efecte realizate. Alteori, functiile finantelor constituie manifestarea esentei lor in actiune, expresia menirii lor sociale, iar rolul lor se concretizeaza in rezultatele ce se obtin sau se pot obtine prin indeplinirea functiilor acestora, in influenta pe care o exercita asupra mediului economic, social si politic[34]. Alteori, esenta este substituita cu continutul si destinatia finantelor, iar in alte cazuri se emite parerea ca functiile exprima trasaturile principale comune tuturor operatiilor financiare.

Toate aceste puncte de vedere, chiar daca nu sunt identice, se aseamana foarte mult. Practic, finantele au o menire sociala, ele exista pentru a servi la indeplinirea anumitor obiective, la indeplinirea anumitor sarcini, in speta, rosturile lor sunt legate de satisfacerea unor nevoi de natura financiara. Pentru aceasta este necesara existenta unor fonduri financiare, care trebuiesc constituie si distribuite pe destinatii si apoi cheltuite.

Functiile finantelor reprezinta modalitati de manifestare a esentei lor, iar esenta raporturilor financiare tine de menirea lor sociala. Prin urmare, functiile sunt modalitati, mijloace de infaptuire a menirii sociale a finantelor ( modalitati prin care finantele isi dezvaluie esenta lor).

Rolul finantelor are o stransa legatura cu esenta si functiile finantelor si reprezinta rezultatele obtinute de societate, ca urmare a indeplinirii functiilor finantelor. Menirea sociala indeplinita, efectele favorabile generate de eforturile financiare depuse, concretizeaza rolul finantelor[35].

De regula specialistii recunosc doua functii ale finantelor: functia de repartitie si functia de control.

1.5.5.1. Functia de repartitie a finantelor

Aceasta functie presupune atragerea resurselor si repartizarea acestora pe destinatii si cunoaste doua laturi distincte, dar organic legate intre ele, si anume: latura de mobilizare a resurselor     ( constituirea fondurilor) si latura de repartizare a resurselor ( distribuirea fondurilor).

Latura de mobilizare a resurselor se manifesta prin formarea fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea/ formarea fondurilor de resurse banesti participa practic toti contribuabilii si anume:

a)      intreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social si forma juridica de organizare a acestora;

b)      institutiile publice si unitatile subordonate acestora;

c)      populatia;

d)     persoanele fizice si juridice rezidente in strainatate.

Din veniturile contribuabililor - persoane fizice si juridice - o parte se transfera la dispozitia statului, constituindu-se astfel fondurile publice de resurse financiare. Participarea la constituirea acestor fonduri de resurse financiare imbraca forme diferite, si anume:

a)      impozite, taxe, contribute pentru asigurari sociale, contributiile la asigurari sociale e sanatate, contributiile la fondul de somaj si la alt fonduri speciale;

b)      varsaminte din veniturile proprii ale institutiilor publice;

c)      amenzi si penalitati;

d)      redevente si chirii din concesiuni si inchirieri de terenuri si alte bunuri proprietate de stat;

e)      venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat sau a bunurilor fara stapan;

f)        imprumuturile de stat primite si rambursari ale imprumuturilor de stat acordate, inclusiv dobanzi;

g) resurse primite cu titlu nerambursabil si alte transferuri;
h) donatii, ajutoare, alte venituri.

Asadar, la constituirea fondurilor financiare public participa toate sectoarele economiei nationale: public, privat, mixt si populatia, in proportii diferite in raport cu capacitatea lor financiara.

Aceste venituri isi au izvorul in produsul intern brut realizat anual si intr-o mai mica masura in avutia nationala sau in transferuri primite din strainatate.

Cum produsul intern brut se realizeaza in procesul lucrativ, productiv de creare a valorilor materiale si spirituale, izvorul acestor resurse este de fapt pretul realizat pe piata, cu elementele sale componente. In concret, resursele financiare publice provin din amortismentul inclus in pret si recuperat odata cu vanzarea noilor valori, din costuri ce cuprind in componenta lor salariile din care se vor plati de catre salariati impozitul pe venituri, contributiile la pensia suplimentara, la fondul de somaj, contributia la fondul de sanatate, din profit ca sursa de piata a impozitului pe profit si dividende si alte asemenea transferuri catre fondurile publice[36].

Odata atrase la fondurile publice, resursele financiare publice sunt administrate si gestionate conform legii bugetare anuale si legilor specifice domeniului financiar si vor fi repartizate pe destinatiile prevazute de actele normative in vigoare cu privire la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale, fondurile speciale si alte fonduri publice[37].

Asadar, constituirea fondurilor publice se realizeaza in procesul distribuiri si redistribuirii P.I.B. intre diverse persoane fizice si juridice - pe de o parte - si stat, pe de alta parte[38].

Latura repartizarii (distribuirii) resurselor publice presupune distribuirea resurselor pe destinatii legale. Astfel, distribuirea fondurilor mobilizate anterior, genereaza fluxuri financiare intre stat si beneficiarii acestor fonduri - persoane fizice si juridice.

Cum nevoile sociale - care exprima cererea de resurse financiare - sunt multiple si de regula depasesc sfera de resurse financiare, autoritatile publice trebuie sa efectueze o inventariere a nevoilor sociale existente in anul de referinta, sa le cuantifice in expresie baneasca, sa le ierarhizeze in functie de importanta lor, sa stabileasca optiunile in functie de legislatia in vigoare si de alte criterii politice, economice, culturale de eficienta, etc., de regula odata cu intocmirea proiectelor bugetare.

Distribuirea ( repartizarea) resurselor publice reprezinta la modul concret, stabilirea
cheltuielilor publice pe destinati si anume: actiuni social-culturale ( invatamant, sanatate, cultura); actiuni cu caracter economic; protectie si asigurari sociale; administrate; aparare nationala; justitie; ordine publica; datorie publica; gospodarie comunala si locuinte, etc.

In procesul de repartizare/distribuire a fondurilor financiare publice, finantele - respectiv fluxurile financiare care iau nastere - imbraca urmatoarele forme concrete de cheltuieli: plata salariilor si altor drepturi personal in sectorul public; procurari de materiale si servicii pentru sectorul public; acordarea unor subventii catre intreprinderile publice si private; transferuri catre persoane fizice sub diferite forme (pensii, alocatii, burse, ajutoare, etc.); investitii publice; constituirea rezervelor materiale de stat, etc. [39] ,

1.5.5.2. Functia de control a finantelor

Intrucat fondurile publice constituite la dispozitia statului apartin intregii societati, ele
trebuie monitorizate, supuse unui control riguros. De asemenea, in conditiile in care utilizarea
resurselor financiare presupune o anumita disciplina financiara, pentru a se impiedica folosirea
nerationala a resurselor, schimbarea (deturnarea) destinatiei fondurilor publice incredintate

spre gestionare, tendintele de specula, etc., controlul este necesar.

Functia de control a finantelor este strans legata de functia de repartitie, dar are o sfera de manifestare mai larga decat aceasta, deoarece vizeaza - pe langa constituirea repartizarea fondurilor din economie - si eficienta si oportunitatea utilizarii lor.

Intre functia de control si functia de repartitie exista raporturi de interconditionare: functia de repartitie ofera camp de manifestare functiei de control, iar functia de control genereaza uneori forte de manifestare a functiei de repartitie.

Controlul financiar - ca forma de manifestare a finantelor - se caracterizeaza in practica fmanciara prin operatiunile de control financiar realizate de aparatul financiar. In Romania, controlul financiar este exercitat de organele Curtii de Conturi, Ministerului Economiei si Finantelor Publice, ale Garzii Financiare, atributii de control in domeniul finantelor avand si Parlamentul     si Guvemul, dar si organe independente la nivelul institutiilor si agentilor economici. [41],

Avand in vedere faptul ca relatiile financiare sunt si relatii banesti, controlul exercitat prin finante este un control nemijlocit prin bani( controlul prin leu). Sa nu uitam insa faptul ca sfera relatiilor banesti este mai larga decat a relatiilor financiare, prin urmare, controlul prin bani ( prin leu) cuprinde si circulatia monetara in ansamblul sau, procesele de creditare, de formare a preturilor, etc.

Functia de control este prezenta atat in sfera finantelor publice, cat si in sfera finantelor private unde se manifesta prin controlul preventiv - curent si post - operativ - la nivelul societatilor comerciale, efectuat de Consiliul de Administrate si comisiile de cenzori.

Referitor la finantele publice, functia de control are drept scop asigurarea respectarii legilor si cresterea eficientei economice, printr-o mai buna administrare a banului public, asigurarea echilibrului monetar, valutar si fmanciar in economie.

1.5.5.3. Rolul finantelor

Daca functiile finantelor reprezinta manifestarea esentei acestora, a continutului lor economic, a relatiilor financiare derulate cu un anumit scop, o anumita menire sociala, rolul finantelor reprezinta menirea sociala indeplinita, rezultatul, efectul eforturilor financiare depuse.

Pentru indeplinirea functiilor ce le revin in carul mecanismului economico-social, finantele contribuie la infaptuirea unor obiective majore ale societatii. Ansamblul acestor obiective defineste rolul finantelor in dezvoltarea economica a fiecarei tari.

Rolul finantelor se manifesta in doua directii:

a. redistribuirea P.I.B. in scopul asigurarii fondurilor banesti necesare
satisfacerii nevoilor reproductiei largite a P.I.B., a factorului uman, a cadrului organizatorico-
social, etc.

b. asigurarea fondurilor banesti destinate restructurarii, consolidarii,
dezvoltarii si perfectionarii suprastructurii societatii, interventia statului pentru reglarea vietii
economico-sociale.

De asemenea, rolul finantelor se manifesta pe trei nivele si anume: un rol economic, unul social si unul politic[43].

In plan economic, derularea raporturilor financiare are ca efect intretinerea sectorului public; a serviciilor publice generale si locale si a economiei publice.

Prin acordarea de subventii, de facilitati fiscale si prin regimul comenzilor de stat, rolul finantelor in plan economic vizeaza si un anumit sector al economiei private.

In plan social, prin intermediul finantelor se repartizeaza si se redistribuie o parte a P.I.B. de la o patura sociala la alta, de la o persoana la alta, demersuri cu finalitati diferite de politicile sociale ale executivului.

In plan politic, finantele sunt instrumente de realizare a unor obiective sau interese de grup, sau la nivelul intregii societati, prin intermediul politicilor publice in general si a politicii financiare in special.

Menirea sociala a finantelor este indeplinita daca rolul acestora a fost infaptuit.