Procesul de cunoastere stiintifica economica. Continut, trasaturi, particularitati

Procesul de cunoastere stiintifica economica. Continut, trasaturi, particularitati

Caracteristici generale ale cunoasterii

Fiecare stiinta, din domeniul naturii si al vietii umane, are un continut propriu, un nucleu paradigmatic, cu ajutorul caruia se afirma ca stiinta si se delimiteaza de alte stiinte.

Prin nucleu paradigmatic al unei stiinte indeobste se inteleg:

un tablou complet al formelor pe care le imbraca un cuvant;

totalitatea formelor flexionare ale unui cuvant;

o norma, mai multe norme sau modele;

un set de propozitii, teze (enunturi), concepte si metode de investigatie, cu un pronuntat caracter normativ, dezvoltat pentru a crea sau pentru a face descoperiri intr-un anumit domeniu;

totalitatea realizarilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de comunitatea stiintifica respectiva, care constituie modelul problemelor de cercetare stiintifica si al solutiilor (ipotezelor) explorate.

Rezulta ca nucleul paradigmatic este nucleul durabil al oricarei stiinte, este "zestrea' ei, cu care se defineste si isi indeplineste functiile sociale.

Zestrea paradigmatica a fiecarei stiinte se afla in curs de aprofundare si de extindere in cadrul fiecarei stiinte, in lumina noilor date, informatii si fapte empirice, a noilor metode, tehnici si instrumente de investigatie si a perfectionarii celor existente. Aceasta cautare, menita sa ridice eficienta oricarei stiinte, este permanenta, atat in stiinta economica, precum si in oricare alta stiinta.

Cunoasterea, in general, este un proces in cadrul caruia oamenii isi construiesc imagini, notiuni, conceptii si teorii despre realitatea inconjuratoare si, desigur, despre ei insisi. Toate acestea nu au un scop in sine, ci servesc nevoile practice, ceea ce necesita si construirea de instrumente si mijloace de actiune practica.

Activitatea de cunoastere a aparut timpuriu, odata cu omul, cu societatea. Ea s-a desprins de alte activitati practice si s-a definit ca activitate stiintifica mult mai tarziu, in baza adancirii diviziunii sociale a muncii. Astazi cercetarea stiintifica se numara in randul ramurilor economiei nationale, in fruntea acestora, constituind motorul dezvoltarii, al cresterii economice si al progresului social.

Cunoasterea este un proces complex de reflectare a realitatii practice in constiinta oamenilor si in activitatea lor productiva; ea este o apropiere permanenta, infinita a omului de fenomenele si procesele naturii si societatii. Cunoasterea se realizeaza insa treptat, gradual, inaintand de la perceperea fenomenului la sesizarea esentei, la cunoasterea tot mai aprofundata a legaturilor functionale, a repetabilitatilor fenomenelor economice.

Cunoasterea, in fiecare moment, este o reflectare aproximativ exacta a realitatii. Rezultatele cunoasterii - verificate in practica economica si sociala - sunt cunostinte autentice, adevarate, care se misca permanent dinspre adevaruri relative spre adevaruri absolute, fara ca acestea din urma sa poata fi atinse, in special in stiinta economica.

Cunostintele autentice (adevarul) se disting de cele false in functie de concordanta sau neconcordanta lor cu faptele empirice (realitatea).

Cunoasterea stiintifica - forma a cunoasterii umane in general -are un continut complex. Deosebit de elocvent rezulta acest fapt daca examinam continutul termenului de epistemologie.

in limba greaca, episteme = cunoastere adevarata, de profunzime, iar logos = stiinta. Deci, epistemologia nu este altceva decat stiinta cunoasterii. Platon realiza o delimitare a lui episteme de doxa, care nu era altceva decat cunoastere superficiala a faptelor empirice.

Mijlocul de realizare a lui episteme (cunoasterii stiintifice) este ratiunea, singura capabila sa aiba acces la lumea pura a ideilor, adica a conceptelor, principiilor, teoriilor. Dimpotriva, lucrurile sensibile, concrete sunt observabile de oricine; ele sunt efemere si relative in fata stiintei.

Obiectul de studiu al epistemologiei (stiinta cunoasterii) nu se rezuma numai la teorie, adica la principiile, legile si ipotezele (sub aspectul evolutiei istorice si al valorii lor de cunoastere), ci cuprinde si studiul metodelor de cunoastere, metodologia cunoasterii stiintifice.

Metoda, in greaca veche (methodos) este un cuvant compus din meta = dupa si odos = cale, drum. Deci, in traducere romaneasca libera, methodos inseamna "dupa un drum, o cale anume'. Prin acest anume, intelegem ca metoda nu poate fi subiectiva, arbitrara. in fine, din aceeasi precizare intelegem ca metoda este un analog al domeniului in care se circumscrie cunoasterea stiintifica. Diferentele de metode si de metodologii ne fac aproape intotdeauna incompatibili in planul rezultatelor, al teoriilor.

Sistemul teoretic (legi, principii, teorii, concepte) sta la baza formularii sistemului de principii si norme metodologice (coerente, riguroase, asemenea oricarui sistem). Convertirea sistemului teoretic in sistemul de norme si metodologii nu inseamna o transpunere mecanica, in sensul ca orice principiu si lege reclama o corespondenta speciala in domeniul metodologiei.

Metoda, la randul ei, opereaza in fiecare domeniu, in mod mijlocit, prin intermediul ipotezelor si al teoriilor anterioare. Bine elaborata, metoda le ordoneaza pe acestea si le orienteaza in directiile fecunde ale cunoasterii stiintifice.

Comparativ cu teoria, metoda are un anumit specific. Astfel, teoria, ideea presupun abstragerea si izolarea unor aspecte si laturi ale proceselor si fenomenelor reale. Dimpotriva, constructia metodei vizeaza intreaga amploare a demersului cunoasterii, miscarea activa, ordonata, a cercetatorului catre fenomenul cercetat, indicand directia si traseele de urmat spre a se ajunge la cunostinte adevarate, noi.

In concluzie, daca metoda este o abstractie a miscarii reale, atotcuprinzatoare, teoria este o miscare a abstractiei teoretice partiale. De aceea Hegel, referindu-se la metoda, spunea ca "metoda este structura intregului'.

Metoda si metodologia sunt entitati complexe. Vazute din perspectiva teoriei sistemelor, metoda si metodologia isi dezvaluie o alcatuire pe trei nivele:

nivelul metodei si al metodologiei de maxima generalitate;

nivelul metodei si al metodologiei de granita, elaborat pentru mai multe stiinte particulare (metoda experimentala, metoda calculului statistic s.a.);

nivelul metodei si metodologiei specifice, diferite de la o disciplina stiintifica la alta.

Regulile metodologice ii permit economistului sa inainteze pe calea stiintei cunoasterii certe. Astfel, savantul si filosoful francez

Descartes (1596 -1650), evidentiind rolul decisiv al metodei in cadrul stiintei, arata ca "metoda consta in acele reguli sigure si simple, gratie carora oricine le va urma fara a se abate de la ele, nu va lua niciodata nimic fals drept adevarat si va ajunge la cunoasterea adevarata de care este capabil'.

In acelasi timp, o ghidare metodologica prea severa, o folosire rigida a metodelor este nu numai anevoioasa, dar si daunatoare stiintei; stiinta ar deveni mai dogmatica si mai putin adaptabila. Sa nu uitam ca, metodologia, adevaratul tezaur de metode constituit in decurs de milenii s-a acumulat in batalia omului de stiinta cu necunoscutul; pe baza metodelor si metodologiei, o parte din necunoscut a devenit cunoscut; dar aceste metode si metodologii urmeaza sa se confrunte si sa se verifice in procesul de escaladare a necunoscutului ramas (infinit si mai complex).

Asadar, economistul trebuie sa abordeze metoda, metodologia si cu rigoarea necesara, dar si cu flexibilitatea pe care o cere lumea empirica a proceselor si fenomenelor economice. Metoda trebuie sa se subordoneze cunoasterii fenomenului, sa asigure accesul economistului cercetator la general, la legile si structurile universale ale faptelor empirice.

Tezaurul, cultura metodologica, nu reprezinta, asadar, un produs secundar al procesului de cunoastere. Metodologia este de fapt calea stiintei, este instrumentul care asigura adancirea infinita a cunoasterii stiintifice.

In calitatea sa de componenta a stiintei economice, alaturi de teorie, metodologia cercetarii stiintifice economice poate fi considerata un indrumar, precum firul Ariadnei din mitologia greaca. Ea poate fi definita ca un ansamblu de etape, de subetape, de metode, tehnici si instrumente de investigare stiintifica a fenomenului economic.

Metodologia stiintei, ca si teoria stiintifica au evoluat impreuna din Antichitate pana in zilele noastre. Metodologia generala a stiintei isi are izvorul in Antichitate (Socrate 469-399 i.Hr.; Platan 427-342 i.Hx; Aristotel 384-322 i.Hr.), cand s-a initiat teoria notiunilor, deductiei, inductiei si demonstratiei; mari contributii la stiinta moderna si la metodologia stiintei s-au adus in epoca Renasterii (Descartes s.a.).

in fine, epoca contemporana cunoaste adevarate revolutii in stiintele naturii si, in special, in metodologiile lor. Aceste revolutii (Thomas Kuhn) sunt insa expresia abandonarii anumitor moduri de gandire si de cercetare si inlocuirea lor cu altele noi, incompatibile cu cele precedente. Este mai mult ca sigur ca aceasta ar fi solutia eficienta si in stiinta economica (!).

Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica

Cunoasterea stiintifica - dupa deslusirea continutului sau, asa cum am aratat - poate fi acum usor diferentiata de cunoasterea comuna (doxa, in limba greaca). Aceasta deosebire o putem evidentia pe mai multe planuri:

a)   sub aspectul formei: cercetarea stiintifica se concretizeaza si circula mai ales sub forma unor teorii stiintifice care explica procesele si fenomenele si pot sta la baza prevederii acestora; cunoasterea comuna, in schimb, nu are o armatura teoretica, formeaza un conglomerat eterogen de cunostinte practice, aplicative si care se insusesc si dezvolta in procesul muncii, in special pe cale de ucenicie, practic, oarecum spontan, sub presiunea trebuintelor;

b)  sub aspectul metodei: cercetarea stiintifica are o perspectiva metodologica, este organizata si elaborata, ea distinge si determina si proprietatile calitative ale fenomenelor cercetate, conexiunile dintre ele, cu ajutorul unor metode care permit inregistrarea, clasificarea, masurarea tuturor caracteristicilor cantitative. Cercetarea comuna nu ajunge la adevaruri riguroase si controlabile. De exemplu, ea deosebeste culorile cu ajutorul senzatiilor vizuale; de aceea ea cuprinde multe aparente inselatoare in plan perceptiv si multe erori in plan logic; acestea se explica prin apartenenta cunoasterii comune la inductivismul naiv, caruia ii este specifica cercetarea adevarului prin reducerea la simturi. Dimpotriva, cunoasterea stiintifica apeleaza la metode riguroase care diferentiaza culorile pe baza frecventei oscilatiilor electromagnetice;

c)   sub aspectul procedeelor de verificare a ipotezelor: in timp ce cunoasterea comuna se bazeaza pe o singura modalitate de verificare a ipotezelor - incercarea, lipsita de rigoare, cercetarea stiintifica dispune de criterii, tehnici si teste complexe de verificare a adevarului, a ipotezelor sale; are o putere explicativa si predictiva mult mai mare si in crestere;

d)  sub aspectul limbajului: cercetarea stiintifica utilizeaza un limbaj specializat, cu un inalt grad de abstractizare, simbolic si matematic, diferentiat de la o stiinta la alta, cu reguli sintactice, semantice si pragmatice pentru ridicarea preciziei, obiectivitatii, adevarului si eficientei; este un limbaj superior, in mare masura deosebit de limbajul obisnuit, specific cunoasterii comune.

Cunoasterea stiintifica este un edificiu complex, corelat riguros, sistematic, care se desfasoara prin observatii si experiment, ipoteze, elaborare de teorii testabile, demersuri de modelare, de axiomatizare si de formalizare.

Cunoasterea stiintifica economica - chiar daca acum nu garanteaza absolut realizarea scopurilor ce isi propune, este singura cale disponibila a economistului pentru a se apropia in mod sigur de obiectivul fixat, de adevar, pentru imbogatirea acestuia si largirea gamei de mijloace si modalitati necesare atingerii lui.

Cunoasterea stiintifica se realizeaza la doua niveluri distincte, dar strans legate reciproc. Astfel, cunoasterea empirica rezida intr-o reflectare a obiectelor si proceselor studiate de cercetator, de om. Metodele ei specifice de reflectare sunt observatia si descrierea. Desi omului nu-i este proprie doar o cunoastere senzoriala pura, cunoasterea empirica are totusi acest pronuntat caracter (senzorial); culegerea, observarea si descrierea faptelor si datelor contin in mod evident manifestarile exterioare, fenomenale, proprietati ale obiectelor si fenomenelor cunoscute, oricare ar fi acestea. Procesele de cunoastere empirica se structureaza, in special, in senzatii, perceptii si reprezentari.

Cunoasterea teoretica reprezinta o treapta superioara de adancire a cunoasterii prin intermediul gandirii abstracte, realizandu-se patrunderea in esenta proceselor si fenomenelor economice, identificarea legaturilor interne, a cauzelor si mecanismelor lor de existenta, a legilor care guverneaza. Cunoasterea teoretica are loc pe baza prelucrarii mai adanci a datelor si cunostintelor empirice, cu ajutorul analizei si sintezei, inductiei si deductiei. Cunoasterea teoretica presupune elaborarea de teorii care sa explice procesele si fenomenele economice, cu ajutorul notiunilor, categoriilor judecatilor si rationamentelor, al ipotezelor, al altor teorii sau legi etc.

In cadrul cunoasterii stiintifice teoretice se realizeaza: o distantare de cunoasterea comuna, intemeiata mai mult pe bunul-simt; o depasire a automatismelor mentale, derivate din experienta cotidiana de cunoastere; o puternica si judicioasa utilizare a matematicii si statisticii; o sustinuta folosire a unor metode noi (modelare, formalizare etc.).

Cunoasterea stiintifica rezulta deci din imbinarea observatiei empirice (sensibile) cu activitatea de gandire, a intelectualului. Immanuel Kant, in Critica ratiunii pure afirma ca "ideile fara continut intuitiv sunt

goale, iar intuitiile fara concepte sunt oarbe Numai din faptul ca ele se unesc poate sa rezulte cunoasterea'.

Cunoasterea stiintifica cere ca o teorie sa satisfaca mai multe exigente elementare, si anume:

sa aiba coerenta logica, adica enunturile teoretice sa se afle in stare de compatibilitate reciproca;

sa fie deductibila, respectiv enunturile sa decurga logic unele din altele;

sa aiba completitudine (saturatie), ceea ce reclama ca teoria stiintifica sa acopere explicativ intregul domeniu la care se refera, sa identifice si sa formuleze toate relatiile esentiale pe care le implica o buna cunoastere a unui proces sau fenomen economic;

sa fie verificabila, respectiv orice teorie stiintifica sa fie legata de practica, de viata economica; ea trebuie sa fie testabila, sa fie verificabila pe cale experimentala, de laborator sau in practica, pe scara larga.

Particularitati ale cunoasterii stiintifice economice. Problema economica. Teme de cercetare

Daca stiintele naturii, asa cum am vazut, sunt definite drept cunoastere exacta, universala si verificabila, stiinta economica poate fi definita ca o cunoastere veridica si verificabila pe cale experimentala si intelegem ca fenomenul economic, "materia prima' a stiintelor economice, se deosebeste esentialmente de fenomenele altor stiinte¹.

In nici un caz, economistii nu-si pot forma vreun complex fata de stiintele naturii, in sensul ca stiinta economica ar fi "mai putin' stiinta. Se poate cel mult afirma ca stiintele economice nu sunt stiinte exacte si universale. Dar, de la aceasta recunoastere se poate totusi face, fara nicio concesie, precizarea ca stiinta economica este totusi cunoastere veridica si verificabila. Nimic mai mult! Daca vom cerceta fenomenul economic in ceea ce el poate avea ceva comun si specific cu fenomenele naturii, vom putea spune chiar ca stiinta economica este mai dificila, mai complexa decat stiintele naturii datorita complexitatii si particularitatilor fenomenelor economice.

Vom intelege aceasta complexitate si diferentele dintre continutul stiintelor economice si cel al stiintelor naturii, daca examinam in cele ce urmeaza principalele particularitati ale fenomenului economic:

fenomenele economice se interfereaza si se asociaza cu celelalte tipuri de fenomene sociale, "noneconomice'. De aici rezulta nu numai nevoia ca cercetarea sa decupeze aceste fenomene, dar si sa le studieze inter- si multidisciplinar, sa "converteasca' fenomenele non-economice in efecte economice, potrivit exigentei formulate de Hegel ca "metoda inseamna intregul', adica fenomenul in complexitatea acestuia;

fenomenele economice se nasc si evolueaza diferit, inregistrand o serie de influente care variaza in plan spatial, de la o tara la alta, si uneori chiar in interiorul unei tari, precum si in plan temporal, de la o perioada la alta;

explicarea fenomenelor si proceselor economice este afectata de interesele si aspiratiile variate ale oamenilor, de comportamentele acestora;

stiintele economice au un pronuntat caracter aleatoriu, probabilistic, ca o consecinta a particularitatilor subliniate mai sus;

stiintele economice au un caracter istoric, folosirea criteriului istoric apare indispensabil in elucidarea proceselor si fenomenelor economice;

masurarea fenomenelor economice este nu numai indispensabila, dar si extrem de dificila, in conditiile tuturor particularitatilor mentionate.

Teoria economica in genere acceptata ca fiind o reflectare conceptuala, sintetica, cu ajutorul abstractiilor, a realitatii obiective indeplineste o serie de functii, cum sunt:

functia explicativa, cu ajutorul careia se pun in evidenta cauzele care determina un fenomen economic sau altul, precum si relatiile cu alte fenomene economice, sociale, politice etc. Aceasta functie se executa prin faptul ca teoria economica are un puternic continut cognitiv-informational;

functia predictiva, in virtutea aceluiasi continut cognitiv informational, permite sa se formuleze (prescrie) solutii eficiente problemelor care reclama rezolvarea, precum si previziuni (solutii) asupra evolutiei fenomenelor economice;

functia rezumativa este necesara pentru ca teoria economica se concretizeaza in enunturi deosebit de sintetice asupra unor mari cantitati de informatii empirice; aceasta functie are un rol sistematizator, eliminand enunturile redundante (abundenta inutila de expres-sii), care nu aduc nimic in planul cunoasterii stiintifice si ingreuneaza atat comunicarea, cat si asimilarea informatiei stiintifice.

Cunoasterea stiintifica scoate la iveala in permanenta probleme economice. Orice problema economica rezulta din confruntarea teoriei existente cu faptele empirice noi. Daca in economie faptele empirice se innoiesc permanent, in timp ce teoria existenta este elaborata pe baza faptelor economice din trecut, ea se cere reanalizata si reformulata. De altfel, in stiinta, in general, exista o preocupare permanenta de verificare a teoriilor sale, intrucat orice teorie are un continut stiintific istoriceste limitat, exprimand doar partial realitatea si deci nu epuizeaza complexitatea vietii practice.

De la inceputurile constituirii ca activitate umana, stiinta a fost asociata cu o atitudine critica fata de ea insasi. Descartes a formulat principiul metodologic fundamental al cercetarii stiintifice -principiul indoielii.

Din pasiune pentru certitudine (era si matematician), Descartes considera ca stiinta trebuie sa depaseasca opinia aproximativa si sa se ridice la claritatea evidentei. De aceea, el considera ca trebuie promovata indoiala metodica, radicala, pana cand intalnesti ceva de care sa-ti fie absolut imposibil sa te indoiesti. Astfel, de la indoiala clar exprimata in acel celebru dubito ergo cogito, Descartes ajunge la nu mai putin celebrul model de adevar cert cogito ergo sum.

Conform acestui principiu, nicio cunoastere stiintifica nu trebuie considerata un adevar indiscutabil; tot ceea ce se cunoaste, de la faptele empirice pana la concepte, principii, teorii si legi economice trebuie supus in permanenta unei analize critice constructive.

Problemele economice apar intotdeauna cand unele fapte nu mai pot fi explicate pe baza teoriilor si a cunostintelor existente. Ele reprezinta constientizarea noastra asupra ingustimii, insuficientei cunoasterii stiintifice in raport cu realitatea economica.

Geneza problemelor economice poate fi ilustrata si in schema care urmeaza, pe baza interrelatiilor dintre factorii lor determinanti:

Problemele economice care se cer clarifcate pot fi rezultatul ramanerii in urma a unei laturi sau a alteia a activitatii economice, cum ar fi:

insuficienta dezvoltare a unei activitati economice in raport cu noile dimensiuni si structuri viitoare ale nevoii sociale;

ramanerea in urma a profitabilitatii in raport cu posibilitatile oferite de progresul stiintific si tehnic;

necesitatea adaptarii (restructurarii) economiei in raport cu noile exigente ale societatii democratice;

necesitatea asigurarii coerentei teoretice, pe de o parte, si dintre teoria economica si fenomenele economice practice, pe de alta parte.

Problemele economice teoretice sau de analiza economica practica devin teme de cercetare si se propun spre a fi abordate si solutionate cercetarii stiintifice.

Cunoasterea insuficientei teoriei in raport cu faptele empirice este momentul cel mai dificil si, totodata, cel mai fertil al cercetarii stiintifice economice. Pe buna dreptate se afirma ca este mai greu sa se formuleze corect o intrebare (o ipoteza stiintifica, problema economica) decat sa se raspunda la o intrebare bine pusa.

Cunoasterea, explicarea si deci rezolvarea problemelor economice constituie continutul specific al activitatii de cercetare stiintifica economica.

Tot acest proces de solutionare a unei probleme economice se realizeaza pe baza a doua demersuri:

a)  Un demers creator-constructiv, in cadrul caruia se elaboreaza si formuleaza ipotezele;

b)  Un demers critic-valorizator, in cadrul caruia are loc verificarea (testarea) continua a ipotezelor.

Ambele aspecte sunt abordate pe larg in Capitolul